Învierea de apoi

            Subiectul nr. 1 care a generat cele mai multe controverse, a fost, este și va fi cel  privitor la înviere. O parte din religioșii de pe vremea Domnului Isus s-au organizat și au format o grupare numită „Saduchei” pentru a contracara învățătura învierii.

Chiar și ucenicii au fost reținuți atunci când li s-a vorbit despre ea, iar când Mântuitorul a revenit între ei în urma învierii unii din ei s-au îndoit.   (Matei 28/17).

Doctrina învierii a devenit o învățătură de bază în mediul creștin, iar apostolii în calitate de martori au încercat să o promoveze, însă Pavel  constată că ea este respinsă chiar de unii din biserică.

Așa că apostolul este nevoit să scrie corintenilor:

„Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morților? Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea este zădarnică, și zădarnică este și credința voastră. (1 Cor. 15/12,14).

Așadar: La baza credinței  este învierea, iar la baza învierii este credința. Ele nu pot fi separate.

La evanghelizarea din Atena, Pavel a fost ascultat până în momentul în care  amintește despre învierea morților ( Fapte 17/31). Când a început acest subiect, mulțimea s-a divizat în trei categorii:

1)  unii au refuzat să mai asculte (vers. 32b).

2)  alții au devenit batjocoritori ( vers. 32a).

3)  totuși, unii (foarte puțini) au crezut (vers. 34)

Exact aceste trei categorii se regăsesc și-n ziua de astăzi.

Puțini sunt cei ce acceptă învierea. Aceasta se datorează  faptului că pentru o convingere din inimă este necesară trecerea  unui „prag psihologic”, deoarece o simplă credință de pe buze nu este suficientă. Un „Hristos a înviat” rostit în mod formal, nu ajută la nimic.

Domnul Isus i-a mustrat pe Saduchei când au pus întrebări privitor la înviere spunându-le că se rătăcesc deoarece nu cunosc Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu. (Matei 22/29)  

Deci ca să înțelegem  măreața înviere este necesar:

 a) să cunoaștem Scripturile.

b) să cunoaștem  puterea lui Dumnezeu. (... să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui... Fil. 3/10a)

Însă capacitatea omului de a cunoaște puterea Lui Dumnezeu este foarte limitată.

Exemplu: Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului după care i-a suflat în nări suflare de viață și el a devenit un suflet viu. Aceasta s-a realizat prin puterea Lui, însă mintea omului este imposibil să o înțeleagă.

Revenind la subiect: învățătura privitor la înviere a fost și este eronat interpretată.

Contemporanii apostolului Pavel dar și mulți din timpul actual, cred, sau mai corect spus își închipuie că la a doua venire a Domnului Isus, mormintele se vor deschide, iar trupul în forma inițială își va lua „zborul” spre patria cerească.

Pavel este surprins de această gândire deplasată și este nevoit să scrie corintenilor folosind o expresie dură: „ Nebun ce ești! (cum ai putut gândi așa ceva?) Ce semeni tu, nu înviază, dacă nu moare mai întâi?”  (1Cor. 15/36)

Concluzie: Trupul pământesc este doar o „sămânță care va încolți” și va primi un trup duhovnicesc (1 Cor. 15/44). (Ex: Când pui o sămânță în pământ ea nu va mai ieși la suprafață, ci din ea va rezulta un alt „trup”). Tot așa va fi și cu trupul omenesc. „Acolo unde va fi un trup firesc, va fi și un trup duhovnicesc” (1Cor. 25/44b)

Este semănat trup firesc și va „încolți” (învia) trup duhovnicesc. (Conf. 1 Cor. 15/52)

Această „sămânță” (trupul)  are putere de germinare datorită „embrionului” care este sufletul.
Când Pavel folosește expresia „adormit” el face referire la suflet și nu la trup.

Trupul, „țărână” a fost; țărână va rămâne.

Partea majoritară consideră că în momentul în care trupul este pus în mormânt, sufletul este deja în bucuria veșnică. Se ia ca argument  vedenia lui Ioan ce a văzut sub altar sufletele celor înjunghiați din pricina mărturiei lor .Este necesar în acest context să punem câteva întrebări:  „Sufletele” văzute de el,, erau reale?                                                                                                                                                    a)   Cum ar arăta un suflet văzut cu ochiul liber?                                                                                     b)    Dacă sufletele văzute de Ioan erau reale, înseamnă că și balaurul din Apocalipsa 12, era real.            c)   Dacă sufletele  se găseau în bucuria veșnică, nu ar fi cerut răzbunare, deoarece răzbunarea este o stare de amărăciune și nu de bucurie. „Căci iată ,Eu fac ceruri noi și un pământ nou, așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute .și nimănui nu-i va mai veni în minte. Ci vă veți bucura și veseli pe vecie...”(Isaia 65/17,18) 

d) Dacă sufletul este ajuns în veșnicie ce rost ar mai avea învierea dacă bucuria veșniciei a început o dată cu moartea trupului?

e) Dacă sufletul trece direct în rai înseamnă că se anulează judecata - însă Pavel spune că toți ne vom înfățișa în fața scaunului de judecată. (2Cor. 5/10)

d) Este posibil ca sufletul să fie activ și conștient fără trup?  De ce nu raționează sau conștientizează o persoană și atunci când  trupul doarme sau se găsește în comă?

Dumnezeu nu i-a dat celui dintâi om un suflet.   Nu. Trupul are în componență un suflet... Și viețuitoarele au un suflet.  Dumnezeu i-a dat duh de viață (suflare de viață) Gen2/7- duhul de viață nefiind același cu duhul omului (1Cor 2/11).

Dar care este diferența?

Duhul de viață (Ecl. 12/7) asigură mișcarea (Fapte. 17/28a) sau „funcționarea” trupului.                  Duhul (intelectul) omului asigură rațiunea. (1Cor.5/3; 2/11) Nici într-un caz nu trebuie amestecate.  

Foarte important de reținut: Sufletul are cunoștință se sine și este activ doar atunci când este asociat cu trupul, fie cel pământesc, fie cel duhovnicesc. Independent, nici într-un caz.  

Și dacă tot discutăm de suflet este bine să știm: ce este sufletul și cum poate fi definit?

Omul este o făptură trinitară format din: Trup, duh și suflet.  

Trupul este format din totalitatea organelor interne și externe și are ca „centru de comandă” mintea.

Mintea (sau în termeni biblici - inima) este formată din două entități: duhul și sufletul.

Duhul este partea rațională și decisivă. El face alegerea între viață și moarte între bine și rău, deoarece este înzestrat cu voință proprie. Duhul hotărăște destinul omului și tot el are nevoie de înnoire în sens spiritual. Apostolul Pavel îndeamnă: „... să vă înnoiți în duhul minții voastre” (Efes. 4/23). Este bine de reținut că toată activitatea duhului, pozitivă sau negativă, se răsfrânge asupra sufletului.

Ce este sufletul?

Dacă duhul este partea rațională, sufletul este partea sentimentală. (Ex: „Și sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David și Ionatan l-a iubit ca pe sufletul său.” 1Sam. 18/1b) Este una și aceeași cu cugetul. (Ps19/14)

Sufletul  este „omul lăuntric” care poate fi înnobilat cu virtuții dumnezeiești: milă, dragoste, bunătate, bucurie, îndurare, pace, s. a. m. d. (Col. 3/12,14)

(După ce Pavel scrie despre „înnoirea duhului minții”, el continuă în vers. următor privitor la suflet:

„... și să vă îmbrăcați în omul cel nou făcut după chipul lui Dumnezeu, cu neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul”. )

Sufletul (omul lăuntric) poate fi: curat (Iov 1/1), întristat (Matei 26/38), rău (Evrei 10/22), mâhnit (Ps. 42/5), bun (1 Tim. 1/5), iubitor (1Sam. 18/1) îndurerat (Isaia 65/14), sătul (Ps 63/5), plângăreț (Isaia16/11), spurcat (Tit1/15). s. a. m. d.      

El este luminat de Duhul Sfânt (Rom. 9/1) În aceste condiții el te mustră în dorința de a te corecta. (1 Împ. 8/38; Ioan 8/9). Ceea ce numim: „mustrări de conștiință”

Este „omul” care va învia în ziua de apoi.     - „pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre” (1Petru 1/9)

Așa că apostolul Pavel este interesat de starea sufletului și scrie filipenilor:

„Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă , aceea  să  vă însuflețecă. (Fil.4/8)

Este bine de reținut că „veșnicia” va începe în același moment pentru toți - atât pentru cei care vor fi în viață, cât și pentru cei care se găsesc în țărâna pământului. În acest sens Pavel scrie tesalonicenilor: „Noi cei vii, nu  vom lua-o înaintea celor adormiți”. (1Tes. 4/15) - dar nici cei adormiți înaintea celor vii, ci toți în același timp.

„Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, ca să nu ajungă la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11/39,40).

„De acum mă așteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da în ziua aceea... ” (2Tim 4/8a)

Nu sunt argumente biblice  care să dovedească că pe măsură ce oamenii încetează din viață sufletul ajunge „în veșnicie”.

Deși Daniel a primit confirmarea că este prea iubit și sfânt, la sfârșitul vieții Dumnezeu i-a spus: „Iar tu du-te până va veni sfârșitul; te vei odihni și te vei scula iarăși în partea ta de moștenire la sfârșitul zilelor.” (Daniel12/13). De ce  nu i-o fi spus „vino”?

„La vremea sfârșitului mulți din cei ce dorm... (Dar unde?) în țărâna pământului se vor scula, unii pentru viață veșnică, iar alții pentru ocară și rușine veșnică.” (vers. 2)

„Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele... ”    

Există un „crez” personal a unora dar nu și biblic, precum că Ilie a fost răpit la cer.

Dar Domnul Isus a spus: „Nimeni nu s-a urcat în cer afară de cel ce s-a pogorât din cer, adică Fiul omului care este din cer. ” (Ioan 3/13)

Nu sunt cuvintele Domnului demne de crezare?   Sau căutăm explicații colaterale?

„Singurul Stăpânitor, Împăratul Împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea... ” (1Tim. 6/15b, 16a) „După cum toți (fără excepție) mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos” 1Cor. 15/22.

(Ilie a fost răpit în mod public către cer pentru a i se pierde urma, dar a avut parte de o înmormântare discretă ca și a lui Moise pentru a fi evitată idolatria, fiii prorocilor care știau prin Duhul Sfânt că Ilie se găsește undeva în zonă, insistau să îl caute, dar Elisei i-a oprit, dar putea să le spună: Nu vă duceți deoarece este plecat la Dumnezeu.)

Pentru unii discuția Domnului Isus cu tâlharul de pe cruce este derutantă deoarece se înțelege că i s-a promis că în acea zi va fi cu Domnul în rai. Dar cum să fii cu  Domnul în rai dacă nici El nu s-a înălțat la Tatăl?   În Ioan 20/17 citim cuvintele spuse Mariei după înviere: „Marie, nu Mă ținea, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu.” (întoarcerea la Tatăl s-a făcut în prezența ucenicilor după 40 de zile). Cuvintele spuse tălharului: „Adevărat îți spun astăzi: Vei fi cu mine în rai.” - a fost o promisiune pentru viitor făcută în acea zi „astăzi”.

Pilda bogatului nemilostiv rămâne o pildă și nu  realitate. Pilda este o vorbă cu tâlc ( conf. Ezechiel 17/2), care are menirea de a mări imaginația omului. În acest caz ea scoate în evidență existența raiului și a iadului... Între iad și rai nu există o „prăpastie” reală, iar bogatul nu avea de unde să îl cunoască pe Avraam. Raiul nu va fi „sânul lui Avraam”.

Concluzie finală:

„Însuși, Domnul... se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos, apoi noi cei vii vom fi răpiți toți împreună cu ei ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

„Mângâiați-vă cu aceste cuvinte.”

            

„In lucrurile care am ajuns de aceeași părere să umblăm la fel, si dacă in vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina... ”(Fil.4/16)

Fiți binecuvântați!                                                                                            

Un popas la Scăldătoarea „Betesda”

         În municipiul Suceava există o clinică medicală numită „Betesda”. N-am fost niciodată în ea și nici nu mi-aș dori. Aud însă mereu lucruri bune și mă bucur, având în vedere că personalul medical este format în mare parte din oameni ce slujesc și lui Dumnezeu. Este o clinică renumită în Moldova datorită echipei de profesioniști ce-și desfășoară activitatea în ea. Amabilitatea personalului medical te determină să mai uiți de necazuri.

