Ne bucurăm atunci când se spune despre noi că suntem duhovnicești. Ne întristăm însă când suntem considerați oameni firești. Dincolo de ce spun semenii noștri, este foarte important să știm ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre noi...
Apostolul Pavel scrie Bisericii din Roma: „voi sunteți duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi ”.
Fiecare creștin are posibilitatea să se autoevalueze. Totul depinde de conjuncția „dacă”.
Dacă Duhul Sfânt locuiește în noi, avem garanția că suntem oameni duhovnicești. Atenție la expresia „locuiește” deoarece înseamnă „domiciliu stabil”.
Duhul cel rău părăsește „casa” deoarece vine Unul mai tare decât el. În aceste condiții casa este „măturată” (1Cor.5/7) apoi împodobită - sfințită (Ps.93/5)- separată de celelalte case, dar goală, (nelocuită de nimeni). Cum era de așteptat duhul s-a întors dar însoțit de alte 7 duhuri...
Așadar:
a) Duhul Sfânt a fost doar în treacăt în inima cuiva, deoarece a fost respins (Fapte 7/51)
b) Duhul Sfânt a locuit temporar în inima cuiva, dar a părăsit „locuința” din cauza condițiilor improprii (Jud. 16/20, 1Împ. 16/14)
c) locuiește în prezent în condițiile dorite de El (Luca 2/25)
Toată doctrina penticostală privitor la lucrarea Duhului Sfânt se limitează la vorbirea în alte limbi. Înalte fețe bisericește „înarmate” și ele cu acest fel de gândire se grăbesc să-și îndemne enoriașii să rezolve grabnic problema și să intre în rânduiala Scripturii (legalitate).
Apoi întrebările decurg de la sine: Vorbești în altă limbă cât de puțin? Ai pe Duhul Sfânt. Nu vorbești? Nu ai... Mai nou! - sunt acceptate și consoanele și vocalele cu condiția să nu die rostite în românește... Este un fel de a ne juca cu cuvintele sau cu viața semenilor noștri descurajându-i și punându-i într-o situație incertă, fără să ținem cont că vorbirea în alte limbi este cel mai ușor de falsificat și nu o este dovadă certă că cineva are Duhul sfânt.
(La una dintre „stăruințe” după Duhul Sfânt un tânăr cunoscător al limbii engleze, a început o vorbire cursivă în engleză. Mulți au apreciat cursivitatea și „darul” primit, puțini însă au observat falsitatea.)
Raționament: Dacă ai lua un om lumesc și l-ai introduce în „stăruință” și ar folosi și el expresia clasică moștenită din moși-strămoși: „iartă și botează”, nu credeți că ar vorbi și el în altă „limbă”?
În contextul acesta de împrejurări suntem nevoiți să evidențiem dovezi credibile că Duhul Sfânt „locuiește” sau nu în inima unei persoane, dovezi imposibil de falsificat:
Prima dovadă.
Nașterea din nou sau înnoirea făcută de Duhul Sfânt.
În Tit 3/5 citim: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”.
Ce înseamnă aceasta? Pavel explică efesenilor:
„Cu privire la felul vostru de viață din trecut să vă dezbrăcați de omul cel vechi și să vă îmbrăcați în omul cel nou care este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Această stare de „metamorfoză” implică și voința omului. În aceste condiții omul devine un om nou - o făptură nouă în Hristos (2Cor. 5/17)
O făptură nouă are o viață nouă(Rom.6/4), deoarece slujește într-un duh nou. (Rom.6/6)
Acest obiectiv este atins doar dacă procesul de înnoire este dus cu bine până la capăt (Apoc.3/2). În acest mod s-au împlinit cerințele Mântuitorului: „...trebuie să vă nașteți din nou”. (Ioan 3/7b)
Sigur că nu vei putea deveni un „sfânt” în 24 de ore...
În acest sens Pavel scrie: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul lăuntric se înnoiește din zi în zi” - treptat. Totul sub îndrumarea și călăuzirea Duhului Sfânt (Rom. 8/1,8)
A doua dovadă că Duhul Sfânt locuiește în noi, sunt ROADELE.
În Luca 6/44 citim: „căci orice pom se cunoaște după rodul lui”.
Mlădița care nu aduce roadă El (vierul) o taie, iar pe ceea care aduce roadă El o curăță să aducă și mai multă roadă. (Ioan 15/2)
a) Roade care rezultă în urma primirii Cuvântului lui Dumnezeu.
În Isaia 55/10 citim: „după cum ploaia și zăpada nu se întorc înapoi. ci udă pământul și-l fac să rodească, tot așa și Cuvântul Meu nu se va întoarce la Mine fără rod.
Care este rodul Cuvântului?
Rom.6/22: „Dar acum odată ce ați fost izbăviți de păcat... aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică”.
b) Roade rezultate în urma umblării cârmuiți de Duhul Sfânt. Gal. 5/1,22)
„dragostea,bucuria,pacea îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșie, blândețea, înfrânarea poftelor.” Împotriva acestor lucruri nu este lege - nimeni nu poate contesta legalitatea acestor virtuții creștine.
A treia dovadă că Duhul Sfânt este în inima noastră sunt darurile duhovnicești.
Care nu sunt proprietatea unei confesiuni ci sunt proprietatea Duhului Sfânt care dă cui voiește el și pe care voiește el (1Cor. 12/4-11).
Foarte important: Darurile duhovnicești se manifestă doar atunci când ai trecut prin celelalte două etape: nașterea din nou și roadele. Altfel nu...
Prezent în Biserica din Corint, apostolul Pavel constată un nivel foarte scăzut al Bisericii din punct de vedere spiritual dar a fost surprins de intensitatea manifestării darurilor. El este nevoit sa scrie acestei Biserici: „Voi tot lumești sunteți”, dar ceva și mai dureros: chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste sunt aramă sunătoare și chimval zângănitor, chiar dacă aș muta munții, aș cunoaște toate tainele științei și aș prooroci și n-aș avea dragoste sunt nimic. Cine este această dragoste și de ce este ea atât de importantă? Dragostea este chiar Dumnezeu (1Ioan 4/16b) Slujirea cu darurile, dar fără o relație autentică cu Dumnezeu este nimic (0). De aceea Pavel îndeamnă:
„Urmăriți dragostea” (baza) apoi darurile duhovnicești... Tot în acest sens Pavel scrie: „Umblați după darurile cele mai bune...”
Dar există daruri și mai puțin bune? Este bine să știm că este o listă valorică a darurilor pe care o găsim în 1Corinteni 12 și începe cu darul înțelepciunii.
Nu trece la alt dar până nu te-ai asigurat că ai primit darul înțelepciunii.
De acest dar am nevoie eu și tu.
Este darul Duhului Sfânt. Este darul care te va ajuta să știi dacă ești un om duhovnicesc și dacă Duhul Sfânt locuiește cu adevărat în inima ta...
Așadar cum arată „portretul” biblic a unui om duhovnicesc?
a) omul duhovnicesc a trecut cu bine prin procesul nașterii din nou și înnoirea lucrată de Duhul Sfânt. (Tit 3/5)
b) dorește laptele duhovnicesc. (1Petru 2/1)
c) nu mai datorează nimic firii pământești, deoarece a rupt-o cu păgânătatea și cu poftele lumești.
(Rom. 8/1, Tit 2/12)
d) ridică pe cei căzuți cu duhul blândeții deoarece îi vrea și pe ei „duhovnicești”.(Gal.6/1)
e) aduce jertfe duhovnicești. (1Petru 2/5)
f) umblă cârmuit de Duhul Sfânt.(Rom. 8/14, Gal. 5/16)
Ai parcurs acest „itinerar”?
Este cea mai bună dovadă că ești pe drumul cel bun și ești su adevărat un om duhovnicesc...
luni, 25 decembrie 2017
vineri, 22 decembrie 2017
Hula împotriva Duhului Sfânt. Cum se manifestă ea?
De regulă, foarte puțin sau chiar deloc, nu se predică despre acest
păcat. Probabil că nu i se cunoaște identitatea. Singurii care îl mai
amintesc sunt cei care pretind că au darul profetic. Dar pentru că nu
sunt persoane credibile, iar cuvântul lor nu este luat în considerare,
invocă pericolul de a cădea în acest păcat a celor ce i-au în chip
ușuratic „lucrările Domnului”. Fără să se țină cont de libertatea de a
alege între ce este „bun” și a te feri de ce ți se pare „rău” (1 Tes.
5:21,22) suntem constrânși să le „înghițim pe nemestecate” pe cele bune
și pe cele mai puțin bune.
Revenind la subiect, este foarte bine ca și în acest context (ca și în celelalte) să ținem cont cui i se adresează Domnul Isus.
Nici într-un caz Bisericii, sau unor oameni credincioși, ci acest cuvânt de avertizare se adresează unor evrei necredincioși cu care Domnul Isus era în conflict și de care a spus că sunt „orbi spiritual” care nu-L cunoșteau nici pe Tatăl și nici pe Fiul - într-un cuvânt - oameni străini de viața lui Dumnezeu (Efeseni 4:17,18).
Citind cu atenție discuția Domnului Isus cu evreii pe această temă observăm următoarele:
Ei L-au acuzat, că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul. Dacă în urma acestei acuzații false, ei s-ar fi făcut vinovați de hula împotriva Duhului Sfânt - El le-ar fi spus direct: „cuvintele acestea pe care le-ați rostit acum sunt hulă împotriva Duhului Sfânt”. Dar Isus le-a spus: „Cine hulește împotriva fiului omului (ceea ce ați făcut voi acum) vă va fi iertat - dar vă avertizez - că tot așa de ușor ați putea păcătui și împotriva Duhului Sfânt”.
Dar oricine va (în viitor) vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat.
Cât privește hula împotriva Fiului Omului de care evreii se făceau vinovați în acest context de împrejurări Domnul a zis:
1) Există posibilitate de iertare (prin pocăință) Matei 12:32a
2) Iar dacă nu se vor pocăi - oamenii vor da socoteală și de acest cuvânt nefolositor (Matei 12:36)
Revenind la subiect: este foarte important de reținut că păcatul acesta nu presupune si nu se limitează doar la un cuvânt rostit sau la o formă de exprimare denaturată sau greșită (cu voie sau fără voie) împotriva Duhului Sfânt.
Ci: Hula împotriva Duhului Sfânt implică o stare de răzvrătire, de rebeliune, de conflict si împotrivire permanentă față de Duhul Sfânt. Ștefan a spus evreilor: „voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt (Fapte 7:51).
Cum se face aceasta?
1) Prin respingerea continuă a Cuvântului lui Dumnezeu și denigrându-l (Psalmul 50:16 - Dumnezeu zice celui rău: ... „Tu urăști mustrările si arunci înapoia ta cuvintele Mele)
2) Ieremia 6:14 - „Stați în drumuri și întrebați care sunt cărările cele vechi, și umblați pe ele, dar ei răspund: nu vrem să umblăm pe ele”
3) 2Tim. 4:3- „Va veni vremea când oamenii își vor întoarce urechea de la adevăr”
Hula împotriva Duhului Sfânt este de regulă specifică oamenilor căzuți.
Exemplu: a) Timotei 1:19,20 - „Au căzut din credință,...i-am dat pe mâna satanei să nu mai hulească”.
b) În Evrei 10:29b apare din nou păcatul acesta, dar sub o altă exprimare: „batjocorirea Duhului harului”.
Însă pentru a ajunge aici există un „traseu” mai lung (și nu o acțiune spontană).
Este bine să-l urmărim: Evrei cap. 10, începând cu versetul 23 vorbește despre o categorie de oameni:
- care au început întâi să meargă pe cale șovăind (Versetul 23)
- au început să-și părăsească încrederea (Versetul 35)
- au început să păcătuiască cu voia și să se întoarcă la jertfele specifice Vechiului Testament (vers. 26)
- au continuat cu părăsirea adunării creștinilor de la Ierusalim și s-au întors la „iudaism”
Sfârșitul lor? - Au căzut (Evrei 6:6a) deși au fost luminați, au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt.
Consecințele? - Nu mai pot fi înnoiți iarăși și aduși la pocăință (Evrei 6:6)
De unde au căzut? (Galateni 5:4) - „Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har” - deci din har înapoi la lege. Dar aceeași situație este și pentru cei căzuți de la credință (1Timotei 1:19)
DE CE NU MAI POT FI ÎNNOIȚI IARĂȘI ???
Deoarece cel ce produce înnoirea este Duhul Sfânt(Tit 3:5)
Numai că cei căzuți fără dorință de întoarcere sau de ridicare (2 Petru 2:20,21,22) au intrat în conflict și împotrivire persistentă cu Cel ce este chiar sursa înnoirii - adică Duhul Sfânt.
Căzând din har, mântuirea este imposibilă, ea însă este posibilă doar rămânând „ în harul lui Dumnezeu”( vezi Fapte 15/11, Efes 2/8,Tit 2/11)
Nu întâmplător, în Evrei 10/29. Duhul Sfânt este numit :„ Duhul Harului”
Așadar: renunțând la har (cum au făcut evreii) au renunțat la Duhul Sfânt - renunțând la Duhul Sfânt, este imposibilă înnoirea (s-au după caz, reînnoirea )Tit 3/5 - fără înnoire este IMPOSIBILĂ MÂNTUIREA
Sfârșitul lor:
Evrei 10:29 - sunt pasibili de o pedeapsă aspră. De ce?
- a) pentru că au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu(Versetul 29)
- b) au pângărit sângele cu care au fost sfințiți(vers. 29)
- c) și au batjocorit (hulit, ofensat, calomniat, răzvrătit, împotrivit) pe Duhul harului.
Pe aceeași linie: analizând Biserica apostată din Apocalipsa 3:15-20 - o biserică care lucra pe cont propriu, este ușor de observat că Duhul Sfânt era scos afară din Biserică. El stătea la ușă așteptând poate cineva îi va auzi bătăile și va deschide. În caz contrar consecințele sunt următoarele: „ am să te vărs din gura Mea”.
Ce înseamnă aceasta?
Deși Biserica era apostată, Duhul Sfânt voiește să-i spună că și în asemenea împrejurări, El nu a abandonat-o ci continuă să mijlocească pentru ea cu suspine negrăite (Romani 8:26). înaintea lui Dumnezeu pentru reabilitarea ei.
DE CE? - deoarece Duhul Sfânt ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iacov 4:5)
În caz de împotrivire la nesfârșit, Duhul Sfânt ofensat de această răzvrătire va înceta sa mai depună mărturie pentru ea (1 Ioan 5:7)
În concluzie:
Hula împotriva Duhului Sfânt nu este o expresie verbală ci o stare menținută (persistentă) de: conflict și împotrivire.
Domnul Isus a zis: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”.
În final: De ce spunem că păcatul acesta este specific oamenilor necredincioși sau căzuți?
Deoarece Domnul Isus a zis în același context:
„Omul rău scoate lucruri rele din inima lui”
(În rest, Fiți binecuvântați!)
Revenind la subiect, este foarte bine ca și în acest context (ca și în celelalte) să ținem cont cui i se adresează Domnul Isus.
Nici într-un caz Bisericii, sau unor oameni credincioși, ci acest cuvânt de avertizare se adresează unor evrei necredincioși cu care Domnul Isus era în conflict și de care a spus că sunt „orbi spiritual” care nu-L cunoșteau nici pe Tatăl și nici pe Fiul - într-un cuvânt - oameni străini de viața lui Dumnezeu (Efeseni 4:17,18).
Citind cu atenție discuția Domnului Isus cu evreii pe această temă observăm următoarele:
Ei L-au acuzat, că scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul. Dacă în urma acestei acuzații false, ei s-ar fi făcut vinovați de hula împotriva Duhului Sfânt - El le-ar fi spus direct: „cuvintele acestea pe care le-ați rostit acum sunt hulă împotriva Duhului Sfânt”. Dar Isus le-a spus: „Cine hulește împotriva fiului omului (ceea ce ați făcut voi acum) vă va fi iertat - dar vă avertizez - că tot așa de ușor ați putea păcătui și împotriva Duhului Sfânt”.
Dar oricine va (în viitor) vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat.
Cât privește hula împotriva Fiului Omului de care evreii se făceau vinovați în acest context de împrejurări Domnul a zis:
1) Există posibilitate de iertare (prin pocăință) Matei 12:32a
2) Iar dacă nu se vor pocăi - oamenii vor da socoteală și de acest cuvânt nefolositor (Matei 12:36)
Revenind la subiect: este foarte important de reținut că păcatul acesta nu presupune si nu se limitează doar la un cuvânt rostit sau la o formă de exprimare denaturată sau greșită (cu voie sau fără voie) împotriva Duhului Sfânt.
Ci: Hula împotriva Duhului Sfânt implică o stare de răzvrătire, de rebeliune, de conflict si împotrivire permanentă față de Duhul Sfânt. Ștefan a spus evreilor: „voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt (Fapte 7:51).
Cum se face aceasta?
1) Prin respingerea continuă a Cuvântului lui Dumnezeu și denigrându-l (Psalmul 50:16 - Dumnezeu zice celui rău: ... „Tu urăști mustrările si arunci înapoia ta cuvintele Mele)
2) Ieremia 6:14 - „Stați în drumuri și întrebați care sunt cărările cele vechi, și umblați pe ele, dar ei răspund: nu vrem să umblăm pe ele”
3) 2Tim. 4:3- „Va veni vremea când oamenii își vor întoarce urechea de la adevăr”
Hula împotriva Duhului Sfânt este de regulă specifică oamenilor căzuți.
Exemplu: a) Timotei 1:19,20 - „Au căzut din credință,...i-am dat pe mâna satanei să nu mai hulească”.
b) În Evrei 10:29b apare din nou păcatul acesta, dar sub o altă exprimare: „batjocorirea Duhului harului”.
Însă pentru a ajunge aici există un „traseu” mai lung (și nu o acțiune spontană).
Este bine să-l urmărim: Evrei cap. 10, începând cu versetul 23 vorbește despre o categorie de oameni:
- care au început întâi să meargă pe cale șovăind (Versetul 23)
- au început să-și părăsească încrederea (Versetul 35)
- au început să păcătuiască cu voia și să se întoarcă la jertfele specifice Vechiului Testament (vers. 26)
- au continuat cu părăsirea adunării creștinilor de la Ierusalim și s-au întors la „iudaism”
Sfârșitul lor? - Au căzut (Evrei 6:6a) deși au fost luminați, au gustat darul ceresc și s-au făcut părtași Duhului Sfânt.
Consecințele? - Nu mai pot fi înnoiți iarăși și aduși la pocăință (Evrei 6:6)
De unde au căzut? (Galateni 5:4) - „Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har” - deci din har înapoi la lege. Dar aceeași situație este și pentru cei căzuți de la credință (1Timotei 1:19)
DE CE NU MAI POT FI ÎNNOIȚI IARĂȘI ???
Deoarece cel ce produce înnoirea este Duhul Sfânt(Tit 3:5)
Numai că cei căzuți fără dorință de întoarcere sau de ridicare (2 Petru 2:20,21,22) au intrat în conflict și împotrivire persistentă cu Cel ce este chiar sursa înnoirii - adică Duhul Sfânt.
Căzând din har, mântuirea este imposibilă, ea însă este posibilă doar rămânând „ în harul lui Dumnezeu”( vezi Fapte 15/11, Efes 2/8,Tit 2/11)
Nu întâmplător, în Evrei 10/29. Duhul Sfânt este numit :„ Duhul Harului”
Așadar: renunțând la har (cum au făcut evreii) au renunțat la Duhul Sfânt - renunțând la Duhul Sfânt, este imposibilă înnoirea (s-au după caz, reînnoirea )Tit 3/5 - fără înnoire este IMPOSIBILĂ MÂNTUIREA
Sfârșitul lor:
Evrei 10:29 - sunt pasibili de o pedeapsă aspră. De ce?
- a) pentru că au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu(Versetul 29)
- b) au pângărit sângele cu care au fost sfințiți(vers. 29)
- c) și au batjocorit (hulit, ofensat, calomniat, răzvrătit, împotrivit) pe Duhul harului.
Pe aceeași linie: analizând Biserica apostată din Apocalipsa 3:15-20 - o biserică care lucra pe cont propriu, este ușor de observat că Duhul Sfânt era scos afară din Biserică. El stătea la ușă așteptând poate cineva îi va auzi bătăile și va deschide. În caz contrar consecințele sunt următoarele: „ am să te vărs din gura Mea”.
Ce înseamnă aceasta?
Deși Biserica era apostată, Duhul Sfânt voiește să-i spună că și în asemenea împrejurări, El nu a abandonat-o ci continuă să mijlocească pentru ea cu suspine negrăite (Romani 8:26). înaintea lui Dumnezeu pentru reabilitarea ei.
DE CE? - deoarece Duhul Sfânt ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iacov 4:5)
În caz de împotrivire la nesfârșit, Duhul Sfânt ofensat de această răzvrătire va înceta sa mai depună mărturie pentru ea (1 Ioan 5:7)
În concluzie:
Hula împotriva Duhului Sfânt nu este o expresie verbală ci o stare menținută (persistentă) de: conflict și împotrivire.
Domnul Isus a zis: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”.
În final: De ce spunem că păcatul acesta este specific oamenilor necredincioși sau căzuți?
Deoarece Domnul Isus a zis în același context:
„Omul rău scoate lucruri rele din inima lui”
(În rest, Fiți binecuvântați!)
Vorbirea în alte limbi-în chip cuviincios și cu rânduială.
Ce este această rânduială și la ce se referă apostolul Pavel?
Poate ne-am sesizat în diferite situații, când am văzut o ținuta vestimentară necuviincioasă; dar de câte ori ne-am autosesizat când am văzut că lipsește buna rânduială și chipul cuviincios în ceea ce privește vorbirea în alte limbi?
Mesajul apostolului Pavel, se adresează unei Biserici considerată ca fiind lumească (1 Corinteni 3:3) În schimb a fost surprins, să vadă și să audă, că „darurile” se manifestau mai mult poate decât într-o Biserică duhovnicească. Pentru a stopa haosul din Biserica din Corint (cât și din altele din vremea noastră) Pavel folosește în capitolul 14 din 1 Corinteni - 40 de versete pe acest subiect. Absolut deloc întâmplator, în versetul 20, deci exact în mijloc, el introduce un verset de foarte mare însemnătate:
„Fraților, nu fiți copii la minte”- în care face apel la maturitate, deoarece ,nu există subiect în Biblie unde să fie folosită mai multă copilărie, decât pe această temă.
