Mesagerul harului convins să respecte Legea

            „Eu fac toate lucrurile noi”  - a fost promisiunea lui Dumnezeu pentru toate generațiile odată cu venirea Domnului Isus. Apostolul Pavel constată că acest obiectiv a fost atins și scrie la rândul său: „Cine este în Hristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.
Așadar: principii de învățătură noi, care au la bază nașterea din nou, îmbrăcați în omul cel nou, slujind într-un duh nou, având o viață nouă, mergând pe calea cea nouă și vie. Și pentru oameni noi Dumnezeu a pregătit un cer nou și un pământ nou. Totul nou... Stâlpii de susținere a vechii orânduiri urmau să fie tăiați (Prov 9/1) iar în locul lor pusă o temelie nouă. (1Cor. 3/ )
Însă trecerea de la vechea orânduire la noile principii a întâmpinat mari dificultăți deoarece evreii erau adânc „înrădăcinați” în ele. Dacă vom citi cu atenție cele 4evanghelii cât și cartea Faptele Apostolilor, vom vedea că ele descriu „lupta” dintre iudaism (Lege) și creștinism (har). „Legea a venit prin Moise însă harul și adevărul au venit prin Isus Hristos”.  Dar el (harul) a fost respins...
Deși inițiatorul acestui „proiect” a plătit cu propria-i viață fiind omorât, planul trebuia pus în aplicare și dus cu bine până la capăt. Nimeni din afara „sistemului”  nu ar fi putut să  izbutească.
Așa că Dumnezeu a ales un om „înaintat în religia iudeilor, însuflețit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoșești”, foarte bine  pregătit din punct de vedere teologic.
Chemarea lui a fost similară cu cea a lui Ieremia: „Iată te pun astăzi peste neamuri și peste împărății ca să smulgi și să tai, să dărâmi și să nimicești, să zidești și să sădești”. (Ier.1/10) Deși a fost un „legalist” convins până în adâncul inimii, el s-a declarat mort față de Lege. Acesta a fost mesajul lui pentru evreii ce locuiau în Galatia: „ Căci prin Lege am murit față de lege... și totuși trăiesc, dar numai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine. Așa că îi îmbărbătează  și pe iudeii convertiți la creștinism: „Rămâneți tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei”. Lupta era abia la început. Iudeii l-au urmărit pretutindeni pe cel ce-l considerau un „pericol public”. Nu de puține ori a fost bătut, hărțuit, închis, împroșcat cu pietre, fiind foarte aproape de moarte. „Lupta” a fost atât de dură încât el s-a asemănat cu un gladiator care luptă cu fiarele sălbatice. „...m-am luptat cu fiarele din Efes”.
Și totuși „stâlpii” trebuiau tăiați (dărâmați). pentru a nu se  „pune temelia pe faptele moarte”. Lucrarea aceasta înainta atât de greu și din caza faptului că unii zideau înapoi ce s-a dărâmat. (Gal.2/18,19) „Replica” apostolului nu a întârziat să apară și a fost mai dură ca de obicei:
„Iată , eu Pavel  vă spun că  dacă vă veți tăia împrejur Hristos nu vă va folosi la nimic. Voi care vreți să fiți neprihăniți prin Lege v-ați despărțit de Hristos, ați căzut din har”. Evrei care aveau rădăcini adânci și nu acceptau învățăturile harului. Însă lucrurile nu se opresc aici. Pavel întâlnește în Antiohia niște învățători care promovau această învățătură combătută permanent de apostol. Ei nu predicau  mântuirea prin pocăință ci prin tăierea împrejur. După „...un viu schimb de vorbe și păreri deosebite...”. au hotărât să urce la Ierusalim considerând că acolo vor găsi susținere din partea „liderilor”..Însă și aici (spre surprinderea celor doi apostoli) este promovată această învățătură de către fariseii „creștini” care n-au renunțat la principiile vechiului testament. Speranța lor a fost legată de forul decizional format din apostoli și prezbiteri care s-au întrunit separat pentru luarea unei decizii. Cine erau apostolii?
Erau cei 12 ucenici pe care Mântuitorul i-a ales, i-a umplut cu Duhul Sfânt, apoi i-a trimis să scoată afară duhurile necurate, să tămăduiască orice fel de boală, și orice fel de neputință. Dar ei nu erau la curent cu noile rânduieli. Aceasta reiese și din „rezoluția” săracă care a fost elaborată în urma dezbaterilor și care conținea elemente care țineau tot de vechiul așezământ, dar nimic concret legat de subiectul dezbătut...
Cine erau prezbiterii?
Ei făceau parte dintre învățătorii legii - bine pregătiți din punct de vedere teologic după Lege, dar care au trecut în mod voalat la creștinism. Au schimbat „doar cravata dar nu și costumul”.„Hainele” au rămas cele vechi , dar erau „peticite” cu câte un petic nou... Tocmai de aceia ni se spune că „...s-a făcut multă vorbă...”.Dar nu erau toți călăuziți de același Duh? Nu aveau toți aceiași lumină?
Am voie să cred că apostolul a plecat dezamăgit de „dezbaterile” din Conciliul. Dar și mai revoltați au rămas prezbiterii care au constatat că doi slujitori predică pe teren o învățătură care nu este compatibilă cu cea de la „centru”. Așa că au hotărât să disciplineze și să corecteze „deraierea” apostolului: Ajuns din nou la Ierusalim după o perioadă de timp, prezbiterii l-au întâmpinat și i-au spus: „Vezi frate câte mii de iudei au crezut, și toți sunt plini de râvnă pentru Lege”? Problema ești tu deoarece am auzit că înveți pe toți iudeii să se lepede de Moise și le spui să nu- și taie copii împrejur...(Fapte 21/20, 21). Ne așteptam ca apostolul Pavel să riposteze și să spună: „Ce am propovăduit până acum este potrivit cu Evanghelia care am primit-o prin descoperire dumnezeiască... ”Dar n-a spus... I se cere să dea dovezi că nu-i adevărat că propovăduiește împotriva Legii. Și apostolul se conformează... Mai mult decât atât pentru a căpăta bunăvoința oamenilor (liderilor) el însuși începe să practice tăierea împrejur - tăindu- l  - împrejur pe Timotei. (Fapte 16/3)
Cauza? - „din pricina iudeilor” (?). Cum s-a ajuns aici?  Și cum a fost posibil un „gigant”să cedeze și să lase jos „armele de apărare”? Presiunea psihică în unele cazuri este mai puternică decât cea fizică. Apostolul Pavel a fost un om ca toți oamenii. Acum înțeleg de ce i-a scris lui Timotei să se depărteze de o categorie de oameni în loc să-i disciplineze. (2Tim 3/5)Nu-i singur... Prin situații similare a trecut și Ilie după ce a coborât de pe munte în peșteră, sau Ioan Botezătorul - cel mai mare proroc născut din femeie - când a ajuns în temniță. Trestia clătinată de vânt... Dumnezeu înadins ne dă aceste exemple pentru a ne arăta că făptura omenească este instabilă în unele împrejurări ale vieții.
Concluzie: Este foarte dificil, iar în unele cazuri chiar imposibil de „demontat” doctrina care am practicat-o mai ales dacă ea o rămas moștenire din moși-strămoși. Cum să renunț eu la credința mamei și a tatălui? Cum să nu țin sabatul dacă este atât de clar menționat în vechiul testament? Cum să mănânc  orice dacă avem lista cu animalele curate și necurate. Da dar aceasta e în testamentul vechi spun eu... Ce avem noi cu noul?  - mi se reproșează.  Ba am întâlnit și în alte medii confesionale oameni care au rămas pe stil vechi: O femeie creștină a fost exclusă din Biserică deoarece n-a respectat cu strictețe cele 40 de zile în cazul nașterii unei fetițe, și a venit la Biserică cu câteva zile mai înainte. A fost considerat păcat de moarte... deoarece o spurcat sfântul locaș. Alții consideră că este strict interzis pentru o persoană (doamnă sau domnișoară) să vină la Biserică atunci când sunt în „rânduiala femeilor”. (Gen. 31/35). Alții consideră lege împărtășirea cu Cina Domnului doar dacă soțul și soția sau abținut de la relațiile intime 3zile înainte de ziua împărtășirii după modelul lui David și oamenii săi. ( 1Sam 22/5) Poate nu-i rău, dar de ce să le fac lege și pentru alții? Și dacă ar fi doar acestea dar lista ar putea continua...
Cineva a impus o regulă: „Ce nu găsim scris în noul testament trebuie să căutăm în Vechiul Testament. Dar de unde am luat noi așa ceva?
Foarte important:
Absolut toate nevoile noastre spirituale pentru  mântuirea sufletului le găsim în Noul Testament. Dacă unele „reguli” n-au mai fost transferate din Vechiul Testament în Noul Testament, înseamnă că nu mai erau necesare. Apostolul Pavel clarifică:
„Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” - de mântuire.
În final:
„Încolo frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă aceia să vă însuflețească.
Ce ați învățat, ce ați primit și auzit faceți. Și Dumnezeul păcii va fi cu voi”.  