Dar nu despre ea voiam să vă vorbesc, ci despre o altă clinică, numită „scăldătoarea Betesda” Modul ei de funcționare este diferit și neînțeles de mintea omenească care „refuză” să proceseze felul în care erau tratați pacienții. Aici lucra o singură persoană de natură divină. „...un înger al Domnului se pogora din când în când și tulbura apa.” Nu avea nici o legătură cu pacienții, ci doar tulbura apa din scăldătoare. Dar de ce trebuia tulburată apa? În urma tulburării apa devenea murdară. Ce însemna aceasta?

  Ar fi bine să descriu în primul rând scăldătoarea și care anume a fost rostul ei:                          Era poziționată la una din porțile de la intrare în Templu. numită „Poarta oilor” Era singura poartă sfințită - deci era deosebită de celelalte porți. Poarta era destinată oilor aduse în Templu pentru jertfă.  Înainte de a ajunge în Templu oile erau trecute printr-un bazin cu apă cât să producă curățirea picioarelor. (Când eram copil am avut ocazia să văd întâmplător cum funcționa un asemenea bazin special conceput ce folosea la tratarea oilor suferinde de boli de picioare. Turmele de oi erau direcționate prin acest bazin ce conținea apă (aprox.30cm.) în amestec cu tratament) Imaginați-vă acum că mii de oi au trecut prin acest bazin de la poarta Templului. Acum bazinul era abandonat, deoarece regulile nu mai erau respectate ca oile să fie trecute pe aici...Așa că  scăldătoarea oilor a primit o altă întrebuințare - vindecarea celor bolnavi. Aceasta se realiza dacă dovedeai vigilență maximă urmărind îngerul ce tulbura apa din bazin. Trebuia să fii totdeauna primul. Doar primul era vindecat. Numai că în această „competiție” bolnavul nu se poate descurca singur, el avea nevoie de ajutor. Depindea de vigilența altora ce urmăreau tulburarea apei. Aceasta însemna că apa limpezită era amestecată mereu și mereu cu mâlul decantat, devenind o apă murdară. Aș putea spune fără să greșesc că era o baie de nămol... Dar cum să te bagi într-o asemenea apă? Aveai nevoie de multă lepădare de sine. Doar în acest mod se realiza vindecarea. Cum să mă scald în Iordan și încă de șapte ori „eu” Naaman sirianul, general de armată - om tare și viteaz? Cine nu știa că Iordanul era o apă murdară datorită deșeurilor menajere aruncate în El. Naaman știa ape mai bune (curate).  S-a mâniat și a refuzat... Era prea josnic pentru el. De ce Ioan boteza în Iordan, dacă Israelul avea ape mai bune? De ce a fost necesar ca orbul să-și spele ochii într-o știoalnă numită scăldătoarea „Siloamului”? Dar cum să ungi ochiul orbului cu tină, cânt ochiul este cel mai sensibil organ din trupul uman și necesită intervenție doar cu ostensile sterile? Doamne câte întrebări avem noi...

Da, Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, să le facă de rușine pe cele tari” - a constatat apostolul Pavel. Modul Său de lucru în multe cazuri este imposibil de înțeles de mintea noastră limitată. Aceasta se datorează faptului că felul Lui de gândire nu este identic cu a muritorului de rând. Dealtfel El Însuși a exprimat această diferență: „Cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus gândurile Mele de gândurile voastre.” (Isaia 55/9) Așa că întrebarea este bine-venită: „Cine a cunoscut gândul Domnului? O adâncul bogăției înțelepciunii și științei lui Dumnezeu. Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui.” (Rom. 11/33,34) În unele cazuri suntem determinați să credem că Dumnezeu gândește ca noi, iar deciziile noastre sunt numaidecât în acord cu voia Sa. Având în vedere că lucrările Lui sunt în unele situații împotriva naturii, aceasta trebuie să ne determine să credem că Dumnezeu nu este om. Tocmai de aceea El atenționează derapajul omenesc de subestimare: „Ai crezut că Eu sunt ca tine.” Este imposibil să mergi pe apă, dar El a făcut-o. Este imposibil să treci prin ușile încuiate, dar El a trecut. Da, modul Său de vindecare a celor bolnavi în unele împrejurări depășește limitele omenești de înțelegere.  Scăldătoarea „Betesda”este locul în care divinitatea nu poate fi înțeleasă de umanitate. Aici aflăm că în viață fiecare este pe cont propriu. Stând în „pridvor” auzim dezamăgirea unui bolnav de 38 de ani „care a mărturisit că n-avea pe nimeni.” Dar oare și aici era nevoie de relații sau de cunoștințe? E posibil să fii în mijlocul unei Comunități și totuși tu să fii singur, să n-ai pe nimeni? Aflăm că este posibil... Scăldătoarea vindeca orice boală ar fi avut cineva. Adică erau vindecați și leproșii și canceroșii? Da, dar cu condiția să fie respectate regulile: aruncarea în apă după ce era tulburată... Adică după ce pământul era activat și amestecat cu apa.  Toate acestea ne reamintesc (dacă mai era necesar) că omul creația lui Dumnezeu, nu este decât țărână. Într-o zi Creatorul a luat un bulgăre de pământ, l-a stropit cu apă, l-a modelat aidoma unui copil ce lucrează plastelina. I-a dat forma unui om, i-a suflat duh de viață (energie) și țărâna a devenit un suflet (persoană) vie. Țărâna a devenit „om”. Psalmistul exclamă: „Mă bucur că sunt o făptură atât de minunată!” Ar fi putut Creatorul să-l facă pe om din material de preț, deoarece în țara Havila se găsea aur - consemnează cartea Geneza. De ce n-a fost făcut omul din aur dacă el a fost disponibil încă de la facerea lumii?

 Există o altă întrebare care persistă: De ce ne îmbolnăvim?

 Aud tot felul de explicații care încearcă să argumenteze:  persoana bolnavă a păcătuit,  Sfânta Cină a fost luată în chip nevrednic, boala este spre Slava lui Dumnezeu,  suferința este obligatorie pentru fiii lui Dumnezeu (?) etc. Însă ne scapă din vedere faptul că „materialul” (țărâna) din care am fost făcuți este principala cauză. Dacă am fi fost structurați dintr-un material mai rezistent situația ar fi fost cu totul alta. Imaginați-vă acum un bulgăre de pământ udat de ploi, suflat de vânt, lovit de gerul aspru a iernii, la un timp el se desface - descompunere de la sine fără intervenția nimănui. Aceasta se petrece sub ochii noștri și noi încercăm pe cât posibil să împiedecăm acest curs normal, dar nedorit. Acest adevăr l-a rostit și apostolul Pavel: „Știm în adevăr că dacă se desface casa cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mâini, ci este veșnică.” (2Cor. 5/1) Numai că această casă nu se desface la 80 de ani. Procesul de „desfacere” începe în unele cazuri chiar din tinerețe. Întâi apar „fisurile” care atenționează că ea nu este veșnică. Deși unii oameni cred că veșnice le vor fi casele (Ps.49/11) Fisurile ce apar sunt dureri de picioare și de mâini. Constatăm că treptat începe să slăbească vederea și auzul. Nici organele interioare (ficat, stomac. rinichi, inimă) nu mai lucrează la parametri normali. Organismul nu mai produce suficienți anticorpi care să lupte împotriva bolilor. Încercăm prin intermediul medicamentelor să-l ajutăm să reziste. „Mașinăria” aceasta atât de complexă - omul, dă semne vizibile de uzură. Fără voința noastră, „țărîna” se întoarce în țărână. Este dovada că „omul se îndreaptă spre casa lui cea veșnică.” Ea nu a fost destinată să existe veșnic pe acest pământ. Ea a fost concepută să „funcționeze” în medie 70-80 de ani. (Ps.90/10) „El a pus anumite hotare locuinței lor și a așezat anumite vremi...” Este vorba de hotarul stabilit pentru o locuință temporară. „Dacă zilele omului sunt hotărâte, dacă i-ai numărat lunile,dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece...”(Iov 14/5) Oricât te-ai strădui, hotarul nu poate fi mutat decât de Cel care l-a fixat. 

La 39 de ani drept-credinciosul Ezechia a fost înștiințat că va muri. La rugămintea sa, viața i-a fost prelungită cu exact 15 ani. Matematic. La 54 de ani, Ezechia a plecat la cele veșnice. Tânăr. Viața este o scurtă perioadă de timp, dăruită omului să se bucure de ea și să o folosească într-un scop bun. Tocmai de aceia Eclesiastul atenționează: „Adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu...” Atenționarea „până nu” este scrisă de 13 ori. Este un „hotar” care din momentul în care ai ajuns la el prea multe lucruri nu mai poți schimba... Pentru că nu mai ai resurse...

Ai nevoie de „vindecare”? Aruncă-te singur în ”Scăldătoare” Astăzi este șansa ta. Nu aștepta ziua  când vei constata că nu mai ai pe nimeni. „Astăzi” cât se zice astăzi. Mâine e posibil să fie prea târziu...

Fiți binecuvântați! 