Revenind la rânduială: Pavel scoate în evidență 3 reguli de care trebuie să ținem cont atunci când vrem să folosim vorbirea în alte limb:
1)1 Corinteni 12:28-30-Nu toți credincioșii vorbesc, sau ar trebui să vorbească, deoarece vorbirea în felurite limbi, este un dar al Duhului Sfânt (ca și celelalte daruri) pe care le dă Duhul Sfânt după cum voiește El și nu cum voiesc eu (1 Corinteni 12:11).
Așa că Pavel este motivat pe bună dreptate să întrebe: „Toți vorbesc în alte limbi?” Nu. Dar cine sunt vorbitorii?
a)Numai cei ce-au primit acest dar (1 Corinteni 12:10)
b)Numai cei ce sunt plini de Duhul Sfânt (Fapte 2:4)
2)Nu oricine poate vorbi în alte limbi.
Este posibil ca cineva să fie botezat în apă, să pretindă că are acest dar, însă conform 1 Cor. 13:1 au dreptul să vorbească numai cei ce au dragoste - aceasta înseamnă rânduială.
Dacă nu are cineva dragoste și totuși se aventurează să vorbească, nu-i mai mult decât o aramă sunătoare - adică un om gălăgios care-i place să impresioneze pe alții...
(Cu ani în urmă am fost într-o biserică unde vorbirea în alte limbi ocupa mult spațiu, la urmă un frate îmi spune: nu mai este dragoste în Biserica noastră, dar am fost nevoit să-l întreb: dar vorbirea în alte limbi, este destul de multă? Cum se explică? La care el răspunde: frate, aceasta este lucrarea Duhului Sfânt... - noi nu ne putem amesteca... Dar dragostea, nu-i lucrarea Duhului Sfânt, întreb eu? Întrucât citesc că ea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Capitolul 14 din 1 Corinteni începe cu îndemnul „urmăriți dragostea” și nu spune urmăriți vorbirea în alte limbi. De ce? Întrucât vorbirea în felurite limbi și proorocia se vor sfârși dar dragostea este veșnică.
3)Nu oriunde poți vorbi în felurite limbi.
Locul cel mai potrivit, este odăița folosind limbile ca o sursă de zidire sufletească personală. Cât privește folosirea lor în public, Pavel spune astfel:
Care este folosul (sau rostul) dacă eu aș veni la voi, vorbind în alte limbi, dar cuvântul meu, nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoștință, nici...nimic - atunci parcă aș vorbi în vânt 1Corinteni 14:6,9....Rezultatul?
- vorbirea în felurite limbi fără tălmăcire în mod public, Pavel o numește: vorbire în vânt
Probabil că Pavel a fost condamnat, că el nu vorbește în alte limbi și ca atare îi îngrădește și pe alții. Așă că el face o completare necesară în versetul 18: „eu vorbesc în alte limbi mai mult ca voi toți: dar în Biserică”, repet, dar în Biserică.....este altă rânduială, altă ordine - în Biserică 5 cuvinte cu înțeles...
10.000 de cuvinte nu valorează cât 5 cuvinte înțelese. Raportul 2000/1
Rânduiala continuă: dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică și să-și vorbească numai lui însuși si lui Dumnezeu. Unde sunt doar eu și Dumnezeu - decât în odăiță.
Este posibil să căutăm tot felul de „portițe” de a trece peste această rânduială, deoarece fanatismul religios este greu de pus la punct, iar tradiția și moștenirea confesională, este deseori mai presus decât învățătura biblică, și să mă justific: eu vorbesc la rugăciunea în comun, dacă la cea individuală nu este posibil...
Constat foarte ușor conform versetului 23 din capitolul 14 că nici acolo nu este posibil. De ce?
Eu vorbesc în felurite limbi și sunt ca o „scânteie”, începe și cel de alături și așa-numitu-l „foc” se aprinde în toată Biserica... Pavel spune: „Dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, și toți ar vorbi în alte limbi și ar intra și de cei fără daruri sau necredincioși n-ar zice ei ca sunteți nebuni?”
Pavel a fost plăcut impresionat de disciplina ce domnea într-o Biserică și a scris: „Mă bucur de buna rânduială din mijlocul vostru”(Col 2/5) dar el nu s-a oprit aici, ci el dorește însă ca slujirea să fie și în „chip cuviincios”. Dar ce este aceasta?
Această cerință a apostolului mă determină să renunț la:
- gesturi extreme, făcute în timpul rugăciunii (sau a predicii)
- un ton ridicat (strigăte) care au menirea doar să impresioneze sau să îi „acopere” pe alții...
- bătăile din palme...
Toate aceste manifestări „zgomotoase” care vor să scoată în evidență „plinătatea Duhului” nu sunt decât simplă gălăgie sau galerie, nepotrivite pentru un creștin...
Acest comportament nu se încadrează în ceea ce numește Pavel „chip cuviincios”
Concluzie: Dacă crede cineva că este insuflat de Dumnezeu să înțeleagă că este o poruncă a Domnului. Și dacă cineva nu înțelege, să nu înțeleagă (vers. 37,38).
1 Tim 3/15: Dar dacă voi zăbovi, să știi cum trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu...
În rest: Fiți binecuvântați!
Poate ne-am sesizat în diferite situații, când am văzut o ținuta vestimentară necuviincioasă; dar de câte ori ne-am autosesizat când am văzut că lipsește buna rânduială și chipul cuviincios în ceea ce privește vorbirea în alte limbi?
Mesajul apostolului Pavel, se adresează unei Biserici considerată ca fiind lumească (1 Corinteni 3:3) În schimb a fost surprins, să vadă și să audă, că „darurile” se manifestau mai mult poate decât într-o Biserică duhovnicească. Pentru a stopa haosul din Biserica din Corint (cât și din altele din vremea noastră) Pavel folosește în capitolul 14 din 1 Corinteni - 40 de versete pe acest subiect. Absolut deloc întâmplator, în versetul 20, deci exact în mijloc, el introduce un verset de foarte mare însemnătate:
„Fraților, nu fiți copii la minte”- în care face apel la maturitate, deoarece ,nu există subiect în Biblie unde să fie folosită mai multă copilărie, decât pe această temă.
Revenind la rânduială: Pavel scoate în evidență 3 reguli de care trebuie să ținem cont atunci când vrem să folosim vorbirea în alte limb:
1)1 Corinteni 12:28-30-Nu toți credincioșii vorbesc, sau ar trebui să vorbească, deoarece vorbirea în felurite limbi, este un dar al Duhului Sfânt (ca și celelalte daruri) pe care le dă Duhul Sfânt după cum voiește El și nu cum voiesc eu (1 Corinteni 12:11).
Așa că Pavel este motivat pe bună dreptate să întrebe: „Toți vorbesc în alte limbi?” Nu. Dar cine sunt vorbitorii?
a)Numai cei ce-au primit acest dar (1 Corinteni 12:10)
b)Numai cei ce sunt plini de Duhul Sfânt (Fapte 2:4)
2)Nu oricine poate vorbi în alte limbi.
Este posibil ca cineva să fie botezat în apă, să pretindă că are acest dar, însă conform 1 Cor. 13:1 au dreptul să vorbească numai cei ce au dragoste - aceasta înseamnă rânduială.
Dacă nu are cineva dragoste și totuși se aventurează să vorbească, nu-i mai mult decât o aramă sunătoare - adică un om gălăgios care-i place să impresioneze pe alții...
(Cu ani în urmă am fost într-o biserică unde vorbirea în alte limbi ocupa mult spațiu, la urmă un frate îmi spune: nu mai este dragoste în Biserica noastră, dar am fost nevoit să-l întreb: dar vorbirea în alte limbi, este destul de multă? Cum se explică? La care el răspunde: frate, aceasta este lucrarea Duhului Sfânt... - noi nu ne putem amesteca... Dar dragostea, nu-i lucrarea Duhului Sfânt, întreb eu? Întrucât citesc că ea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Capitolul 14 din 1 Corinteni începe cu îndemnul „urmăriți dragostea” și nu spune urmăriți vorbirea în alte limbi. De ce? Întrucât vorbirea în felurite limbi și proorocia se vor sfârși dar dragostea este veșnică.
3)Nu oriunde poți vorbi în felurite limbi.
Locul cel mai potrivit, este odăița folosind limbile ca o sursă de zidire sufletească personală. Cât privește folosirea lor în public, Pavel spune astfel:
Care este folosul (sau rostul) dacă eu aș veni la voi, vorbind în alte limbi, dar cuvântul meu, nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoștință, nici...nimic - atunci parcă aș vorbi în vânt 1Corinteni 14:6,9....Rezultatul?
- vorbirea în felurite limbi fără tălmăcire în mod public, Pavel o numește: vorbire în vânt
Probabil că Pavel a fost condamnat, că el nu vorbește în alte limbi și ca atare îi îngrădește și pe alții. Așă că el face o completare necesară în versetul 18: „eu vorbesc în alte limbi mai mult ca voi toți: dar în Biserică”, repet, dar în Biserică.....este altă rânduială, altă ordine - în Biserică 5 cuvinte cu înțeles...
10.000 de cuvinte nu valorează cât 5 cuvinte înțelese. Raportul 2000/1
Rânduiala continuă: dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică și să-și vorbească numai lui însuși si lui Dumnezeu. Unde sunt doar eu și Dumnezeu - decât în odăiță.
Este posibil să căutăm tot felul de „portițe” de a trece peste această rânduială, deoarece fanatismul religios este greu de pus la punct, iar tradiția și moștenirea confesională, este deseori mai presus decât învățătura biblică, și să mă justific: eu vorbesc la rugăciunea în comun, dacă la cea individuală nu este posibil...
Constat foarte ușor conform versetului 23 din capitolul 14 că nici acolo nu este posibil. De ce?
Eu vorbesc în felurite limbi și sunt ca o „scânteie”, începe și cel de alături și așa-numitu-l „foc” se aprinde în toată Biserica... Pavel spune: „Dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, și toți ar vorbi în alte limbi și ar intra și de cei fără daruri sau necredincioși n-ar zice ei ca sunteți nebuni?”
Pavel a fost plăcut impresionat de disciplina ce domnea într-o Biserică și a scris: „Mă bucur de buna rânduială din mijlocul vostru”(Col 2/5) dar el nu s-a oprit aici, ci el dorește însă ca slujirea să fie și în „chip cuviincios”. Dar ce este aceasta?
Această cerință a apostolului mă determină să renunț la:
- gesturi extreme, făcute în timpul rugăciunii (sau a predicii)
- un ton ridicat (strigăte) care au menirea doar să impresioneze sau să îi „acopere” pe alții...
- bătăile din palme...
Toate aceste manifestări „zgomotoase” care vor să scoată în evidență „plinătatea Duhului” nu sunt decât simplă gălăgie sau galerie, nepotrivite pentru un creștin...
Acest comportament nu se încadrează în ceea ce numește Pavel „chip cuviincios”
Concluzie: Dacă crede cineva că este insuflat de Dumnezeu să înțeleagă că este o poruncă a Domnului. Și dacă cineva nu înțelege, să nu înțeleagă (vers. 37,38).
1 Tim 3/15: Dar dacă voi zăbovi, să știi cum trebuie să te porți în casa lui Dumnezeu...
În rest: Fiți binecuvântați!
Proorocia...predică sau descoperire?
Un subiect controversat, care merită discutat și cunoscut. Deoarece
această aparentă formă de „slujire duhovnicească” în folosul altora a
luat amploare, iar cei lipsiți de darul cunoașterii, sunt gata să creadă
că tot ce auzim ar fi și adevărat. Tentația este mare, deoarece începe
cu: „Așa vorbește Domnul”
Este dificil în ziua de astăzi să deosebești o predică de o prorocie, deoarece de multe ori amândouă au un numitor comun: iubiți-vă, iertați-vă, smeriți-vă, uniți-vă, toate acestea, sunt cuvinte pe care ar trebui să le auzim doar de la amvon. Menirea unei proorocii este absolut cu totul alta. . .
Tema de față nu tratează calitatea morală a unei persoane care pretinde că are darul profetic, (acesta este alt subiect) accentul este pus pe conținutul unei proorocii.
1) Ce nu este o proorocie:
O înșiruire de cuvinte, pline de generalități, ce implică învățătură, recomandări, idei, sugestii, propuneri - nu poate fi numită proorocie, deoarece proorocia nu este o predică.
Sunt creștini, care nu au loc la amvon, sau nu sunt învățători, însă folosesc proorocia pentru ași exprima propriile gânduri, iar scopul urmărit este acela dea arăta altora că fac și ei o slujbă. . . Chiar și femeile folosesc această metodă deși Pavel a spus: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții (1 Corinteni 14: 35)”.
2) Ce este o proorocie?
Un cuvânt de proorocie, să poată fi considerat autentic și să se poată încadra în „proorocie” trebuie să aibă în conținut o taină, prin care se scot în evidență anumite necunoscute, cu privire la prezent, dar în mod deosebit la viitor (profetic)
Foarte important: De câte ori ascultăm o proorocie, trebuie să mă întreb, sau mai bine spus sa-l întrebi, pe cel ce a proorocit: care este taina din aceea proorocie?
De regulă, o proorocie este rostită de un prooroc. Proorocul este persoana care a primit harul și darul din partea lui Dumnezeu de a i se descoperi taine.
Exemple: 1) Iosif a început lucrarea în temniță, tâlcuind visele. . . apoi în libertate tâlcuind visele lui Faraon (Genesa 40). În urma tâlcuirii, Faraon i-a schimbat numele în Țafnat-Paeneah, adică descoperitor de taine - corespondentul cuvântului prooroc.
2) Isus s-a întâlnit cu samariteanca. (Având în vedere că în discuție era intimitatea femeii, Isus a ținut ca discuția cu ea să fie doar între „patru ochi” nici chiar ucenicii nu erau cu El, iar de aici este obligatoriu să învețe și alții). . . El i-a spus: „5 bărbați ai avut, iar acesta pe care îl ai nu-ți este bărbat”
Rezultatul: „văd că ești prooroc” (Ioan 4/19)
Așadar, este bine de reținut, că un slujitor trebuie evaluat după ce proorocește și nu înainte. . . Isus a zis: „pe prooroci îi veți cunoaște după roade”- adică după rezultate. . .
3) 1 Corinteni 14: 24, 2: să presupunem că o Biserică, ar fi formată din prooroci, și intră un necredincios - tainele inimii lui sunt descoperite. Rezultate: „Ar cădea cu fața la pământ și ar recunoaște că Dumnezeu este în mijlocul nostru”.
Este posibil așa ceva? Da. Exemplu:
4) Daniel 2: 28: Daniel a spus împăratului: „este un Dumnezeu care descoperă taine - iată visul tău. . .
Rezultatul: Împăratul a căzut cu fața la pământ (și a recunoscut) cu adevărat Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor. De ce? „Fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta”
Dacă subiectul tratează conținutul unei proorocii, întrebarea este:
Ce trebuie să conțină o proorocie?
a)Taina la care face referire
b)Împrejurările (contextul evenimentelor)
c)Date exacte (Exemplu: 5 bărbați, nu 4, nu 6; 7 ani, nu 6, nu 8)
Foarte important: Fără date exacte, proorocia este ca și o problemă matematică fără date.
Datele se pot referi la timpul în care se desfășoară evenimentele. Exemplu:
-proorocie instantă (adică s-a întâmplat pe loc) Fapte 13: 11
-proorocie în care se dă chiar și ora (mâine la ceasul acesta, adică exact peste 24 de ore) 2 Împărați 7: 1
-proorocie care se referă la zi - 3 coșuri, 3 zile Geneza 40-18 sau Apocalipsa 2: 10
Datele unei proorocii se referă la număr de persoane și la împrejurările în care va avea loc.
Exemplu: 1 Samuel 2: 6
Astăzi - vei găsi 2 oameni (nu 3)
Locul: hotarul lui Beniamin (împrejurarea)
Ei vor spune: măgărițele s-au găsit (nu altceva)
Tatăl tău va spune: ce să facem pentru fiul meu?
Mai departe: vei întâlni 3 oameni lângă stejar (nu 2 sau 4 și nu în alt loc)
unul are 3 turte (nu două) altul 3 iezi, unul un burduf de vin
Finalul: Toate semnele s-au împlinit în aceeași zi - (cu maximă exactitate)
Important: Pentru a ne ridica la acest nivel este nevoie însă de plinătatea Duhului Sfânt
Luca 1: 67 „Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt (apoi) a proorocit”
Concluzie: Așteaptă să te umpli cu Duhul Sfânt și după aceea să proorocești.
Deși am spus că proorocia nu este o predică, se ridică întrebarea: de ce Pavel spune că menirea celor ce proorocesc este să învețe (să sfătuiască) 1 Cor. 14: 3? Deoarece învățătura în acest context, este strict pe marginea proorociei. ( descoperirii)
Exemplu: 1)Daniel 4: 27 După ce Daniel i-a tâlcuit visul lui Nebucadnețar, i-a dat și un sfat: „pune capăt păcatelor tale”
2)Judecători 13: 4 După ce îngerul i-a descoperit taina lui Manoah cu privire la nașterea copilului, i-a dat și sfaturile necesare: să nu bea vin și nici băuturi amețitoare.
3)Fapte 10: 9 Iată că te caută 3 oameni, apoi a fost sfătuit: să se scoale, și să se coboare fără șovăire.
Concluzia finală: Toți sunt prooroci? Nu. . .
Fiți binecuvântați!
Este dificil în ziua de astăzi să deosebești o predică de o prorocie, deoarece de multe ori amândouă au un numitor comun: iubiți-vă, iertați-vă, smeriți-vă, uniți-vă, toate acestea, sunt cuvinte pe care ar trebui să le auzim doar de la amvon. Menirea unei proorocii este absolut cu totul alta. . .
Tema de față nu tratează calitatea morală a unei persoane care pretinde că are darul profetic, (acesta este alt subiect) accentul este pus pe conținutul unei proorocii.
1) Ce nu este o proorocie:
O înșiruire de cuvinte, pline de generalități, ce implică învățătură, recomandări, idei, sugestii, propuneri - nu poate fi numită proorocie, deoarece proorocia nu este o predică.
Sunt creștini, care nu au loc la amvon, sau nu sunt învățători, însă folosesc proorocia pentru ași exprima propriile gânduri, iar scopul urmărit este acela dea arăta altora că fac și ei o slujbă. . . Chiar și femeile folosesc această metodă deși Pavel a spus: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții (1 Corinteni 14: 35)”.
2) Ce este o proorocie?
Un cuvânt de proorocie, să poată fi considerat autentic și să se poată încadra în „proorocie” trebuie să aibă în conținut o taină, prin care se scot în evidență anumite necunoscute, cu privire la prezent, dar în mod deosebit la viitor (profetic)
Foarte important: De câte ori ascultăm o proorocie, trebuie să mă întreb, sau mai bine spus sa-l întrebi, pe cel ce a proorocit: care este taina din aceea proorocie?
De regulă, o proorocie este rostită de un prooroc. Proorocul este persoana care a primit harul și darul din partea lui Dumnezeu de a i se descoperi taine.
Exemple: 1) Iosif a început lucrarea în temniță, tâlcuind visele. . . apoi în libertate tâlcuind visele lui Faraon (Genesa 40). În urma tâlcuirii, Faraon i-a schimbat numele în Țafnat-Paeneah, adică descoperitor de taine - corespondentul cuvântului prooroc.
2) Isus s-a întâlnit cu samariteanca. (Având în vedere că în discuție era intimitatea femeii, Isus a ținut ca discuția cu ea să fie doar între „patru ochi” nici chiar ucenicii nu erau cu El, iar de aici este obligatoriu să învețe și alții). . . El i-a spus: „5 bărbați ai avut, iar acesta pe care îl ai nu-ți este bărbat”
Rezultatul: „văd că ești prooroc” (Ioan 4/19)
Așadar, este bine de reținut, că un slujitor trebuie evaluat după ce proorocește și nu înainte. . . Isus a zis: „pe prooroci îi veți cunoaște după roade”- adică după rezultate. . .
3) 1 Corinteni 14: 24, 2: să presupunem că o Biserică, ar fi formată din prooroci, și intră un necredincios - tainele inimii lui sunt descoperite. Rezultate: „Ar cădea cu fața la pământ și ar recunoaște că Dumnezeu este în mijlocul nostru”.
Este posibil așa ceva? Da. Exemplu:
4) Daniel 2: 28: Daniel a spus împăratului: „este un Dumnezeu care descoperă taine - iată visul tău. . .
Rezultatul: Împăratul a căzut cu fața la pământ (și a recunoscut) cu adevărat Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor. De ce? „Fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta”
Dacă subiectul tratează conținutul unei proorocii, întrebarea este:
Ce trebuie să conțină o proorocie?
a)Taina la care face referire
b)Împrejurările (contextul evenimentelor)
c)Date exacte (Exemplu: 5 bărbați, nu 4, nu 6; 7 ani, nu 6, nu 8)
Foarte important: Fără date exacte, proorocia este ca și o problemă matematică fără date.
Datele se pot referi la timpul în care se desfășoară evenimentele. Exemplu:
-proorocie instantă (adică s-a întâmplat pe loc) Fapte 13: 11
-proorocie în care se dă chiar și ora (mâine la ceasul acesta, adică exact peste 24 de ore) 2 Împărați 7: 1
-proorocie care se referă la zi - 3 coșuri, 3 zile Geneza 40-18 sau Apocalipsa 2: 10
Datele unei proorocii se referă la număr de persoane și la împrejurările în care va avea loc.
Exemplu: 1 Samuel 2: 6
Astăzi - vei găsi 2 oameni (nu 3)
Locul: hotarul lui Beniamin (împrejurarea)
Ei vor spune: măgărițele s-au găsit (nu altceva)
Tatăl tău va spune: ce să facem pentru fiul meu?
Mai departe: vei întâlni 3 oameni lângă stejar (nu 2 sau 4 și nu în alt loc)
unul are 3 turte (nu două) altul 3 iezi, unul un burduf de vin
Finalul: Toate semnele s-au împlinit în aceeași zi - (cu maximă exactitate)
Important: Pentru a ne ridica la acest nivel este nevoie însă de plinătatea Duhului Sfânt
Luca 1: 67 „Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt (apoi) a proorocit”
Concluzie: Așteaptă să te umpli cu Duhul Sfânt și după aceea să proorocești.