„Tatăl vostru va da Duhul Sfânt celor ce i-L cer”. În ce scop?

           Singurul loc din Sfânta Scriptură unde se vorbește despre necesitatea cererii Duhului Sfânt se găsește în Evanghelia scrisă de Luca în capitolul 11 versetul 13 și sunt cuvintele Domnului Isus:
„Deci dacă voi care sunteți răi știți să dați daruri bune copiilor voștri cu cât mai mult Tatăl vostru v-a da Duhul Sfânt celor ce i-L cer”.
Nu ni se spune absolut nimic despre poziția sau opțiunea religioasă a celor  celor ce i-L cer. Ci doar „celor ce i-L cer”...
Contextul în care Domnul Hristos a rostit aceste cuvinte vitale pentru  viața spirituală capătă un orizont mai larg și mai luminos din moment ce citim că Mântuitorul l-a eliberat pe un îndrăcit de sub stăpânirea demonică. Apoi citim cuvintele Domnului Isus pe aceiași temă:
„Când omul cel tare și bine înarmat își păzește casa averile îi sunt la adăpost, dar dacă vine unul mai tare decât el  și-l biruiește...  Duhul cel rău iese afară din om...” (Luca 11/21, 22, 24)
Deci vine unul mai tare decât el...

Nu este o noutate pentru nimeni că omul este asemănat cu o casă. Această „casă” este intens disputată în scopul de a fi locuită atât de Duhul Sfânt cât și de duhurile întunericului. Hotărârea aparține fiecărui om... Modalitățile de  ocupare a „casei” sunt foarte diferite:
 Deși ne vrea cu gelozie  pentru  sine (conf Iacov 4/5) Duhul Sfânt nu intră în mod abuziv ci se poziționează la „ușă” și bate. El „bate” folosind  Cuvântul lui Dumnezeu (Efes.6/17b)Dacă cineva aude este bine dar nu-i suficient, trebuie să deschizi și nu numai atât, trebuie să-L inviți să intre...
Nu tot așa procedează și duhurile întunericului. Ele caută toate posibilățile să intre chiar dacă nu sunt invitate. În 1Petru 5/8 citim un avertisment: „Fiți treji și vegheați, pentru că protivnicul vostru diavolul  dă târcoale...” El caută o fisură. Și dacă intră? El pune stăpânire pe inima omului.
Cain a fost atenționat: „Păcatul pândește la ușă dar tu să-l stăpânești” - să nu intre - în caz contrar el te va stăpâni pe tine. Același îndemn îl scrie și Pavel celor din Roma:
„Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor” . (Rom.6/12) Odată intrat duhul rău te va pune în slujba stăpânului său. Despre Saul citim că era „...muncit de un duh rău”. Și sunt așa de mulți oameni stăpâniți de puterea întunericului. .. Până acolo că Mântuitorul i-a atenționat chiar și pe ucenici: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți”! ( Luca 9/55)
Unii doresc să fie eliberați, Alții nu. Singur nu poți ieși de sub această dominație. Îi întreb pe unii: de ce nu te lași de alcool? Nu pot. De ce nu renunți la tutun? aș vrea dar nu pot. Oameni aparent „nevinovați” robiți de tot felul de patimi. Spun „robiți” deoarece fiecare este rob lucrului de care este stăpânit. Este absolut necesar să strigi în rugăciune ca și psalmistul la Cel ce are stăpânirea  asupra duhurilor:
„Doamne ajută! Doamne dă izbândă!” Te rog trimite pe Duhul Tău cel Sfânt să mă elibereze!
Și Dumnezeu va da Duhul Sfânt celor ce-L cer în acest scop - pentru că așa a promis.
Așadar contează pentru ce anume cerem Duhul Sfânt. Care sunt nevoile noastre stringente? Toată doctrina penticostală privitor la Duhul Sfânt se „blochează” și se limitează la vorbirea în alte limbi. Credincioșii sunt „setați” să creadă că dacă rostesc câteva cuvinte în altă limbă merg în direcția cea bună. Dar pentru aceasta ai cerut Duhul Sfânt să te învețe să vorbești în alte limbi? Erai demn de apreciat dacă cereai Duhul sfânt să te învețe să vorbești corect românește sau să ai o „vorbire” dreasă cu har și cu sare specifică unui om duhovnicesc. E un mod copilăresc de a percepe lucrarea Duhului Sfânt iar modul acesta de gândire precum că Duhul Sfânt înseamnă doar „vorbire în alte limbi” poate fi o ofensă la adresa Duhului Sfânt care face o amplă lucrare în viața credincioșilor.
Dumnezeu a dat Duhul Sfânt evreilor pentru ai face înțelepți. (Neemia 9/20)”Înțelepți în ce privește binele ți neștiutori în ce privește răul” (Rom.16) Tu nu vrei să fii un creștin înțelept mai ales că primul și cel mai important dar al Duhului Sfânt este înțelepciunea? (1Cor. 12/8a)Fecioarele înțelepte au intrat în odaia de nuntă tocmai  pentru că au fost înțelepte și au știut să-și chibzuiască bine viața.
Unii au cerut Duhul Sfânt pentru a fi călăuziți pe „calea cea nouă și vie”.  Și dacă oamenii în călătoriile lor apelează la serviciile unui ghid sau folosesc GPS-sul oare n-ar trebui și noi să cerem Duhul Sfânt să ne călăuzească? Pavel scria romanilor: „Toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii a lui Dumnezeu”.
 Alții au cerut  Duhul Sfânt pentru ai „lumina” în scopul de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Apostolul se roagă personal pentru creștinii din Efes „... ca Dumnezeu să le dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui...” Noi nu avem nevoie de acest duh? (Efes.                                    Alții l-au dorit pe Duhul Sfânt pentru a le schimba viața. Toată starea de „metamorfoză” prin care trece omul este lucrarea Duhului Sfânt. Singur n-o vei putea face indiferent cât te-ai strădui. Pavel scrie acest adevăr pe paginile Sfintelor Scripturi: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea lucrată de Duhul Sfânt”. (Tit 3/5) Mai sunt cauze pentru care ar trebui să-L dorim pe Duhul Sfânt în viața noastră?         Sigur că da... Domnul Isus a „legiferat” dovada unui creștin autentic: „Orice pom se cunoaște după roada lui”. (Luca7/44a) Să fii pomul sădit lângă izvorul de apă care își dă rodul la vremea lui. În epistola către Galateni este pusă lista roadelor Duhului Sfânt. Împotriva acestor virtuții nu există lege. Nimeni nu te poate condamna că ești plin de dragostea lui Dumnezeu, sau de bucuria mântuirii, sau de pacea lui Hristos, sau răbdarea sfinților... Nu... Dar aceasta numai Duhul Sfânt o poate face.            E foarte important să știi în ce scop  l-ai cerut. Iar dacă L-ai cerut într-un scop nobil El promite că-L va da. Să nu ceri cu gând rău ca Simon și nici „... cu gând rău de a risipi în plăceri”. 
Cere-L într-un scop bun și-L vei primi deoarece Domnul Isus a promis:
„Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce-L cer”.  