Stăruința pentru Duhul Sfînt

Viața unui creștin este o viață „în stăruință”. Peste tot în Noul Testament este „presărat” acest îndemn sfânt. Dar înainte de a vorbi despre ea, este bine să definim ce înseamnă stăruință: Stăruință înseamnă a insista cu rugăminte; sau: a persevera, a persista într-un lucru pe care deja îl ai. Există stăruință în bine (Rom. 2/7), dar și stăruință în rău (Ecl. 8/3), în legătura frățească, în rugăciune, în învățătura apostolilor, în frângerea pâinii (Fapte 2/42) și să nu uităm de stăruința în dragostea frățească (Evrei 13/1) În Comunitățile penticostale există o stăruință suplimentară numită „stăruința după Duhul Sfânt.” Cei care se convertesc și sunt botezați sunt direcționați spre această formă de stăruință. Dar ce este ea? Este o întrunire specială pentru rugăciune în care cei care consideră că nu au Duhul Sfânt au posibilitatea ca prin rugăciune stăruitoare să-L primească cu ajutorul celor ce îl dețin. Modurile de stăruință sunt diferite. De exemplu: În mediul charismatic și nu numai... accentul se pune pe latura fonică. Pentru susținere sunt bine-venite persoanele vocale, deoarece, cu cât atmosfera este mai zgomotoasă, șansele de a-L prim i sunt mai mari. În acest fel starea de transă se realizează cel mai bine. De regulă participarea persoanelor străine este interzisă. Și nu înțeleg de ce? La sărbătoarea „Cincizecimi” revărsarea Duhului Sfânt s-a făcut în prezența a mii de oameni necredincioși. A fost o adunare publică. La botezul în apă invităm prieteni necredincioși, facem fotografii sau filmăm evenimentul pentru a rămâne amintire, de ce nu stau lucrurile la fel și atunci când suntem botezați cu Duhul Sfânt? Este de dorit ca nimeni să nu ne vadă cînd stăruim...Să fie ceva de ascuns? N-am avut ocazia să văd la nimeni o fotografie de la acest eveniment. Nici conținutul rugăciunii nu este unul obișnuit. Se folosește o formulă clasică moștenită. Dar nu știu de la cine? Este necesar să deschidem Sfânta Scriptură și să cercetăm „regulamentul de ordine interioară” și să vedem dacă există compatibilitate. În ea nu vom găsi expresia „stăruință după Duhul Sfânt” și nici că s-ar fi organizat undeva. (La una din conferințele locale liderul de la centru a deplâns situația critică dintr-o biserică pentru că nu s-a mai primit Duhul Sfânt de 30 de ani - spunea el, deoarece nimeni nu a mai organizat stăruință în tot acest timp.) Ați auzit o afirmație mai falsă ca aceasta? Membrii bisericii au fost lăsați „orfani” din lipsă de organizare cât și din neglijența organizatorilor. Dar ca cineva să intre în părtășie cu Duhul Sfânt este nevoie de organizare, organizatori, intermediari, , s. a. m. d. ? Eu nu știu de așa ceva... Cine o fi intermediat umplerea lui Ioan Botezătorul cu Duhul Sfânt încă din pântecele mamei lui? Dar a lui Simion? Dar a lui Zaharia? Cine o fi organizat întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu în pustie? Dar a lui Moise? Nu știm... Revenim: Modalitățile de primire a Duhului Sfânt sunt simple și foarte diferite. Nu stă în puterea noastră să-L îngrădim sau să-L direcționăm pe Duhul Sfânt după placul sau părerile noastre, deoarece „vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul dar nu știi de unde vine și încotro merge. - așa este cu cel născut din Duhul. ” - spunea Mîntuitorul. (Ioan 3/8) Pot eu sau tu să dirijezi acțiunea vântului după placul nostru? Știm că cei din perioada Vechiului Testament au primit Duhul Sfânt, dar nu știm cum și nici care a fost contribuția lor, însă în Noul Testament modalitățile sunt cunoscute și diferite de la unii la alții: - Când a fost botezat în apă Duhul Sfânt s-a coborât peste Domnul Isus în chip de porumbel. - Ioan Botezătorul s-a umplut de Duhul Sfânt înainte de a se naște. - Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt în momentul în care i-a săltat pruncul în pântece. - Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt când a auzit vestea nașterii fiului său Ioan. - Duhul Sfânt era peste Simion, dar nu știm cum l-a primit. - Peste ucenici a fost suflat Duh Sfânt. - Mulțimea la „Cincizecimi” era în așteptarea făgăduinței - Saul, samaritenii și ucenicii lui Ioan prin punerea mâinilor. - Casa lui Corneliu în timpul auzirii Cuvântului. Pot eu sau tu „lutul”, să-i ceri socoteală Olarului de ce Ioan Botezătorul a fost umplut cu Duh Sfânt înainte de a se naște? sau de ce Saul a fost umplut în „regim de urgență” în momentul convertirii? Cât de nepătrunse sunt gândurile Tale Dumnezeule! La stăruință de regulă se întâlnesc două categorii de personal: Cei care doresc să primească și cei care ajută cu rugăciune. Întrebarea este necesară: Care este diferența dintre unii și alții? Ai dreptul să te rogi pentru cineva atunci când „vasul” tău este plin. „... paharul meu este plin de dă peste el... ” (Ps. 23/5) În aceste condiții nu mai zăbovești prea mult ci îți pui mâinile pentru a face un transfer către „vase ” goale. . Este biblic. Așa s-au manifestat oamenii plini de Duhul Sfânt. (Fapte 8/17,19/6) Ei nu au spus: „organizăm stăruință.” Și dacă în zilele de astăzi nu mai sunt oameni la nivelul celor de atunci, înseamnă că toți avem nevoie să cerem Duhul Sfânt. Este foarte posibil să crezi că te-ai „îmbogățit” și vrei să-i ajuți pe alții „... și nu știi că ești sărac și gol”. (Apoc. 3/17 ) Dacă am fi „plini” lucrurile s-ar simplifica... Elisei a întrebat-o pe văduvă: „Ce ai în casă? Un vas cu untdelemn.” Era plin. „... toarnă din untdelemn în toate aceste vase goale... ” Nu aștepta să curgă untdelemnul din cer. Dacă în „casă” este un singur „vas” plin toarnă din el. Iar dacă nu este, toți să aștepte umplerea. Ne place să evidențiem anumite situații din Biblie precum că s-a vorbit în limbi când s-a primit Duhul Sfânt și că aceasta este valabil și pentru cei din generația noastră, dar primirea Duhului în timpul predicării Evangheliei aidoma în casa lui Corneliu sau prin punerea mâinilor nu mai este valabil pentru generațiia noastră? Nu ni se spune în mod explicit dacă ucenicii au stăruit sau nu pentru primirea Duhului Sfânt. Doar știm că ei stăruiau în rugăciune (conf. Fapte 1/14) acesta fiind și „mediul” în care s-a realizat umplerea tuturor credincioșilor prezenți în ziua „Cincizecimi”. Spun aceasta deoarece ei experimentase umplerea cu Duhul Sfânt și înainte de „Cincizecimi.” În Matei 10/1,8 citim: „Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi și le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, să tămăduiască orice fel de boală și orice neputință”. Apoi li s-a poruncit: „Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși, scoateți afară dracii.” Ar fi fost posibil să facă ei aceste minuni fără plinătatea Duhului? Nicidecum. (Matei 12/21) Totuși Domnul Isus le-a cerut să nu se depărteze de Ierusalim și să aștepte acolo făgăduința Tatălui - și nu s-o ceară. Între „a cere” și „a aștepta” este diferență - pentru cine cunoaște. Pentru ucenici această nouă reumplere urma să fie însoțită de o altă putere care îi va împuternici (2 Cor. 5/20) „... și vor fi martori până la marginile pământului.” (Fapte 1/8) Puterea de a depune mărturie. Raționamen: Ucenicilor li s-a poruncit să aștepte făgăduința Tatălui. Dacă cineva îți face o promisiune că în câteva zile îți trimite un lucru, iar tu contezi pe credincioșia lui - aștepți... Iar dacă n-ai încredere în el, faci demersuri anticipate, suplimentare și uneori supărătoare... (Luca 11/8). Conform făgăduinței lui Dumnezeu din cartea lui Ioel, Duhul Sfânt urma să fie turnat peste orice făptură (fără excepție). În acest mod Duhul Sfânt își are „domiciliul ” printre pământeni. În Apoc. 3/13 citim: „Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Iată Eu stau la ușă și bat, dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”. Nu sunt reguli stufoase ci foarte simple. „Pe Calea aceasta nici chiar cei fără minte nu se vor rătăci.”(Isaia 35/8) Așadar, nu eu sau tu trebuie să-L cauți pe Duhul Sfânt deoarece El ne caută pe noi. De ce? Pentru că „... ne vrea cu gelozie pentru Sine”. (Iacov 4/5) Și nu noi trebuie să-L avem pe Duhul Sfânt, ci El trebuie să ne aibă pe noi pentru a ne călăuzi pe Calea cea nouă și vie ( Rom 8/14, Evrei 10/20). Chiar dacă ne vrea cu gelozie, El nu intră abuziv ci bate și așteaptă. Iar dacă ai auzit - ai deschis - și L-ai invitat să intre, El va intra... Numai că oamenii s-au „zăvorât” înăuntru și refuză să deschidă, iar Ștefan i-a mustrat pe evrei: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt”. Dar Zacheu a „deschis” și a auzit vestea bună: „Astăzi a intrat mântuirea în casa ta”. În cartea Cântarea Cântărilor Duhul Sfânt este asemănat cu un pețitor. El bate la ușă dar nu i se deschide. Nu renunță ci petrece noaptea la ușă... Nu forțează intrarea, ci doar unge mânerul ușii cu smirnă. Dimineața tânăra și-a dat seama de dragostea lui față de ea și aleargă după el. A fost însă prea târziu. Din dragoste față de tine El bate și așteaptă la „ușa” inimii tale. Doar trebuie să deschizi și să-L inviți să intre... Nu aștepta ca cineva să intermedieze relația ta cu Duhul Sfânt. Nu este necesar un loc special de întâlnire, ci oriunde te găsești, chiar dacă ești și singur - cere să intre și-n inima ta. În epistola lui Iacov 4/2b citim: „nu aveți pentru că nu cereți, sau cereți și nu căpătați pentru că cereți cu gând rău să risipiți în plăcerile voastre.” (Fapte 8/19) „Și când cereți un lucru să credeți că l-ați și primit.” Totul se capătă prin credință. Chiar și existența noastră este prin credință deoarece: „Cel neprihănit va trăi prin credință. Iar credința este o încredere în lucrurile care nu se văd... ” Dacă ai crezut și ai cerut Cuvântul lui Dumnezeu îți garantează că ai primit. Nu trebuie să-ți spună nimeni dacă îL ai sau nu. Roadele sunt semnul și dovada incontestabilă a primirii Duhului Sfânt. Spun „incontestabilă” deoarece „împotriva acestor lucruri nu este lege” Relația ta cu Duhul Sfânt este una personală. El îți va fi de mare ajutor. Fără El ești expus eșecului. El îți va lumina ochii minții. (Rom. 9/1, Efes. 1/18) Îți va sfinți inima. (1Petru 1/2) Omul lăuntric se va înnoi din zi în zi. (2Cor. 4/16,1Tim. 3/5) Roadele neprihănirii nu vor întârzia să apară. (Fil. 1/11, Gal 5/22) Te vei bucura de darurile Lui. (1Cor. 12) Vei fi călăuzit pe calea cea nouă și vie. (Rom. 8/14) Nu-L refuza. Și nu uita: Chiar dacă tu nu-L vrei, El te caută pentru că te vrea cu gelozie pentru Sine... El caută să mântuiască ce este pierdut. Acesta este scopul Lui...

„... să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o...!

            De regulă, se spune că suntem în „școala lui Dumnezeu”. Datorită lipsei de maturitate, poate că ar fi mai  corect  să spunem că mulți sunt încă în „grădinița” lui Dumnezeu, iar pruncii, ce au încă nevoie de lapte, nu au ajuns încă aici...

Studiul de față se adresează cu precădere „elevilor”, ce trebuie să știe că viața spirituală a unui creștin ce activează în „școala” lui Dumnezeu, este formată din: partea teoretică și partea practică (purtarea). Este posibil la teorie să avem doar note mari, deoarece Învățătorul ne-a îmbogățit cu multă cunoștință. Însă mai important decât notele la partea teoretică, este nota la „purtare” Ce ți-ar folosi să ai doar note de nouă și zece la toate obiectele, iar nota de la purtare să fie de șapte? Ai fi considerat un elev „problemă”. Tocmai de aceea învățătura biblică pune „purtarea” pe primul loc.   În acest sens citim cerințele apostolului Pavel: „...să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o.” Numai că apostolul nu cere doar altora, ci el însuși se dă exemplu personal: „Tu însă, ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea,hotărârea mea, credința mea...” (2Tim.3/10) Iacov merge și el pe același principiu, fiind în căutarea celor competenți: „Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să dovedească, dar nu cu teoria, ci „...să-și arate prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” (Iacov 3/13) Aceasta în ce privește relațiile frățești. Dar în ce privește familia?Apostolul Petru recomandă: „Tot astfel nevestelor fiți supuse bărbaților voștri pentru că dacă nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați prin purtarea nevestelor lor.”  Însă lucrurile nu se opresc aici, deoarece apostolul are o poruncă asemănătoare și pentru bărbați: „Bărbaților, purtați-vă și voi la rândul vostru cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab...” (1Petru 3/7)

 Așadar, purtarea noastră trebuie să fie la nivelul chemării în toate domeniile vieții, pentru a nu dezamăgi pe Cel ce ne-a chemat. Să nu spună Dumnezeu și de noi cum a spus de Saul: „Îmi pare rău că l-am chemat pe Vasilescu sau pe Moisescu... Să nu se ajungă la această determinare. Este un privilegiu pentru noi să ne găsim printre cei ce au beneficiat de „chemarea Cerească”. „Cinstea aceasta este pentru cei ce au crezut” - explică apostolul Petru. (1Petru 2/7) Chemarea divină își pierde din „frumusețe” dacă nu ți-ai pus niciodată întrebarea care te ajută să-i cunoști rostul: De ce am fost chemat? Mai ales că El s-a folosit de numele tău, „deoarece El își cheamă oile pe nume” (Ioan 10/3) „Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: „Moise, Moise. El a răspuns: Iată-mă.” (Exod. 3/4) Cum ar fi putut Saul să ignore chemarea când un glas din cer l-a strigat: „Saule, Saule” Imaginați-vă acum că un copil doarme în una din încăperile Templului. În miez de noapte cineva îi strigă numele: „Samuele, Samuele” Ar fi fost îndreptățit să spună: „Sigur, bătrânul acesta nu are somn și mă deranjează și pe mine”. S-ar fi putut întoarce pe cealaltă parte și să-și continue somnul amânând pentru dimineața întâlnirea cu bătrânul. Dar nu... El a alergat la preot: „Iată-mă, căci mai chemat”? Câtă disponibilitate din partea unui copil! Să alergi? Era urgență ? Era chemarea lui Dumnezeu. A fost învățat ca atunci când își va mai auzi numele să răspundă: „Vorbește Doamne, căci robul Tău ascultă.” Dumnezeu îți spune care a fost scopul chemării tale doar dacă ești interesat.  

Așa că în mintea fiecăruia trebuie să persiste întrebarea: Oare eu la ce anume, am fost chemat?   Dacă tot vorbim de chemare, imaginați-vă acum  că ați primi o scrisoare de la Administrația Financiară sau din partea Primăriei. Cu siguranță că te vei întreba neliniștit: oare de ce sunt chemat? Dar dacă ai parte de chemare cerească, n-ar trebui să fii tot atât de neliniștit și să te întrebi: La ce oare sunt eu chemat? O primă chemare, de care au parte toți oamenii, este:

Chemarea la mântuire. Este o invitație generală deoarece „ El voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.” (1Tim.2/4) Nu există predestinare la acest capitol. Invitația este valabilă  pentru toți: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11/28) O invitație generoasă! Printre cei chemați cu siguranță te regăsești și tu deoarece Împăratul a poruncit robilor Săi să cheme la nuntă pe toți pe care îi va găsi și buni și răi. Dar ce este această „mântuire” la care suntem chemați? Este o nuntă a unui Fiu de Împărat. Este o cină la care suntem invitați cu toții. Dacă ți-ai fi cerut un lucru greu nu l-ai fi făcut, dar nici la masă nu ești dispus să vii? Așează-te la masă „și du mîntuirea până la capăt cu frică și cu cutremur.” (Fil. 