Deși am spus că proorocia nu este o predică, se ridică întrebarea: de ce Pavel spune că menirea celor ce proorocesc este să învețe (să sfătuiască) 1 Cor. 14: 3? Deoarece învățătura în acest context, este strict pe marginea proorociei. ( descoperirii)
Exemplu: 1)Daniel 4: 27 După ce Daniel i-a tâlcuit visul lui Nebucadnețar, i-a dat și un sfat: „pune capăt păcatelor tale”
2)Judecători 13: 4 După ce îngerul i-a descoperit taina lui Manoah cu privire la nașterea copilului, i-a dat și sfaturile necesare: să nu bea vin și nici băuturi amețitoare.
3)Fapte 10: 9 Iată că te caută 3 oameni, apoi a fost sfătuit: să se scoale, și să se coboare fără șovăire.
Concluzia finală: Toți sunt prooroci? Nu. . .
Fiți binecuvântați!
Să nu te ia-i după mulțime... Mulțimea încotro?
Tot mai mulți oameni folosesc expresia: „Unde merge toată lumea, acolo voi merge și eu”...
Dar unde merge lumea, din moment ce ni se spune că „Toată lumea zace în cel rău”?(1Ioan 5:19b)
Înseamnă că destinul ei va fi unul bun, numai pentru faptul că „duhovnicul” îi amăgește cu „locuri de verdeață” pentru toți? Dar de ce trebuie să merg și eu numaidecât unde merge toată lumea? De ce este obligatorie alegerea aceasta? O asemenea gândire scoate în evidență „spiritul de turmă” Toți după unul și unul după toți...
(Cu ani în urmă, am citit o întâmplare reală, despre o turmă de oi, care a fost distrusă de un tren. Una din oi, a traversat linia ferată... Celelalte au urmat-o, fără să ia în seamă că vine trenul. S-a scris, că unele au intrat „orbește” sub roțile trenului chiar și din lateral.) Acesta este spiritul de turmă...Așa să fie și cu oamenii? Biblia însă, ne spune că lumea nu merge în direcția cea bună. Iată ce citim în Matei cap7 vers.13 ...„lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce merg pe ea”
Pe vremea lui Noe, toată lumea era într-o „petrecere” ( chefuri și beții )- Noe era altfel...Era greu să „înoți” împotriva „curentului” apei...Peștii morți sunt duși de val. Numai peștii vii merg împotrivă... Când s-a urcat Noe cu familia în corabie, probabil că mulțimea i-au huiduit: „Rătăciților”, „Sectanților” numai voi v-ați găsit mai deștepți - duceți-vă cu dumnezeul vostru...Și au plecat...Cănd s-au întors mulțimea era nimicită de apele potopului. De ce ar fi trebuit numaidecât ca și Noe cu familia să fi fost printre ei?
Dar este îngrijorător că nici în Biserică mulțimea nu merge în direcția cea bună.
În Matei 7:22 citim: mulți îmi vor zice „Doamne n-am făcut noi... Depărtați-vă de la Mine...
Matei 24:10 - - - mulți vor cădea
Matei 24:11 - - - mulți prooroci mincinoși, vor înșela pe mulți
Matei 24:12 - - dragostea celor mai mulți se va răci
2 Petru 2:2 - - mulți îi vor urma în destrăbălările lor
Acesta este traseul urmat de cei „mulți”. Oare trebuie să mă găsesc și eu numaidecât printre ei? Pot să rămâi și singur, dar să fii de partea dreptății...
În Gen.37:19 citim că frații lui Iosif au hotărât să-l omoare. Însă Ruben a fost împotrivă. Dacă s-ar fi votat, rezultatul ar fi fost de 10/1. Mă gândesc la riscul pe care și l-a asumat, punându-și propria viață în pericol.
Societatea funcționează după principiul: mulțimea hotărăște, însă același principiu este și în Biserică.
(Imaginați-vă acum o Biserică cu un comitet de 20 de membri. Urmează să voteze...Rezultatul este peste așteptări: 18 „pro” 2 „împotrivă”. După vot încep vociferările celor „mulți”: „am știut noi că așa o să voteze - totdeauna ăștia-s pe dos”. Ajuns acasă fratele îi spune soției de rezultat și că el a votat împotrivă...Soția se alertează: „Numai tu te-ai găsit mai deștept”? Ce vor spune frații? (dar nu o interesează că a votat poate pentru un scop bun și ca atare să aprecieze poziția lui) Există o „presiune” psihică a celor din jur care ne obligă indirect să ne „aliniem” la cei „mulți”.
Știu eu că la votarea pentru alegerea unui presbiter cu 90% din voturi pro și 10% contra, s-a făcut alegerea cea mai bună?
În 1Sam.15/20 citim, că Dumnezeu i-a cerut socoteală lui Saul de alegerea făcută. El s-a dezvinovățit, dând vina pe mulțime.(mulțimea a votat așa) Dar, a fost el absolvit de vină?
Trecând în N.T citim în 2Cor 2/17 că mulțimea are înclinații negative: „Noi nu stricăm Cuvântul cum fac cei mai mulți”
Cei mulți strică...Trebuie neapărat să fii și tu printre ei? „Nu te lua după mulțime ca să să abați dreptatea”( Exod 23/2a)
(Un frate predica Cuvântul biblic, dar diferit de „crezul tradițional” a unora. Cineva mă întreabă: cine mai crede ca el? Nu-i important câți cred, ci e important dacă cuvântul a fost împărțit drept (2Tim.2/15b). Poți să rămâi și singur, dar să ai la tine dreptarul. Toți spun: îi strâmb - când se uită cu ochiul liber - tu pune „dreptarul” și arată-le că-i drept.
În Evanghelii este descrisă atitudinea mulțimii față de Domnul Isus: „Răstignește-l !” la mulțimea gălăgioasă sunt sigur, că s-au „aliniat” și alții care inițial poate erau de altă părere, s-au poate nu știau despre ce este vorba... Dezamăgirea constă în faptul că mulțimea nu este stabilă, ci „purtată de vânt”...
În Luca 4/22 citim că toți îl vorbeau de bine. De unde atâta unitate???...Dar (după 2minute) citim în vers 28 că toți s-au mâniat și au vrut să-L omoare..
(Cineva a spus o glumă, tot grupul râdea zgomotos.Când s-au potolit spiritele, unul întrebă: „Dar ce anume o spus”?
Concluzie: „Râdem pentru că râde toată lumea, dar... e neapărat nevoie să plângem și noi când va plânge toată lumea???...
Vă doresc o zi bună!
Dar unde merge lumea, din moment ce ni se spune că „Toată lumea zace în cel rău”?(1Ioan 5:19b)
Înseamnă că destinul ei va fi unul bun, numai pentru faptul că „duhovnicul” îi amăgește cu „locuri de verdeață” pentru toți? Dar de ce trebuie să merg și eu numaidecât unde merge toată lumea? De ce este obligatorie alegerea aceasta? O asemenea gândire scoate în evidență „spiritul de turmă” Toți după unul și unul după toți...
(Cu ani în urmă, am citit o întâmplare reală, despre o turmă de oi, care a fost distrusă de un tren. Una din oi, a traversat linia ferată... Celelalte au urmat-o, fără să ia în seamă că vine trenul. S-a scris, că unele au intrat „orbește” sub roțile trenului chiar și din lateral.) Acesta este spiritul de turmă...Așa să fie și cu oamenii? Biblia însă, ne spune că lumea nu merge în direcția cea bună. Iată ce citim în Matei cap7 vers.13 ...„lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce merg pe ea”
Pe vremea lui Noe, toată lumea era într-o „petrecere” ( chefuri și beții )- Noe era altfel...Era greu să „înoți” împotriva „curentului” apei...Peștii morți sunt duși de val. Numai peștii vii merg împotrivă... Când s-a urcat Noe cu familia în corabie, probabil că mulțimea i-au huiduit: „Rătăciților”, „Sectanților” numai voi v-ați găsit mai deștepți - duceți-vă cu dumnezeul vostru...Și au plecat...Cănd s-au întors mulțimea era nimicită de apele potopului. De ce ar fi trebuit numaidecât ca și Noe cu familia să fi fost printre ei?
Dar este îngrijorător că nici în Biserică mulțimea nu merge în direcția cea bună.
În Matei 7:22 citim: mulți îmi vor zice „Doamne n-am făcut noi... Depărtați-vă de la Mine...
Matei 24:10 - - - mulți vor cădea
Matei 24:11 - - - mulți prooroci mincinoși, vor înșela pe mulți
Matei 24:12 - - dragostea celor mai mulți se va răci
2 Petru 2:2 - - mulți îi vor urma în destrăbălările lor
Acesta este traseul urmat de cei „mulți”. Oare trebuie să mă găsesc și eu numaidecât printre ei? Pot să rămâi și singur, dar să fii de partea dreptății...
În Gen.37:19 citim că frații lui Iosif au hotărât să-l omoare. Însă Ruben a fost împotrivă. Dacă s-ar fi votat, rezultatul ar fi fost de 10/1. Mă gândesc la riscul pe care și l-a asumat, punându-și propria viață în pericol.
Societatea funcționează după principiul: mulțimea hotărăște, însă același principiu este și în Biserică.
(Imaginați-vă acum o Biserică cu un comitet de 20 de membri. Urmează să voteze...Rezultatul este peste așteptări: 18 „pro” 2 „împotrivă”. După vot încep vociferările celor „mulți”: „am știut noi că așa o să voteze - totdeauna ăștia-s pe dos”. Ajuns acasă fratele îi spune soției de rezultat și că el a votat împotrivă...Soția se alertează: „Numai tu te-ai găsit mai deștept”? Ce vor spune frații? (dar nu o interesează că a votat poate pentru un scop bun și ca atare să aprecieze poziția lui) Există o „presiune” psihică a celor din jur care ne obligă indirect să ne „aliniem” la cei „mulți”.
Știu eu că la votarea pentru alegerea unui presbiter cu 90% din voturi pro și 10% contra, s-a făcut alegerea cea mai bună?
În 1Sam.15/20 citim, că Dumnezeu i-a cerut socoteală lui Saul de alegerea făcută. El s-a dezvinovățit, dând vina pe mulțime.(mulțimea a votat așa) Dar, a fost el absolvit de vină?
Trecând în N.T citim în 2Cor 2/17 că mulțimea are înclinații negative: „Noi nu stricăm Cuvântul cum fac cei mai mulți”
Cei mulți strică...Trebuie neapărat să fii și tu printre ei? „Nu te lua după mulțime ca să să abați dreptatea”( Exod 23/2a)
(Un frate predica Cuvântul biblic, dar diferit de „crezul tradițional” a unora. Cineva mă întreabă: cine mai crede ca el? Nu-i important câți cred, ci e important dacă cuvântul a fost împărțit drept (2Tim.2/15b). Poți să rămâi și singur, dar să ai la tine dreptarul. Toți spun: îi strâmb - când se uită cu ochiul liber - tu pune „dreptarul” și arată-le că-i drept.
În Evanghelii este descrisă atitudinea mulțimii față de Domnul Isus: „Răstignește-l !” la mulțimea gălăgioasă sunt sigur, că s-au „aliniat” și alții care inițial poate erau de altă părere, s-au poate nu știau despre ce este vorba... Dezamăgirea constă în faptul că mulțimea nu este stabilă, ci „purtată de vânt”...
În Luca 4/22 citim că toți îl vorbeau de bine. De unde atâta unitate???...Dar (după 2minute) citim în vers 28 că toți s-au mâniat și au vrut să-L omoare..
(Cineva a spus o glumă, tot grupul râdea zgomotos.Când s-au potolit spiritele, unul întrebă: „Dar ce anume o spus”?
Concluzie: „Râdem pentru că râde toată lumea, dar... e neapărat nevoie să plângem și noi când va plânge toată lumea???...
Vă doresc o zi bună!
Vorbirea în alte limbi un semn. Dar pentru cine?
În Evanghelia după Marcu 16:17 citim „Iată semnele ce vor însoți pe cei ce vor crede în numele Meu: vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi, vor pune mâna pe bolnavi și se vor însănătoși”. Nu ni se spune despre o anumită categorie de slujitori, ci doar că semnele va însoți pe cei „vor crede și se vor boteza”. Această „rânduială” nu obligă ca fiecare credincios sau fiecare biserică să dețină aceste semne. De exemplu: Investirea lui Saul ca împărat a fost însoțită de multe semne ce și-au avut împlinirea în aceiași zi. Dar nu la toți împărații a fost la fel. Excepția nu poate deveni regulă... Avțnd în vedere că semnele sunt rezultetul credinței ele trebuie să se găsească în „Biserica lui Dumnezeu în ansamblu - potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.(Rom. 12/3)
Tocmai de aceea apostolul Pavel vine cu explicații suplimentare datorită modului eronat interpretat de credincioșii bisericii din Corint ce considerau că ei le au „pe toate”: „Toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc? Cu siguranță: NU. Cum nu dețin toți aceiași daruri, în egală măsură nu dețin toși aceiași semne. Dar ce sunt semnele? Ele sunt „indicatoare” ce indică spre ceva anume. Ele se îmrart în: semne naturale (Luca 2/12)„Iată semnul după care veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutecece și culcat într-o iesle” și semne supranaturale. „Acest început al semnelor l-a făcut Isus în Cana din Galileea și ucenicii au crezut în Rl. Semnele menționate în Marcu 16/17 sunt supranaturale de origine divină și nu sunt la îndemâna oricui, ci numai pentru cei ce au primit acest har dumnezeiesc. Totuși există conceptul care susține necesitatea ca fiecare creștin să dețină unul din darurile aflate pe listă. Aproape toți și-au rezolvat problema semnelor cu ce a fost mai ușor: vorbirea în limbi noi. Dar de ce ne-am „blocat” aici? . De ce toți preferă acest semn? Oare să fie din pricina faptului că este cel mai ușor de falsificat în copparație cu celelalte semne? Este dificil în vremea noastră să găsești pe cineva ce deține darul tămăduirilor, dar în schimb „vorbitori în limbi sunt (sau ar trebui să fie) toți. Această convingere ce trece peste spusele apostolului este justificată prin faptul că limbile sunt „semnul” primirii Duhului Sfănt. În unele cazuri biblice așa a fost, dar putem face din excepție, regulă?
Nu putem generaliza deoarece sunt și alte semne ca dovadă a primirii Duhului Sfânt:
Darurile Duhului Sfânt menționate în Noul Testament au operat și în perioada Vechiului Testament fiind dovezi și semne incontestabile a primiririi Duhului Sfânt. Modelul nostru suprem n-a vorbit în alte limbi, semnul fiind porumbelul. Penru Zaharia a fost prorocia. (Luca 1/67) Pentru Simion - o viață sfântă. Pemtru ucenici împiternicirea de a scoate demonii. (Matei 10/1)
Și lista continuă... Dar dacă cineva dorește darul vorbirii în alte limbi o asemenea dorință este îndreptățită. Numai că aceasta depinde în totalitate de voința Duhului. Vorbirea în alte limbi fiind un dar a Duhului Sfânt și nu doar un semn.
Apostolul face apel la maturitate și scie asfel: „Fraților nu fiți copii la minte. Un subiect pe care „copiii” nu-l pot înțelege. Apoi în versetul următor clarifică scopul principal al vorbirii în felurite limbi și în ce constă ea ca semn:
„Prin urmare limbile sunt un semn, nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși.” (1Cor. 14/22)
Dar ce legătură au limbile cu cei necredincioși? Apostolul Pavel introduce în epistola scrisă către corinteni în capitolul 14/21; o profeție din Vechiul Testament (Isaia 28/11) precum că Dumnezeu va vorbi norodului (evreilor) prin limbi străine. Această profeție nu a fost înțelesă niciodată până când ea nu s-a împlinit. Și când s-a împlinit?
Deși profeția din Ioel cu privire la revărsarea Duhului Sfânt nu amintește nimic de vorbirea în alte limbi și nu se menționează că Duhul Sfânt va veni în mod obligatoriu însoțit de limbi străine (așa cum cred unii) Dumnezeu a găsit cu cale să folosească acest prilej, unic din viața creștinilor să vorbească evreilor prezenți la sărbătoarea „Cincizecimi” pe limba vorbtă de ei în provinciile unde au fost strămutați și locuiau. (Parți. Elamiți, Libia, Mesopotamia,etc.
Dar în ce scop și în ce sens?
Limbile folosite de cei umpluți de Duhul Sfânt, au fost mesaje de pocăință inteligibile și deplin înțelese de către oaspeți.
Reacția mulțimii a fost următoarea:
- au rămas încremeniți (Vers. 6) și uimiți (Vers. 12)
- toți se minunau și se mirau (Vers. 7)
Dar ce conțineau aceste mesaje? Lucruri minunate ale lui Dumnezeu.
Important de reținut: limbile în acest caz nu aveau nevoie de tălmăcire, deoarece erau gata tălmăcite și pe deplin înțelese...
Concluzie: ceva care te uimește este cu adevărat un semn.
Trecem în Fapte 10 - unde întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn.
Dar înainte de acest eveniment citim în capitolul 10 vers. 9 că Dumnezeu i-a arătat lui Petru o vedenie. Prin această vedenie Dumnezeu a dorit să-l înștiințeze, că neamurile au fost acceptate în planul Său de mântuire. Petru e ferm convins de aceasta dar nu și evreii (martori) care îl însoțeau în casa lui Corneliu. Pe când vorbea Petru s-a pogorât Duhul Sfânt însoțit de vorbire în alte limbi. Vorbirea aceasta ca și în Fapte 2/12a i-a uimit pe evreii prezenți în casa lui Corneliu. Iar din moment ce ni se spune că prin intermediul limbilor măreau pe Dumnezeu (Cap. 10/46) înseamnă că este foarte posibil ca vorbirea să fi fost în ebraică (adică pe limba evreilor oaspeți) și a fost pe deplin înțeleasă .
Concluzie:
- vorbirea din Fapte 2 este un semn care îi uimește pe evreii împrăștiați în imperiul Roman, veniți la Ierusalim cu prilejul sărbătorii „Cincizecimi”. (vers. 12)
- vorbirea din Fapte 10 este un semn care uimește oaspeții casei lui Corneliu înțelegând prin această manifestare că și neamurile au fost acceptate în planul lui Dumnezeu de mântuire.
În acest context ai dreptul să te întrebi: Vorbirea mea pe cine uimește?
În Fapte 19 întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn dar diferit de cele din Fapte 2 și Fapte 10
Grupul de vorbitori erau ucenici, dar nu se știe exact dacă făceau parte dintre evrei sau dintre neamuri. Este foarte posibil să fi fost „și de unii și de alții” din moment ce au fost întâlniți în Efes dar aveau botezul lui Ioan în Iordan (dar asta mai puțin contează). Ceea ce este foarte important este că odată cu pogorârea Duhului Sfânt, apare vorbirea în alte limbi, dar însoțită de proorocie - adică tălmăcirea limbilor.
Prorocia este și ea un semn pentru cel necredincios care intrat în biserică i se descoperă taina inimii și ar mărturisi că Dumnezeu este în mijlocul nostru. Dar în egală măsură prorocia este un semn și pentru cei credincioși (1Cor. 14/22) În urma acestor desfășurări ale Duhului Sfânt prin intermediul prorociei biserica ar fi și ea „semnată” pozitiv.
Este bine de reținut că vorbirea în alte limbi fără tălmăcire (prorocie) Pavel nu o numește „semn” ci mai degrabă vorbire în vânt. De fiecare dată când Pavel amintește darul vorbirii în alte limbi îl scrie întotdeauna însoțit de darul tălmăcirii (proorocia) vezi 1Cor.cap. 12/10: cap. 12/30: cap. 14/26b.
Recomandare: Avândîn vedere că vorbirea moastră trebuie să fie dreasă cu har și sare (gust) este absolut necesar să ne învățăm să vorbim întâi corect românește și creștinește (deoarece este posibil să nu știm) și atunci se va spune și despre noi ca și despre Petru: „Și vorba te dă de gol” și acesta va fi cu adevărat un semn.
Limbile folosite de cei umpluți de Duhul Sfânt, au fost mesaje de pocăință inteligibile și deplin înțelese de către oaspeți.
Reacția mulțimii a fost următoarea:
- au rămas încremeniți (Vers. 6) și uimiți (Vers. 12)
- toți se minunau și se mirau (Vers. 7)
Dar ce conțineau aceste mesaje? Lucruri minunate ale lui Dumnezeu.
Important de reținut: limbile în acest caz nu aveau nevoie de tălmăcire, deoarece erau gata tălmăcite și pe deplin înțelese...
Concluzie: ceva care te uimește este cu adevărat un semn.
Trecem în Fapte 10 - unde întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn.
Dar înainte de acest eveniment citim în capitolul 10 vers. 9 că Dumnezeu i-a arătat lui Petru o vedenie. Prin această vedenie Dumnezeu a dorit să-l înștiințeze, că neamurile au fost acceptate în planul Său de mântuire. Petru e ferm convins de aceasta dar nu și evreii (martori) care îl însoțeau în casa lui Corneliu. Pe când vorbea Petru s-a pogorât Duhul Sfânt însoțit de vorbire în alte limbi. Vorbirea aceasta ca și în Fapte 2/12a i-a uimit pe evreii prezenți în casa lui Corneliu. Iar din moment ce ni se spune că prin intermediul limbilor măreau pe Dumnezeu (Cap. 10/46) înseamnă că este foarte posibil ca vorbirea să fi fost în ebraică (adică pe limba evreilor oaspeți) și a fost pe deplin înțeleasă .
Concluzie:
- vorbirea din Fapte 2 este un semn care îi uimește pe evreii împrăștiați în imperiul Roman, veniți la Ierusalim cu prilejul sărbătorii „Cincizecimi”. (vers. 12)
- vorbirea din Fapte 10 este un semn care uimește oaspeții casei lui Corneliu înțelegând prin această manifestare că și neamurile au fost acceptate în planul lui Dumnezeu de mântuire.
În acest context ai dreptul să te întrebi: Vorbirea mea pe cine uimește?
În Fapte 19 întâlnim din nou vorbirea în alte limbi - un alt semn dar diferit de cele din Fapte 2 și Fapte 10
Grupul de vorbitori erau ucenici, dar nu se știe exact dacă făceau parte dintre evrei sau dintre neamuri. Este foarte posibil să fi fost „și de unii și de alții” din moment ce au fost întâlniți în Efes dar aveau botezul lui Ioan în Iordan (dar asta mai puțin contează). Ceea ce este foarte important este că odată cu pogorârea Duhului Sfânt, apare vorbirea în alte limbi, dar însoțită de proorocie - adică tălmăcirea limbilor.