Duhul Sfânt... mai mult decât vorbirea în alte limbi.

                Doctrina privitor la lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi definitivată deoarece este una deosebit de complexă. Pentru unii ea se limitează doar la vorbirea în alte limbi. Credincioșii sunt „setați” să creadă că dacă spun câteva cuvinte în altă limbă relația lor cu Duhul Sfânt este perfectată. Din moment ce a fost „activat acest program” pierdem interesul de a mai cerceta Sfintele Scripturi pe această temă, mulțumindu-ne să „funcționăm” asemeni unui robot. Pentru minima noastră cunoștință în acest domeniu fundamental pentru viața spirituală, este bine să știm că menirea Duhului Sfânt nu este să ne învețe să vorbim în alte limbi și nu aceasta este nevoia noastră stringentă? Este adevărat că El se poate implica și în vorbire, deoarece Domnul Isus a spus ucenicilor săi să nu se îngrijoreze de ce anume vor vorbi deoarece Duhul Sfânt le va aduce aminte. Da, este de dorit ca Duhul Sfânt să ne învețe să vorbim corect românește deoarece e posibil să nu știm și să avem o vorbire „dreasă cu har și sare” specifică unui om duhovnicesc. Iar din momentul în care vom „...cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. ... vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt”.  E un mod copilăresc însă de a limita lucrarea Duhului Sfânt la simpla vorbire în alte limbi, iar modul acesta de gândire  poate fi o ofensă la adresa Lui care face o amplă lucrare în viața credincioșilor și nu numai...
Este necesar să știm:
Lucrarea Duhului Sfânt n-a început la „cincizecime”. Ea s-a desfășurat și pe perioada Vechiului Testament chiar dacă nu se manifesta  vorbirea în alte limbi. În această perioadă Duhul Sfânt a fost dat evreilor pentru manifestarea darului profetic (David, Saul, Samuel, Baalam, Ioan Botezătorul, Zaharia.) pentru săvârșirea minunilor (Ilie, Elisei ) pentru ai călăuzi (Isaia 63/10) pentru ai face înțelepți ( Neemia 9/20)

În Noul Testament conform profeției prorocului Ioel și actualizată de apostolul Petru, Duhul Sfânt a fost turnat din abundență peste orice făptură (Fapte 2/17) Faptul că El va fi acceptat sau respins, decizia aparține fiecărei persoane. Este greșită învățătura precum că Duhul Sfânt nu are nici o legătură cu lumea. Este însă adevărat că lumea nu-l poate primi, dar nu pentru că n-ar vrea Dumnezeu, ci datorită faptului că lumea nu-L cunoaște ...(Ioan 14/17) În acest sens Ștefan rostește un adevăr care n-ar fi trebuit să aibă loc: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt”. Așadar ținta numărul unul a Duhului Sfânt este lumea. În Ioan 16/8 citim cuvintele Domnului Isus: „Și când va veni El va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul...” Acest cuvânt profetic s-a împlinit  începând cu sărbătoarea cincizecimii când apostolii au vorbit mulțimii prezente pe limba lor „...lucrurile minunate a lui Dumnezeu”. (Fapte 2/11)
Rezultatul? „...mulțimea a rămas încremenită”. Petru explică fenomenul iar sabia Duhului străpunge inima auditorului: „Fraților ce să facem?”. Finalul: „... la numărul ucenicilor s-au adaus aproape 3000 de suflete”. Profeția că Duhul Sfânt va dovedi lumea vinovată a devenit realitate,  scopul Său a fost atins, iar „...Biserica cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulțea”. (Fapte 9/31)
Procesul de mântuire n-ar fi dus cu bine până la capăt doar prin dovedirea vinovăției. El continuă prin schimbarea , transformarea și înnoirea vieților celor convertiți. Nicodim era un evreu interesat de Împărăția lui Dumnezeu așa că Mântuitorul i-a spus: „Dacă cineva nu se naște din nou din apă și din Duh nu poate intra în ea”. Să încercăm să  refacem portretul biblic al omului născut din nou într-o singură frază: Un om nou a început o viață nouă, iar prin intermediul Duhului Sfânt a devenit o făptură nouă, slujește într-un duh nou, deoarece s-a „îmbrăcat” în omul cel nou, este părtaș la legământul cel nou,  merge pe calea cea nouă și vie.
Această stare de înnoire deși implică și aportul nostru, putem spune că este  lucrarea Duhului Sfânt,
(Tit 3/5)
dar nu se încheie aici. Călătorind pe calea cea nouă și vie avem nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt. Apostolul Pavel îndeamnă: „Umblați călăuziți de Duhul și nu împliniți faptele firii pământești”. (Gal. 5/16)
Benificii: „Toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii a lui Dumnezeu”. (Rom.8/14) Acceptând această sursă de călăuzire avem ca rezultat roadele Duhului Sfânt. Totul se limitează la roade deoarece „Pomul bun se cunoaște după roade”. Plini de roada neprihănirii. (Fil. 1/11)
Dar pentru o eficiență cât mai mare în rodire este nevoie de darurile Duhului Sfânt. Apostolul Pavel îndeamnă: „... umblați și după darurile duhovnicești”. Darurile sunt împărțite după cum voiește El și nu după cum voim noi, pe care voiește El și nu pe care voim noi. Totul în funcție de gradul de maturitate a individului doritor să-l primească.
„Vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucruri duhovnicești. Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu căci pentru el sunt o nebunie și nici nu le poate înțelege deoarece trebuiesc judecate duhovnicește.” 
  Dacă am parcurs acest itinerar este cea mai bună dovadă că suntem oameni duhovnicești deoarece Duhul Sfânt locuiește în noi.(Rom.8/9) și este un mare har să am de aici înainte o vorbire duhovnicească specifică oamenilor duhovnicești... Da, dar eu vreau să vorbesc în alte limbi... Este dreptul tău. Poate e și un moft. Nu știu...
Reține: Vorbirea în alte limbi este darul Duhului Sfânt. Se găsește pe lista darurilor din 1Cor. 12. și este urmat totdeauna de darul tălmăcirii. Aceasta „obligă” ca la cererea acestui dar să ceri și darul tălmăcirii (1Cor. 14/13) Fără acest dar vorbirea în alte limbi în public Pavel o numește „vorbire în vânt”. (1 Cor. 14/9) Înainte de a cere acest dar trebuie să te asiguri că prima roadă a Duhului Sfânt care este   dragostea este  vizibilă de la distanță: „dragostea să se arate în toate” Apostolul mai îndeamnă: „Urmăriți dragostea, apoi darurile duhovnicești”. (1 Cor.14/1)Folosirea acestui dar fără „dragoste„ te aseamănă cu o „aramă sunătoare și un chimval zăngănitor”. Adică un om  gălăgios  care vrea să-i impresioneze pe alții...   Sunt îndreptățit să mă întreb și să te întrebi: Mi se potrivește mie acest dar? Dacă da, ce vreau să fac cu el? Dar oare n-ar trebui să las la hotărârea Duhului Sfânt deoarece El știe cel mai bine ce dar mi se potrivește...? Deși pretindem ca toți să vorbească în alte limbi, Pavel este surprins de acest mod de gândire și întreabă nedumerit: „Toți vorbesc în alte limbi”? Cu siguranță că nu...
 Foarte important: Fără Duhul Sfânt nu poți  fi mântuit deoarece înnoirea, (Tit 3/5)rodirea, (Gal. 5/22)călăuzirea, (Rom.8/14) sfințirea (1Petru 1/3) îi aparțin Duhului Sfânt. Pe propriile noastre puteri nu este izbândă. Dar fără vorbirea în alte limbi se poate deoarece proorociile se vor sfârși iar limbile vor încete având un caracter temporar. (1Cor 13/8) Deși modelul nostru suprem Domnul Isus a fost botezat cu Duhul Sfânt în mod public, El nu a vorbit în alte limbi. Așadar această practică nu are caracter obligatoriu și universală pentru toți.
Concluzie finală: Dacă aș fi găsit în Cuvântul lui Dumnezeu scris o fericire de felul: „Ferice de cei ce au vorbit în alte limbi”, eu eram primul care promovam această fericire. Dar am găsit o fericire care îți asigură mântuirea sufletului și nu te va dezamăgi niciodată. „Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu”.
Fii și tu unul din ei...

„Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă”?

            „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu avea haina de nuntă. Prietene, i-a spus el, cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă? Omul acela a amuțit”.
Ne așteptam să se dezvinovățească: „N-am știut că-i  necesar să am o haină de nuntă”. Dar nu există posibilitate de dezvinovățire deoarece „nuntașii” au fost bine „informați” cu privire la cerințele împăratului.
Omul în dreptul căruia s-a oprit împăratul, n-a primit reproșuri că a fost lacom de avere, sau iubitor de bani, răpăreț, preacurvar sau închinător la idoli, ci i s-a reproșat că nu era îmbrăcat în mod corespunzător.  Așadar suntem nevoiți să ne punem întrebarea:
Este atât de importantă „îmbrăcămintea”?
Și dacă vrem să luăm seama la citire și la învățătura pe care o dăm altora - cum îl îndeamnă Pavel pe Timotei - vom observa că procurarea „hainei”se făcea înainte de a intra în odaia de nuntă și nu după...
Aceasta ne determină să stabilim: Ce înseamnă „odaia de nuntă”?
Odaia de nuntă este Împărăția Lui Dumnezeu de care Mântuitorul a vorbit mereu în pildele Sale, Împărăție care a ajuns până la noi, avem posibilitatea să intrăm  în ea și este caracterizată prin „...neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt”.
Foarte important:
Intrarea în această Împărăție se face doar pe „ușa cea strâmtă” care este Domnul Isus. De aici înțelegem că la „ușa de la intrare” există o „garderobă” de unde fiecare nuntaș își lua haina de nuntă.
Dar întrebarea decurge de la sine: Omul care nu avea haina de nuntă nu era îmbrăcat, sau ce fel de haine avea pe el? Sigur că nu era dezbrăcat, iar „hainele” de pe el erau probabil foarte frumoase și scumpe, iar el se simțea bine în ele... Haine de firmă ca pentru nuntă. Nici într-un caz nu era îmbrăcat cu salopete...
Numai că erau „hainele lui personale” iar lăuntru nu era permis să fie la vedere, indiferent cât de bune erau. (Firește vorbind pentru vizitarea unui bolnav la spital ai obligația ca la intrare să îmbraci un halat ce aparține spitalului.) Acestea sunt regulile și ele trebuie respectate.
„Hainele personale nu trebuie să fie la vedere”... Pavel explică și de ce, în epistola scrisă către Tit:
„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea (harul) Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea lucrată de Duhul Sfânt”. (Tit 3/5)
Faptele noastre bune arătau ca o „haină mânjită” (Isaia 64/6) așa că ele nu au fost luate în considerare în procesul  de mântuire, iar intrarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu nu s-a putut face pe baza lor... Nu.
În epistola scrisă fraților din Efes este clarificat cum a fost posibilă mântuirea noastră și nu numai...:
”Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni”. (Efes.2/8,9)
Însă evreii au refuzat această ofertă considerându-se buni pe baza faptelor personale, dar  împăratul a poruncit să-i silească să intre în odaie pe cei „buni” (evrei) cât și pe cei răi (neamurile) Matei 22/10. - dar ei au refuzat să folosească unica intrare, „sărind” prin altă parte (Ioan 10/1)
Totuși și în acest mod odaia s-a umplut de oaspeți.  Însă aceasta prezență nu i-a ajutat la nimic.
Atenție: Împăratul a intrat să-și vadă „oaspeții” și nu să vadă mireasa. E clar că mireasa nu era în odaia de nuntă, ci doar oaspeții - dar acesta este alt subiect...
Revenim: În Evrei 4/2: „Căci și nouă ni s-a adus o veste bună ca și lor, dar cuvântul propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință la cei ce l-au auzit”.
Dar la ce anume  le-ar fi folosit credința?
„Căci Hristos este sfârșitul legii, pentru ca oricine crede în El să capete neprihănirea. (haina de nuntă) Numai că unii „pentru că n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor însăși și nu s-au supus neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.( Rom. 10/3)
Pavel explică mai în detaliu: „Căci prin credința din inimă  se capătă neprihănirea...”.  
Iar „cel neprihănit va trăi prin credință” (Evrei 10/38)
Împărăția lui Dumnezeu este neprihănire dar nu a noastră ci a Lui... Regulile din interior nu sunt ale noastre ci a Lui. Noi suntem doar oaspeți la această nuntă și ca atare trebuie să ne conformăm.
Doi oameni s-au urcat la templu. Fariseul și-a etalat faptele personale, iar vameșul a făcut apel la îndurarea lui Dumnezeu recunoscându-se că n-are nici un merit fiind un om păcătos. Rezultatul este cea mai frumoasă lecție de teologie:
Omul s-a întors acasă socotit neprihănit și nu neprihănit de drept. Neprihănire dobândită în urma unei socoteli.
Avraam a crezut pe Dumnezeu  pe cuvânt și credința i-a fost socotită ca neprihănire. Matematic: câtă credință atâta neprihănire. Tocmai de aceea Domnul Isus avertiza: „dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și fariseilor nu veți intra în Împărăția cerurilor”. (Matei 5/20)
Concluzie generală: „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui” . (Evrei 10/6a) deoarece neprihănirea (haina de nuntă) este rezultatul credinței.


Prietene: Știu că pretinzi că faci parte din cei „buni”,  și consideri că n- ai nici un motiv să te pocăiești. Da... Nu cei sănătoși au nevoie de doctor. Nici Domnul Isus n-a venit să cheme la pocăință pe cei neprihăniți ci pe cei păcătoși. ( Luca5/32) Însă bucurie în cer este pentru un  păcătos care se pocăiește decât pentru 99 de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință și o resping...
Măcar acum la sfârșit de an ai posibilitatea să-ți verifici  credința. M-aș bucura să nu fie una falsă, înșelătoare, ci să fie „credința tuturor sfinților”.
Era un om cu numele de Naaman. Deși era general, el era bolnav de lepră. S-a deplasat la proroocul din Samaria în scopul de fi vindecat. A fost foarte aproape de a pierde ocazia deoarece el a venit cu credința lui proprie: „Eu credeam ...” (2Împ. 5/11) dar regulile erau altele... și a refuzat să se conformeze. Dar tovarășii care-l însoțeau l-au sfătuit: „...trebuie să faci ce ți s-a spus...” Și s-a vindecat de o boală incurabilă.
 A fost șansa lui. Astăzi este șansa ta...










”

„Părinții Lui n-au băgat de seamă ...”