 

 

Mărturisiți-vă păcatele Dar cui?

Există o anumită perioadă din an când unii oameni simt nevoia să scape de „povara” păcatelor adunate de la o zi la alta. Așa că își iau „bagajele” și se îndreaptă spre un locaș de închinare. Acolo „duhovnicul curat ca lacrima” așteaptă să primească spovedania și să facă ispășirea. Argumentul este biblic: „Purtați-vă sarcinile unii altora.” Era o zi ploioasă și totuși oamenii stăteau la rând dornici să „predea marfa” și să fie liberi. I-am compătimit și m-am întrebat: există oare o naivitate mai mare ca aceasta? Dar să nu ne uităm în curtea altora, ci să ne uităm în „curtea” noastră, deoarece sfânta spovedanie funcționează și în Comunitățile noastre. Înalte fețe bisericești care nu sunt decât „carne păcătoasă” ca și ceilalți, își îndeamnă confrații la mărturisire. Doar este scris: „ Mărturisiți-vă păcatele unii altora”. Dar ce să fie această mărturisire unii la alții - un schimb de experiență în ce privește „păcătuirea”? Milioanele de jertfe care nu au rezolvat problema păcatelor poporului Israel, au fost înlocuite cu o metodă mai simplă: Țapul de Azazel- un țap pe capul căruia erau puse în mod formal” toate păcatele poporului. Această practică funcționa ca și un „container” în care erau puse toate „gunoaiele” fără însă să intereseze pe cineva ce va fi cu ele... (Lev. 16/22) „Probabil că nu puteau evreii păcătui cât putea țapul acela căra”... Și astăzi funcționează regula cu „țapii ispășitori” numai că păcatele nu sunt puse pe cap, ci introdese în interior, iar oamenii și-au ușurat sufletele. Avantajul în cazul țapului de Azazel, consta în faptul că exista garanția că toate păcatele ajungeau „la destinație”, pe când în cazul „celorlalți”, este posibil ca ele să fie împrăștiate pe drum sau să fie abandonate între prieteni. De regulă atunci când cineva este la strâmtorare fiind bolnav și cheamă pe cineva să se roage pentru el, există o regulă nescrisă, copiată unii de la alții... Prima întrebare care i se pune bolnavului este aceasta: Ce ai de mărturisit? Este un mod indirect de ai spune că boala este o consecință a faptului că a păcătuit. Eu sunt sigur că în foarte multe cazuri, bolnavul este mai „curat” decât cel care se roagă, pentru că nu totdeauna boala este o consecință a păcatului. Însă, „superiori” ne vedem cănd umblăm pe picioare, și „inferiori” îi vedem pe cei ce sunt bolnavi sau năpăstuiți de soartă. Este un mod de a privi de sus pe semenii noștri - determinați de o părere despre sine mai înaltă decât se cuvine. Revenind la subiect: Pe parcurs Dumnezeu a instituit reguli care să nu fie formale, ci să sensibilizeze și inima. În acest sens citim: -„... aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul” (Osea 14/2a) -„... încetați să mai faceți răul” (Isaia 1/16b) -„... dacă își vor cunoaște mustrarea cugetului, să-i ierți” (1 Împ. 8/38) Concluzie: Dacă mărturisirea nu este însoțită de o anumită atitudine a inimii, adică de pocăință, oricât s-ar ruga cineva pentru tine va fi zădarnic. Nu există iertare fără pocăință. „Pocăiți-vă și întoarceși-vă la Dumnezeu ca să vi se șteargă păcatele.” - în ce privește pe Dumnezeu. (Fapte 3/19) „Și dacă păcătuiește împotriva ta de șapte orii și se întoarce la tine de șapte ori și zice: îmi pare rău - să-l ierți.” (luca 17/4) - în ce privește semenii. Așadar: În urma celor menționate reiese că este necesar să stabilim: Împotriva cui am păcătuit? Împotriva lui Dumnezeu sau împotriva aproapelui? Dacă am păcătuit împotriva lui Dumnezeu mă voi adresa personal lui Dumnezeu. În Vechiul Testament omul de rând nu avea acces la Dumnezeu decât prin intermediul preotului: „Și preotul să facă ipentru el iispășirea greșelii care a făcut-o...” (Lev. 5/18) În Noul Testament lucrurile s-au schimbat:„...prin sângele lui Isus Hristos avem intrare slobodă (liberă) în Locul prea sfân.” Rugăciunea cât și mântuirea mea nu mai trec prin „curtea sfinților”, ci mă voi ruga și voi recunoaște: „Tată am păcătuit împotriva ta și împotriva cerului...” (Fiul Președintelui nu are nevoie de intermediari pentru a intra în palatul Prezidențial la tațăl său) Personal nu cred în intermediari în ce privește iertarea păcatelor. Nu. Mândria i-a determinat pe oameni care nu sunt decât „carne păcătoasă” să-și însușească această poziție contrară învățăturilor Sfintelor Scripturi: „...este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni - omul Isus Hristos, care s-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare pentru noi...” (1Tim. 1/5,6) Vrei să te așezi în locul lui? Ai plătit tu vreun preț? În Ieremia 15/1 citim: „Domnul a zis: chiar dacă Moise și Samuel s-ar înfățișa înaintea Mea (și ar mijloci) tot nu aș fi binevoitor față de poporul acesta”. Da, există procedee de mărturisire a păcatelor: „Locuitorii din Ierusalim au ieșit la el și mărturisindu-și păcatele erau botezați.” În ce perioadă au fost săvârșite păcatele mărturisite? În ultimul an sau în ultima lună? Cu siguranță că nu este vorba de o listă în numerar a păcatelor, ci este o recunoaștere a stării de om păcătos. Ex: „Vameșul zicea „Ai milă de mine păcătosul” (Luca 18/13) iPentru un creștin care nu mai trăiește în „păcat” dar chiar dacă umblă în lumină încă mai poate păcătui (conf.1Ioan 1/7) există o formă de mărturisire la obiect atunci cînd îți cunoști bine fărădelegea și păcatul săvârșit stă necurmat înaintea ta. (Ps. 51/3) În aceste condiții „...ți-am mărturisit păcatul și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea și Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Ps.32/5) Revenind la versetul din Iacov cap. 5/16, trebuie să avem în vedere și să stabilim: împotriva cui este săvârșit păcatul păcătuit? Cine este partea vătămată? Dumnezeu sau frate? De obicei partea cea mai mare din păcate sunt îndreptate împotriva semenilor noștri. Dacă constat că păcatul este săvârșit împotriva lui Dumnezeu îmi rezolv problema personal cu Dumnezeu. Există reguli stabilite: „Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios și drept ca să ne ierte și să ne curățească de orice nelegiuire.” Nu văd nici un motiv și nici o recomandare biblică să apelez la oameni. Ai păcătuit împotriva semenului, nu vei apela la Dumnezeu, deoarece El însuși îți cere „să-ți lași darul la altar și să te duci să te împaci cu fratele tău.” Principiul rămâne același: „cine își mărturisește fărădelegile (și se angajează) că se leapădă de ele capătă îndurare(Prov.28/13). Când Iacov a scris îndemnul „mărturisiți-vă păcatele unii altora”, el s-a referit la conflictul pe orizontală dintre frați. Conflict care aduce de obicei suferință și răni sufletești. Cu lepădare de sine însă fiecare își va recunoaște (mărturisi) partea de vină. Această recunoaștere, însoțită de rugăciune înaintea lui Dumnezeu aduce „vindecare” dar nu trupească- ci sufletească. Acesta fiind și scopul mărturisirii - vindecarea. Concluzie finală: am păcătuit împotriva lui Dumnezeu? Îmi voi mărturisi păcatul doar lui Dumnezeu, am păcătuit împotriva fratelui? nu mă voi mărturi doar înaintea lui Dumnezeu, deoarece nu rezolvă problema, ci trebuie să mă mărturisesc întâi înaintea fratelui, conorm învăturilor date chiar de către Domnul Isus. (Matei 5/24) iar într-un mod reciproc, fratele își va recunoaște și el partea de vină... Aceast „procedeu” înseamnă: „mărturisirea păcatelor unii altora”. Multă pace!