Prorocia este și ea un semn pentru cel necredincios care intrat în biserică i se descoperă taina inimii și ar mărturisi că Dumnezeu este în mijlocul nostru. Dar în egală măsură prorocia este un semn și pentru cei credincioși (1Cor. 14/22) În urma acestor desfășurări ale Duhului Sfânt prin intermediul prorociei biserica ar fi și ea „semnată” pozitiv.
Este bine de reținut că vorbirea în alte limbi fără tălmăcire (prorocie) Pavel nu o numește „semn” ci mai degrabă vorbire în vânt. De fiecare dată când Pavel amintește darul vorbirii în alte limbi îl scrie întotdeauna însoțit de darul tălmăcirii (proorocia) vezi 1Cor.cap. 12/10: cap. 12/30: cap. 14/26b.
Recomandare: Avândîn vedere că vorbirea moastră trebuie să fie dreasă cu har și sare (gust) este absolut necesar să ne învățăm să vorbim întâi corect românește și creștinește (deoarece este posibil să nu știm) și atunci se va spune și despre noi ca și despre Petru: „Și vorba te dă de gol” și acesta va fi cu adevărat un semn.
Stingerea Duhului... greșeală de exprimare sau de traducere?
Păstori și învățători îi avertizează pe ascultători de pericolul stingerii Duhului. Intențiile lor sunt totdeauna bune. De cele mai multe ori ni se spune ce trebuie să facem: Dacă am fost botezați cu Duhul Sfânt și am primit vorbire în alte limbi ea trebuie folosită sau chiar împrospătată - deoarece în caz contrar Duhul Sfânt s-ar putea stinge - dacă nu este înflăcărat . Cât de fals sună!
În primul rând: nu limbile îl „țin” pe Duhul Sfânt ci invers, Duhul Sfânt activează darul „felurite limbi”.
În al doilea rând: nu eu sau tu trebuie să-L înflăcărez pe Duhul Sfânt, ci invers, El ne înflăcărează pe noi (Ieremia 20/9b) Este o ofensă la adresa Duhului Sfânt să spunem că noi am fi capabili de așa ceva. Darul ce trebuia înflăcărat,(2Tim. 1/6) la care făcea referire apostolul Pavel este slujba de evanghelist (Fapte 12/3; 2Tim. 4/5)). Iar punerea mâinilor însemna împuternicire în slujire (conf. 2Cor. 5/20 ;1Tim 5/22. Putem însă spune fără teama de a greși că: Duhul Sfânt este ca un „foc” sau o sursă de lumină - dar nu este ca și un bec să-l pot stinge (Rom 9/1) - se aseamănă cu un porumbel - dar nu este un porumbel (Matei 3/16) - se aseamănă cu vântul, dar nu este vânt. Dar cine este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este o persoană. a) - să nu întristați pe Duhul Sfânt (Efes. 4/30) b) - să nu mințiți pe Duhul Sfânt (Fapte 5/3) c) - El ne vrea cu gelozie (Iacov 4/5) d) - El stă la ușă și bate (Apoc.3/20) e) - mijlocește cu suspine (Rom. 8/26b) Toate aceste stări sufletești sunt specifice unei persoane, numai că Duhul Sfânt este o persoană dumnezeiască, făcând parte din Sfânta Treime. Plăcut la vorbă era fratele Costân, din biserica „Betel” Botoșani ce își începea totdeauna slujirea astfel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl: binecuvântat să fie Dumnezeu Fiul și binecuvântat să fie Dumnezeu Duhul Sfânt”.
Așadar Duhul Sfânt este Dumnezeu. Ar putea cineva „stinge” pe Dumnezeu? Niciodată. În dicționarul limbii române cuvântul „stins” însemnând „a-și înceta existența sau a înceta din viață” De aceea am considerat că punerea acestui cuvânt, alături de Duhul Sfânt este nepotrivită Forma corectă o găsim în 1Samuel 16/14: „Duhul Domnului s-a depărtat de Saul, sau Slava Domnului s-a depărtat de Templu. Când ajungem în impas și nu ne iese la socoteală, dar vrem numaidecît să explicăm acest verset căutăm variante convenabile restrângându-L doar la o sursă de lumină sau la un foc, ceea ce nu este corect... Revenim: Duhul Sfânt este „trimisul” sau „ambasadorul cerului” pentru a intermedia relația cu credincioșii cât și cu necredincioșii.. Să urmărim acest raționament: (Relația dintre două țări se întreține prin intermediul ambasadorului.Când relația se tensionează și imposibil de menținut, țara afectată își retrage ambasadorul) Când relația dintre un credincios și Dumnezeu devine deficitară,(Duhul Sfânt nu se stinge), ci Dumnezeu îl retrage pe Duhul Sfânt. Exemplu: Când David a păcătuit, el s-a rugat preventiv: „nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt”. Dar pentru a se ajunge aici este un traseu mai lung și câteva trepte pe care credinciosul le coboară. Este bine să le urmărim: (dar să le evităm ) În primul rând: vorbim despre întristarea Duhului Sfânt. Aceasta se datorează creștinului care începe să păcătuiască într-o formă aparent ușoară (vezi contextul: Efes. 14/25-31) cât și lipsa de ascultare (Isaia 63/10) În aceste condiții ce face Duhul Sfânt? Mijlocește cu suspine negrăite. De ce? Pentru că ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iacov 4/5). Dacă credinciosul se reabilitează scopul Duhului Sfânt este atins, dar dacă persistă se ajunge la: Împotrivire față de Duhul Sfânt (Fapte 51b). Ștefan le-a spus evreilor: „Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt” (Fapte 7/51).
Împotrivirea conduce la pierderea călăuzirii (Romani 8/14). Pierderea călăuzirii conduce la rătăcire. (Conform 1 Timotei 6/10b)...„unii au rătăcit de la credință” Rătăcirea este una, căderea este alta. Deși „ghidul” era cu ei nu-i de mirare că într-un moment de absență și ucenicii s-au „rătăcit” dar Domnul le-a spus: „Întoarceți-vă - nu în direcția aceea este Împărăția” (Matei 18/3a) Rătăcind însă ca „niște oi fără păstor” (Matei 9/36) Duhul Sfânt îți iese înainte ca și lui Balaam înarmat cu „sabia” care este Cuvântul lui Dumnezeu - în dorința de a te întoarce din drum. Numai că oamenii își vor astupa urechile ca să nu-l audă atunci rătăcirea continuă, neștiind Scripturile și nici Puterea lui Dumnezeu. Rătăcirea poate fi remediată doar dacă mai este interes de a găsi înapoi calea, numai că oamenii refuză și răspund: „Nu vrem să mai umblăm pe ea” (Ieremia 6/16) Sfârșitul? -„Pentru că n-au căutat să păstreze pe Duhul Sfânt în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minților lor blestemate să facă lucruri neîngăduite, așa că au ajuns plini de orice nelegiuire”... (Rom. 1/28) Din oameni (poate)plini de Duhul Sfânt au ajuns plini dar de nelegiuire.
Un traseu care trebuie evitat... Concluzie finală: Cât de dăunătoare poate fi pentru unii concepția că Duhul Sfât s-ar putea stinge în urma nefolosirii unui anume dar? Cu ani în urmă o soră în vârstă ce și-a dedicat toată viața Domnului, a venit în localitatea noastră de la mare distanță să ceară disperat ajutor. „Liderul” din biserica unde bătrâna frecventa a înștiințat-o că Duhul Sfânt s-a stins din inima ei din cauza nefolosirii vorbirii în limbi, iar mântuirea este sub semnul întrebării... Dar cu ce putea fi ajutată? Este o mentalitate bolnăvicioasă o asfel de gândire care îi aduce pe semenii noștri în pragul disperării? Oare poți lua în calcul toate spusele unora?) Câtă vreme inima credinciosului este bună și curată (conf. Luca 8/15) Duhul Sfânt nu se va „stinge” niciodată chiar dacă animite daruri nu mai sunt activate. În schimb El părăsește locația dacă cineva nu mai dă semne de pocăință persistând în păcat. Când nu mai sunt mustrări de cuget deja casa este goală...
În al doilea rând: nu eu sau tu trebuie să-L înflăcărez pe Duhul Sfânt, ci invers, El ne înflăcărează pe noi (Ieremia 20/9b) Este o ofensă la adresa Duhului Sfânt să spunem că noi am fi capabili de așa ceva. Darul ce trebuia înflăcărat,(2Tim. 1/6) la care făcea referire apostolul Pavel este slujba de evanghelist (Fapte 12/3; 2Tim. 4/5)). Iar punerea mâinilor însemna împuternicire în slujire (conf. 2Cor. 5/20 ;1Tim 5/22. Putem însă spune fără teama de a greși că: Duhul Sfânt este ca un „foc” sau o sursă de lumină - dar nu este ca și un bec să-l pot stinge (Rom 9/1) - se aseamănă cu un porumbel - dar nu este un porumbel (Matei 3/16) - se aseamănă cu vântul, dar nu este vânt. Dar cine este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este o persoană. a) - să nu întristați pe Duhul Sfânt (Efes. 4/30) b) - să nu mințiți pe Duhul Sfânt (Fapte 5/3) c) - El ne vrea cu gelozie (Iacov 4/5) d) - El stă la ușă și bate (Apoc.3/20) e) - mijlocește cu suspine (Rom. 8/26b) Toate aceste stări sufletești sunt specifice unei persoane, numai că Duhul Sfânt este o persoană dumnezeiască, făcând parte din Sfânta Treime. Plăcut la vorbă era fratele Costân, din biserica „Betel” Botoșani ce își începea totdeauna slujirea astfel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl: binecuvântat să fie Dumnezeu Fiul și binecuvântat să fie Dumnezeu Duhul Sfânt”.
Așadar Duhul Sfânt este Dumnezeu. Ar putea cineva „stinge” pe Dumnezeu? Niciodată. În dicționarul limbii române cuvântul „stins” însemnând „a-și înceta existența sau a înceta din viață” De aceea am considerat că punerea acestui cuvânt, alături de Duhul Sfânt este nepotrivită Forma corectă o găsim în 1Samuel 16/14: „Duhul Domnului s-a depărtat de Saul, sau Slava Domnului s-a depărtat de Templu. Când ajungem în impas și nu ne iese la socoteală, dar vrem numaidecît să explicăm acest verset căutăm variante convenabile restrângându-L doar la o sursă de lumină sau la un foc, ceea ce nu este corect... Revenim: Duhul Sfânt este „trimisul” sau „ambasadorul cerului” pentru a intermedia relația cu credincioșii cât și cu necredincioșii.. Să urmărim acest raționament: (Relația dintre două țări se întreține prin intermediul ambasadorului.Când relația se tensionează și imposibil de menținut, țara afectată își retrage ambasadorul) Când relația dintre un credincios și Dumnezeu devine deficitară,(Duhul Sfânt nu se stinge), ci Dumnezeu îl retrage pe Duhul Sfânt. Exemplu: Când David a păcătuit, el s-a rugat preventiv: „nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt”. Dar pentru a se ajunge aici este un traseu mai lung și câteva trepte pe care credinciosul le coboară. Este bine să le urmărim: (dar să le evităm ) În primul rând: vorbim despre întristarea Duhului Sfânt. Aceasta se datorează creștinului care începe să păcătuiască într-o formă aparent ușoară (vezi contextul: Efes. 14/25-31) cât și lipsa de ascultare (Isaia 63/10) În aceste condiții ce face Duhul Sfânt? Mijlocește cu suspine negrăite. De ce? Pentru că ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iacov 4/5). Dacă credinciosul se reabilitează scopul Duhului Sfânt este atins, dar dacă persistă se ajunge la: Împotrivire față de Duhul Sfânt (Fapte 51b). Ștefan le-a spus evreilor: „Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt” (Fapte 7/51).
Împotrivirea conduce la pierderea călăuzirii (Romani 8/14). Pierderea călăuzirii conduce la rătăcire. (Conform 1 Timotei 6/10b)...„unii au rătăcit de la credință” Rătăcirea este una, căderea este alta. Deși „ghidul” era cu ei nu-i de mirare că într-un moment de absență și ucenicii s-au „rătăcit” dar Domnul le-a spus: „Întoarceți-vă - nu în direcția aceea este Împărăția” (Matei 18/3a) Rătăcind însă ca „niște oi fără păstor” (Matei 9/36) Duhul Sfânt îți iese înainte ca și lui Balaam înarmat cu „sabia” care este Cuvântul lui Dumnezeu - în dorința de a te întoarce din drum. Numai că oamenii își vor astupa urechile ca să nu-l audă atunci rătăcirea continuă, neștiind Scripturile și nici Puterea lui Dumnezeu. Rătăcirea poate fi remediată doar dacă mai este interes de a găsi înapoi calea, numai că oamenii refuză și răspund: „Nu vrem să mai umblăm pe ea” (Ieremia 6/16) Sfârșitul? -„Pentru că n-au căutat să păstreze pe Duhul Sfânt în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minților lor blestemate să facă lucruri neîngăduite, așa că au ajuns plini de orice nelegiuire”... (Rom. 1/28) Din oameni (poate)plini de Duhul Sfânt au ajuns plini dar de nelegiuire.
Un traseu care trebuie evitat... Concluzie finală: Cât de dăunătoare poate fi pentru unii concepția că Duhul Sfât s-ar putea stinge în urma nefolosirii unui anume dar? Cu ani în urmă o soră în vârstă ce și-a dedicat toată viața Domnului, a venit în localitatea noastră de la mare distanță să ceară disperat ajutor. „Liderul” din biserica unde bătrâna frecventa a înștiințat-o că Duhul Sfânt s-a stins din inima ei din cauza nefolosirii vorbirii în limbi, iar mântuirea este sub semnul întrebării... Dar cu ce putea fi ajutată? Este o mentalitate bolnăvicioasă o asfel de gândire care îi aduce pe semenii noștri în pragul disperării? Oare poți lua în calcul toate spusele unora?) Câtă vreme inima credinciosului este bună și curată (conf. Luca 8/15) Duhul Sfânt nu se va „stinge” niciodată chiar dacă animite daruri nu mai sunt activate. În schimb El părăsește locația dacă cineva nu mai dă semne de pocăință persistând în păcat. Când nu mai sunt mustrări de cuget deja casa este goală...
Cine are darul proorociei? Să-l întrebuințeze...
Una din întrebările pe care apostolul Pavel, le adresează Bisericii din Roma este foarte importantă: „Cine are darul prorociei ? Bisericii din Corint îi scrie ceva asemănător: „Oare toți sunt proroci?
Este clar că apostolul Pavel îi caută și îi îndeamnă la „lucru” nu pe cei ce proorocesc ci pe cei care au darul proorociei.
Este foarte posibil să proorocești, dar să nu ai acest dar.
Exemplu: Saul a proorocit dar nu era prooroc (1 Samuel 10/11,12)
Amos a proorocit și el, dar a recunoscut că nu este prooroc (Amos 16/7)
Caiafa, și el a proorocit - dar cu siguranță că nu era prooroc
Fiecare persoană care proorocește sau pretinde că are darul profetic trebuie să-și pună întrebarea: „Am eu acest dar? Sunt eu chemat la această slujbă?” (Rom. 12/7)
Despre proorocul Elisei citim că până și copiii știau că este prooroc (2 Împ. 5/3). „Dacă stăpânul meu ar fi la proorocul acela din Samaria l-ar tămădui”...a spus fetița. Iar Elisei a confirmat: „Lasă-l să vină la mine, și se va ști că este un prooroc în Israel (2Împ. 5/8b).
Poate cineva (sigur fiind pe darul pe care îl are) să spună: „Lasă-l să vină la mine, și se va ști că este un prooroc în Cluj sau în Oradea”? Dacă în Biserica din care faci parte, s-ar propune un sfat cu proorocii, te-ai considera unul din ei?
(Anul trecut, într-o Biserică din zonă, s-a stabilit o consfătuire cu frații „prooroci”. În acest sens, s-a citit o listă ce cuprindea peste 60 de slujitori „acreditați și pecetluiți ”. Și au fost invitați la sfat... Dar este corectă o asemenea abordare? Nu era mai corect să se fi spus: în data „cutare” are loc consfătuirea. Cine consideră că are darul profetic, este invitat la sfat...Sunt sigur că în aceste condiții, nu mai veneau 60....ci poate veneau numai 30... sau numai 8... sau numai 3...sau poate chiar niciunul. Nu știu...)
Analizând modul de slujire a proorocilor din Biblie, am tras concluzia că sunt „pârghiile” necesare, ca fiecare să se verifice. La baza acestei concluzii, stau 3 principii pe care vi le recomand să le analizați:
1) un slujitor care pretinde că are darul profetic, l-ar folosi indiferent de locul unde s-ar găsi: pe stradă, în magazin, în autobuz, la servici și în oricare alt loc, atunci când ai un mesaj pentru cineva. De unde în Biserică atâta inspirație, iar într-un loc diferit nu ni se revelează nimic...?
2) un slujitor care pretinde că are darul profetic nu are sens sa meargă la alt prooroc ca să-i vorbească Domnul, deoarece și unul și altul sunt însuflețiți de același Duh. Dacă te-ai dus, este o dovadă clară că nu ai acest dar.
Exemplu: 2 Împ. 2/5 Fii proorocilor (toți) călăuziți de același Duh au avut aceeași descoperire și au zis lui Elisei: „știi că Domnul răpește astăzi pe stăpânul tău”?- interesantă descoperire ați avut, putea să spună Elisei. Dar nu... „Stați liniștiți, știu și eu, ca și voi - dar tăceți”
3) pe prooroci îi veți cunoaște sau se vor cunoaște (pe ei înșiși) după roade (Matei 7/16).
Unii interpretează acest verset că se vor cunoaște după felul lor de viață (fapte) și nu este greșit, dar consider că poți fi un „sfânt” în cel mai adevărat sens al cuvântului și în acest caz nu mai punem la îndoială moralitatea, dar e posibil să proorocești și să nu ai acest dar. Atunci, iau și ia în calcul roadele, adică rezultatele.
Fiecare prooroc se poate verifica singur cu întrebarea: Ce rezultate (roade) au dat proorociile mele în ultimul timp? Ce descoperiri, ce taine, ce profeții s-au împlinit? Dacă prin intermediul proorociei doar ai „predicat” asigură-te că aceasta trebuia să o facă învățătorul. Însă este foarte dificil să mă verific pe acest considerent al împlinirii unei profeții, când proorociile s-au transformat mai mult în predică decât în „cuvânt profetic”.
În aceste condiții este bine să ne punem întrebarea: ce este totuși un prooroc?
Proorocul este: persoana căruia i se descoperă taine (Genesa 41/45) deoarece:
- „are ochii deschiși” (Num. 24/15)
- „aude cuvintele lui Dumnezeu” (Num. 24/16)
- „cunoaște din planurile lui Dumnezeu” (Num. 24/16)
- „stă la sfatul lui Dumnezeu” (Ier. 23/22)
Pe criteriile amintite într-un mod sumar, frații prooroci se pot verifica. Dar noi nu avem dreptul să-i cunoaștem? Sigur că da.
Cheia verificării o găsim în Deut. 18/22: „Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc și nu se va întâmpla va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală.”
Aceasta înseamnă că proorocul adevărat, alăturat de descoperirea avută, trebuie să-mi dea un reper ce constă în „împrejurări și date” după care s-o pot urmări...
Fiecare poate într-un anume fel prooroci. De exemplu:
„Ca semn că v-am vorbit voi lua un suflet” (care suflet?, când se va întâmpla?) dar ți se pare o descoperire că va muri un om? normal că se va întâmpla, dacă este o Biserică mai mare chiar și a doua zi, deoarece oamenii mor, iar dacă e una mai mică: „dacă nu anul acesta la anul sigur”
Vezi o soră însărcinată în luna a 8-a și îi proorocești că Domnul îi va da un fiu. De unde asta? O putem lua ca o descoperire sau ca pe o informație?
Ier. 23/22: „Dacă ar fi fost de față la sfatul Meu, ar fi spus cuvintele Mele poporului Meu”.dar:
„Eu n-am trimis pe proorocii aceștia și totuși ei au alergat, nu Eu le-am vorbit și totuși au proorocit”...
Sursa: 100% biblia
Este clar că apostolul Pavel îi caută și îi îndeamnă la „lucru” nu pe cei ce proorocesc ci pe cei care au darul proorociei.
Este foarte posibil să proorocești, dar să nu ai acest dar.
Exemplu: Saul a proorocit dar nu era prooroc (1 Samuel 10/11,12)
Amos a proorocit și el, dar a recunoscut că nu este prooroc (Amos 16/7)
Caiafa, și el a proorocit - dar cu siguranță că nu era prooroc
Fiecare persoană care proorocește sau pretinde că are darul profetic trebuie să-și pună întrebarea: „Am eu acest dar? Sunt eu chemat la această slujbă?” (Rom. 12/7)
Despre proorocul Elisei citim că până și copiii știau că este prooroc (2 Împ. 5/3). „Dacă stăpânul meu ar fi la proorocul acela din Samaria l-ar tămădui”...a spus fetița. Iar Elisei a confirmat: „Lasă-l să vină la mine, și se va ști că este un prooroc în Israel (2Împ. 5/8b).
Poate cineva (sigur fiind pe darul pe care îl are) să spună: „Lasă-l să vină la mine, și se va ști că este un prooroc în Cluj sau în Oradea”? Dacă în Biserica din care faci parte, s-ar propune un sfat cu proorocii, te-ai considera unul din ei?
(Anul trecut, într-o Biserică din zonă, s-a stabilit o consfătuire cu frații „prooroci”. În acest sens, s-a citit o listă ce cuprindea peste 60 de slujitori „acreditați și pecetluiți ”. Și au fost invitați la sfat... Dar este corectă o asemenea abordare? Nu era mai corect să se fi spus: în data „cutare” are loc consfătuirea. Cine consideră că are darul profetic, este invitat la sfat...Sunt sigur că în aceste condiții, nu mai veneau 60....ci poate veneau numai 30... sau numai 8... sau numai 3...sau poate chiar niciunul. Nu știu...)