             În Evanghelia scrisă de Luca în capitolul 2 este descrisă o întâmplare reală din viața părinților celui care la vârsta de 12 ani este numit „băiatul Isus”. Această întâmplare - trecută foarte ușor cu vederea -  se încheie cu cuvintele: „Dar ei n-au înțeles spusele Lui” (vers.50). Rămâne de văzut dacă noi le înțelegem sau nu, deoarece  „aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră...” (1Cor.10/)

„Părinții lui Isus se duceau la templu în fiecare an la praznicul Paștilor” 
O călătorie lungă și istovitoare de peste 100 km. Nu știm dacă s-a făcut pe jos, călare sau în car, potrivit cu posibilitățile vremii. Dar primul lucru scos în evidență este că la întoarcere spre casă „părinții n-au băgat de seamă” că băiatul Isus nu mai era cu ei...  O călătorie de o zi fără Isus.
Din punct de  vedere fizic este greu de înțeles această neglijență parentală. Să admitem totuși că au fost înșelați de „crezul personal”: „au crezut că este cu tovarășii lor de călătorie...”
Din punct de vedere spiritual lucrurile sunt mai simple și ușor de înțeles: „n-au băgat de seamă” sau din nebăgare de seamă (din neatenție)
Pericolul care trebuie accentuat este „nebăgarea de seamă”  Și noi mergem la templu, și noi călătorim. Petru scria: „Vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători...”Suntem foarte religioși.Este foarte posibil să călătorești 10-20 de ani și să nu bagi de seamă că Dumnezeu nu este cu tine...? E posibil... O tragedie din punct de vedere spiritual.O călătorie eșuată care are nevoie de întoarcere în scopul căutării celui pierdut. Așa că apostolul Pavel este nevoit să ne atenționeze: „...umblați cu băgare de seamă...”(Efes.5/15)
Viața noastră se desfășoară într-o lume care pretinde că Dumnezeu este cu noi. În decembrie 1989 mii de oameni scandau în Piața Universității din București: „Dumnezeu este cu noi”, Dumnezeu este cu noi”. Să fi fost oare adevărat? Nu știu... Dar știu că nu trebuie să ne amăgim singuri. Așa că cel mai bine ar fi să-L lăsăm pe Dumnezeu să depună mărturie în acest sens ca și în cazul lui Ghedeon:
”Domnul este cu tine viteazule” Dumnezeu a promis evreilor că El va fi cu ei câtă vreme și ei vor dori același lucru. Altfel nu... Despre Domnu Isus s-a profețit că v-a purta nunele de „Emanuel” care înseamnă „Dumnezeu este cu noi” ca un semn al legământului dintre Dumnezeu și evrei. Însă legământul a fost rupt deoarece evreii au părăsit „izvorul apelor vii”, în acest caz la nașterea Mântuitorului i s-a schimbat numele în ”Isus”.

Nebăgarea de seamă a fost favorizată de un crez greșit.
„Au crezut că este cu tovarășii lor de călătorie, și au mers cale de o zi și L-au căutat printre rudele și cunoscuții lor, dar nu L-au găsit...” (vers 44,45a) Nefinalizat...

Egocentrismul spiritual... cum se manifestă?

    Suntem o  comunitate.
De fapt ar trebui să spun că suntem o ,familie”. O familie formată din frați, surori și părinți spirituali. De regulă într-o familie este (sau ar trebui să fie) iubire, armonie, înțelegere reciprocă. Nici într-un caz nu trebuie neglijate, „ ...și foloasele altora”.(Fil. 2/4)
Însă în realitate lucrurile nu stau chiar așa... Primează interesul personal, totul fiind pe cont propriu. Aceste afirmații sunt justificate și biblice. Pavel constată și scrie: „Ce-i drept toți umblă după foloasele lor...” (Fil.2/21) Așa a fost atunci, așa este și acum. Deși cântăm că suntem o familie reală, familia care iubește, familia Domnului Isus, lucrurile nu sunt chiar atât de reale și nici în totalitate specifice unei familii adevărate, ci mai degrabă în unele cazuri chiar seamănă cu o familie formată din frați vitregi. Totul pentru sine. În această situație termenul „familie” este exagerat și dus la extrem. Așa că cel mai bine și mai corect este să ne limităm la denumirea de „comunitate”.

Dar și-n această situație se face apel insistent ca membrii să fie dominați de același spirit de înțelegere, toleranță și simțiri reciproce.
Apostolul Pavel scrie romanilor: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng”. Aveți același simțăminte unii față de alții. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora”... (Rom. 12/15,16a; 15//2)
În fața acestor îndemnuri, depășiți de situație probabil că ar trebui să ne rugăm ca și psalmistul: „Doamne du-mă pe stânca ce n-o pot ajunge căci este prea înaltă pentru mine”. Cu alte cuvinte: „Doamne sunt lucruri la care aspir, dar care nu le pot realiza”.
Pavel merge mai departe cu învățătura și scrie și el filipenilor: „..în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși.” (Filip. 2/3b) Un obiectiv foarte greu de realizat deoarece de la vorbă la faptă este un drum lung și anevoios. Și cum să privesc pe altul mai pe sus de mine însumi când eu aș dori ca totul să se învârtă în jurul prea importantei mele persoane...?

Moise a fost un om puternic de care Dumnezeu s-a folosit într-un mod deosebit, dar nu era un înger. Era și el om ca toți oamenii. Făcea parte din acea categorie de care Dumnezeu a zis: „Omul nu este decât care păcătoasă.” Avea în jur de 100 de ani - destul de înaintat în vârstă din moment ce el a spus că viața omului se încheie la 70 de ani, iar pentru cei mai tari la 80 de ani. (Ps. 90/10) Cu toate acestea stătea de dimineață până seara pentru a face judecata poporului. Tot poporul stătea la rând pentru a ajunge în fața judecătorului. Socrul său a privit la poporul epuizat de timpul de așteptare, dar și la judecătorul supra-obosit și a intervenit: „Ce faci tu acolo cu poporul acela? De ce stai singur și tot poporul stă înaintea ta de dimineață până seara? Ce faci tu nu este bine.” A fost îndemnat să împartă responsabilitățile și cu alții, iar el să se ocupe doar de cele mai grele. Probabil că Moise nu s-a gândit niciodată că în mulțime ar mai fi cineva capabil  să fie judecător. Dar erau... Dar să nu fi știut un judecător cu pregătire „în drept” cum să procedeze? Era necesar să intervină cineva din afara sistemului? Cu câtă strângere de inimă o fi primit Moise această propunere? Din moment ce citim că l-a trimis pe socrul său Ietro acasă înseamnă că n-a fost prea încântat de vizită...
Prin asemenea stări trec foarte mulți duhovnici. Probabil că este ceva specific vremurilor din urmă când oamenii sunt iubitori de sine, iar iubirea de sine nu are nici o legătură cu lepădarea de sine deoarece sunt stări potrivnice una față de cealaltă. Iubirea de sine mă va determina să-i văd pe cei din jurul meu „pitici spirituali”, neștiutori și incapabili. Editarea continuă... (nepublicat)
Cu câtă strângere de inimă predau cei bătrâni ștafeta celor tineri. În Vechiul Testament preoții erau înlocuiți din slujbă la 50 de ani. Se pare că la această vârstă erau încă în putere să ducă slujba mai departe. Vremurile s-au schimbat. N-ar renunța nici la 80 de ani. Deși viața omului este stabilită la 70. La această vârstă trebuie să ai „bagajul” făcut și să stai în așteptare... Să mai aspiri la funcții? Nici vorbă. Potențialul este scăzut. Vederile și auzul slăbește. Ca să nu mai spunem că Dumnezeu ia mintea celor bătrâni.(Iov. 12/   Și totuși...
(În una din biserici păstorul era înaintat în vârstă. Auzul îi slăbise aproape complet  Nu mai realiza ce se vorbește în biserică. Nu concepea însă că ar trebui să cedeze locul altuia. Într-o zi biserica a votat prin ridicarea mâinii. A ridicat spre surprinderea celorlați și el. Acasă nevastă-sa l-a întrebat: Te-ai hotărât să renunți? Nu, dar când s-a discutat asta? )

„... păcatul care locuiește în mine”. (?)