Prorocia însoțită de disciplină

Comunicarea omului cu Dumnezeu a fost posibilă încă de la facerea lumii. Această practică a fost numită „prorocie”, iar vorbitorul a fost numit „proroc”. Deși această calitate i s-ar putea atribui omului din grădina „Edenului”, primul în dreptul căruia s-a scris acest nume a fost Avraam. De aici înțelegem că prorocia nu este doar o conversație ci descoperirea unor necunoscute (taine). Prorocia a fost actualizată în Noul Testament făcând parte din darurile Duhului Sfânt. În rânduiala așezată de apostolul Pavel în biserica din Efes, sunt menționați ca slujitori și prorocii. Aceasta însă nu obligă ca în fiecare „bisericuță” să fie și proroci. Dacă într-o anumită perioadă de timp, în tot Israelul exista un singur proroc, în vremea noastră în ficare cătun există cel puțin unul, iar în Comunitățile mari chiar zeci de proroci. Dar ce-i rău în asta? Să dea Domnul ca toată biserica să fie formată din proroci - a încuviințat omul lui Dumnezeu, Moise. Numai că atunci când crește cantitatea cu siguranță scade calitatea. Apostolul Pavel pune accentul pe calitate și atenționează: „Fiecare să ia seama cum clădește” (1Cor. 3/10) și nu cât clădețte. Creșterea numerică a fost alimentată de „goana” publicului după senzațional - deși conținutul unei prorocii seamănă cu o predică având mereu același „descoperiri”: iubiți-vă, iertați-vă, uniții-vă, învățături care le auzim și de la amvon fiind scrise în Cuvântul lui Dumnezeu. De regulă producătorii scot la vânzare produsele cele mai căutate. Un cuvânt profetic rostit de apostolul Pavel cu privire la vremurile din urmă, atinge și acest domeniu în care „oamenii își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” Este „hrana” care li se potrivește cel mai bine. În apărarea acestei charisme cineva mi-a vorbit de importanța ei: „Pe mine prorocia m-a ținut pe calea Domnului”. Da, dar aceasta este casa zidită pe nisip. În unele biserici, Evanghelia a fost înlocuită în mare parte cu prorocia. De ex: Adventiștii alocă un spațiu larg pentru dezbaterea profețiilor lui Ellen White, în detrimentul Scripturii. Această practică a prins contur și-n unele biserici penticostale. Prorocul este chemat la amvon pentru „recapitularea” descoperirii, când timpul respectiv era destinat Evangheliei. Există biserici în care te poți împărtăși cu Cina Domnului doar după ce primești o confirmare din partea unui proroc. Dacă prorocul are o părere negativă despre tine, este posibil să nu mai vină confirmarea niciodată... Se consiideră că prorociii sunt foarte importanți deoarece ei sunt „detectivii” ce scot la iveală păcatul, ca și când biserica ar fi formată din oameni ce dețin tot felul de ascunzișuri și ca atare ei trebuie să treacă prin fața detectorului pentru a fi desconspirați. Argumentul este biblic: „Fără descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu”. Dar din moment ce ni se spune: „calea vieții celui înțelept duce în sus.” (Prov.15/24) ar însemna că nu mai e nevoie de frână și la urcare...Dealtfel noi nu trebuie să fim „ca un cal sau ca un catâr care îl strunești cu un frâu”. (Ps. 32/9) Descoperirea a fost fîcută prin Duhul Sfânt - prin Cuvântul Evangheliei. (1Cor, 12/10, 15/1) Așadar: Înfrânarea trebuie să existe în interior fiind una din roada Duhului Sfânt - și nu din exterior. Foarte puțin a vorbit Domnul Isus despre proroci, dar a ținut să ne avertizeze că „vin la noi îmbrăcați în haine de oi. , dar lăuntric sunt niște lupi răpitori” iar în vremea de pe urmă vor fi mulți proroci mincinoși. Deși acceptăm că ne găsim în vremurile din urmă, nu recunoaștem existența acestei categorii de proroci, ca și când cuvîntul profetic rostit de către Mântuitorului n-ar fi adevărat. Sigur că nu avem voie să generalizăm, fără rețineri trebuie să acceptăm că printre cei falși există și cei adevărați. Însă nu știu care este raportul. Oare să fie valabil și astăzi cel menționat în cartea „1Împărați” 22/6:1/4oo? Nu știu... Atunci când vorbim despre disciplină în exercitarea slujbei de proroc ne așteptăm la responsabitate care înseamnă asumare. Este cineva care nu știe că prorocii Vechiului Testament proroceau cu mare teamă? Frica era determinată de porunca din Lege care prevedea ca prorocul să fie pedepsit cu moartea dacă spusele lui nu se adevereau. Un asemenea proroc a vorbit din îndrăzneală și nu din partea Domnului. (Deut. 18/20,21, 22) Am luat noi în calcul câtă împotrivire manifestă Dumnezeu ca cineva să-și rostească propriu cuvânt folosind numele Său? Cine mai dă, sau cine mai cere astăzi socoteală de cele rostite? Diferența dintre prorociii menționați în Biblie și cei de astăzi este foarte mare. Cei de atuncii erau siliți să slujească, cei de astăzi trebuie să-i silești să se oprescă și nici așa nu acceptă. Cauza? Lipsa de responsabilitate pentru cele afirmate. Dacă ar exista aceiași pedeapsă și-n ziua de astăzi, ar mai fi dispus cineva să prorocească? Nu știu. Având în vedere căci un cuvîntl profetic se adresează unei persoane cu sentimente trebuie eliminată cu desăvârșire „joaca dea prorocia”. Ex real: Nu poți striga în public: „Tu care ai preacurvit”, ca mai apoi cînd se dovedește că nu-i adevărat - să te justifici că te-ai referit de fapt la preacurvia spirituală (prietenia cu lumea). Nu poți opri păstorul să oficieze Sfânta Cină pe motiv că ți s-a descoperit că are mâinile murdare, fără să-i spui de ce anume. Și iar nu poți să-i prorocești cuiva că-i împovorat de păcate și tu să nu-i spui niciunul. Având în vedere că prorocia se manifestă în Adunare, ce este formată din musafiri, copii, „prunci” și alte categorii dornice de „noutăți” este bine să ai o conduită înțeleaptă și să nu strigi în publuc ceea ce ai putea spune cuiva personal. Ce ar fi însemnat ca Mântuitorul să-i fi dezvăluit trecutul femeii samaritene printr-o strigare publică? Intimitatea femeii a fost discutată între „4 ochi” Femeia a reacționat pozitiv: „Văd că ești proroc”. Avantajul discuției în particular va simplifica „rezolvarea problemei” în cazul în care „descoperirea” a dat greș... (Un păstor cunoscut din zona noastră a mers ocazional cu slujirea în altă biserică din diaspora. Spre surprinderea lui cineva i-a spus la urmă personal că Domnul i-a descoperit că el consumă băuturi alcoolice. Păstorul mărturisea: după ce l-am convins că nu-i adevărat și că trebuie să fie mai atent, m-am bucurat că o avut totuși înțelepciunea să-mi spună personal și nu o strigat neadevărul acesta în public - era dificil de demontat... ) Atunci când spunem „cuvânt profetic” se înțelege că face referire la „o necunoscută” (taină) ce avea loc în viitor. Această profeție trebuie în mod obligatoriu să conțină un reper după care eu să-i pot urmări împlinirea. (Deut. 18/22) Dar din moment ce ele s-au transformat în predică, la ce reper să ne mai așteptăm? Tocmai din această pricină Dumnezeu se detașează de această categorie de slujitori deghizați în prorocii Domnului: „Eu n-am trimis pe prorocii aceștia și totuși ei au alergat.” (Ier. 23/21,22) În aceste condiții est absolut necesar să respectăm instrucțiunile Cuvântului care este mai presus decât cuvântul profetic: „Preaiubiților să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, pentru că în lume s-au ridicat mulți proroci mincinoși. ” (1Ioan 4/1) Sunt oameni lumești) dar activează în Adunare. Cuvântul de ordine rămâne „cercetați” Eu n-am avut prilejul să întâlnesc oameni dispuși să cerceteze duhurile, cu excepția unui păstor care a plecat la cele veșnice. Nu era împotriva prorociei ca manifestare, dar trebuia să dai socoteală de cele rostite. În ziua de astăzi ce avem? Doar graba „să cercetăm” ce-a fost din „partea Domnului”... Mereu și mereu aceiași expresie rostită în mod ușuratic „din partea Domnului” Pentru unii cercetare înseamnă repetere. Aici intervine întrebarea: De unde știi că toate prorociile sunt din partea Domnului? Pentru a te pronunța cu așa mare grabă punându-le pe seama Domnului, trebuie să ai darul deosebirii duhurilor. Acest dar este o conbinație între darul înțelepciunii duhovnicești și darul cunoștinței. (cunoașterea Scripturii) 1Cor. 12/8 Fără aceste virtuții este dificil dacă nu cumva imposibil să faci deosebirea. Cu intenții bune au fost cuvintele rostite de ucenicul Petru: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva” Cine ar fi putut cunoaște că aceste cuvinte au o provienență străină? ( Matei 16/22,23) Cel mai mult și mai ușor se greșește în vorbire. Este recomandat să nu ne grăbin să deschidem gura. De multe ori duhurile rele dau buzna în inimă înfluențând vorbirea noastră. Nu-i de mirare că Mântuitorul i-a atenționat chiar pe ucenicii Săi: „Nu știți de ce duh sunteți însufleți-ți.” Satana este în măsură să se prefacă în înger de lumină. Aceasta înseamnă că e capabil să-și aducă lucrările sale de rătăcire atît de aproape de lucrările lui Dumnezeu - încât să nu le deosebești: Ex: „Pe când ne duceam la locul de rugăciune ne-a ieșit înainte o roabă care avea un duh de ghicire. Ea s-a luat după noi și striga: Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Preaînalt și ei vă vestesc calea mîntuirii. ” ( Fapte 16/16,17) Ce adevăr curat! Nici o urmă de neadevăr. În mijlocul predicilor femeia introducea un „spot publicitar”. Este posibil ca nici Pavel sau Sila să nu fi cunoscut de la început de unde vine această confirmare de „oameni a lui Dumnezeu”, dar când strigarea a devenit supărătoare și insistentă „înțelepciunea de sus” face diferențața. Foarte important: În slujirea din biserica din Corint, Pavel constată că prorocia și vorbirea în alte limbi, erau „piatra de căpătâi”. Însă aceste charisme nu i-a maturizat, ei rămânând la statura de „prunci în Hristos”. În această situație apostolul le îndreaptă atenția spre Evanghelia propovăduită pentru a fi cunoscută. (1Cor. 15/1) Ce este de făcut? Rugăciune. Ca Dumnezeu să ne dea un duh de chibzuință (2Tim. 1/7) care ne va îndruma pe mijlocul cărării neprihănirii. Nu „alerga” mereu după descoperiri care ar substitui descoperirile din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ești la curent cu toate descoperirile „prorocilor” îgnorându-le pe cele biblice deja ai luat o direcție greșită. Nu pune pe seama lui Dumnezeu toate „descoperile” (să cercetăm ce-a fost din partea Domnului) Chiar și un adevăr poate să aibă o provienență străină (con. Fapte 16/) Nu fă subiect de predică o anumită prorocie. Biblia are 66 de cărți. Nu disprețui prorociile și nici sfaturile pe acest subiect considerându-le în mod grăbit și ușuratic hulă la adresa Duhului Sfânt... Cercetează toate lucrurile și păstrează ce ți se pare bun. În final: Rugăciunea apostolului Pavel să fie rugăciunea noastră: „Și mă rog ca Dumnezeu să ne dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui, și să ne lumineze ochii inimii ca să pricepeți... ” Fiți binecuvântați! Autorul nu face polemică pe subiecte biblice. Așa că „dacă cineva iubește cearta de vorbe, noi nu avem un asfel de obicei.”