Analizând modul de slujire a proorocilor din Biblie, am tras concluzia că sunt „pârghiile” necesare, ca fiecare să se verifice. La baza acestei concluzii, stau 3 principii pe care vi le recomand să le analizați:
1) un slujitor care pretinde că are darul profetic, l-ar folosi indiferent de locul unde s-ar găsi: pe stradă, în magazin, în autobuz, la servici și în oricare alt loc, atunci când ai un mesaj pentru cineva. De unde în Biserică atâta inspirație, iar într-un loc diferit nu ni se revelează nimic...?
2) un slujitor care pretinde că are darul profetic nu are sens sa meargă la alt prooroc ca să-i vorbească Domnul, deoarece și unul și altul sunt însuflețiți de același Duh. Dacă te-ai dus, este o dovadă clară că nu ai acest dar.
Exemplu: 2 Împ. 2/5 Fii proorocilor (toți) călăuziți de același Duh au avut aceeași descoperire și au zis lui Elisei: „știi că Domnul răpește astăzi pe stăpânul tău”?- interesantă descoperire ați avut, putea să spună Elisei. Dar nu... „Stați liniștiți, știu și eu, ca și voi - dar tăceți”
3) pe prooroci îi veți cunoaște sau se vor cunoaște (pe ei înșiși) după roade (Matei 7/16).
Unii interpretează acest verset că se vor cunoaște după felul lor de viață (fapte) și nu este greșit, dar consider că poți fi un „sfânt” în cel mai adevărat sens al cuvântului și în acest caz nu mai punem la îndoială moralitatea, dar e posibil să proorocești și să nu ai acest dar. Atunci, iau și ia în calcul roadele, adică rezultatele.
Fiecare prooroc se poate verifica singur cu întrebarea: Ce rezultate (roade) au dat proorociile mele în ultimul timp? Ce descoperiri, ce taine, ce profeții s-au împlinit? Dacă prin intermediul proorociei doar ai „predicat” asigură-te că aceasta trebuia să o facă învățătorul. Însă este foarte dificil să mă verific pe acest considerent al împlinirii unei profeții, când proorociile s-au transformat mai mult în predică decât în „cuvânt profetic”.
În aceste condiții este bine să ne punem întrebarea: ce este totuși un prooroc?
Proorocul este: persoana căruia i se descoperă taine (Genesa 41/45) deoarece:
- „are ochii deschiși” (Num. 24/15)
- „aude cuvintele lui Dumnezeu” (Num. 24/16)
- „cunoaște din planurile lui Dumnezeu” (Num. 24/16)
- „stă la sfatul lui Dumnezeu” (Ier. 23/22)
Pe criteriile amintite într-un mod sumar, frații prooroci se pot verifica. Dar noi nu avem dreptul să-i cunoaștem? Sigur că da.
Cheia verificării o găsim în Deut. 18/22: „Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc și nu se va întâmpla va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală.”
Aceasta înseamnă că proorocul adevărat, alăturat de descoperirea avută, trebuie să-mi dea un reper ce constă în „împrejurări și date” după care s-o pot urmări...
Fiecare poate într-un anume fel prooroci. De exemplu:
„Ca semn că v-am vorbit voi lua un suflet” (care suflet?, când se va întâmpla?) dar ți se pare o descoperire că va muri un om? normal că se va întâmpla, dacă este o Biserică mai mare chiar și a doua zi, deoarece oamenii mor, iar dacă e una mai mică: „dacă nu anul acesta la anul sigur”
Vezi o soră însărcinată în luna a 8-a și îi proorocești că Domnul îi va da un fiu. De unde asta? O putem lua ca o descoperire sau ca pe o informație?
Ier. 23/22: „Dacă ar fi fost de față la sfatul Meu, ar fi spus cuvintele Mele poporului Meu”.dar:
„Eu n-am trimis pe proorocii aceștia și totuși ei au alergat, nu Eu le-am vorbit și totuși au proorocit”...
Sursa: 100% biblia
„Voi turna din Duhul Meu”... dar peste cine?
Cei mai mulți știu că lucrarea Duhului Sfânt, a început la Rusalii. Însă o asemenea „gândire” nu este conform cu realitatea. Din Genesa și până în Apocalipsa, ni se vorbește despre modul cum Duhul Sfânt, s-a implicat în viața oamenilor... În Gen.1/2 citim: că Duhul Sfânt se mișca pe deasupra apelor. Ca și în cazul porumbelului eliberat de Noe din corabie, Duhul Sfânt era în căutarea unui loc de „poposire”.
Din moment ce a fost creeat omul după „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, cu siguranță că omul s-a umplut de prezența Duhului Sfânt. Dar, a intervenit păcatul- Duhul Sfânt l-a părăsit, iar omul a recunoscut : „am văzut că sunt gol”.
Pe parcursul timpului însă, Dumnezeu a dat Duhul Sfânt unor oameni credincioși, care au fost chemați la o „lucrare” deosebită pentru a-L folosi în acest scop.
Exemple din Vechiul Testament :
- Duhul Domnului a venit peste Otniel (jud 3/10 )
- - - a venit peste Iefta (jud 11/29)
- - ------ ---------- a venit peste Samson (jud 15/14)
- David s-a rugat: 'nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt' (Ps 51/19)
- „Le-ai dat Duhul Tău cel bun ca să-i faci înțelepți. (Neemia)
Exemple din Noul Testament (înainte de Rusalii):
- Duhul Sfânt era peste Simon (Luca 2/25)
- Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt (Luca 1/67)
- Ucenicii aveau Duhul Sfânt înainte de Rusalii (Matei 10/1 , Ioan 20/22)
- Ioan Botezătorul era plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei lui. (Luca 1/15)
Foarte important: Duhul Sfânt, a existat în viața credincioșilor și până la Rusalii și a colaborat cu oamenii de-a lungul tuturor timpurilor chiar dacă nu exista vorbirea în alte limbi... Încă de pe vremea proorocului Ioel, s-a profețit că în „vremurile de pe urmă” va avea loc o revărsare deplină a Duhului Sfânt. În profețiile Vechiului Testament, Duhul Sfânt, este asemănat cu o „ploaie târzie” dar nu oricum:ci din moment ce apare termenul „TURNA”
înseamnă că-i vorba de o ploaie „torențială”.
Dar întrebarea din titlu este foarte importantă: Peste cine va turna? Cine sunt beneficiarii? Să citim cu atenție: Vers.17 din Fapte 2 - ORICE FĂPTURĂ - fără excepție...
- vers.18 spune: Da, chiar și peste robii Mei - adică peste credincioși, voi turna...
Însă, după gândirea noastă, nu sună bine... Nu era corect să se fi scris: Întâi dau la robii credincioși și apoi... mai dau și la orice făptură? Dar regula este clară: ORICE FĂPTURĂ.
Foarte important: Ținta sau prioritatea nr.1 este LUMEA și... apoi credincioșii. Dar au oamenii necredincioși Duhul Sfânt, dacă este turnat și peste ei? NU. ...De ce?... Deoarece citim că „lumea” nu-l poate primi... Dar din ce cauză? Datorită faptului că inima lor este „închisă”- și oricât ai turna într-un vas închis, nu intră nimic... Dar dacă și-ar deschide inima și L-ar accepta, Duhul Sfânt ar intra, Dumnezeu S-ar bucura, iar oamenii ar avea de câștigat... Însă oamenii Îl refuză, Îl resping, iar Ștefan le-a spus evreilor: Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt...(Fapte 7/51)
Dar care este scopul Duhului Sfânt în relația cu lumea ?
Ioan 16/8 ... „și când va veni Duhul Sfânt va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul”... În aceste condiții, Biserica se înmulțește cu ajutorul Duhului Sfânt. (Fapte 9/31b)
Cum lucrează El? - Apelând la voința omului (Apoc. 3/2o) ... Eu, Duhul Sfânt, stau la ușa (inimii) și bat, dacă aude cineva... și „deschide”(vasul inimii) EL promite că va intra...
NU eu sau tu, trebuie să umbli 2-3-5 ani după Duhul Sfânt ci el umblă după noi... De ce? Deoarece, El ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iacov 4/5b) Însă El nu intră în mod abuziv, apelează la voința omului să deschidă.
Exemplu: ”mântuirea” umbla pe străzile localităților din Israel, dar nu intra abuziv în nici o casă. Zacheu a deschis „ușa” iar Domnul Isus a zis: „Astăzi mântuirea a intrat în casa ta”. Întrebarea la care trebuie să răspundem este următoarea: Dacă omul lumesc acceptă și deschide, ce se întâmplă, se umple cu Duhul Sfânt? Nu. „O casă veche, întunecată și nerenovată” nu poate fi locuită, așa că începe lucrarea Mângâitorului (Ioan cap. 16) Cu ce începe această lucrare?
Romani 9/1 Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt -se aprinde lumina, înseamnă că se poate face „curățenie”
1 Cor. 5/7 - „măturați aluatul cel vechi ca să fiți o plămădeală nouă”.
De reținut: Duhul Sfânt vine în viața omului, întotdeauna însoțit de Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6/17b). Cuvântul este unealta de lucru a Duhului Sfânt. Respingând Cuvântul - respingem pe Duhul Sfânt. Cuvântul te învață cum să faci „curățenie”: „Voi sunteți curați din pricina Cuvântului” (Ioan 15/3) „Casa începe să se înnoiască treptat sub lucrarea Duhului Sfânt” pe care Pavel o numește în Tit 3/5 ÎNNOIREA FĂCUTĂ DE DUHUL SFÂNT. Dacă procesul de înnoire este dus cu bine până la capăt cu voința omului „casa renovată”, va arăta ca și nouă și vor fi toate condițiile ca Duhul Sfânt să Se așeze și să locuiască în ea pe deplin.
Ferice de cei cu inima curată!
Romani 8/9 „voi sunteți duhovnicești dacă Duhul Sfânt locuiește în adevăr în voi”
Ai parcurs acest itinerar? Dacă da, atunci fii sigur de mântuire cu condiția să o duci până la capăt...( Filip.2/12)
(Sursa: 100% biblia!)
Din moment ce a fost creeat omul după „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, cu siguranță că omul s-a umplut de prezența Duhului Sfânt. Dar, a intervenit păcatul- Duhul Sfânt l-a părăsit, iar omul a recunoscut : „am văzut că sunt gol”.
Pe parcursul timpului însă, Dumnezeu a dat Duhul Sfânt unor oameni credincioși, care au fost chemați la o „lucrare” deosebită pentru a-L folosi în acest scop.
Exemple din Vechiul Testament :
- Duhul Domnului a venit peste Otniel (jud 3/10 )
- - - a venit peste Iefta (jud 11/29)
- - ------ ---------- a venit peste Samson (jud 15/14)
- David s-a rugat: 'nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt' (Ps 51/19)
- „Le-ai dat Duhul Tău cel bun ca să-i faci înțelepți. (Neemia)
Exemple din Noul Testament (înainte de Rusalii):
- Duhul Sfânt era peste Simon (Luca 2/25)
- Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt (Luca 1/67)
- Ucenicii aveau Duhul Sfânt înainte de Rusalii (Matei 10/1 , Ioan 20/22)
- Ioan Botezătorul era plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei lui. (Luca 1/15)
Foarte important: Duhul Sfânt, a existat în viața credincioșilor și până la Rusalii și a colaborat cu oamenii de-a lungul tuturor timpurilor chiar dacă nu exista vorbirea în alte limbi... Încă de pe vremea proorocului Ioel, s-a profețit că în „vremurile de pe urmă” va avea loc o revărsare deplină a Duhului Sfânt. În profețiile Vechiului Testament, Duhul Sfânt, este asemănat cu o „ploaie târzie” dar nu oricum:ci din moment ce apare termenul „TURNA”
înseamnă că-i vorba de o ploaie „torențială”.
Dar întrebarea din titlu este foarte importantă: Peste cine va turna? Cine sunt beneficiarii? Să citim cu atenție: Vers.17 din Fapte 2 - ORICE FĂPTURĂ - fără excepție...
- vers.18 spune: Da, chiar și peste robii Mei - adică peste credincioși, voi turna...
Însă, după gândirea noastă, nu sună bine... Nu era corect să se fi scris: Întâi dau la robii credincioși și apoi... mai dau și la orice făptură? Dar regula este clară: ORICE FĂPTURĂ.
Foarte important: Ținta sau prioritatea nr.1 este LUMEA și... apoi credincioșii. Dar au oamenii necredincioși Duhul Sfânt, dacă este turnat și peste ei? NU. ...De ce?... Deoarece citim că „lumea” nu-l poate primi... Dar din ce cauză? Datorită faptului că inima lor este „închisă”- și oricât ai turna într-un vas închis, nu intră nimic... Dar dacă și-ar deschide inima și L-ar accepta, Duhul Sfânt ar intra, Dumnezeu S-ar bucura, iar oamenii ar avea de câștigat... Însă oamenii Îl refuză, Îl resping, iar Ștefan le-a spus evreilor: Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt...(Fapte 7/51)
Dar care este scopul Duhului Sfânt în relația cu lumea ?
Ioan 16/8 ... „și când va veni Duhul Sfânt va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul”... În aceste condiții, Biserica se înmulțește cu ajutorul Duhului Sfânt. (Fapte 9/31b)
Cum lucrează El? - Apelând la voința omului (Apoc. 3/2o) ... Eu, Duhul Sfânt, stau la ușa (inimii) și bat, dacă aude cineva... și „deschide”(vasul inimii) EL promite că va intra...
NU eu sau tu, trebuie să umbli 2-3-5 ani după Duhul Sfânt ci el umblă după noi... De ce? Deoarece, El ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iacov 4/5b) Însă El nu intră în mod abuziv, apelează la voința omului să deschidă.
Exemplu: ”mântuirea” umbla pe străzile localităților din Israel, dar nu intra abuziv în nici o casă. Zacheu a deschis „ușa” iar Domnul Isus a zis: „Astăzi mântuirea a intrat în casa ta”. Întrebarea la care trebuie să răspundem este următoarea: Dacă omul lumesc acceptă și deschide, ce se întâmplă, se umple cu Duhul Sfânt? Nu. „O casă veche, întunecată și nerenovată” nu poate fi locuită, așa că începe lucrarea Mângâitorului (Ioan cap. 16) Cu ce începe această lucrare?
Romani 9/1 Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt -se aprinde lumina, înseamnă că se poate face „curățenie”
1 Cor. 5/7 - „măturați aluatul cel vechi ca să fiți o plămădeală nouă”.
De reținut: Duhul Sfânt vine în viața omului, întotdeauna însoțit de Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6/17b). Cuvântul este unealta de lucru a Duhului Sfânt. Respingând Cuvântul - respingem pe Duhul Sfânt. Cuvântul te învață cum să faci „curățenie”: „Voi sunteți curați din pricina Cuvântului” (Ioan 15/3) „Casa începe să se înnoiască treptat sub lucrarea Duhului Sfânt” pe care Pavel o numește în Tit 3/5 ÎNNOIREA FĂCUTĂ DE DUHUL SFÂNT. Dacă procesul de înnoire este dus cu bine până la capăt cu voința omului „casa renovată”, va arăta ca și nouă și vor fi toate condițiile ca Duhul Sfânt să Se așeze și să locuiască în ea pe deplin.
Ferice de cei cu inima curată!
Romani 8/9 „voi sunteți duhovnicești dacă Duhul Sfânt locuiește în adevăr în voi”
Ai parcurs acest itinerar? Dacă da, atunci fii sigur de mântuire cu condiția să o duci până la capăt...( Filip.2/12)
(Sursa: 100% biblia!)
Darul deosebirii duhurilor.... sau a înțelepciunii.
Pavel scrie Corintenilor, îndemnându-i să umble și după darurile
duhovnicești. Dar numai după ce m-am asigurat că am căutat dragostea și
mi-am însușit-o. (1Cor.14/1) Așadar baza de slujire cu darurile
duhovnicești este dragostea.
În 1 Cor. 14/12 citim...„Fiindcă râvniți după darurile duhovnicești să doriți să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii”.
Noi avem dreptul să le dorim, este dreptul Duhului Sfânt să le dea, dar nu cum voiesc eu și nici pe care voiesc eu, ci cum voiește El (1 Cor. 12/11).
Tema de față, face referire la darul deosebirii duhurilor. Darul acesta are o strânsă legătură cu duhurile. Numai că duhurile sunt de 2 feluri: duhuri rele și duhuri bune. Darul acesta „detectează” duhurile și este în măsură să ne spună ce fel de duh este.
Exemplu: 1) Ucenicii au propus să coboare foc din cer. Deși au cerut aceasta din râvnă, Domnul Isus i-a mustrat: „nu știți de ce duh sunteți însuflețiți” (Luca 9/54)
2) De câte ori nu se predică evanghelia de la amvon fără să ne dăm seama că ea este vestită dintr-un duh de ceartă sau din slavă deșartă ? (Filipeni 2/3)
3)Petru avea o dorință bună, dar Isus a mustrat duhul și i-a zis: „Înapoi a mea Satano”- era imposibil să cunoști că în spatele acestei dorințe bune era un duh rău.
Este imposibil să-ți dai seama că în spatele unei strângeri de mână, aparent călduroasă și un zâmbet frumos este un duh de fățărnicie, este imposibil să deosebești o sărutare frățească de „sărutul lui Iuda”.
Pericolul constă în faptul că atât duhurile rele cât și cele bune își desfășoară activitatea „în locurile cerești” (Efes. 6/12) exact acolo unde este poziționată Biserica lui Dumnezeu. (Efes 2/6) Intersectarea sau amestecul acesta de duhuri, necesită multă precauție deoarece ele sunt foarte greu de deosebit.
Aceasta se datorează în special faptului că diavolul este în stare să-și aducă „lucrările” lui în asemănare cu a Lui Dumnezeu și chiar el să se prefacă în înger de lumină (2 Cor. 11/14).
Așadar, Dumnezeu lumină, diavolul și el lumină. Să presupunem că 2 becuri luminează unul lângă celălalt. Vei ști vreodată care e lumina de la unul și care de la celălalt? În acest context darul deosebirii duhurilor este foarte important.
Și ca să putem demonstra importanța lui vom lua un exemplu din Fapte 16/16,17:
(Pavel și Sila în Filipi, acolo îi întâmpină o „proorociță” mincinoasă, dar aparent adevărată - în sensul că rostește adevărul. Femeia începe să proorocească: (urmăriți conținutul) „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”
Foarte important: Este în această „descoperire” măcar un singur cuvânt neadevărat? Adevăr curat 100%. Tot timpul am știut că tatăl minciunilor va spune numai minciuni. Diavolul însă spune în anumite împrejurări și adevărul „curat ca lacrima”. În fața adevărului „ești dezarmat” și ești gata să recunoști fără nici o urmă de îndoială că e o lucrare dumnezeiască....Este posibil ca Sila să-i fi spus lui Pavel: frate Pavel o soră proorociță aici - Domnul să o întărească în lucrare)
Să urmărim un raționament:
Ești evanghelist. Noaptea ai un vis în care Dumnezeu te trimite să vestești Evanghelia într-o anumită Biserică mai îndepărtată. A doua zi de dimineață „înarmat cu râvna Evenghelii păcii” și plin de bucurie te grăbești să ajungi în Biserica respectivă. După ce ți-ai găsit loc, se așează lângă tine un alt frate și îți spune: „Frate, ești din Biserica cutare, și ești trimis aici special de Dumnezeu să predici Evanghelia. N-ai să cazi cu fața la pământ (1 Cor. 14/25) deoarece nu te lasă „eul”, dar - pentru „gâdilirea firii” celui ce te-a înștiințat, tot ai să-i spui: „frate fii întărit în lucrare, așa este”... Fără să ai cea mai vagă idee că în spatele acestei „descoperiri” era de fapt un duh de ghicire. Dacă ai fi avut darul deosebirii ai fi reacționat altfel...
Apostolul Ioan ne sfătuiește și el să nu dăm crezare oricărui duh, ci să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu. (1 Ioan 4/1) Dar cum să le cercetăm și cum să le deosebim dacă nu avem acest dar?
Folosind un alt dar care se găsește primul pe listă în lista darurilor din cap. 12 și este cel mai important dar.
Darul ÎNȚELEPCIUNII. Dar cum ar fi „funcționat” acest „dar” în cazul lui Pavel și a lui Sila? Simplu. Cu ajutorul acestui dar (în lipsa darului deosebirii duhurilor) cei 2 slujitori și-ar fi dat seama că în spatele „spotului publicitar” introdus în mijlocul predicilor într-un moment de maximă audiență, nu se urmărea promovarea celor doi slujitori, ci mai degrabă, scopul era acela de a le „buruia” mesajele .
Darul acesta este foarte eficient. De ex:
Împăratului David, Duhul Sfânt îi descoperă nemărginita „dimensiune” a lui Dumnezeu și scrie psalmul 139. Dar, spre finalul psalmului „pierde legătura” cu Duhul lui Dumnezeu și își exprimă propriile gânduri care nu izvorau dintr-o inimă bună. Este important că își dă seama de această „deraiere” și se roagă imediat pentru a-și rezolva problema personală: „Doamne, cercetează-mi inima și vezi dacă mai sunt pe calea bună, iar dacă nu, du-mă pe calea veșniciei” (Ps. 139/19-24)
Revenind în epistola lui Ioan - apostolul ne dă un reper după care să le cunoaștem: „Orice duh care nu mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu ci este duhul lui Anticrist”.
Însă frații care pretind că au darul profetic, cât și cei care nu au acest dar, au citit și ei în Biblie și au rezolvat problema: copiind unul după altul își încheie proorocia cu cuvintele: „Hristos a coborât în trup”- în felul acesta s-au aliniat la cerințele Scripturii.
Folosind această învățătură și fiind introdusă într-o singură expresie este un mod dubios de a ne „autentifica” proorociile.
Însă Ioan vrea să spună în textul respectiv cu totul altceva: Pe vremea apostolilor, unii tăgăduiau întruparea Domnului Isus. Ioan îi numește „anticriști” adică împotrivitori (vezi 1 Ioan 2/22). Oamenii aceștia se considerau și proorocii Domnului. Însă nu aveai cum să-L tăgăduiești și în același timp să fii și proorocul Domnului. Acceptarea întrupării era foarte importantă atunci și acum.
Deci nu este vorba de o mărturisire cu gura ci despre o convingere personală. Mărturisirea că la fiecare proorocie Hristos se coboară în trup omenesc este o erezie la care trebuie să renunțăm în cel mai scurt timp.
