Vorbirea în alte limbi un semn. Dar pentru cine?

În Evanghelia după Marcu 16:17 citim „Iată semnele ce vor însoți pe cei ce vor crede în numele Meu: vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi, vor pune mâna pe bolnavi și se vor însănătoși”. Nu ni se spune despre o anumită categorie de slujitori, ci doar că semnele va însoți pe cei „vor crede și se vor boteza”. Această „rânduială” nu obligă ca fiecare credincios sau fiecare biserică să dețină aceste semne. De exemplu: Investirea lui Saul ca împărat a fost însoțită de multe semne ce și-au avut împlinirea în aceiași zi. Dar nu la toți împărații a fost la fel. Excepția nu poate deveni regulă... Avțnd în vedere că semnele sunt rezultetul credinței ele trebuie să se găsească în „Biserica lui Dumnezeu în ansamblu - potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.(Rom. 12/3) Tocmai de aceea apostolul Pavel vine cu explicații suplimentare datorită modului eronat interpretat de credincioșii bisericii din Corint ce considerau că ei le au „pe toate”: „Toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc? Cu siguranță: NU. Cum nu dețin toți aceiași daruri, în egală măsură nu dețin toși aceiași semne. Dar ce sunt semnele? Ele sunt „indicatoare” ce indică spre ceva anume. Ele se îmrart în: semne naturale (Luca 2/12)„Iată semnul după care veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutecece și culcat într-o iesle” și semne supranaturale. „Acest început al semnelor l-a făcut Isus în Cana din Galileea și ucenicii au crezut în Rl. Semnele menționate în Marcu 16/17 sunt supranaturale de origine divină și nu sunt la îndemâna oricui, ci numai pentru cei ce au primit acest har dumnezeiesc. Totuși există conceptul care susține necesitatea ca fiecare creștin să dețină unul din darurile aflate pe listă. Aproape toți și-au rezolvat problema semnelor cu ce a fost mai ușor: vorbirea în limbi noi. Dar de ce ne-am „blocat” aici? . De ce toți preferă acest semn? Oare să fie din pricina faptului că este cel mai ușor de falsificat în copparație cu celelalte semne? Este dificil în vremea noastră să găsești pe cineva ce deține darul tămăduirilor, dar în schimb „vorbitori în limbi sunt (sau ar trebui să fie) toți. Această convingere ce trece peste spusele apostolului este justificată prin faptul că limbile sunt „semnul” primirii Duhului Sfănt. În unele cazuri biblice așa a fost, dar putem face din excepție, regulă? Nu putem generaliza deoarece sunt și alte semne ca dovadă a primirii Duhului Sfânt: Darurile Duhului Sfânt menționate în Noul Testament au operat și în perioada Vechiului Testament fiind dovezi și semne incontestabile a primiririi Duhului Sfânt. Modelul nostru suprem n-a vorbit în alte limbi, semnul fiind porumbelul. Penru Zaharia a fost prorocia. (Luca 1/67) Pentru Simion - o viață sfântă. Pemtru ucenici împiternicirea de a scoate demonii. (Matei 10/1) Și lista continuă... Dar dacă cineva dorește darul vorbirii în alte limbi o asemenea dorință este îndreptățită. Numai că aceasta depinde în totalitate de voința Duhului. Vorbirea în alte limbi fiind un dar a Duhului Sfânt și nu doar un semn. Apostolul face apel la maturitate și scie asfel: „Fraților nu fiți copii la minte. Un subiect pe care „copiii” nu-l pot înțelege. Apoi în versetul următor clarifică scopul principal al vorbirii în felurite limbi și în ce constă ea ca semn: „Prin urmare limbile sunt un semn, nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși.” (1Cor. 14/22) Dar ce legătură au limbile cu cei necredincioși? Apostolul Pavel introduce în epistola scrisă către corinteni în capitolul 14/21; o profeție din Vechiul Testament (Isaia 28/11) precum că Dumnezeu va vorbi norodului (evreilor) prin limbi străine. Această profeție nu a fost înțelesă niciodată până când ea nu s-a împlinit. Și când s-a împlinit? Deși profeția din Ioel cu privire la revărsarea Duhului Sfânt nu amintește nimic de vorbirea în alte limbi și nu se menționează că Duhul Sfânt va veni în mod obligatoriu însoțit de limbi străine (așa cum cred unii) Dumnezeu a găsit cu cale să folosească acest prilej, unic din viața creștinilor să vorbească evreilor prezenți la sărbătoarea „Cincizecimi” pe limba vorbtă de ei în provinciile unde au fost strămutați și locuiau. (Parți. Elamiți, Libia, Mesopotamia,etc. Dar în ce scop și în ce sens?