Duhul Sfânt peste orice făptură

Lucrarea Duhului Sfânt a început odată cu facerea lumii. (Gen. 1/2) Este „mijlocul” prin care unii oameni comunică cu Dumnezeu. (Gen. 3/8,9; 12/1) Pe parcurs Duhul Sfânt și-a desfășurat lucrările Sale în interiorul poporului Israel (Neemia 9/20) doar cu mici excepții și între neamuri (Num. 23/7) Este bine de știut că darurile Duhului Sfânt menționate în Noul Testament, operau și în perioada Vechiului Testament, fără darul vorbirii în felurite limbi și a tălmăcirii. Cu aproximativ 800 de ani înainte, Dumnezeu a trimis vestea bună prin profetul Ioel precum că Duhul Sfânt va ajunge la întrega suflare omenească. Această promisiune face parte din „făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să ne facem părtași firii dumnezeiești”.(2Petru 1/3,4) Făgăduința are în vedere turnarea Duhului Sfânt peste orice făptură. Expresia „turnat” nu se referă la o cantitate mai mare de Duh Sfânt, ci face trimitere la faptul că Duhul Sfânt va depăși granițele Israelului, ajungând la neamuri - orice făptură. Este „ploaia târzie” care va cădea peste cei buni, (evrei) cât și peste cei răi,(neamuri) iar Soarele neprihănirii va răsări peste cei drepți și peste cei nedrepți. Această promisiune, devenită realitate odată cu sărbătoarea „Cinzecimi”, nu este compatibilă cu doctrina unora privitor la părtășia omului cu Duhul Sfânt, care are la bază cuvintele rostite de Petru cu acest prilej: „Pocăiți-vă și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh”. (marele adevăr rostit de apostol îl vom înțelege imediat) Așadar - după această doctrină: Omul trebuie să se pocăiască, să fie botezat, apoi va primi, ca dar, Duhul Sfânt. Dar pot eu sau tu, sau oricare altul să se pocăiască independent de Duhul Sfânt, prin forțe și destoinicie proprie? Este foarte posibil ca noi să nu știm ce înseamnă „pocăință”. Simpla hotărâre de a frecventa o biserică nu înseamnă pocăință, ci înseamnă schimbare, sau în termeni biblici înnoire, care numai Duhul Sfânt împreună cu voința omului o poate face. Deseori auzim mărturiile celor convertiți evidențiind anumite persoane „eu m-am întors la Domnul datorită lui Ionescu, și altul a lui Vasilescu”, dar n-am auzit ca cineva să spună așa cum ar fi fost normal: „eu m-am întors datorită Duhului Sfânt, care m-a convins că sunt un om păcătos”. Dacă cineva este născut „din voia unui om și nu din Dumnezeu”, nu știu cât de departe poate ajunge. Noi însă credem că suntem rezultatul lucrării Duhului Sfânt de la „A la Z”. „Nimeni nu vine la Tatăl dacă nu este atras de Fiul”, tot așa nimeni nu vine la Fiul dacă nu este atras și convins de Duhul Sfânt - continuatorul procesului de mântuire - omul neavând capacitatea de a se mântui singur. Tocmai în acest sens a vorbit și Domnul Isus: „Dar când va veni El (Duhul Sfânt) va dovedi lumea vinovată în ceea ce privește păcatul ...” (Ioan 16/8) Așadar: obiectivul Său este lumea. De aceea citim în Fapte 2/17: „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură” (fără excepție). Versetul 18: „Da, chiar și peste robii Mei voi turna din Duhul Meu”. Dar nu era corect după concepția noastră să se spună că, în primul rând vor primi robii (credincioșii), apoi orice făptură? Nu. Prioritatea „0” este lumea (orice făptură). Însă aflăm că lumea nu-L poate primi. Dar de ce? Pentru că n-ar vrea Dumnezeu? Nu - ci pentru că nu-L cunoaște. Aceeași situație a fost și în ceea ce-L privește pe Domnul Isus. „A venit la ai Săi, dar ai Sai nu L-au primit” - pentru că nu L-au cunoscut (Ioan 1/ 10-11). Dar a fost de dorit ca El să fie primit. Aceeași interpretare trebuie să o avem și în ceea ce privește persoana Duhului Sfânt: El vrea să fie acceptat de orice făptură, deoarece „ne vrea cu gelozie pentru Sine” (Iacov 4/5). În dorința de a mântui, El este în căutarea sufletelor pierdute. Biserica nu se poate înmulți decât cu ajutorul Duhului Sfânt (Fapte 9/31). Cum ajunge Duhul Sfânt la orice făptură? Prin Cuvântul Evangheliei, care este propovăduit în toată lumea - la orice persoană. (Matei 24/14). Duhul Sfânt are întotdeauna asupra Sa „sabia”, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6/17). Când El acționează sabia, ea pătrunde: „Ei au rămas străpunși în inimă” (Fapte 2/37). Prin Cuvântul Evangheliei, El bate la „ușa” oricărui muritor: „Iată ce zice bisericilor Duhul: Eu stau la ușă și bat, dacă aude cineva glasul Meu, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3/14-20). Acceptând Cuvântul, îl acceptăm pe Duhul Sfânt, respingând Cuvântul, îl respingem pe Duhul Sfânt. Ștefan le-a reproșat evreilor: „voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt”. Din momentul deschiderii, mântuirea a intrat în casa ta, ca și în cazul lui Zacheu. Primul lucru pe care îl aduce Duhul Sfânt este lumina „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt” (Romani 9/1). Apoi, începe curățenia „Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă” (1 Corinteni 5/7). „...ca unii care prin ascultarea de adevăr v-ați curățit sufletele prin Duhul.”(1Petru 1/22) ”Casa” intră într-un proces de renovare și înnoire. Înnoirea lucrată de Duhul Sfânt (conf. Tit 3/5). Dacă procesul de înnoire este dus cu bine până la capăt, casa devine ca și nouă - totul cu voința omului, dar sub călăuzirea Duhului Sfânt. În acest mod s-a realizat „nașterea din nou” - fără de care nimeni nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu. Casa a fost înnoită cu scopul de a fi locuită. Apostolul Pavel confirmă acest adevăr scriind bisericii din Roma: „Voi sunteți duhovnicești dacă duhul lui Dumnezeu locuiește în voi.” „Locuiește” înseamnă domiciliul stabil. Este foarte important ca ea să fie locuită de Duhul Sfânt. În caz contrar se va găsi altcineva interesat să locuiască în ea. „Duhul necurat zice: Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieșit. Și când vine o găsește goală, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el. Intră în casă, locuiesc acolo și starea omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.” *Matei 12/43/44,45) Foarte important: Este absolut necesar ca ea să nu rămână goală, ci să fie locuită, aceasta fiind și dorința Duhul Sfânt întrucât „ne vrea cu gelozie pentru Sine” (conf. Iacov 4/5) Dar trebuie să fie și dorința noastră. El nu ocupă casa în mod abuziv. În caz că I-ai închis ușa și L-ai lăsat afară, El stă și bate așteptând să-I deschizi și să-L inviți intre pentru a rămâne în ea. „...El s-a făcut că vrea să meargă mai departe. Dar ei au stăruit de El: Rămâi cu noi căci e spre seară și ziua aproape a trecut. Și a intrat să rămână cu ei...” Ce rugăminte scurtă și frumoasă! Nu este nevoie să transpiri, rugăndu-L să accepte. Nu este necesar personal suplimentar care să te ajute să-L convingi. Nu. Suntem de acord că trebuie să ne rugăm unii pentru alții, dar aici nu este cazul. Relația ta cu Duhul Sfânt este personală și nu are nevoie de intermediari. (Au fost situații și excepții când părtășia unora cu Duhul Sfânt a fost intermediată, dar aceasta în condițiile necunoașterii. „nici n-am auzit că a fost dat un Duh Sfânt.”(Fapte 19/2) Dar în condițiile cunoașterii relația ta cu Duhul Sfânt va fi ca între doi prieteni. (Ioan 15/14) El a fost meșterul, lucrănd la înnoirea casei noastre - găsindu-și plăcerea în noi - fii oamenilor. (Prov. 8/30,32) În acest mod s-au împlinit spusle apostolului Petru: Acceptând pocăința (înnoirea) veți primi darul Duhlui Sfânt. El este un dar, care la rândul Său are alte daruri frumoase care le dă după buna plăcere a voii Sale. (1Cor. 12/1-11) De aici înainte El te va învăța și va avea privirea îndreptată spre tine. (Ps. 32/8; 1Cor. 2/13) El îți va descoperi lucruri noi. (1Cor. 2/10) Tot El te te va călăuzi pe calea cea nouă și vie cu condiția să te lași cârmuit de El și să nu mai împlinești faptele firii pământești (Gal.5/16) În caz de „cădere”, specifică omului care nu este decât „carne păcătoasă”, Duhul Sfânt va mijloci pentru reabilitarea ta. De unde știu eu că El mi-a acceptat rugămintea de a rămâne să locuiască în viața mea? Ce dovezi sau ce semne am? Dacă El ți-ar da darul vorbirii în limbi noi, cine ar fi împotrivă? Dar aceasta nu-i suficient și nici nu este pentru toți. (conf. 1Cor. 12/30) Vorbim aici de semne care trebuie să-i însoțească pe toți fără excepție: Oameni: „Simion, Andrei, Mirela și Susana - duc o viață sfântă, și Duhul Sfânt este peste ei.” (conf. Luca 2/25) Ce dovadă credibilă!Sfințirea este podoaba casei locuită de noul proprietar. „...sfințirea lucrată de Duhul Sfânt.” (1Petru 1/2)Avem posibilitatea să punem în contrast trecutul cu prezentul: „Și ce roade aduceați atunci? Roade de care acum vă este rușine. Dar acum, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfîrșit viața veșnică.” (Rom. 6/21/22) Vrei ceva mai mult? Da, „orice pom se cunoațe după rodul lui”. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândeța, înfrânarea poftelor.” (Gal 5/22) Tocmai de aceea Dumnezeu a avut în vedere să toarne: „Duhul Sfânt peste orice făptură”.

Untdelemn în vase.

„Atunci Împărăția cerurilor se aseamănă cu zece fecioare. Cinci din ele erau înțelepte, iar cinci nechibzuite. Cele înțelepte, când și-au luat candelele, și-au luat și untdelemn în vase...” În caz contrar, la ce ți-ar folosi o candelă fără untdelemn? Undelemnul aflat în ardere produce lumină. Și cât de dificil ar fi să te găsești în „miezul nopții” fără nici o sursă de lumină. Însă, „Cuvântul Tău este o candelă cu lumină pe cărarea mea.” (Ps. 119/105) Candela luminează doar dacă este alimentată cu untdelemn. Tocmai de aceea „untdelemnul” a devenit un subiect supralicitat, insistându-se în predicare asupra necesității lui. Aceasta ne determină să ne punem întrebarea: Ce este untdelemnul? De regulă, nu este obligatoriu să spiritualizăm fiecare element dintr-o pildă. Numai că în cazul de față untdelemnul constitue esența pildei. Pentru unii untdelemnul reprezintă pe Duhul Sfânt. Da așa este, în unele situații din Biblie, dar nu în toate... De ex: untdelemnul turnat peste rănile celui jefuit de tâlhari, tot Duhul Sfânt simbolizează? Eu cred că nu. Atunci când Învățătorul a rostit această pildă, în auzul evreilor, oare despre Duhul Sfânt a avut El în vedere să vorbească? Se consideră că Duhul Sfânt nu poate fi cumpărat așa cum au fost sfătuite fecioarele nechibzuite. Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc. Ci vreau să subliniez faptul că nu este posibil ca Duhul Sfânt să se găsească la unii într-o măsură mai mare, iar la alții în una mai mică. Nu. Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Poți accepta însă dogma aceasta cu condiția să accepți doctrina care spune că Duhul Sfânt nu este decât o putere sau o energie. Dar în condițiile în care noi credem că Duhul sfânt este o persoană, El nu poate fi fragmentat, sau pe înțelesul tuturor, dat într-o anumită măsură sau cantitate. În acest context este o singură posibilite; există Duhul Sfânt într-o persoană sau nu există...?! Totuși, cum se explică plinătatea Duhului Sfânt evidențiată la unii oameni a lui Dumnezeu? Simplu. Atunci când discutăm despre plinătatea Duhului luăm în calcul dacă Duhul Sfînt a umplut și stăpânește întrega noastră ființă. Apostolul Pavel îndeamnă în acest sens: „...duhul, sufletul și trupul vostru să fie păzite în întregime...” - pentru Dumnezeu. La ce ți-ar folosi ca Duhul Sfânt să fie în inimă (minte), iar „mădularele trupului puse în slujba păcatului”. În casa (mintea) noastră pot să-și facă loc, dacă sunt acceptate și alte duhuri. De exemplu: În Fapte 2/4 ni se spune despre apostoli că s-au umplut cu Duhul Sfânt, dar fiind amenințați din pricina Cuvântului propovăduit în inima lor a pătruns un duh de frică, care le-a diminuat curajul de a mai predica. Există duh de frică? Da. „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci unul de putere.” Dar în urma rugăciunii, au fose eliberați de acest duh străin „...s-a cutremurat locul unde erau adunați, toți s-au (re)umplut cu Duhul Sfânt și vesteau Cuvântul cu îndrăzneală.” Atunci când ești „plin doar de Duhul Sfânt” se poate spune că ai ajuns să fii „ plin de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (conf. Efes. 3/19) Este dificil ca omul care nu este decât „carne păcătoasă” să atingă această performanță din moment ce Mântuitorul i-a atenționat chiar pe unii din ucenicii Săi „Nu știți de ce duh sunteți însufleți-ți.” Puțini sunt cei care, în dreptul lor, au fost scise cuvintele „plin de Duhul Sfânt.” În concluzie: Duhul Sfînt nu poate exista „cantitativ” mai mult sau mai puțin, ci El este un „întreg” în inima celui ce L-a acceptat. Rămâne de văzut, dacă nu cumva inima este împărțită (conf. Iacov 4/8)între Duhul Sfânt și alți „musafiri”, care ocupă loc în „casa” noastră. Revenim pentru a stabili ce este untdelemnul și care este importanța lui. Răspunsul îl găsim în epistola către „Evrei”. Este um mesaj de avertizare adresat la timpul potrivit char „fiicelor Ierusalimului„ (fecioarelor) „...dar lor, Cvântul propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință la cei ce l-au auzit.” Ordinea este bine stabilită: Întâi Cuvântul (candela), apoi credința ( untdelemnul): „Credința vine în urma auzirii Cuvântului.” Toată învățătura, cât și minunile săvârșite de către Mântuitorul, au avut scopul de a promova credința. „Acest început al semnelor l-a făcut Isus în Cana din Galileie și ucenicii Lui au crezut în El.” Este deja bine cunoscut faptul că „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui.” Tocmai de aceea Domnul Isus s-a rugat pentru ucenicul Său Petru „să nu se piardă credința Lui. Ai pierdut credința, te-ai pierdut și tu... Duhurile de îndoială luptă pe toate fronturile” să distrugă credița copiilor lui Dumnezeu. Necredința este „sămânța cu puf de păpădie” ce este purtată peste tot de vânturile îndoielii, ce suflă din toate direcțiile. Tocmai de aceea, apostolul Iuda observă pericolul și trimite semnale de avertizare și încurajare pe frontul de luptă: „Continuați lupta pentru credință...” Din cauza pierderii credinței, unii au devenit „batjocoritori plini de batjocori întrebând unde este făgăduința venirii Lui? Cu referire la vremea din urmă, Domnul Isus a pus întrebarea care ar trebui să ne preocupe: „Va găsi Fiul Omului credință pe pământ la venirea Sa?” Concluzie: Este bine să măsurăm periodic nivelul de untdelemn din vasele noastre. Dacă consideri că este suficient - păstrează-l „și să păstrezi credința și un cuget curat, pe care unii l-au pierdut...”. Dacă consideri că nu este suficient, roagă-te ca și ucenicii „Doamne, mărește-ne credința”. Fă aceasta, începând chiar din ziua de azi. „Atunci”, va fi prea târziu...

Duhul Sfânt peste orice făptură.