Biblia insistă și ne avertizează că mulți vom fi înșelați. Și dacă suntem înșelați în lucrurile mărunte, cum vor rămâne în picioare când Satana va face semne mari până acolo încât să coboare foc din cer? (Apoc.13/13)
„Era o cetate mică (o Biserică sau o familie), ea a fost împresurată de legiuni de duhuri, dar în ea, era un om sărac (care nu avea prea multe daruri) decât darul înțelepciunii. El a salvat cetatea cu înțelepciunea lui și nimeni nu s-a gândit la omul acela”. (Ecles. 9/14,15)
Omul acela poți fi și tu...
( Atenție! - prezentul articol este posibil să „deranjeze” pe unii din cei ce folosesc expresia „Așa vorbește domnul” dar nu sunt nici ei siguri în numele cărui „domn” au vorbit...)
În 1 Cor. 14/12 citim...„Fiindcă râvniți după darurile duhovnicești să doriți să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii”.
Noi avem dreptul să le dorim, este dreptul Duhului Sfânt să le dea, dar nu cum voiesc eu și nici pe care voiesc eu, ci cum voiește El (1 Cor. 12/11).
Tema de față, face referire la darul deosebirii duhurilor. Darul acesta are o strânsă legătură cu duhurile. Numai că duhurile sunt de 2 feluri: duhuri rele și duhuri bune. Darul acesta „detectează” duhurile și este în măsură să ne spună ce fel de duh este.
Exemplu: 1) Ucenicii au propus să coboare foc din cer. Deși au cerut aceasta din râvnă, Domnul Isus i-a mustrat: „nu știți de ce duh sunteți însuflețiți” (Luca 9/54)
2) De câte ori nu se predică evanghelia de la amvon fără să ne dăm seama că ea este vestită dintr-un duh de ceartă sau din slavă deșartă ? (Filipeni 2/3)
3)Petru avea o dorință bună, dar Isus a mustrat duhul și i-a zis: „Înapoi a mea Satano”- era imposibil să cunoști că în spatele acestei dorințe bune era un duh rău.
Este imposibil să-ți dai seama că în spatele unei strângeri de mână, aparent călduroasă și un zâmbet frumos este un duh de fățărnicie, este imposibil să deosebești o sărutare frățească de „sărutul lui Iuda”.
Pericolul constă în faptul că atât duhurile rele cât și cele bune își desfășoară activitatea „în locurile cerești” (Efes. 6/12) exact acolo unde este poziționată Biserica lui Dumnezeu. (Efes 2/6) Intersectarea sau amestecul acesta de duhuri, necesită multă precauție deoarece ele sunt foarte greu de deosebit.
Aceasta se datorează în special faptului că diavolul este în stare să-și aducă „lucrările” lui în asemănare cu a Lui Dumnezeu și chiar el să se prefacă în înger de lumină (2 Cor. 11/14).
Așadar, Dumnezeu lumină, diavolul și el lumină. Să presupunem că 2 becuri luminează unul lângă celălalt. Vei ști vreodată care e lumina de la unul și care de la celălalt? În acest context darul deosebirii duhurilor este foarte important.
Și ca să putem demonstra importanța lui vom lua un exemplu din Fapte 16/16,17:
(Pavel și Sila în Filipi, acolo îi întâmpină o „proorociță” mincinoasă, dar aparent adevărată - în sensul că rostește adevărul. Femeia începe să proorocească: (urmăriți conținutul) „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”
Foarte important: Este în această „descoperire” măcar un singur cuvânt neadevărat? Adevăr curat 100%. Tot timpul am știut că tatăl minciunilor va spune numai minciuni. Diavolul însă spune în anumite împrejurări și adevărul „curat ca lacrima”. În fața adevărului „ești dezarmat” și ești gata să recunoști fără nici o urmă de îndoială că e o lucrare dumnezeiască....Este posibil ca Sila să-i fi spus lui Pavel: frate Pavel o soră proorociță aici - Domnul să o întărească în lucrare)
Să urmărim un raționament:
Ești evanghelist. Noaptea ai un vis în care Dumnezeu te trimite să vestești Evanghelia într-o anumită Biserică mai îndepărtată. A doua zi de dimineață „înarmat cu râvna Evenghelii păcii” și plin de bucurie te grăbești să ajungi în Biserica respectivă. După ce ți-ai găsit loc, se așează lângă tine un alt frate și îți spune: „Frate, ești din Biserica cutare, și ești trimis aici special de Dumnezeu să predici Evanghelia. N-ai să cazi cu fața la pământ (1 Cor. 14/25) deoarece nu te lasă „eul”, dar - pentru „gâdilirea firii” celui ce te-a înștiințat, tot ai să-i spui: „frate fii întărit în lucrare, așa este”... Fără să ai cea mai vagă idee că în spatele acestei „descoperiri” era de fapt un duh de ghicire. Dacă ai fi avut darul deosebirii ai fi reacționat altfel...
Apostolul Ioan ne sfătuiește și el să nu dăm crezare oricărui duh, ci să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu. (1 Ioan 4/1) Dar cum să le cercetăm și cum să le deosebim dacă nu avem acest dar?
Folosind un alt dar care se găsește primul pe listă în lista darurilor din cap. 12 și este cel mai important dar.
Darul ÎNȚELEPCIUNII. Dar cum ar fi „funcționat” acest „dar” în cazul lui Pavel și a lui Sila? Simplu. Cu ajutorul acestui dar (în lipsa darului deosebirii duhurilor) cei 2 slujitori și-ar fi dat seama că în spatele „spotului publicitar” introdus în mijlocul predicilor într-un moment de maximă audiență, nu se urmărea promovarea celor doi slujitori, ci mai degrabă, scopul era acela de a le „buruia” mesajele .
Darul acesta este foarte eficient. De ex:
Împăratului David, Duhul Sfânt îi descoperă nemărginita „dimensiune” a lui Dumnezeu și scrie psalmul 139. Dar, spre finalul psalmului „pierde legătura” cu Duhul lui Dumnezeu și își exprimă propriile gânduri care nu izvorau dintr-o inimă bună. Este important că își dă seama de această „deraiere” și se roagă imediat pentru a-și rezolva problema personală: „Doamne, cercetează-mi inima și vezi dacă mai sunt pe calea bună, iar dacă nu, du-mă pe calea veșniciei” (Ps. 139/19-24)
Revenind în epistola lui Ioan - apostolul ne dă un reper după care să le cunoaștem: „Orice duh care nu mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu ci este duhul lui Anticrist”.
Însă frații care pretind că au darul profetic, cât și cei care nu au acest dar, au citit și ei în Biblie și au rezolvat problema: copiind unul după altul își încheie proorocia cu cuvintele: „Hristos a coborât în trup”- în felul acesta s-au aliniat la cerințele Scripturii.
Folosind această învățătură și fiind introdusă într-o singură expresie este un mod dubios de a ne „autentifica” proorociile.
Însă Ioan vrea să spună în textul respectiv cu totul altceva: Pe vremea apostolilor, unii tăgăduiau întruparea Domnului Isus. Ioan îi numește „anticriști” adică împotrivitori (vezi 1 Ioan 2/22). Oamenii aceștia se considerau și proorocii Domnului. Însă nu aveai cum să-L tăgăduiești și în același timp să fii și proorocul Domnului. Acceptarea întrupării era foarte importantă atunci și acum.
Deci nu este vorba de o mărturisire cu gura ci despre o convingere personală. Mărturisirea că la fiecare proorocie Hristos se coboară în trup omenesc este o erezie la care trebuie să renunțăm în cel mai scurt timp.
Biblia insistă și ne avertizează că mulți vom fi înșelați. Și dacă suntem înșelați în lucrurile mărunte, cum vor rămâne în picioare când Satana va face semne mari până acolo încât să coboare foc din cer? (Apoc.13/13)
„Era o cetate mică (o Biserică sau o familie), ea a fost împresurată de legiuni de duhuri, dar în ea, era un om sărac (care nu avea prea multe daruri) decât darul înțelepciunii. El a salvat cetatea cu înțelepciunea lui și nimeni nu s-a gândit la omul acela”. (Ecles. 9/14,15)
Omul acela poți fi și tu...
( Atenție! - prezentul articol este posibil să „deranjeze” pe unii din cei ce folosesc expresia „Așa vorbește domnul” dar nu sunt nici ei siguri în numele cărui „domn” au vorbit...)
La „adăpostul” unei confesiuni...
Pentru cei mai mulți, „moștenirea confesională” este foarte
importantă. Din punct de vedere spiritual, ea este socotită o adevărată
avere care trebuie moștenită din generație în generație. Unii sunt gata
să moară pentru ea, însă sunt și unii care renunță la ea...Confesiunea
are în compoziție mai multe ingrediente: tradiții, obiceiuri, dogme,
încredințări, păreri sau convingeri religioase, inclusiv „credința”
moștenită din moși strămoși (2Tim. 1/3). Însă, fiecare din noi
vrând-nevrând aparținem unei confesiuni. Confesiunea are un nume...
M-am gândit că numele cel mai potrivit ar fi să ne numim „creștini” deoarece cuvântul acesta derivă de la „Christos”. Însă denumirile sunt de diferite culori. Pe vremea lui Pavel, corintenii s-au divizat pe afinități: o grupare a lui Chifa, una a lui Apolo și una a lui Pavel. Dar oare ce i-a determinat să se divizeze deoarece toți promovau aceeași învățătură?
În aceste condiții Pavel le-a spus: „Voi tot lumești sunteți” (1 Cor. 3/3). În aglomerația de confesiuni din ziua de astăzi, oare pe care i-ar numi Pavel lumești și pe care duhovnicești?
Dar ce este o confesiune și cu ce se aseamănă ea?
Ea „seamănă” cu vopseaua de pe un obiect care îi dă frumusețe exterioară, dar nu și interioară... Uneori „vopseaua” este decolorată, alteori sărită, dar și mai rău, dată peste „rugină”. Dar cum am ajuns noi într-o anumită confesiune? Foarte simplu:
a) Apartenența noastră a depins în mare măsură de prietenii care ne-au direcționat spre Domnul Hristos (de exemplu: nici într-un caz un adventist, nu-ți va recomanda o Biserică baptistă și invers...)
b) În al doilea rând, apartenența noastră a fost favorizată de mediul în care ne-am născut, am crescut și s-au format propriile convingeri. Din moment ce ai fost îndoctrinat într-un anume fel, vei fi convins până la fanatism, că organizația în care te regăsești este și cea mai bună. Convingerile s-au perpetuat rapid din generație în generație și încercăm să le spunem și altora, că am găsit calea cea mai bună...
Este foarte greu din pricina cugetului și a prietenilor, să trecem dintr-o parte în alta, măcar să ne vizităm, pentru că aceasta ar însemna „evadare”, iar reproșurile nu ar întârzia să apară: „Ce ai căutat acolo?”, invocându-ni-se cuvântul: „Ține cum ai primit!” Dar oare noi am primit pe Domnul Isus sau o confesiune?
(Cunosc un frate, creștin după Evanghelie, îndrăgostit de eticheta pe care o purta, dar foarte supărat pe copiii lui, pentru că mai frecventau și la frații penticostali. Plin de râvnă și în dorința de ai aduce înapoi pe „calea cea bună”, a mers într-una din zile și i-a chemat afară chiar de la slujbă, punându-le „interdicție” pentru toată viața, după care s-a justificat: dacă i-am „debarasat” de penticostali, i-am scos din iad. Astăzi o parte din copiii lui sunt în „lume”, dar el nu mai este așa de supărat. Oare n-am ajuns prea departe?)
Confesiunea ține însă de exterior și nu de interior. Lucrăm din greu să aranjăm exteriorul ca să arate cât mai strălucitor. Oamenii, dar în special femeile bătrâne, încearcă să ascundă „ridurile” folosind tot felul de alifii, ruj pentru buze și obraz dar nu rezolvă problema în totalitate...
Așa facem și noi pe plan spiritual.
(Am trecut într-una din zile, pe lângă o casă de rugăciune. Pe o reclamă de pe frontispiciu scria cu litere mari: BISERICA PENTICOSTALĂ X BOTEZATĂ CU DUHUL SFÂNT. Am rămas nedumerit și m-am întrebat: dar oare mai sunt și biserici penticostale și fără Duhul Sfânt? Porumbelul pe reclamă, pe ștampilă, pe revistă- peste tot porumbei- și nu este rău. Dar „porumbelul real” unde o fi poposit? Este posibil ca „apele” să fi fost prea mari și a fost nevoit să se întoarcă în corabie pentru că nu a avut unde să-și pună „piciorul” (Genesa 8/9) deoarece noi eram „aglomerați” mai mult cu „concepții religioase” decât cu inimi credincioase.
Dar întreb din nou, ce este o confesiune și cu ce mai poate fi asemănată ea?
Cel mai bine mi se pare că poate fi asemănată cu o nucă.
Important e, ce e în interior și nu în exterior. Este importantă și coaja, fără ea nu s-ar fi format miezul. Dar de câte ori am rămas noi dezamăgiți, că o nucă frumoasă pe dinafară, era goală înăuntru...?
Concluzie: Dacă până acum te-ai „agățat” de o confesiune, fie ea și majoritară, în ideea că îți va asigura mântuirea află că te-ai înșelat...
Dacă te-ai așezat la adăpostul unei confesiuni, un asemenea adăpost este șubred și atât de ușor încât e posibil să-l ia vântul...
Tema de față a avut drept scop de a promova și a te direcționa spre un adăpost trainic și sigur:
Ps. 90/1: „DOAMNE”, din generație în generație și de la neam la neam- Tu ai fost locul nostru de adăpost...
M-am gândit că numele cel mai potrivit ar fi să ne numim „creștini” deoarece cuvântul acesta derivă de la „Christos”. Însă denumirile sunt de diferite culori. Pe vremea lui Pavel, corintenii s-au divizat pe afinități: o grupare a lui Chifa, una a lui Apolo și una a lui Pavel. Dar oare ce i-a determinat să se divizeze deoarece toți promovau aceeași învățătură?
În aceste condiții Pavel le-a spus: „Voi tot lumești sunteți” (1 Cor. 3/3). În aglomerația de confesiuni din ziua de astăzi, oare pe care i-ar numi Pavel lumești și pe care duhovnicești?
Dar ce este o confesiune și cu ce se aseamănă ea?
Ea „seamănă” cu vopseaua de pe un obiect care îi dă frumusețe exterioară, dar nu și interioară... Uneori „vopseaua” este decolorată, alteori sărită, dar și mai rău, dată peste „rugină”. Dar cum am ajuns noi într-o anumită confesiune? Foarte simplu:
a) Apartenența noastră a depins în mare măsură de prietenii care ne-au direcționat spre Domnul Hristos (de exemplu: nici într-un caz un adventist, nu-ți va recomanda o Biserică baptistă și invers...)
b) În al doilea rând, apartenența noastră a fost favorizată de mediul în care ne-am născut, am crescut și s-au format propriile convingeri. Din moment ce ai fost îndoctrinat într-un anume fel, vei fi convins până la fanatism, că organizația în care te regăsești este și cea mai bună. Convingerile s-au perpetuat rapid din generație în generație și încercăm să le spunem și altora, că am găsit calea cea mai bună...
Este foarte greu din pricina cugetului și a prietenilor, să trecem dintr-o parte în alta, măcar să ne vizităm, pentru că aceasta ar însemna „evadare”, iar reproșurile nu ar întârzia să apară: „Ce ai căutat acolo?”, invocându-ni-se cuvântul: „Ține cum ai primit!” Dar oare noi am primit pe Domnul Isus sau o confesiune?
(Cunosc un frate, creștin după Evanghelie, îndrăgostit de eticheta pe care o purta, dar foarte supărat pe copiii lui, pentru că mai frecventau și la frații penticostali. Plin de râvnă și în dorința de ai aduce înapoi pe „calea cea bună”, a mers într-una din zile și i-a chemat afară chiar de la slujbă, punându-le „interdicție” pentru toată viața, după care s-a justificat: dacă i-am „debarasat” de penticostali, i-am scos din iad. Astăzi o parte din copiii lui sunt în „lume”, dar el nu mai este așa de supărat. Oare n-am ajuns prea departe?)
Confesiunea ține însă de exterior și nu de interior. Lucrăm din greu să aranjăm exteriorul ca să arate cât mai strălucitor. Oamenii, dar în special femeile bătrâne, încearcă să ascundă „ridurile” folosind tot felul de alifii, ruj pentru buze și obraz dar nu rezolvă problema în totalitate...
Așa facem și noi pe plan spiritual.
(Am trecut într-una din zile, pe lângă o casă de rugăciune. Pe o reclamă de pe frontispiciu scria cu litere mari: BISERICA PENTICOSTALĂ X BOTEZATĂ CU DUHUL SFÂNT. Am rămas nedumerit și m-am întrebat: dar oare mai sunt și biserici penticostale și fără Duhul Sfânt? Porumbelul pe reclamă, pe ștampilă, pe revistă- peste tot porumbei- și nu este rău. Dar „porumbelul real” unde o fi poposit? Este posibil ca „apele” să fi fost prea mari și a fost nevoit să se întoarcă în corabie pentru că nu a avut unde să-și pună „piciorul” (Genesa 8/9) deoarece noi eram „aglomerați” mai mult cu „concepții religioase” decât cu inimi credincioase.
Dar întreb din nou, ce este o confesiune și cu ce mai poate fi asemănată ea?
Cel mai bine mi se pare că poate fi asemănată cu o nucă.
Important e, ce e în interior și nu în exterior. Este importantă și coaja, fără ea nu s-ar fi format miezul. Dar de câte ori am rămas noi dezamăgiți, că o nucă frumoasă pe dinafară, era goală înăuntru...?
Concluzie: Dacă până acum te-ai „agățat” de o confesiune, fie ea și majoritară, în ideea că îți va asigura mântuirea află că te-ai înșelat...
Dacă te-ai așezat la adăpostul unei confesiuni, un asemenea adăpost este șubred și atât de ușor încât e posibil să-l ia vântul...
Tema de față a avut drept scop de a promova și a te direcționa spre un adăpost trainic și sigur:
Ps. 90/1: „DOAMNE”, din generație în generație și de la neam la neam- Tu ai fost locul nostru de adăpost...
Nesocotirea avertismentelor divine...
Suntem în „călătorie”. Nu știm cât durează ea, deoarece unii
călătoresc mai mult, iar alții mai puțin... Aceasta nu depinde de noi.
Drumul” este necunoscut și deosebit de primejdios - așa că trebuie să fim foarte bine informați.
Apostolul Petru scrie: „Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești”...
Pe „traseu” întâlnim diferite „indicatoare” care ne spun, ce trebuie să facem și ce nu...
Cele mai multe „indicatoare” sunt legate de anumite „restricții și interdicții”
Primul „indicator”, a fost pus pe un pom din grădina Edenului: „CONSUMUL INTERZIS- Pericol de moarte”
Însă diavolul, a distorsionat interdicția și le-a indicat celor doi oameni să nu țină cont de aceasta, deoarece nu există moarte, ci doar viață, libertate și democrație. Și inevitabilul s-a produs...
Pe vremea lui Noe, oamenii au auzit de avertizările, „cod roșu” de ploi torențiale pe termen lung care urmau să cadă pe pământ, dar au nesocotit aceste „atenționări ” și au refuzat să se adăpostească în corabia pe care o pregătise Noe, pentru cei ce doreau să-și salveze viața. Sfârșitul a fost tragic, dar se putea foarte ușor evita...
Totul a fost scris pentru învățătura noastră...
Indiferența și ignoranța, au condus la pierderea de mii de vieți omenești, însă, precauția, vigilența, atenția sporită, cât și punerea în practică a recomandărilor au cruțat viața, a altor mii de oameni.
Pe străzile cetății Ninive, mergea un crainic cu numele de Iona, „împuternicit” să informeze locuitorii de un pericol iminent care urma să se abată asupra orașului. A doua zi, toate „canalele de știri” transmiteau „decretul împărătesc„ în acest sens: „Post, rugăciune și întoarcere către Dumnezeu, valabil pentru toată suflarea”
A fost cea mai mare „revoluție” spirituală din istoria omenirii. A fost folosit cel mai scurt avertisment (și cea mai scurtă predică) ce a reușit să salveze viața la peste 120.000 de oameni.
Nenorocirea a fost evitată, deoarece avertismentul a fost luat în serios.
Ce s-ar fi întâmplat însă, dacă în zilele de astăzi, aceeași strigare ar fi pe străzile unui oraș? Sigur crainicul ar fi pedepsit pentru „tulburarea liniștii publice” cât și pentru răspândirea de informații false...
Metodele prin care Dumnezeu îi atenționează pe oameni sunt multiple:
Iov 33/14- „Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când în altul... El vorbește prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc. Atunci le dă înștiințări și le întipărește învățăturile Lui”.
Dar care este scopul acestor înștiințări?
Vers. 17- „Ca să abată pe om de la rău și să-l ferească de mândrie, ca să îi păzească sufletul de groapă și viața de loviturile sabiei”.
Rezultatul? (Vers. 14b) Dar omul nu i-a seama - indiferent și ignorant...
(Părinții mei, s-au rugat ani de zile pentru fratele cel mare, ca Dumnezeu să-i îndrepte pașii pe „drumul vieții”. Într-una din zile, într-un mod neașteptat şi neprevăzut, a ajuns pe masa de operaţie la Târgu-Mureş, deoarece „inima dădea semnale că nu mai poate continua să mai bată”...Așa că a fost nevoie de operaţie de inimă foarte complicată. În această împrejurare, ajuns la „granița” dintre viață și moarte, a trimis răspuns să i se aducă la căpătâi o Biblie şi s-a angajat că-L va sluji pe Dumnezeu dacă îi va prelungi firul vieţii...Juruinţe făcute la strâmtorare...Operaţia a fost reuşită 100% dar angajamentul nu a mai fost respectat...Sunt așa de mulți oameni, care aleargă la cabinetul de cadiologie pentru consultații, la cel mai mic „semnal” al inimii, dar sunt așa de puțini, care apelează la „Marele Cardiolg” pentru ai spune ca și psalmistul: „Cercetează-mi inima și cunoaște-mi gândurile, vezi dacă sunt pe „o cale rea” și dumă pe „CALEA VEȘNICIEI”...
„Ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă”...(Maleahi 3/15)
Călătoria însă este dificilă, iar „drumul” este „anevoios” și pentru credincioși, mai ales dacă nu țin nici ei cont de „reguli și indicatoare”
În Numeri 20/17 citim că evreii în călătoria lor spre țara Canaan, s-au angajat că vor merge doar „pe drumul împărătesc” fără să se abată la stânga sau la dreapta și fără să se „înfrupte” din lucrurile de pe marginea drumului care erau ale „străinului”, dar nu le-au respectat, iar trupurile lor moarte au căzut în pustie...
Cel mai des „indicator” pe care îl întâlnim este cu privire la „drum lunecos”
Acesta se datorează, „ploilor reci” căzute, cumulate cu „răceala inimii” care a favorizat producerea „poleiului”
Însă și în aceste condiții Petru spune că de vom avea cu noi toate „accesoriile recomandate” nu vom aluneca niciodată. (2 Petru 1/10)
Este absolut necesar să avem cu noi, credința unită cu fapta și cu cunoștința. (2 Petru 1/5)
De obicei traficul este foarte aglomerat și deseori îngreunat și de „bagajele” voluminoase și inutile pe care oamenii le poartă în mod nejustificat după ei... Este bine să respectăm în primul rând instrucțiunile „ghidului care ne călăuzește” apoi trebuie respectate cu strictețe toate indicatoarele deoarece ele îți vor cruța cu siguranță „viața”.
„Viața” ta are prioritate! Așa că: „Nu trece pe interzis”, „Oprește la stop”, „Mergi doar pe verde”.
Atenție, „drumul vieții” este cu sens unic și nu este posibilitate de întoarcere!
„Viteza să fie cumpătată, privește doar înainte”. „Nu-ți abate privirile în stânga sau în dreapta”. „Fii totdeauna treaz”.
Și vei avea parte de o „destinație” sigură, după o călătorie binecuvântată...
Drumul” este necunoscut și deosebit de primejdios - așa că trebuie să fim foarte bine informați.
Apostolul Petru scrie: „Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești”...
Pe „traseu” întâlnim diferite „indicatoare” care ne spun, ce trebuie să facem și ce nu...
Cele mai multe „indicatoare” sunt legate de anumite „restricții și interdicții”
Primul „indicator”, a fost pus pe un pom din grădina Edenului: „CONSUMUL INTERZIS- Pericol de moarte”
Însă diavolul, a distorsionat interdicția și le-a indicat celor doi oameni să nu țină cont de aceasta, deoarece nu există moarte, ci doar viață, libertate și democrație. Și inevitabilul s-a produs...
Pe vremea lui Noe, oamenii au auzit de avertizările, „cod roșu” de ploi torențiale pe termen lung care urmau să cadă pe pământ, dar au nesocotit aceste „atenționări ” și au refuzat să se adăpostească în corabia pe care o pregătise Noe, pentru cei ce doreau să-și salveze viața. Sfârșitul a fost tragic, dar se putea foarte ușor evita...
Totul a fost scris pentru învățătura noastră...
Indiferența și ignoranța, au condus la pierderea de mii de vieți omenești, însă, precauția, vigilența, atenția sporită, cât și punerea în practică a recomandărilor au cruțat viața, a altor mii de oameni.
Pe străzile cetății Ninive, mergea un crainic cu numele de Iona, „împuternicit” să informeze locuitorii de un pericol iminent care urma să se abată asupra orașului. A doua zi, toate „canalele de știri” transmiteau „decretul împărătesc„ în acest sens: „Post, rugăciune și întoarcere către Dumnezeu, valabil pentru toată suflarea”
A fost cea mai mare „revoluție” spirituală din istoria omenirii. A fost folosit cel mai scurt avertisment (și cea mai scurtă predică) ce a reușit să salveze viața la peste 120.000 de oameni.
Nenorocirea a fost evitată, deoarece avertismentul a fost luat în serios.
Ce s-ar fi întâmplat însă, dacă în zilele de astăzi, aceeași strigare ar fi pe străzile unui oraș? Sigur crainicul ar fi pedepsit pentru „tulburarea liniștii publice” cât și pentru răspândirea de informații false...
Metodele prin care Dumnezeu îi atenționează pe oameni sunt multiple:
Iov 33/14- „Dumnezeu vorbește însă, când într-un fel, când în altul... El vorbește prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc. Atunci le dă înștiințări și le întipărește învățăturile Lui”.
Dar care este scopul acestor înștiințări?
Vers. 17- „Ca să abată pe om de la rău și să-l ferească de mândrie, ca să îi păzească sufletul de groapă și viața de loviturile sabiei”.
Rezultatul? (Vers. 14b) Dar omul nu i-a seama - indiferent și ignorant...
(Părinții mei, s-au rugat ani de zile pentru fratele cel mare, ca Dumnezeu să-i îndrepte pașii pe „drumul vieții”. Într-una din zile, într-un mod neașteptat şi neprevăzut, a ajuns pe masa de operaţie la Târgu-Mureş, deoarece „inima dădea semnale că nu mai poate continua să mai bată”...Așa că a fost nevoie de operaţie de inimă foarte complicată. În această împrejurare, ajuns la „granița” dintre viață și moarte, a trimis răspuns să i se aducă la căpătâi o Biblie şi s-a angajat că-L va sluji pe Dumnezeu dacă îi va prelungi firul vieţii...Juruinţe făcute la strâmtorare...Operaţia a fost reuşită 100% dar angajamentul nu a mai fost respectat...Sunt așa de mulți oameni, care aleargă la cabinetul de cadiologie pentru consultații, la cel mai mic „semnal” al inimii, dar sunt așa de puțini, care apelează la „Marele Cardiolg” pentru ai spune ca și psalmistul: „Cercetează-mi inima și cunoaște-mi gândurile, vezi dacă sunt pe „o cale rea” și dumă pe „CALEA VEȘNICIEI”...
„Ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă”...(Maleahi 3/15)
Călătoria însă este dificilă, iar „drumul” este „anevoios” și pentru credincioși, mai ales dacă nu țin nici ei cont de „reguli și indicatoare”
În Numeri 20/17 citim că evreii în călătoria lor spre țara Canaan, s-au angajat că vor merge doar „pe drumul împărătesc” fără să se abată la stânga sau la dreapta și fără să se „înfrupte” din lucrurile de pe marginea drumului care erau ale „străinului”, dar nu le-au respectat, iar trupurile lor moarte au căzut în pustie...
Cel mai des „indicator” pe care îl întâlnim este cu privire la „drum lunecos”
Acesta se datorează, „ploilor reci” căzute, cumulate cu „răceala inimii” care a favorizat producerea „poleiului”
Însă și în aceste condiții Petru spune că de vom avea cu noi toate „accesoriile recomandate” nu vom aluneca niciodată. (2 Petru 1/10)
Este absolut necesar să avem cu noi, credința unită cu fapta și cu cunoștința. (2 Petru 1/5)
De obicei traficul este foarte aglomerat și deseori îngreunat și de „bagajele” voluminoase și inutile pe care oamenii le poartă în mod nejustificat după ei... Este bine să respectăm în primul rând instrucțiunile „ghidului care ne călăuzește” apoi trebuie respectate cu strictețe toate indicatoarele deoarece ele îți vor cruța cu siguranță „viața”.
„Viața” ta are prioritate! Așa că: „Nu trece pe interzis”, „Oprește la stop”, „Mergi doar pe verde”.
Atenție, „drumul vieții” este cu sens unic și nu este posibilitate de întoarcere!
„Viteza să fie cumpătată, privește doar înainte”. „Nu-ți abate privirile în stânga sau în dreapta”. „Fii totdeauna treaz”.
Și vei avea parte de o „destinație” sigură, după o călătorie binecuvântată...
Mândria... cum se manifestă ea?
Mândria este un păcat, însă, nu i se cunosc cu exactitate
„marginile”. Nu am avut ocazia, să știu pe cineva,să fi fost
disciplinat, mustrat sau măcar atenționat pentru această abatere.
Un păcat care există, dar nu reușim să-l identificăm.
Dar ce este mândria?
Romani 12/3„...nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia”.
Deci, mândria este o „ părere” care se dezvoltă în inima omului, crește și se „înalță” depășind limita bunului simț. Așadar, prin „înălțare” ea „ umbrește” și afectează bunul simț, mergând până acolo că îl distruge complet. Nu-i de mirare că Dumnezeu a deplâns starea în care s-a ajuns și a spus prin profetul Ieremia: „Ei și-au pierdut orice pic de simțire”
Orice persoană are dreptul să aibă despre sine o „părere” dar ea trebuie numaidecât armonizată și măsurată cu puterea de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia. Ce depășește peste - se numește mândrie.
Cum se manifestă ea?
Pe vremea apostolului Petru, unii creștini lucrau din greu la împodobirea exteriorului, dar el nu era în echilibru cu cel interior. Așa că el a fost nevoit să scrie:
„Podoaba voastră sa nu fie podoaba de afară care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii...” (1 Petru 3/3)
Apostolul Pavel scrie și el ceva asemănător: „Vreau ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială, nu cu împletituri de păr nici cu aur, nici cu mărgăritare, ci cu fapte bune...
Rezultat:.. și toți în legăturile voastre să fiți împodobiți cu smerenie.(1Petru 5/5)
Putem spune că mândria, este un „microb contagios” care se dezvoltă în interior (inimă) dar simptomele sunt vizibile în exterior. Este greșită ideea că trebuie să fim smeriți doar cu inima (pentru că așa a fost și Domnul Isus) Matei 11/29b. Așa ceva nu este posibil.
Mândria exteriorizată provine dintr-o atitudine de superioritate a inimii. În Luca 18/9 citim: „Se încredeau în ei înșiși și disprețuiau pe ceilalți”
Această notă de superioritate este sursa multor dezbinări în biserici, deoarece mândria te va determina să te așezi totdeauna „pe scaunul dintâi” și să ai o poziție de frunte în Biserică - fără să ții cont de învățăturile biblice: „În cinste fiecare să dea întâietate altuia (Romani 12/10b).
Pentru a tempera elanul unora, Pavel, a fost nevoit să scrie în acest sens: „Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite” (Rom. 12/16)
Mândria te va determina:
Să-i vezi pe ceilalți „pitici spirituali” iar tu te vei vedea un „gigant” care atinge cu mâinile cerul.
(Cineva îmi spunea despre un tânăr, nemulțumit de vremurile în care am ajuns, întrucât nu mai poate găsi - spunea el - o tânără credincioasă cu care să se poată căsători.
I-am spus repede: un asemenea tânăr nu se va putea căsători niciodată - deoarece partea lui, nu-i printre pământeni, ci mai degrabă prin „lumea îngerilor”.)
Și aceasta este mândrie, dar, „îmbrăcată” în haina smereniei.
Mândria te va determina să ai o atitudine de aroganță dar lipsită de bunul simț și în societate:
Așa că în loc să te așezi civilizat la rând, vei avea totdeauna tendința să intri în fața celorlalți...
Totdeauna vei aștepta să te salute alții - ba chiar îți va veni greu să răspunzi, sau o vei face cu indiferență...
Când te afli în trafic cu mașina (cu geamul deschis, muzica dată la maxim și cu ochelari de soare la ochi, chiar dacă e nourat) îți va veni foarte greu să dai prioritate la alții, deși indicatorul îți impune aceasta...
Îți va veni foarte greu să respecți regulile de circulație și viteza legală.
Vei fi determinat să depășești pe toți ceilalți participanți în trafic, fără să-ți dai seama că mândria este sursa pierderilor de multe vieți omenești.
Nu întâmplător este scris în Proverbe 16/18: „Mândria merge înaintea pieirii”
Concluzie: Mândria ucide nu numai sufletul ci și trupul.
Mândria se manifestă în vorbă- Ps. 73/8:
„Râd și vorbesc cu răutate de asuprire,vorbesc de sus, își înalță gura, până la ceruri și limba le cutreieră pământul”
- Daniel 4/30: „Oare nu este acesta Babilonul pe care l-am zidit eu, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?
- Luca 18/11b: „Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni...”
Smerenia, însă, ne învață să avem un duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3/4b)
Mândria este favorizată în multe cazuri și de bunăstarea materială a individului - aceasta îl va determina să se ridice mai presus decât ceilalți și să se evidențieze.
În 1Tim.6/17 citim: „îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe și să nu-și pună încrederea în bogății.
Tot în acest sens, Pavel, scrie în 1 Cor. 11/22b: „Sau disprețuiți Biserica lui Dumnezeu și vreți să faceți de rușine pe cei ce nu au?”
(O tânără necredincioasă spunea: Aș merge și eu la Biserică la voi, dar nu am îmbrăcămintea de lux pe care o poartă tinerele când merg la slujbă și sigur mă voi face de râs...)
Așa că Pavel, ne îndeamnă la echilibru:
Nu cu haine scumpe - ci cu fapte bune” (1 Tim. 2/10)
Mândria este favorizată și de aptitudinile sau darurile spirituale pe care le are cineva. Darul de a cânta,de a predica sau promovarea într-o anumită slujbă de conducere, pot fi în unele cazuri dăunător.
De aceea, Pavel avertizează: să nu fie întors de curând „la Domnul” ca să nu cadă în cursa diavolului...
Un alt îndemn spune: fiecare să aibă simțiri cumpătate, tinerii să fie cumpătați, să trăim în veacul de acum cu cumpătare...
Cumpătare vine de la cuvântul „cumpănă”- care înseamnă ,echilibrare-echilibru
Exemplu:
Maria primește multe informații despre prunc. Putea să meargă din casă în casă și să se laude, dar citim: „Maria păstra toate cuvintele acestea în inima ei” (Luca 2/19 )
Ghedeon stă de vorbă cu un înger care îi spune: „Domnul este cu tine viteazule” Dacă ne-am fi aflat noi în situația lui, cum am fi reacționat?
Am fi spus probabil la toți, sau poate chiar am fi scris întâmplarea pe adresa revistei „Cultului” pentru a fi publicată... „Mi s-a spus de către un înger, „Mihai Viteazul” sau „Ion Viteazul”- dar Ghedeon a fost foarte rezervat...
Care sunt urmările acestui păcat? Dumnezeu stă împotriva celor mândri.(1Petru 5/5b)
Daniel 4/31b: „Află că ți s-a luat împărăția”- i-a comunicat Dumnezeu lui Nebucadnețar.
În aceste condiții, împăratul a zis: „Acum eu laud, înalț și slăvesc pe împăratul cerurilor pentru că el poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie...”
1 Samuel 15/17: „Când erai mic în ochii tăi ai ajuns căpetenia seminției lui Israel - dar astăzi Domnul rupe domnia de la tine și o dă altuia mai bun decât tine...”
Însă, celor smeriți le dă har (1 Petru 5/5b).
Una dintre cele mai necesare rugăciuni în această privință o găsim în psalmul 19/13:
„Păzește pe robul tău de mândrie să nu stăpânească ea peste mine”
Este una ca la minte să se ridice un „gând” și alta e să stăpânească ea peste tine, deoarece fiecare este rob lucrului de care este stăpânit.
Concluzie: Dacă cineva nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului Isus, este plin de mândrie și nu știe nimic - ferește-te de astfel de oameni. (1 Tim. 6/3,4)
Deoarece dragostea nu se umflă de mândrie...ea se bucură de adevăr...
Scopul acestei teme:Iov33/16,17 „El le dă înștiințări și le întipărește învățăturile Lui ca să abată pe om de la rău și să-l ferească de mândrie”...
Un păcat care există, dar nu reușim să-l identificăm.
Dar ce este mândria?
Romani 12/3„...nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia”.
Deci, mândria este o „ părere” care se dezvoltă în inima omului, crește și se „înalță” depășind limita bunului simț. Așadar, prin „înălțare” ea „ umbrește” și afectează bunul simț, mergând până acolo că îl distruge complet. Nu-i de mirare că Dumnezeu a deplâns starea în care s-a ajuns și a spus prin profetul Ieremia: „Ei și-au pierdut orice pic de simțire”
Orice persoană are dreptul să aibă despre sine o „părere” dar ea trebuie numaidecât armonizată și măsurată cu puterea de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia. Ce depășește peste - se numește mândrie.
Cum se manifestă ea?
Pe vremea apostolului Petru, unii creștini lucrau din greu la împodobirea exteriorului, dar el nu era în echilibru cu cel interior. Așa că el a fost nevoit să scrie:
„Podoaba voastră sa nu fie podoaba de afară care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii...” (1 Petru 3/3)
Apostolul Pavel scrie și el ceva asemănător: „Vreau ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială, nu cu împletituri de păr nici cu aur, nici cu mărgăritare, ci cu fapte bune...
Rezultat:.. și toți în legăturile voastre să fiți împodobiți cu smerenie.(1Petru 5/5)
Putem spune că mândria, este un „microb contagios” care se dezvoltă în interior (inimă) dar simptomele sunt vizibile în exterior. Este greșită ideea că trebuie să fim smeriți doar cu inima (pentru că așa a fost și Domnul Isus) Matei 11/29b. Așa ceva nu este posibil.
Mândria exteriorizată provine dintr-o atitudine de superioritate a inimii. În Luca 18/9 citim: „Se încredeau în ei înșiși și disprețuiau pe ceilalți”
Această notă de superioritate este sursa multor dezbinări în biserici, deoarece mândria te va determina să te așezi totdeauna „pe scaunul dintâi” și să ai o poziție de frunte în Biserică - fără să ții cont de învățăturile biblice: „În cinste fiecare să dea întâietate altuia (Romani 12/10b).
Pentru a tempera elanul unora, Pavel, a fost nevoit să scrie în acest sens: „Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite” (Rom. 12/16)
Mândria te va determina:
Să-i vezi pe ceilalți „pitici spirituali” iar tu te vei vedea un „gigant” care atinge cu mâinile cerul.
(Cineva îmi spunea despre un tânăr, nemulțumit de vremurile în care am ajuns, întrucât nu mai poate găsi - spunea el - o tânără credincioasă cu care să se poată căsători.
I-am spus repede: un asemenea tânăr nu se va putea căsători niciodată - deoarece partea lui, nu-i printre pământeni, ci mai degrabă prin „lumea îngerilor”.)
Și aceasta este mândrie, dar, „îmbrăcată” în haina smereniei.
Mândria te va determina să ai o atitudine de aroganță dar lipsită de bunul simț și în societate:
Așa că în loc să te așezi civilizat la rând, vei avea totdeauna tendința să intri în fața celorlalți...
Totdeauna vei aștepta să te salute alții - ba chiar îți va veni greu să răspunzi, sau o vei face cu indiferență...
Când te afli în trafic cu mașina (cu geamul deschis, muzica dată la maxim și cu ochelari de soare la ochi, chiar dacă e nourat) îți va veni foarte greu să dai prioritate la alții, deși indicatorul îți impune aceasta...
Îți va veni foarte greu să respecți regulile de circulație și viteza legală.
Vei fi determinat să depășești pe toți ceilalți participanți în trafic, fără să-ți dai seama că mândria este sursa pierderilor de multe vieți omenești.
Nu întâmplător este scris în Proverbe 16/18: „Mândria merge înaintea pieirii”
Concluzie: Mândria ucide nu numai sufletul ci și trupul.
Mândria se manifestă în vorbă- Ps. 73/8:
„Râd și vorbesc cu răutate de asuprire,vorbesc de sus, își înalță gura, până la ceruri și limba le cutreieră pământul”
- Daniel 4/30: „Oare nu este acesta Babilonul pe care l-am zidit eu, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?
- Luca 18/11b: „Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni...”
Smerenia, însă, ne învață să avem un duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3/4b)
Mândria este favorizată în multe cazuri și de bunăstarea materială a individului - aceasta îl va determina să se ridice mai presus decât ceilalți și să se evidențieze.
În 1Tim.6/17 citim: „îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe și să nu-și pună încrederea în bogății.
Tot în acest sens, Pavel, scrie în 1 Cor. 11/22b: „Sau disprețuiți Biserica lui Dumnezeu și vreți să faceți de rușine pe cei ce nu au?”
(O tânără necredincioasă spunea: Aș merge și eu la Biserică la voi, dar nu am îmbrăcămintea de lux pe care o poartă tinerele când merg la slujbă și sigur mă voi face de râs...)
Așa că Pavel, ne îndeamnă la echilibru:
Nu cu haine scumpe - ci cu fapte bune” (1 Tim. 2/10)
Mândria este favorizată și de aptitudinile sau darurile spirituale pe care le are cineva. Darul de a cânta,de a predica sau promovarea într-o anumită slujbă de conducere, pot fi în unele cazuri dăunător.
De aceea, Pavel avertizează: să nu fie întors de curând „la Domnul” ca să nu cadă în cursa diavolului...
Un alt îndemn spune: fiecare să aibă simțiri cumpătate, tinerii să fie cumpătați, să trăim în veacul de acum cu cumpătare...
Cumpătare vine de la cuvântul „cumpănă”- care înseamnă ,echilibrare-echilibru
Exemplu:
Maria primește multe informații despre prunc. Putea să meargă din casă în casă și să se laude, dar citim: „Maria păstra toate cuvintele acestea în inima ei” (Luca 2/19 )
Ghedeon stă de vorbă cu un înger care îi spune: „Domnul este cu tine viteazule” Dacă ne-am fi aflat noi în situația lui, cum am fi reacționat?
Am fi spus probabil la toți, sau poate chiar am fi scris întâmplarea pe adresa revistei „Cultului” pentru a fi publicată... „Mi s-a spus de către un înger, „Mihai Viteazul” sau „Ion Viteazul”- dar Ghedeon a fost foarte rezervat...
Care sunt urmările acestui păcat? Dumnezeu stă împotriva celor mândri.(1Petru 5/5b)
Daniel 4/31b: „Află că ți s-a luat împărăția”- i-a comunicat Dumnezeu lui Nebucadnețar.
În aceste condiții, împăratul a zis: „Acum eu laud, înalț și slăvesc pe împăratul cerurilor pentru că el poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie...”
1 Samuel 15/17: „Când erai mic în ochii tăi ai ajuns căpetenia seminției lui Israel - dar astăzi Domnul rupe domnia de la tine și o dă altuia mai bun decât tine...”
Însă, celor smeriți le dă har (1 Petru 5/5b).
Una dintre cele mai necesare rugăciuni în această privință o găsim în psalmul 19/13:
„Păzește pe robul tău de mândrie să nu stăpânească ea peste mine”
Este una ca la minte să se ridice un „gând” și alta e să stăpânească ea peste tine, deoarece fiecare este rob lucrului de care este stăpânit.