Limbile folosite de cei umpluți de Duhul Sfânt, au fost mesaje de pocăință inteligibile și deplin înțelese de  către oaspeți.

Reacția mulțimii a fost următoarea:

- au rămas încremeniți (Vers. 6) și uimiți (Vers. 12)

- toți se minunau și se mirau (Vers. 7)

Dar ce conțineau aceste mesaje?  Lucruri minunate ale lui Dumnezeu.

Important de reținut: limbile în acest caz nu aveau nevoie de tălmăcire, deoarece erau gata tălmăcite și pe deplin înțelese...

Concluzie: ceva care te uimește este cu adevărat un semn.

Trecem în Fapte 10 - unde întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn.

Dar înainte de acest eveniment citim în capitolul  10 vers. 9 că Dumnezeu i-a arătat lui Petru o vedenie. Prin această vedenie Dumnezeu a dorit să-l înștiințeze, că neamurile au fost acceptate în planul Său de mântuire. Petru e ferm convins de aceasta dar nu și evreii (martori) care îl însoțeau în casa lui Corneliu. Pe când vorbea Petru s-a pogorât Duhul Sfânt însoțit de vorbire în alte limbi. Vorbirea aceasta ca și în Fapte 2/12a i-a uimit pe evreii prezenți în casa lui Corneliu. Iar din moment ce ni se spune că prin intermediul limbilor măreau pe Dumnezeu (Cap. 10/46) înseamnă că este foarte posibil ca vorbirea să fi fost în ebraică (adică pe limba evreilor oaspeți) și a fost pe deplin înțeleasă .

Concluzie:
- vorbirea din Fapte 2 este un semn care îi uimește pe evreii împrăștiați în imperiul Roman, veniți la Ierusalim cu prilejul sărbătorii „Cincizecimi”.   (vers. 12)


- vorbirea din Fapte 10 este un semn care uimește oaspeții casei lui Corneliu înțelegând prin această manifestare că și neamurile au fost acceptate în planul lui Dumnezeu de mântuire.
În acest context ai dreptul să te întrebi: Vorbirea mea pe cine uimește?

În Fapte 19 întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn dar diferit de cele din Fapte 2 și Fapte 10 

Grupul de vorbitori erau ucenici, dar nu se știe exact dacă făceau parte dintre evrei sau dintre neamuri. Este foarte posibil să fi fost „și de unii și de alții” din moment ce au fost întâlniți în Efes dar aveau botezul lui Ioan în Iordan (dar asta mai puțin contează). Ceea ce este foarte important este că odată cu pogorârea Duhului Sfânt, apare vorbirea în alte limbi,  dar însoțită de proorocie - adică tălmăcirea limbilor.
Prorocia este și ea un semn pentru cel necredincios care intrat în biserică i se descoperă taina inimii și ar mărturisi că Dumnezeu este în mijlocul nostru. Dar în egală măsură prorocia este un semn și pentru cei credincioși (1Cor. 14/22) În urma acestor desfășurări ale Duhului Sfânt prin intermediul prorociei biserica ar fi și ea „semnată” pozitiv.

Este bine de reținut că vorbirea în alte limbi fără tălmăcire (prorocie) Pavel nu o numește „semn” ci mai degrabă vorbire în vânt. De fiecare dată când Pavel amintește darul vorbirii în alte limbi îl scrie întotdeauna însoțit de darul tălmăcirii (proorocia) vezi 1Cor.cap. 12/10: cap. 12/30: cap. 14/26b.
Recomandare: Avândîn vedere că vorbirea moastră trebuie să fie dreasă cu har și sare (gust) este absolut necesar să ne învățăm să vorbim întâi corect românește și creștinește (deoarece este posibil să nu știm) și atunci se va spune și despre noi ca și despre Petru: „Și vorba te dă de gol” și acesta va fi cu adevărat un semn.