           Citind epistolele scrise de Pavel, apostolul Petru  face o  constatare cu privire la ele și scrie astfel:
„În ele sunt lucruri grele de înțeles pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor”. (2Petru 3/16). Unul din „lucrurile grele de înțeles” se găsește în epistola scrisă romanilor în care apostolul vorbește despre sine. Deși a scris celor din Filipi că:  „pot totul în Hristos care mă întărește” Pavel vede chiar în lăuntru său un inamic greu de învins și se destăinuie : „am voința să fac binele dar n-am puterea să-l fac”Rom.7/18).
Apoi explică cauza  „neputinței”: „...păcatul care locuiește în mine”. Dar cum este posibil așa ceva? Păcatul locuia în el?
În aceeași epistolă și chiar pe aceeași pagină scrie: „voi sunteți duhovnicești, dacă Duhul Lui Dumnezeu locuiește în voi”. (8/9)
Așadar cine locuiește în noi: păcatul sau Duhul Lui Dumnezeu? Amândoi... Dar cum să împacă aceste două „persoane” atât de diferite și opuse să locuiască în aceeași „casă”? Spunem persoane deoarece și păcatul se personifică. Dumnezeu l-a avertizat pe Cain:„ păcatul pândește la ușă”, iar cei  din Roma au fost și ei atenționați: „păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui”.
Foarte important:
Fiecare persoană este formată din doi „oameni”: Omul din afară (firea pământească) și omul lăuntric (sufletul). Într-un singur verset Pavel îi descrie pe amândoi: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi”. (2Cor.4/16) Între acești doi „oameni” există o rivalitate permanentă... Petru avertizează: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul. (1Petru 2/11)
După ce a păcătuit primul om în grădina Edenului, iar Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit, el a afirmat: „am văzut că sunt gol...” iar Dumnezeu constată: „... omul (a rămas doar) carne păcătoasă.”
Carnea (firea pământească) este „locuința” păcatului deoarece în ea sunt localizate toate poftele, atât cele bune dar și cele rele care trebuie anesteziate (adormite).
Tot apostolul Pavel recomandă să umblăm cu grijă cu firea pământească să nu-i trezim poftele, Dacă se trezesc intră în conflict cu sufletul. Iacov atenționează și el:
„ ...fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta când a zămislit dă naștere păcatului. Păcatul înfăptuit  aduce moartea”.
Firea pământească este asociată cu „păcatul” dar inactiv ca și o sămânță într-un pământ uscat. Dar dacă găsește mediul prielnic el „încolțește” și iese la suprafață. Medicina susține că în fiecare om există celule canceroase dar inactive (în stare de adormire). Trebuie umblat cu grijă cu ele...
„Semințele cu puf de păpădie purtate de vânt” cum ar fi  dușmănie, ură, răutate invidie și altele asemănătoare cu acestea ajung vrând-nevrând în fiecare om, dar nu trebuie să le dăm posibilitatea să încolțească - găsind mediul prielnic ele vor ieși la suprafață.
Exemplu biblic: Ucenicii au văzut că femeia a turnat mirul pe picioarele Domnului Isus. Fiind un produs deosebit de scump, invidia care deja era prezentă a reacționat imediat: „Ce înseamnă risipa aceasta”?. - deși pe ei nu-i costase absolut nimic...
Firea provocată de diferite pofte rele (lumești Tit3/5) intră în conflict cu sufletul datorită incompatibilității. Însă între cele două entități se găsește duhul omului care raționează, el „funcționând” pe bază de înțelepciune, având rolul de mediator. Dacă înțelepciunea este firească (Iacov 3/15) firea va fi totdeauna îndreptățită, dacă înțelepciunea este „de sus” sufletul va avea câștig de cauză. „Fiindcă după omul lăuntric îmi place legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea...” (Rom.7/22)
Firea pământească are dorința de a domina, (de a stăpâni) de acea Pavel scrie : „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor”. (Rom.6/12)
În mod nejustificat punem pe seama diavolului mulțimea de păcate care se comit fără să ținem cont că firea pământească este în cele mai multe cazuri sursa tuturor relelor.Iacov scria în acest sens: „De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele  voastre care se luptă în mădularele voastre? (Iacov 4/1) Suntem avertizați adesea de pericolul care ar putea veni din partea „săgeților arzătoare” ale celui rău fără să ținem cont că „răul este lipit chiar de mine” - spunea Pavel și locuiește în „camera” alăturată dar în aceiași „casă”.În aceiași idee scrie și Ioan: „Dacă zice cineva că n-are păcat adevărul nu este în el” - forma gramaticală fiind la timpul prezent (persistent)și nu la timpul trecut.
În loc să fie  pe „frontul de luptă”, David se plimba pe acoperișul palatului împărătesc. Din acest loc ochii lui au văzut cel mai bine... De aici un șir de fărădelegi...
Tot ochii au  determinat-o pe femeie să mănânce din pomul oprit: „pomul era plăcut la vedere și de dorit ca să deschidă cuiva mintea”
Ochii au adus nenorocirea asupra lui Acan: „Am văzut în pradă o manta frumoasă, două sute de sicli de argint și o placă de aur, le-am poftit...” 
Concluzie finală:
 „Nu de rău te teme/ Nici de unde-ți vine/ Teme-te de firea/ Ce-i ascunsă-n tine”
„Mă port aspru cu trupul meu ca nu cumva după ce am spus altora eu însumi să fiu lepădat”.

Iertarea este necesară, ...dar în ce condiții?

           Una din recomandările făcute de Domnul Isus privitor la iertare o găsim în Evanghelia după Marcu cap. 11/25: „Și când stați în picioare de vă rugați să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru să vă ierte greșelile voastre”. 
Acest cuvânt de învățătură este tratat în mod superficial și nu se ține cont că se face referire doar la greșeală, ascultătorul de rând fiind constrâns să „funcționeze” asemenea  unui robot: apeși pe buton și iertarea se realizează. Dar nu... Inima omului nu este formată din „piese electronice” ci din sentimente care din moment ce sunt rănite, ele au nevoie de vindecare.
Tocmai în acest sens apostolul Iacov descrie „traseul” care trebuie parcurs pentru a ajunge la reconciliere frățească și  a reveni la forma inițială în caz de conflict:
„Mărturisiți-vă păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați.”(sufletește) Iacov 5/16a
Nici o  plagă nu se vindecă în totalitate într-o singură zi, fie că e una ușoară, fie că e una adâncă. Ea are nevoie de zile, sau poate chiar luni...
Există un obicei bun ca atunci când ofensăm pe cineva să mergem să ne cerem iertare. De regulă, răspunsul îl primim pe loc: „Te-am iertat”. În unele cazuri iertarea este însoțită de sărutări și îmbrățișări. Dar de multe ori false. Dar cum ai iertat dacă rana nu s-a vindecat? Nu cumva este posibil să cădem în minciună, iar iertarea să fie doar de pe buze și nu din toată inima?
Domnul Isus a spus: „...dacă fiecare nu iartă din toată inima pe fratele său”. Numai că iertarea din toată inima are nevoie de vindecare, iar vindecarea are nevoie de timp.” (După doi ani de la atentat, papa Ioan Paul l-a vizitat la închisoare pe cel care a încercat să-i ia viața și să-i comunice că l-a iertat. Un reporter l-a întrebat: De ce-ați venit atât de târziu? Răspunsul a fost simplu: „Abia acum mi-a permis inima...)

Lucrurile se complică și mai mult atunci când nu facem deosebire între greșeală și păcat, amestecându-le una cu cealaltă. În rugăciunea „Tatăl nostru” din evanghelia după Matei citim: „...și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” În aceste condiții, când constatăm că semenii noștri ne-au greșit, iertarea este normală și decurge de la sine.