Concluzie: Dacă cineva nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului Isus, este plin de mândrie și nu știe nimic - ferește-te de astfel de oameni. (1 Tim. 6/3,4)
Deoarece dragostea nu se umflă de mândrie...ea se bucură de adevăr...
Scopul acestei teme:Iov33/16,17 „El le dă înștiințări și le întipărește învățăturile Lui ca să abată pe om de la rău și să-l ferească de mândrie”...
Caut un om... dar nu găsesc niciunul.
Din punct de vedere „pământesc”, atunci când rostim cuvântul „om”,
facem referire la o persoană. Însă când rostește Dumnezeu cuvântul „om”,
expresia aceasta are un înțeles deosebit...
În Gen.1/26 citim că gândul lui Dumnezeu a fost acesta: „Să facem ''om'' după chipul Nostru, după asemănarea Noastră și el să stăpânească peste tot pământul”.
De fapt, nu omul trebuia să „stăpânească” pământul, ci Dumnezeu prin intermediul omului. Omul trebuia să fie „unealta de lucru” în mâna lui Dumnezeu - fiind purtătorul chipului Său
Raționament: (Înainte de 1989 întâlneam chipul conducătorului țării peste tot: în școli, în birouri, chiar și pe fabrici - era un semn al autorității și stăpânirii lui.
Când au întrebat fariseii pe Domnul Isus dacă se cuvine să plătească bir Cezarului, El le-a cerut un ban, să vadă dacă chipul Cezarului era pe ban. Chipul fiind pe ban era o dovadă a stăpânirii Cezarului.)
Foarte important: Dumnezeu a dorit, ca dovadă a „stăpânirii” Lui, să nu pună chipul Său pe bani, nici în școli, nici în birouri, nici chiar pe pereții bisericilor - ci a dorit să-L pună direct în om, iar omul să fie purtătorul chipului Său.
Imaginați-vă acum, că 7 miliarde de oameni ar purta „chipul lui Dumnezeu” ar fi cea mai bună dovadă că pământul acesta este „stăpânit” de Dumnezeu...
Numai că oamenii refuză să poarte chipul lui Dumnezeu și și-au însușit „chipul veacului acestuia” (Romani 12/2b) iar Domnul Isus a recunoscut: Iată vine stăpânitorul acestei lumi - adică diavolul.
Dar de ce este diavolul stăpânitorul acestei lumi? (1Ioan 5/19) - deoarece toată lumea zace în cel rău. Însă, intenția inițială a lui Dumnezeu a fost cu totul alta...
În Gen. 5/2 citim: „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, și le-a dat numele de „OM”
Această expresie „dumnezeiască” OM, face referire direct la caracterul nobil și divin a lui Dumnezeu. În cuvântul „om” sunt „încorporate” toate virtuțiile dumnezeiești...
Dar ce înseamnă să fii om?
Iov 1/1: În țara Uț era un „om”(un singur om în toată țara Uț? ) Da, deoarece Iov era:
- fără prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu și se abătea de la rău.
În Ierusalim era un „om” cu numele de Simion. El ducea:
- o viață sfântă, era cu frica lui Dumnezeu și Duhul Sfânt era peste el.
În Cezaria era un „om” cu numele de Corneliu. El era:
- cucernic, temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dorit ca omul să fie cu adevărat „om”. Auzim atât de des reproșurile unora față de alții: „Tu nu mai ești om” - cum adică nu mai sunt om?
Expresia aceasta face referire la „știrbirea calității de om”.
În scurgerea timpului, calitatea de „om” s-a pervertit și denaturat atât de mult, încât Dumnezeu a zis: „Caut un om” dar nu găsesc niciunul (Ieremia 5/1).
Deși trăim într-o lume plină de oameni nu s-a găsit nici un „om”.
Dumnezeu a deplâns decăderea omului de la „standardul inițial” și a zis: „Boul și măgarul își cunosc stăpânul, dar Israel nu Mă cunoaște...(Isaia 1/3)
Nu-i de mirare că Dumnezeu l-a scos pe Nebucadnețar din mijlocul oamenilor și l-a trimis între fiarele câmpului.
Era o dovadă clară că omul și-a pierdut „statutul de om” și tindea spre sălbătăcie.
O expresie spune în felul următor: Umanitate fără divinitate devine bestialitate.
Nu ar trebui să ne mire faptul, că făpturi omenești au fost numite în Biblie: câini sau fiare... Aceste expresii scot în evidență cât de josnic poate ajunge făptura lui Dumnezeu - dar lipsită de Dumnezeu.
(Cu ani în urmă am văzut un bărbat în stare de ebrietate uns de noroi încât nu știai dacă-i om sau altă viețuitoare cu două picioare. Cu greu s-a târât până la ușă și a bătut în ea. I-a deschis nevastă-sa și te-ai fi așteptat să-l întrebe: Tu ești mă omule? Dar ea a strigat: Ce-i cu tine mă, animalule? La prima vedere sună urât, dar în realitate sunt adevăruri care ne este greu să le rostim cu „toată gura”
Cineva a mers la medic, iar medicul l-a întrebat: Cu ce vă pot ajuta? Pacientul s-a destăinuit: Domnule doctor, îmi vine să răcnesc, să lovesc, să sparg ceva... Medicul l-a sfătuit: „ În această situație dumneavoastră aveți nevoie urgent de o consultație la un medic veterinar”...)
Târziu am înțeles de ce unii iubesc mai mult animalele decât pe semenii lor...Tot mai mulți „oameni” introduc animalele în casă pentru a le ține companie...Explicația: „trăsături comune”
Într-o lume plină de oameni, este de multe ori greu să găsești un om.
Se spune că filosoful Diogene umbla cu un felinar aprins în mână deși era în plină zi - prin piețele din Atena. Cunoscuții îl întrebau: Ce cauți Diogene? Caut un om... Dar piața este plină de oameni... Nu, spunea el, eu caut un om cu „adevărat om”...
Dumnezeu îi caută și El, dar nu-i găsește, iar strigarea Lui devine publică.: „Caut un om” Însă: Nu găsesc niciunul...Au trecut de atunci sute de ani și căutările lui Dumnezeu au rămas aceleași până a venit Isus.
Pilat a văzut în El cu adevărat un „om”. Duhul lui Dumnezeu i-a adus aminte că omul acesta era căutat și a strigat în auzul tuturor: „Iată omul”! (Ioan 19/5)
Un om după chipul căruia am fost creeat eu și tu.
Venirea lui în lume a avut drept scop aducerea făpturii Sale la starea inițială - după „chipul și asemănarea” Lui. (Efes. 4/24)
Pavel spune și el: Până când Hristos va lua chip în voi? (Gal. 4/19b)
Așadar, suntem chemați să fim „oameni”...
De cele mai multe ori noi le recomandăm celor din jurul nostru să nu se uite la noi, ci să se uite la Domnul Isus - dar unde să-L vadă pe Isus dacă nu în viața noastră?
David i-a spus viitorului împărat a lui Israel: Îmbărbătează-te - adică fii „bărbat” dar fii și „om”. Deoarece să fii mare, nu-i mirare, să fii „om” e lucru mare.
Unul dintre cele mai frumoase versete îl citim în Apoc. 21:3
„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Tu ești chemat să fii unul dintre ei.
Un om...
Sursa: 100% Biblic
În Gen.1/26 citim că gândul lui Dumnezeu a fost acesta: „Să facem ''om'' după chipul Nostru, după asemănarea Noastră și el să stăpânească peste tot pământul”.
De fapt, nu omul trebuia să „stăpânească” pământul, ci Dumnezeu prin intermediul omului. Omul trebuia să fie „unealta de lucru” în mâna lui Dumnezeu - fiind purtătorul chipului Său
Raționament: (Înainte de 1989 întâlneam chipul conducătorului țării peste tot: în școli, în birouri, chiar și pe fabrici - era un semn al autorității și stăpânirii lui.
Când au întrebat fariseii pe Domnul Isus dacă se cuvine să plătească bir Cezarului, El le-a cerut un ban, să vadă dacă chipul Cezarului era pe ban. Chipul fiind pe ban era o dovadă a stăpânirii Cezarului.)
Foarte important: Dumnezeu a dorit, ca dovadă a „stăpânirii” Lui, să nu pună chipul Său pe bani, nici în școli, nici în birouri, nici chiar pe pereții bisericilor - ci a dorit să-L pună direct în om, iar omul să fie purtătorul chipului Său.
Imaginați-vă acum, că 7 miliarde de oameni ar purta „chipul lui Dumnezeu” ar fi cea mai bună dovadă că pământul acesta este „stăpânit” de Dumnezeu...
Numai că oamenii refuză să poarte chipul lui Dumnezeu și și-au însușit „chipul veacului acestuia” (Romani 12/2b) iar Domnul Isus a recunoscut: Iată vine stăpânitorul acestei lumi - adică diavolul.
Dar de ce este diavolul stăpânitorul acestei lumi? (1Ioan 5/19) - deoarece toată lumea zace în cel rău. Însă, intenția inițială a lui Dumnezeu a fost cu totul alta...
În Gen. 5/2 citim: „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, și le-a dat numele de „OM”
Această expresie „dumnezeiască” OM, face referire direct la caracterul nobil și divin a lui Dumnezeu. În cuvântul „om” sunt „încorporate” toate virtuțiile dumnezeiești...
Dar ce înseamnă să fii om?
Iov 1/1: În țara Uț era un „om”(un singur om în toată țara Uț? ) Da, deoarece Iov era:
- fără prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu și se abătea de la rău.
În Ierusalim era un „om” cu numele de Simion. El ducea:
- o viață sfântă, era cu frica lui Dumnezeu și Duhul Sfânt era peste el.
În Cezaria era un „om” cu numele de Corneliu. El era:
- cucernic, temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dorit ca omul să fie cu adevărat „om”. Auzim atât de des reproșurile unora față de alții: „Tu nu mai ești om” - cum adică nu mai sunt om?
Expresia aceasta face referire la „știrbirea calității de om”.
În scurgerea timpului, calitatea de „om” s-a pervertit și denaturat atât de mult, încât Dumnezeu a zis: „Caut un om” dar nu găsesc niciunul (Ieremia 5/1).
Deși trăim într-o lume plină de oameni nu s-a găsit nici un „om”.
Dumnezeu a deplâns decăderea omului de la „standardul inițial” și a zis: „Boul și măgarul își cunosc stăpânul, dar Israel nu Mă cunoaște...(Isaia 1/3)
Nu-i de mirare că Dumnezeu l-a scos pe Nebucadnețar din mijlocul oamenilor și l-a trimis între fiarele câmpului.
Era o dovadă clară că omul și-a pierdut „statutul de om” și tindea spre sălbătăcie.
O expresie spune în felul următor: Umanitate fără divinitate devine bestialitate.
Nu ar trebui să ne mire faptul, că făpturi omenești au fost numite în Biblie: câini sau fiare... Aceste expresii scot în evidență cât de josnic poate ajunge făptura lui Dumnezeu - dar lipsită de Dumnezeu.
(Cu ani în urmă am văzut un bărbat în stare de ebrietate uns de noroi încât nu știai dacă-i om sau altă viețuitoare cu două picioare. Cu greu s-a târât până la ușă și a bătut în ea. I-a deschis nevastă-sa și te-ai fi așteptat să-l întrebe: Tu ești mă omule? Dar ea a strigat: Ce-i cu tine mă, animalule? La prima vedere sună urât, dar în realitate sunt adevăruri care ne este greu să le rostim cu „toată gura”
Cineva a mers la medic, iar medicul l-a întrebat: Cu ce vă pot ajuta? Pacientul s-a destăinuit: Domnule doctor, îmi vine să răcnesc, să lovesc, să sparg ceva... Medicul l-a sfătuit: „ În această situație dumneavoastră aveți nevoie urgent de o consultație la un medic veterinar”...)
Târziu am înțeles de ce unii iubesc mai mult animalele decât pe semenii lor...Tot mai mulți „oameni” introduc animalele în casă pentru a le ține companie...Explicația: „trăsături comune”
Într-o lume plină de oameni, este de multe ori greu să găsești un om.
Se spune că filosoful Diogene umbla cu un felinar aprins în mână deși era în plină zi - prin piețele din Atena. Cunoscuții îl întrebau: Ce cauți Diogene? Caut un om... Dar piața este plină de oameni... Nu, spunea el, eu caut un om cu „adevărat om”...
Dumnezeu îi caută și El, dar nu-i găsește, iar strigarea Lui devine publică.: „Caut un om” Însă: Nu găsesc niciunul...Au trecut de atunci sute de ani și căutările lui Dumnezeu au rămas aceleași până a venit Isus.
Pilat a văzut în El cu adevărat un „om”. Duhul lui Dumnezeu i-a adus aminte că omul acesta era căutat și a strigat în auzul tuturor: „Iată omul”! (Ioan 19/5)
Un om după chipul căruia am fost creeat eu și tu.
Venirea lui în lume a avut drept scop aducerea făpturii Sale la starea inițială - după „chipul și asemănarea” Lui. (Efes. 4/24)
Pavel spune și el: Până când Hristos va lua chip în voi? (Gal. 4/19b)
Așadar, suntem chemați să fim „oameni”...
De cele mai multe ori noi le recomandăm celor din jurul nostru să nu se uite la noi, ci să se uite la Domnul Isus - dar unde să-L vadă pe Isus dacă nu în viața noastră?
David i-a spus viitorului împărat a lui Israel: Îmbărbătează-te - adică fii „bărbat” dar fii și „om”. Deoarece să fii mare, nu-i mirare, să fii „om” e lucru mare.
Unul dintre cele mai frumoase versete îl citim în Apoc. 21:3
„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Tu ești chemat să fii unul dintre ei.
Un om...
Sursa: 100% Biblic
Spălarea picioarelor înrădăcinată în tradiția iudaică
„O văduvă pentru a fi înscrisă pe lista văduvelor trebuie... să fi spălat picioarele sfinților.” (1 Tim. 5/9,10)
Este lesne de înțeles că această formă de slujire trebuia practicată pe parcursul vieții înainte de-a ajunge văduvă. Era un criteriu, ca în caz de văduvie să poată figura pe lista văduvelor. Personal nu cunosc nici o femeie credincioasă din vremea noastră să fi îndeplinit această cerință biblică și să fi spălat picioarele oaspeților. Să fie aceasta ignorarea sau chiar nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu? Eu cred că nu - deoarece practica spălării picioarelor era un obicei inclus în tradiția iudaică. Aceasta explică motivul pentru care apostolul Pavel în epistolele sale către biserici nu amintește nimic de spălarea picioarelor la Sfânta Cină. El o lasă exact acolo unde a fost așezată și pe care evreii o practicau din cele mai îndepărtate timpuri biblice - primirea de oaspeți.
De reținut: Pentru „limpezirea ” lucrurilor Pavel scrie astfel: „Cu iudeii m-am purtat ca și cu iudeii, cu neamurile ca și cu neamurile...”Cum așa? Da. Nu toate obiceiurile din cultura unui popor (implicit biserici) se potrivesc la alte popoare. De ex: La evrei și nu numai, funcționa cu permisiune în biserica primară - poligamia. Această formă de conviețuire a primit pe parcurs un nou statut - ne mai fiind acceptată la alte popoare. Tot la evrei bisericile erau formate din oameni liberi, robi (sclavi) și stăpâni de sclavi - deși nu știu cum funcționa o biserică formată din „frați”(dacă îi putem numi așa) atât de diferiți ca poziție socială. Această discrepanță nu era acceptată la alte popoare mai ales în epoca modernă.
Foarte important: Spălarea picioarelor n-a fost făcută pentru prima dată de către Mântuitorul ca ceva nou. „Iubirea până la capăt” și-a atins punctul culminant la cruce - ci a fost o practică din cele mai îndepărtate vremuri biblice. Slujitorii lui Avraam au spălat (probabil la porunca stăpânului) picioarele înalților oaspeți. (Gen. 18/4) A fost momentul când părintele Avraam a „inaugurat” o practică ce a devenit tradițională pentru evrei - dar nu și la români sau alte națiuni.
Altă practică ce făcea parte din sfânta tradiție iudaică era sărutul.
Pavel folosește des această expresie salutând Bisericile cu „o sărutare sfântă”. Însă
nici în acest caz, nu se știe exact care era diferența dintre o
„sărutare sfântă” și una „nesfântă”. Deoarece se știe că în spatele
acestei „aparente manifestări a dragostei” s-au ascuns în unele cazuri,
ura și fățărnicia. (ex: 2Sam. 20/9,10, Matei 26/48) În general acest obicei era folosit la evrei ca un gest de simpatie față de musafir, însă el nu este folosit la români deoarece sărutarea la noi ține mai mult de senzualitate decât de simpatie.
O altă practică folosită la evrei era ungerea musafirului pe frunte cu untdelemn mirositor (mir) Și
această „practică” era socotită ca un gest de apreciere pentru oaspete,
mai ales pentru faptul că mirul răspândea un miros plăcut și era un produs deosebit de prețios.
(Ioan 12/5). La români această practică lipsește cu desăvârșire, însă se folosește parfumul, dar în mod personal... Domnul Isus în casa lui Simon, nu trece
peste aceste reguli „tradiționale”, ci mai degrabă îi reproșează gazdei
că nu le-a respectat... (!) amintindu-le pe toate pe rând. (Luca 7/44-46)
Este adevărat că Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi deoarece în casa unde au poposit nimeni nu s-a oferit să o facă. Tot atât de adevărat este că El le-a poruncit ucenicilor săi să continue între ei această practică ca și o datorie (obligație) pentru că era singurul „leac” pentru vindecarea lor în disputa „care va fi cel mai mare” (Luca 22/24) În acest context avem posibilitatea să punem și o întrebare: Spălarea picioarelor în ce mod se practică în vremea noastră, din datorie (obligație) ca și ucenicii, sau din dragoste?
Mântuitorul le-a spălat picioarele ucenicilor într-un cadru restrâns „ca între bărbați”. Dar a introduce „spălarea picioarelor”ca regulă de bază la Sfânta Cină într-o biserică de 100 de membri bărbați și femei și încă în mijlocul slujbei unde unul poartă ligheanul, altul vine cu apa, altul cu prosoapele - mi se pare total nepotrivită... Oare n-am citit noi că Domnul Isus nu lăsa pe nimeni să poarte vase prin templu? Începe procesiunea (sau ritualul): Atmosfera este însoțită de cuvinte dulci ce practicanții le schimbă între ei, apoi zâmbete și se încheie cu strângeri de mână, sărutări și îmbrățișări. Ți se pare că ai intrat într-o altă lume diferită de cea cotidiană. Sunt nevoit să mă întreb: Oare aceasta este relația dintre frați în fiecare zi? Am fi desăvârșiți. Însă mi-e frică de lațul fățărniciei în care nu mi-aș dori să cad și eu. Încerc să nu mă dau „drept altul” Vreau să rămân „sărac și curat” Aparent nimic nu-i rău în toate acestea. Rău este că se face dezordine.Unii vin, alții pleacă. E un flux continuu. Un păstor responsabil ce iubește rânduiala n-ar accepta așa ceva niciodată pe motiv că așa i-a cerut fratele Gheorghiță sau sora Pakița. Nu. Dacă tot vrem să facem un compromis acceptând părerile fiecăruia în scop electoral, aceasta s-ar putea face în deplină ordine până la începerea slujbei.
Revenind la subiect: În timp ce Domnul și Învățătorul începe să-i spele picioarele lui Petru întâi îl asigură că nu va pricepe de ce i se va spăla picioarele. Oare ce trebuie să priceapă când Fiul lui Dumnezeu era coborât la picioarele lui? Cu siguranță că era o lecție pentru el.
Se pare că acestă „lecție” de „a privi pe altul
mai pe sus de tine însuți” trebuia bine tipărită în mintea
ucenicului...
Este
posibil ca Petru să fi înțeles pe parcurs „motivul” pentru care Domnul
i-a spălat picioarele, dar am voie să cred că sunt mulți credincioși
care au practicat toată viața spălarea picioarelor, dar timpul numit
„după aceea” n-a mai venit niciodată pentru ai înțelege „rostul”.
Mergând pe aceeași linie „a priceperii”, în final Isus i-a întrebat pe toți: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?”
Așadar miezul duhovnicesc este: „înțelegerea”
Ar fi putut Învățătorul să-i întrebe: Ați văzut cum vi le-am spălat Eu?
Dar nu, El a întrebat: „Ați înțeles ce v-am făcut Eu?” Deoarece El n- a
dorit să-i învețe cum se spală picioarele, ci „de ce se spală
picioarele”.
Foarte important: Spălarea picioarelor făcută de Domnul și Învățătorul, a fost o „lecție” adresată minții.
Deci, „o predică” pentru minte și nu pentru ochi sau pentru urechi...
O fi priceput Petru „după aceea” că cine vrea să fie cel mai mare trebuie să fie slujitorul tuturor?
Putem spune că această practică a
avut drept scop, promovarea spiritului de slujire reciprocă, într-un
înțeles duhovnicesc și nu doar la nivel literal...
Tocmai
în sensul acesta Domnul Isus a zis: „Fiul omului nu a venit să i se
slujească, ci el să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru
mulți”. Era dificil pentru ucenici să înțeleagă secretul slujirii care
implică întotdeauna multă lepădare de sine.
Este însă necesar ca
cei ce doresc să slujească să treacă dincolo de „spiritul literei”:
Luca 10/25: Învățătorul
legii n-a înțeles aceasta, deși era foarte bine informat cu privire la
conținutul poruncilor ca fiecare „teolog licențiat în teologie”. El știa
că slujirea este doar la amvon, însă Domnul i-a dat o pildă care
implica slujirea pe teren, în care i se spune de un om „căzut” și care
avea nevoie de cineva să-l ridice...
Un evanghelist și un
cântăreț, au trecut nepăsători pe alături fără să-i intereseze de cel
căzut, deoarece ei tocmai își încheiaseră slujirea în Biserică.
Dar
un samaritean „care a stat toată slujba pe ultima bancă” dar care era
gata de slujire în favoarea altora, s-a oprit, i-a asigurat toată
„asistența medicală”, l-a ridicat și l-a dus la un han...
Domnul Isus, îl dă exemplu pozitiv pe acest samaritean și recomandă:
„Du-te și fă și tu la fel!”...
Fiți binecuvântați!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)