Promisiunea făcută de Dumnezeu prin prorocul Ioel privitor la revărsarea Duhului Sfânt, face parte din „făgăduițele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să ne facem părtași firii dumnezeiești.”(2Petru 1/4) Făgăduița are în vedere turnarea Duhului Sfânt peste orice făptură. Expresia „turnat” scoate în evidență abundența de Duh Sfânt. Dacă la botezul în apă candidații sunt scufundați în apă, în acest caz Duhul Sfânt este turnat peste cei botezați. Este ca și cum ai sta într-o cascadă iar apele s-ar revărsa peste tine. În acest mod spusele lui Ioan Botezătorul devin realitate: „El (isus) vă va boteza cu Duhul Sfânt. Doctrina penticostală ce promovează învățătura privitor la lucrarea Duhului Sfânt, nu este compatibilă cu forma în care a fost făcută făgăduința precum că de ea va beneficia orice făptură. Doctrina amintită are la bază cuvintele lui Petru în ziua „Cincizecimi”: Pocăiți-vă, și fiecare din voi să fie botezat în apă, apoi ve-ți primi darul Sfântului Duh. Aceasta presupune că persoana în cauză trebuie să se pocăiască, să se boteze, apoi va primi „darul Sfântului Duh”... Aceasta presupune ca „eu” să-mi rezolv singur problema pocăinței, după care voi primi și făgăduința Domnului... Dar ar putea cineva să se pocăiască și fără Duhul Sfânt doar prin destoinicie și putere proprie? Impsibil. Auzim mărturiile unora: „Eu m-am hotărât să-L slujesc pe Domnul datorită „fratelu Ionescu, altul datorită lui Vasilescu și altul datorită lui Diaconescu și mărturiile continuă fiind evidențiate anumite persoane. Dar nu aud ( cum ar fi normal) să se spună căci convertirea noastră se datorează Duhului Sfânt care ne-a convins că suntem păcătoși și avem nevoie de pocăință. Dacă totuși convertirea cuiva s-a făcut de un om „sămânța căzută pe piatră nu va putea să prindă rădăcină”. Regula este bine stabilită și rămâne valabilă: „Nimeni nu vine la Tatăl dacă nu este atras de Fiul.” Acum nimeni nu va putea să vină la Fiul dacă nu este atras și convins de Duhul Sfânt. Tocmai de aceea ni se spune că peste orice făptură va fi turnat Duhul Sfânt. (vers.17) Versetul următor spune că vor primi chiar și robii. Ne-am fi așteptat ca mai întâi să primească robii (credincioșii) apoi ceilalți... Dar nu. Prioritatea „0” este orice făptură (adică toată lumea) Foarte important: Cum va primi lumea Duhul Sfânt din moment ce ni se spune că ea nu-L poate primi? (Ioan 16 ) Și de ce nu-L poate primi, pentru că n-ar vrea Dumnezeu? Nu. Pentru că nu-L cunoaște - spunea Domnul Isus. Acesta fiind și motivul respingerii Mântuitorului. „El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.” (Ioan 1/10)Este dificil ca cineva să primească în casa lui un „musafir necunoscut”. Pentru că ne vrea cu gelozie pentru Sine, El se așează la ușă și bate. Dacă cineva aude glasul Lui și deschide, El promite că va intra la El și va cina cu El. Fiind în căutarea sufletelor pierdute - continuând lucrarea Mântuitorului - Duhul sfânt vine totdeauna însoșit de sabie care este Cuvântul lui Dumnezeu. O sabie mai ascuțită ca oricare altă sabie și care pătrunde atunci când este acționată. (Fapte 2/37) O primă concluzie: Cum a fost turnat Duhul Sfânt peste orice făptură? Prin Cuvântul Evangheliei care va fi propovăduit în toată lumea la orice făptură. Pentru unii le va fă de mântuire, iar pentru alții de mârturie. Acum înțelegem mai bine cuvintele Domnului Isus: „Dar când va veni El va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul.” Acceptând Cuvântul Evangheliei î-L accepți (primești) pe Duhul Sfânt. Respingi Evanghelia î-L respingi pe Duhul Sfânt. Tocmai de aceea Ștefan i-a mustrat pe evrei: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt”. Dar dacă cineva deschide și î-L acceptă, El intră. Cuvintele auzite de Zacheu sunt valabile și pentru noi: „Astăzi mântuirea a intrat în casa ta.” Primul lucru adus de El în casa ta este lumina. „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt...” - spunea apostolul Pavel. (Rom. 9/1) „Odin

Botezul în apă

La scurt timp după ce a fost botezată în apă, o tânără, „din dragoste de lume”, a continuat drumul pe „calea cea lată”. Mama-sa i-a reproșat: Dacă ai avut acest gând, de ce te-ai botezat? Răspunsul a fost simplu: Dumneata trebuie să-mi explici deoarece eu nu știu pentru ce anume oamenii se botează... Este unul din „accidentele” întâlnite pe teren. Dar este posibil să treci prin apă fără să cunoști însemnătatea botezului? E posibil. Tema de față te ajută să înțelegi care este menirea botezului în procesul mântuirii. Să urmărim câteva repere biblice: - botezul este o poruncă divină dată de Însuși Inițiatorul mântuirii după modelul personal (Matei 3/13,14,15) - este dovada credinței prezentă în inimă, venită în urma auzirii Cuvântului - „mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia, cine va crede și se va boteza va fi mântuit.” - este mărturia publică a unui cuget curat - realizată prin „sângele lui Isus Hristos care ne curățește de orice păcat.” (1Ioan 1/7 - este confirmarea publică de apartenență la familia lui Dumnezeu în calitate de fiu - în condițiile nașterii din nou. (conf. Ioan 3/17) Forma botezului? Botezul în apă este o poruncă inclusă în „legea ceremonială” a Noului Testament. Legile morale nu permit niciun fel de derogări, însă legile ceremoniale, deși au reguli fixe, au și mici excepii. Regula de bază este prin scufundare în apă deoarece termenul botez provine din cuvântul grecesc „baptizo”- care înseamnă scufundare. În unele împrejurări în lipsa apei ( ex: botez în închisorile comuniste) botezul se făcea prin stropire. Important este pe cine botez și mai puțin important este forma în care este botezat candidatul. Să ne reamintim că în urma trecerii evreilor prin mare s-a scris despre ei că au fost botezați (1Cor. 10/2) - dar fără ca ei să atingă apa. Este ca și cum te-ai boteza într-un bazin fără apă... Așadar: nu contează cantitatea de apă din bazin, ci contează calitatea morală a celui scufundat în apă, ce trebuie să dețină semne vizibile a pocăinței. Pentru unii botezul în apă este un refugiu în care se pun la adăpost „fugind de mânia viitoare” dar fără roade vrednice de pocăință. Roadele sunt ocolite invocând faptul că botezul este pentru cei care cred, iar credința este suficientă. Da așa este, dar și „dracii cred și se înfioară.” Și dacă un drac ar cere să fie botezat, ar trebui acceptat? La ce anume i-a folosit botezul lui Simon dacă el nu se eliberase încă de „lanțurile fărădelegii”? Așa că suntem determinați să stabilim și: Ce nu este botezul? - nu este o baie pentru curățirea trupului - după conceptul iudaic. „Icoana aceasta închipuitoare care vă mântuiește pe voi nu este o curăție de întinăciunile trupești...” - nu este o modalitate prin care îți sunt iertate păcatele. Nu. Pentru aceasta este sângele jertfei de la cruce care operează în urma pocăinței. (Fapte 3/19), 1Ioan 1/7) Adventiștii recomandă șapte botezuri, câte unul pentru fiecare păcat „mai grav”. Dar cine stabilește gravitatea păcatului? Adică în urma trecerii prin apă păcătosul să fie absolvit de vină? Este posibil să-i placă „candidatului” aceste ritualuri. Apa nu deține puteri mistice. Deși Naaman a cerut să se scalde în ape mai bune (curate) el nu știa că nu apa îi va aduce vindecare, ci ascultarea. -botezul nu este un mijloc de a-L ispiti pe Dumnezeu și de a scăpa de mânia (judecata) viitoare. Nu știu care este rostul pentru care sunt botezați în apă muribunzii care sunt în ultimele zile din viață. Să fie oare pentru unii o punte de trecere peste prăpastie pentru a ajunge în „sânul lui Avraam”? Nu știu. Dar știu că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ce seamănă omul aceea va secera.” /De ai semănat în câmpul tău numai neghină/ Nu aștepta la capăt să culegi grâu/ - atenționează versul cântecului. Deci ce este botezul? Este semnul ce însoțește un legământ. Legământul este o mărturisire publică prin care o persoană majoră responsabilă se „leagă” (angajează) printr-un cuvânt dat că îl va sluji pe Dumnezeu. Această legătură este identică cu juruințele pe care oamenii le făceau înaintea lui Dumnezeu - care din momentul ce erau rostite cu gura trebuia să fie împlinite. În caz contrar prin încălcarea cuvântului dat, cel în cauză era și este pasibil de osândă: „Din cuvintele tale vei fi scos fără vină din cuvintele tale vei fi osândit.” Semnul ce însoțește acest legământ (convenție) fiind botezul. Există legământul căsătoriei. Apostolul Pavel recomandă ca femeia să poarte pe cap un semn al acestui legământ. Pe parcurs oamenii au folosit ca semn al legământului căsătoriei -verigheta ce dă posibilitatea și bărbatului să poarte un semn. Legământul nu trebuie amestecat cu semnul ce-l însoțește. Ex: Dumnezeu a zis: „Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului.” Acest legământ (angajament verbal)a fost însoțit de un semn: „Curcubeul pe care l-am așezat în nor va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ” (Gen.9/13) Este recomandat: „Mai bine să nu faci nici o juruință, decât să faci o juruință și să n-o împlinești. Nu lăsa gura să te bage în păcat. Nu te grăbi să deschizi gura și să nu rostești cuvinte pripite...” (Ecl. 5/2,5) Înainte de a face acest pas fii o fecioară înțeleaptă și chibzuiește bine dacă vei putea duce cu bine până la capăt acest legământ: „...cine dintre voi dacă vrea să zidească un turn nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor să vadă dacă are cu ce să sfârșească, ca nu cumva să zică: Omul acesta a început să zidească dar n-a putut isprăvi” (Luca 14/28,29) Așadar: „Pomul sădit lângă izvor își dă rodul la vremea lui, iar frunzele nu i se vestejesc. Tot ce începe duce la bun sfârșit.” Fiți binecuvântați!

Necurat sau curat?