Dar ce este o greșeală?
Este un păcat (o fărădelege) mai mic sau mai mare îndreptat împotriva lui Dumnezeu sau în cele mai multe cazuri împotriva semenilor noștri, dar: nepremeditat, din neatenție, involuntar, fără intenție - din greșeală. Pavel scrie galatenilor: „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greșeală...” Este ca și când s-ar rupe funia sau ai călca alături de schelă - cădere bruscă, fără a mai putea judeca situația.
În Leveticul 5/17,18 citim: „Când va păcătui cineva făcând fără să știe lucruri care nu trebuie făcute, preotul să facă ispășirea greșelii pe care a făcut-o fără să știe...”
Există păcate (din greșeală) pe care nici nu le cunoaștem. De aceea David s-a rugat: „Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc...” Dar sunt și greșeli cunoscute cu consecințe grave asupra semenilor noștri. Să exemplificăm:
a) Un eveniment  dintr-o Comunitate urma să se încheie cu o masă. Gospodinele erau înșirate în lungul unei mese pentru pregătirea mâncării.Unele stăteau pe scaune, altele în picioare. Cineva a luat scaunul din spatele unei bucătărese care era în picioare, dar fără să o atenționeze. Oricum căzătura s-a auzit de departe... 
 b) Cineva topea la foc un bulgăre de bitum (smoală). Smoala a luat foc și ca atare a fost nevoit să scoată vasul afară. Pentru că se ardea la mâini a aruncat vasul pe ușă. Însă tocmai atunci intra vecinul.
 Sfârșitul a fost dureros... tot din greșeală (fără intenție) Dar sunt  greșeli și mai grave:
c) Când eram copil zăpezile erau foarte mari. Un frate prezbiter a fost trimis cu utilajul (buldozer pe șenile) să degajeze zăpada. Când a dat înapoi a văzut ceva negru amestecat cu zăpada. Era un copil pe care el nu-l observase că legase sania de utilaj. Autoritățile l-au găsit nevinovat, dar mereu a fost condamnat de crimă de unii din Biserică...
d) Pe una din străzile lăturalnice dintr-un oraș un copil trăgea după el o cutie de carton la care făcuse un ham din sfoară. La apariția mașinii a lăsat cutia în stradă și a fugit... Șoferul a vrut să strice joaca copilului strivind cutia. Din interior s-a auzit un zgomot. Era un alt copil...

Doamne câte greșeli mai putem face. Iacov constată: „Toți greșim în multe feluri...” și mai ales în vorbire. Tocmai de aceea se insistă mereu pe necesitatea iertării greșelilor.
Dar greșeala rămâne „greșeală”. Ea nu este una și aceeași cu păcatul.

Dar ce este păcatul?
Este o fărădelege îndreptată împotriva lui Dumnezeu, dar în cele mai multe cazuri împotriva semenilor noștri, dar de pe o altă poziție: premeditat, cu bună intenție, cu bună știință - păcatul cu voia. Pentru acest „tip” de fărădelege iertarea nu mai decurge de la sine, ci este nevoie de mărturisire. pocăință (părere de rău). Fără acestea nu există iertare... (Fapte 3/19) Păcatul nu trebuie amestecat cu greșeala...
(Doi frați creștini lucrau pe un șantier de construcții. Unul din ei a vrut să facă o glumă cu celălalt și i-a pus în geanta cu mâncare o cârpă murdară cu ulei și motorină cu care tocmai cineva ștersese un motor. După ce a fost descoperit, seara vinovatul s-a dus să-și ceară iertare: „Am greșit și de aceea am venit: Te rog să mă ierți” Făcută în mod superficial, cererea i-a fost respinsă... Dar este exemplul acesta o greșeală sau un păcat? Deoarece nu cred că a confundat ( din greșeală) geanta fratelui cu containerul....(?)...)
Pentru păcat Dumnezeu nu oferă iertare fără pocăință și nici nouă nu o impune.
Însuși Domnul Isus spunea: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta mustră-l, și dacă-i pare rău să-l ierți”. Dar dacă nu-i pare rău, mai suntem constrânși să iertăm ca și roboții care sunt setați să facă anumite lucruri automat? Suntem noi „programați” să facem anumite lucruri fără să ținem cont de sentimente? Nu știu de așa ceva...

În rugăciunea „Tatăl nostru” din Matei 6 citim: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”. - și cum să nu iertăm când constatăm că fratele n-a avut nici ceea mai mică intenție rea? E și firesc nu numai duhovnicesc.
Dar în rugăciunea „Tatăl nostru” din Luca 11 citim: „și ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm oricui ne este dator”.
Foarte important:
Când păcătuiești împotriva cuiva află că te-ai îndatorat față de el. Ai devenit „robul” lui... Oricând îți poate veni la ușă să îți ceară „datoria”. El este  încurajat să facă acest demers. Iată ce citim în Matei 18/15: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l...”.

El trebuie să-ți amintească de datorie și chiar să te mustre deoarece Dumnezeu nu vrea să datorăm nimănui nimic. (Rom. 13/8). Cea mai concretă învățătură în acest sens o găsim în pilda rostită de Domnul Isus:
Un rob datora zece mii de galbeni. Nu avea cu ce plăti, dar a venit un „bancher” care a plătit toate „datoriile”.În acest fel datoria lui a fost ștearsă. Un altul datora o sută de lei. El nu a cerut să-i fie iertată, ci a cerut îngăduință pentru a o plăti: „mai îngădui-mă și-ți voi plăti”.(Matei 18/29)          Vina cămătarului nu constă în faptul că nu i-a iertat datoria, ci în faptul că nu l-a așteptat să o achite. Datoria trebuia achitată.
Ai păgubit pe cineva? Du-te repede și înapoiază, repară paguba. (fie că-i una materială sau una morală). Zacheu a zis: „Doamne dacă am năpăstuit pe cineva îi dau împătrit”- iar Mântuitorul n-a spus „Nu”,
Ai nedreptățit pe cineva? Du-te repede și repară nedreptatea... Iertarea are și o latură reparatorie care este absolut necesară. Să presupunem că cineva vă lovește mașina. Coboară și vi se adresează:„Vă rog să mă iertați”. Te vei  mulțumi cu atât, sau ai spune: „Vă iert, dar mașina trebuie reparată”
(Un creștin a fost vorbit de rău pe nedrept de un alt „creștin” multă vreme. Când și-a dat seama că nu face bine, s-a oprit și a venit la cel păgubit de cinste și-a mărturisit vinovăția apoi și-a cerut iertare... Fratele i-a spus: „Te iert din toată inima, dar înainte de aceasta va trebui să te duci pe la toți cei care le-ai spus neadevăruri despre mine și să le spui că vorbele tale nu erau adevăr... Pe mine poate nu mă vor crede. Pe tine te vor crede, fiindcă tu le-ai spus”.) Ce ai stricat, trebuie reparat. Greu lucru... dar necesar.  
Concluzie finală:
Toți greșim în relație cu semenii noștri, dar dacă n-a fost premeditat iertarea decurge de la sine.
Dar trebuie să conviețuim în așa fel încât să nu ne „îndatorăm” față de nimeni. Să nu trăim cu „datorii” deoarece cândva ele tot trebuie plătite.

„Dimpotrivă , fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unii pe alții cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes.4/32)

„Omul a răspuns: Femeia...”