„Vor învăța pe poporul Meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este sfânt și vor arăta deosebirea dintre ce este curat și ce este necurat.” (Ezec. 44/23) Curăția și necurăția este un subiect amplu discutat în mediu creștin. Este o temă biblică numai că interpretarea este diferită și uneori după placul fiecăruia. Cartea „Leveticul” acordă un spațiu larg acestui subiect făcând diferența dintre ce era curat și ce era necurat. Chiar dacă aveai o ținută morală ireproșabilă, în anumite circumstanțe, absolut involuntar și în mod spontan deveneai necurat. Casa devenea necurată, iar prin atingere și lucrurile din ea. Femeia care dădea naștere, cât și cea care se găsea la soroc. Bărbații deveneau și ei necurați. Animalele erau clasificate: curate și necurate, iar prin sacrificare aveai bucate necurate. Leproșii și lucrurile atinse de ei. Procedeul de curățire pentru a reveni la forma inițială nu era prea simplu necesitând respectarea anumitor reguli într-o anumită perioadă de timp. Nerespectarea regulilor impuse de „legislația” în vigoare era socotită pângărirea Cortului și pedepsită cu moartea (Lev. 15/31) Venirea Domnului Isus avea să schimbe în totalitate acest domeniu atât de complicat. Ajuns într-o lume „murdară” sufletește, a fost revoltat în duhul de modul în care religioșii contemporani se ocupau de curățarea exterioară, în detrimentul celei interioare și a reacționat: „Povățuitori orbi care strecurați țânțarul și înghițiți cămila. Vai de voi cărturari și farisei fățarnici. Voi curățiți partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpite și necumpătare.” (Matei 23/24,25) Accentul era pus în totalitate doar pe partea exterioară.(trup) Pentru unii principiul a rămas același și-n ziua de astăzi. Doctrina adventistă adânc înrădăcinată în Lege promovează exact acest procedeu fariseic. Toată literatura acestei organizații este preocupată de „viață și sănătate”. Totul pentru trup - care este considerat suflet. Îngrijindu-te de trup, de fapt te îngrijești de suflet. Însă Învățătorul merge cu învățătura mai departe și recomandă inversarea priorităților: „Fariseu orb, curăță întâi partea din lăuntru a paharului pentru ca și partea de afară să fie curată.” (Matei 23/26) Concluzia este simplă: Curățând interiorul, exteriorul devine curat de la sine. Aceasta fiind cea mai importantă revoluție spirituală: curățarea, renovarea și înnoirea omului lăuntric. (2Cor. 4/16)Este obiectivul ce trebuie atins de fiecare creștin. Urcat pe munte Învățătorul ce promova „legea slobozeniei” a cuvântat în auzul tuturor: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Surprinzătoare mutație pentru unii... Dar cum se poate ajunge aici? Nu sunt reguli complicate, ci chiar foarte simple: trecând pe la „curățătorie”. Acesta fiind și mesajul profetului Isaia cu sute de ani în urmă: „Spălați-vă și curățiți-vă!” Spălarea este o operație, curățarea este alta. Poți să te speli dar să nu fii curat. ( Imaginați-vă că cineva ar repara un motor auto. După terminarea lucrului s-ar spăla pe mâini dar nu se produce curățirea. Este necesar folosirea unui detergent deoarece el determină curățirea. Sunt rufe care oricât le-ai spăla nu devin curate. Gospodina știe că este necesar să pună în apă câteva picături de albitor.) Nu întâmplător este fericit cel ce „își spală hainele ca să aibă drept la pomul vieții.” Da, „...sângele lui Isus Hristos ne curășește de orice păcat.” (1Ioan 1/7) Când spune „orice” înseamnă că nu este excepție. Acum suntem curați din pricina cuvântului auzit. În urma înștiințării cugetul nostru conștientizează starea în care se găsește. Botezul în apă nefiind o baie pentru spălarea necurățiilor trupești (după conceptul iudaic) ci este rezultatul unui cuget curat. Vestea bună este că procesul de curățire continuă și este disponibil oricărei persoane interesate: „Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și de argint, ci și de lemn și de pământ. Deci dacă cineva se curățește, devine un vas destoinic pentru orice lucrare bună.” Care vase sunt cele mai bune, cele de aur? Nu. Cele ce se curățesc... Suntem curați! Nu mai avem case și lucruri necurate și nu mai este necesar să fie stropite cu aghiazmă deoarece locatarii sunt sfinți și ca atare și casa devine sfântă, pentru că omul sfințește locul. Nu mai avem bărbați necurați. Nu mai avem nici animale necurate și nici bucate necurate. „A zis astfel făcând toate bucatele curate.” (Marcu 719) Și de ce să numesc eu spurcat ce a curățit Dumnezeu? El s-a angajat că va face toate lucrurile noi - cele vechi s-au dus. Totuși ce a rămas necurat? A rămas necurată femeia care dă naștere unui copil, cât și cea care se găsește la soroc. (Până acolo că o mamă a fost exclusă din biserică deoarece n-a respectat numărul de zile prevăzut de Lege după nașterea unei fetițe venind cu câteva zile înainte la slujbă. A fost considerat păcat deoarece a spurcat sfântul locaș...) Dar oare cei ce merg la biserică cu gânduri rele ce spurcă pe om )conf. Marcu 7/21) nu spurcă și sfântul locaș? Judecători cu gânduri rele - scrie apostolul Iacov. (2/4) Râvna este bună dar însoțită de pricepere, altfel este dăunătoare pentru mine și pentru alții. Dar cum este posibil ca toată necurăția menționată în cartea „Leveticul” să fie eradicată, numai femeia a rămas exceptată? Răspunsul este simplu, dar biblic: Femeia a fost (și încă mai este în unele situații) cea mai disprețuită ființă. Când omul își iubește religia mai mult decât aproapele se ajunge aici. Religia iudaică a fost cu totul pornită împotriva femeii. Până acolo că i s-a luat dreptul de mamă ce a dat naștere copiilor. Citiți vă rog împreună cu mine: „Adam a născut un fiu... Set a născut... Enos a născut...” Și lista continuă. Dar bărbații nu nasc. Bărbații dispuneau după bunul plac chiar de viața femeii. Dacă Iuda a hotărât ca nora-sa să fie arsă, nimic nu l-ar fi împiedecat să o facă. Dar când i s-a descoperit vinovăția, totul a fost trecut sub tăcere. În cartea „Judecători” este descris sfârșitul tragic a unei femei. Vinovatul n-a dat nimănui socoteală de mișelia săvârșită. O O femeie prinsă în preacurvie a fost adusă ânaintea Mânntuitorului sub pretextul că „asfel de femei după Lege trebuie omorâte cu pietre”. Dar de ce numai femeia? doar nu a păcătuit singură... De ce atâta discriminare? Și dacă ar fi doar atât... S-a ajuns atât de departe încât în favoarea bărbaților nici propriile tale fiice nu mai valorau nimic. (Gen. 19/8) Ultimul capitol din cartea „Proverbe” descrie portretul femeii sclavă care muncește fără încetare ziua și noaptea. Expresia „ea” care le face pe toate apare de 13 ori pe când „el” bărbatul este văzut bine când șade la porți... Oare este fericit un asfel de bărbat? Tot să fii căsătorit... Și dacă tot am amintit de căsătorie, este surprinzător că și apostolul Pavel evreu convins - a fost înfluențat de cultura iudaică și a scris corintenilor „bărbatul să nu se atingă de femeie”. Dar gândul lui Dumnezeu a fost altul: „Omul se va lipi de nevastă-sa și vor fi un singur trup.” Care sunt învățăturile Noului Testament în acest domeniu? În „Hristos” nu mai este bărbat și femeie ei având drepturi egale la mântuire. Trupul credinciosului a devenit sfânt deoarece în el locuiește Duhul Sfânt.(1Cor. 6/19) În aceste condiții femeia care dă naștere, (1) cât și cea care se găsește la soroc (2) nu mai este socotită necurată. Duhul Sfânt nu locuiește decât într-un loc curat. El nu pleacă în funcție de stările normale prin care trece trupul. Totul ține de reguli de igienă, dar nu sunt reguli biblice care i-ar interzice femeii să participe la slujba de la biserică, sau să se împărtășească cu Cina Domnului. Dacă în aceste condiții ar participa la slujba din biserică sau ar fi în părtășie cu Sfânta Cină - nu săvârșește un păcat. Foarte important: Fie că ești acasă, fie că ești în maternitate, fie că mergi la „Casa de rugăciune” tot în Casa lui Dumnezeu te găsești - o casă zidită din pietre vii. „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta.” Locuință permanentă. Dacă femeia cu hemoragie ar fi trăit în vremea noastră i s-ar fi interzis 12 ani să nu vină la biserică? Dar dacă nu s-ar fi vindecat? Toată viața i s-ar fi luat acest drept? Deși s-a atins de Domnul Isus împotriva Legii, El nu s-a supărat sau să se considere necurat. Dimpotrivă a constatat că femeia și-a însușit o putere ce i-a adus vindecare. Cât privește Cina Domnului „să ne apropiem cu inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget rău și cu trupul spălat cu apă curată.” (Evrei 10/22) Apa rezolvă totul în dreptul trupului... Se insistă că este necesară o pregătire specială atunci când te apropii de trupul Domnului. Nu știu cât de special trebuie să fii, dar știu că relația dintre un credincios și trupul Domnului nu este una de „atingere” periodică, ci „Hristos locuiește prin credință în inimile noastre” (conf. Efes.3/17) Mai mult decât atât trupul Său (Cuvântul întrupat) trebuie mâncat în fiecare zi, fiind hrana omului lăuntric. (Ioan 6/55) În acest caz despre ce necurăție mai vorbim? Tot atât de contestate sunt și relațiile intime(3)înainte de Sfânta Cină, existând învățătura ce „obligă” la abținerea 3zile înainte de ziua împărtîșirii. Însă nu există nici o poruncă dată în acest sens în învățătura Noului Testament. Apostolul Pavel scrie: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” Tot. Să-i fi scăpat apostolului din vedere acest lucru? Nu vei avea relații în ziua împărtășirii, dar dacă se ajunge aici în ziua precedentă nu este un păcat. În acest context intră în discuție și încredințarea fiecăruia - care trebuie păstrată pentru tine și nu o vei face lege pentru alții. Între soți trebuie să funcționeze „buna învoială” Așadar: Relațiile intime în cadrul conjugal sunt practici normale și nu un lucru păcătos. Dacă venirea Domnului Isus te va surprinde în una din cele trei situații, trebuie să fii sigur că ele nu vor fi o piedică în calea răpirii. Concluzie generală: „Totul este curat pentru cei curați. Dar pentru cei necurați și necredincioși nimic nu este curat, până și mintea și cugetul le sunt spurcate.” (Tit 1/15) Tu din care categorie faci parte?

Alege: harul sau Legea.

Este necesară alegerea deoarece aceste două entități nu pot colabora împreună. Ori una, ori alta. În acest sens citim un cuvânt de învățătură scris de apostolul Pavel:„Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos, ați căzut din har.” Dar ce înseamnă „Lege”? Legea mozaică cuprindea un set complex de reguli ce trebuia în mod obligatoriu respectate cu strictețe. În caz contrar erai pasibil de pedeapsa cu moartea. Și unde-i lege nu-i tocmeală - spune o vorbă înțeleaptă. Toleranță „o” Dacă o femeie a fost găsită strângând lemne în ziua de Sabat, ia a fost condamnată la moarte. Pericolul consta în faptul că Legea putea foarte ușor fi încălcată iar vinovatul suporta consecințele. Chiar dacă aveai o ținută morală ireproșabilă,în anumite circumstanțe, în mod involuntar puteai deveni necurat. Casa devenea necurată, iar prin atingere și lucrurile din casă. Femeia care năștea, cât și cea care se găsea la soroc. Chiar și bărbații deveneau necurați. Animalele și păsările erau clasificate: curate și necurate. Prin sacrificare aveai bucate necurate. Ignorarea acestor reguli era socotită pângărirea cortului și intervenea pedeapsa cu moartea. (Lev.15/31) Venirea Mântuitorului a avut menirea să ne izbăvească de sub robia Legii, înlocuind Legea cu harul. „Legea a venit prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos. O nouă lege numită „legea slobozeniei”. Dar ce ănseamnă „har”? O cale liberă spre păcat? Nu. Har înseamnă oferta lui Dumnezeu nemeritată: bunătate, milă, dragoste și chiar îngăduință (toleranță) A fost proclamată vestea bună: „Hristos este sfârșitul Legii.” Totuși mulți au rămas încurcați când au citit cuvintele Celui care a fost „sfârșitul Legii”. „„Să nu credeți că am venit să stric Legea sau prorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Cum e posibil așa ceva? A împlinit Domnul Hristos Legea și în ce mod? Dacă El ar fi împlinit-o atunci ar fi trebuit să ia crucea ce i-a fost pusă în spate și aidoma lui Samson cu falca de măgar să nu fi rămas unul pe picioare.- conf. Legii. Dar El s-a rugat pentru cei vinovați...(Isaia 53/12) Ar fi fost îndreptățit să spună celor ce au adus la el femeia ce păcătuise: Eu urăsc păcatul. bine că ați prins-o, aplicați Legea. Dar n-a spus așa. Afost momentul când s-a întâlnit Legea cu harul în același loc. Aruncarea cu pietre și-a avut vremea ei, strângerea pietrelor își are acum vremea ei. Da, Mântuitorul a împlinit Legea și prorocii după cum a spus: „Iată ce vă spuneam când eram încă cu voi că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise. în Proroci și în Psalmi”. Și El a împlinit tot ce a fost scris cu privire la El - nici o iotă n-a rămas neîmplinită. Legea a fost împlinită și eradicată. Ea a fost înlocuită cu legea slobozeniei”.(Iacov 1/25) Unul dintre cele mai însemnate lucruri care le-a adus noua lege a fost abrogarea necurăției trupești - ea putând fi rezolvată prin spălarea cu apă curată”. (Evrei 10/22) Domnul Isus s-a urcat pe munte „să audă” toți: „Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea Dumnezeu.” Această curățire este posibilă prin sângele jertfei de la cruce. Am primit vestea bună: „...sângele lui Isus Hristos ne curățește de orice păcat.” Când spune „orice” înseamnă că nu extă xceție. Am auzit o altă veste bună: „Voi sunteți curați din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Am fost înștiințați căci cugetul nostru a fost curățit de faptele moarte. Acum suntem curați. În acest context sunt necesare câteva întrebări: Mai este necesar ca femeia în urma nașterii să mai țină un anumit număr de zile înainte de a merge la biserică? Cu siguranță că nu. Intervin reguli de igienă dar nu mai sunt reguli biblice în acest sens. Toate lucrurile s-au făcut noi cele vechi s-au dus. Tu spui că da? Dacă da, cîte zile? Tot 40 pentru băiat și 80 pentru fețiță? Dar dacă dă naștere la gemeni un băiat și o fată cum se procedează? Am întrebat pe cei ce respectă Legea dar pretind că sunt în har. Până acolo că într-o biserică a fost exclusă din pricina nerespectării timpului după naștere. A fost socotită spurcarea sfântului locaș. Dar gândurile rele care ne pot spurca pe noi, n-ar putea spurca și sfântul locaș? Dar gândurile rele din inimă care spurcă pe om, nu pot spurca și sfântul locaș? (Marcu 7/