       Influența feminină este ceea mai veche formă de manipulare, deoarece femeia deține toate pârghiile și capacitatea de a influența pe bărbat în direcția dorită de ea. Se spune că femeia a acceptat poziția privilegiată a bărbatului de a fi capul familiei doar cu condiția ca ea să fie recunoscută ca fiind „gâtul”.
Prima familie și-a început viața de căsnicie în grădina Edenului. Mediul de viață era superb. Nimic nu prevestea că viața lor va lua o întorsătură nefericită.Cineva a dorit să strice armonia dintre ei și Creatorul lor. Planul ar fi eșuat dacă ar fi fost amândoi. Și dacă ar fi fost bărbatul singur este posibil și așa să fi eșuat. Dar într-un moment de singurătate a femeii, ea a fost convinsă să mănânce, și ea la rândul ei l-a convins și pe bărbat. Mai târziu s-a scris în acest sens: „...și nu bărbatul a fost amăgit, ci femeia.” Rezultatul: „Omul  s-a dezvinovățit: Femeia ...m-a convins (tr. nouă) și am mâncat.
Ce n-a reușit să facă diavolul, a reușit să facă femeia... Sunt multiple situații când bărbatul nu reușește să opună rezistență valurilor de ademenire feminină. Pentru a trece cu bine este nevoie de multă tărie de caracter.
Exemplu: „Nevastă-sa  i-a spus lui Iov: Blestemă pe Dumnezeu și mori”. Dar  Iov a refuzat. Se pare că nevastă-sa a fost prea brutală și nu și-a folosit toată „strategia” feminină. Ori Iov a fost prea puternic.  Altfel este posibil ca rezultatul să fi fost altul.. Cazul lui Iov este printre puținele cazuri din Biblie când un bărbat rezistă în fața valului de ademenire feminină.
La fel de puternic a fost și Samson. Mii de filisteni în frunte cu domnitorii țării au fost mobilizați împotriva lui și n-au reușit să-l învingă. Dar o femeie cu mâinile goale (neînarmată) dar „înarmată” cu cuvintele „iubirii” și în „numele dragostei”,Samson a fost învins.
Versul cântării spune astfel:
/Căzuta-u în luptă și oameni viteji
Răpuși de ispite când nu erau treji/
David a reușit să învingă leul și să-i smulgă oaia din gură. A reușit să-l doboare pe Goliat, dar a fost învins de o femeie ce se afla pe acoperișul casei. Și cum un păcat nu vine niciodată singur, de aici un șir de fărădelegi încât David a recunoscut: „Mă copleșesc nelegiuirile...”
Societatea actuală promovează relația dintre bărbat și femeie ca fiind pe picior de egalitate. Se corectează în acest mod o nedreptate care s-a creeat de-a lungul timpului când femeia era privită cu mult inferioară bărbatului. Chiar fiind tratată ca o sclavă. În cultura poporului evreu femeia a fost totdeauna devalorizată. Pe lângă faptul că ei mulțumeau lui Dumnezeu pentru faptul că nu sunt femeie, dar au disprețuit-o prin faptul că nu le-au recunoscut nici în scrierile biblice ca fiind cele care au dat naștere copiilor. Astfel citim: „Adam a născut un fiu și i-a pus numele Set,  Set a născut pe Enos, Enos a născut pe Cainnan, s.a.m.d. Dar știm că bărbații nu nasc.
Atunci unde este locul femeii?
Ea a fost luată din coasta lui Adam. Foarte aproape de inimă. Dacă bărbații ar conștientiza acest adevăr nu le-ar fi greu să le iubească. Ea n-a fost luată nici de la cap, dar nici de la picioare, ci de la mijloc. Această pozițieo găsim  în familie unde domnește o anumită ierarhie: Hristos - bărbatul - femeia.
Dar în biserică unde este locul ei? Ce poziție poate să ocupe?
Fariseii au adus la Domnul Isus o femeie. Ea a fost prinsă pe când săvârșea păcatul. Cei ce au adus-o au justificat că după Lege astfel de femei ar trebui omorâte cu pietre. Dar păcatul săvârșit nu-l putea comite singură. Unde era partenerul? De ce n-a fost adus și el? Iar vorbim despre discriminare? Apostolul Pavel clarifică: „Aici nu mai este nici bărbat, nici femeie, nici rob, nici slobod...” Nici...



Sigur că în momente cheie sunt folosite cele mai frumoase și mai alese  cuvinte. Chiar și Domnul Isus a fost surprins de jocul de cuvinte rostite de femeia cananeancă și a reacționat: „Pentru vorba aceasta... O femeie, mare este credința ta - facă-se cum voiești. (Matei 15/28
Nu putem să nu spunem aici că cel mai mare proces din istorie a fost întrerupt de o femeie. Pe când Pilat se afla pe scaunul de judecată, iar cel judecat era Împăratul împăraților, cineva i-a „strecurat pe masă un bilețel, după care i-a șoptit: „din partea soției.” Pe el scria: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta pentru că am suferit mult în vis din pricina Lui.” Procesul a fost încheiat, Pilat s-a spălat pe mâini, iar cel judecat a fost declarat nevinovat.

Vedenii dumnezeiești sau închipuiri omenești?

              Comparativ cu alte confesiuni, slujirea într-o Biserică penticostală este foarte diversificată datorită manifestării darurilor: proorocii, vedenii, descoperiri, cunoștințe - „din partea Domnului”.
Spunem „din partea Domnului” deoarece totdeauna se folosesc formule de început: „așa vorbește Domnul” ; „mi-o arătat Domnul” sau „Domnul mi-o făcut de cunoscut”... Nimeni nu spune că aceste manifestări carismatice ar avea o proveniență nesigură, ci toți pretind că descoperirile sunt dumnezeiești.
Tema de față face referire la manifestarea vedeniilor și implicit la văzători atât la cei „începători” cât și la cei „avansați” care pretind că li s-a arătat raiul și iadul.
Vedeniile sunt biblice.
Deși au existat de-a lungul tuturor vremurilor , în profeția rostită de Ioel se spune că în vremurile din urmă tinerii vor avea vedenii și aceasta odată cu pogorârea Duhului Sfânt. (Fapte 2/17).
Și cum este posibil (spun unii) Biserică botezată cu Duhul Sfânt fără vedenii?

Pe seama acestui curent de învățătură „vedeniile” au fost supralicitate de unii din Biserică. Dacă într-o anumită perioadă de timp în tot poporul Israel era un singur văzător, cum era de așteptat în vremea de acum o singură Biserică are zeci de văzători...
(Imaginați-vă acum o Biserică cu câteva sute de membri. Aproximativ jumătate de oră este rezervată mărturisirii vedeniilor, visurilor și cunoștințelor - din „partea Domnului (domnului). Liderul insistă: să dăm curs Duhului Sfânt... Eu mai degrabă cred că s-au împlinit cuvintele scrise de apostolul Iuda: „Oameni mânați de visările lor”. (Iuda v.8a)
Totuși vedeniile sunt biblice, dar pe lângă „văzătorii” adevărați care sunt puțini, și-au făcut repede loc și cei falși. Principiul după care „văd” fiind unul nesigur: „parcă am văzut”, „parcă era” „parcă vine” și tot „parcă”...
Dumnezeu a condamnat și chiar s-a detașat de această formă de slujire în care oamenii și-au justificat „viziunile” ca fiind din partea Domnului:
„Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă și nu le-am vorbit, ci ei vă proorocesc niște vedenii mincinoase, proorociri deșerte, înșelătorii și închipuiri scoase din inima lor”.(Ier. 14/14)

Care este procedeul?
Fiecare „văzător” trebuie „testat oftalmologic” în sensul de a se stabili dacă „vederile”lui sunt clare iar „ochii” sunt sănătoși. Dumnezeu l-a întrebat pe Ieremia: „Ce vezi Ieremia?. Văd un veghetor”.
Rezultatele consemnate au fost următoarele: „Bine ai văzut”. sau „Vezi bine”. A primit confirmarea că „vederile” lui sunt bune datorită unor „ochi” sănătoși.
Cu „cataractă sau miopie” oculară nu ai cum să vezi bine.( Dacă oamenii ți se par ca niște copaci, ochii tăi încă au nevoie de vindecare).
Însuși Domnul Isus a vorbit despre necesitatea ca ochii să fie sănătoși: „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul (minții - capacitatea de a percepe corect) este sănătos, tot trupul va fi în lumină”
Pavel dorea și el cu privire la cei din Efes: „și mă rog ca dumnezeu să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimi...”
 
Vedeniile trebuie să aibă un înțeles duhovnicesc.
„ ...pe la ceasul al nouălea a văzut lămurit (explicit -trad nouă) într-o vedenie pe un înger a lui Dumnezeu că a intrat la el... 
 Păsări care zboară, pești care înoată, frunze care cad, două mâini albe, doi ochi deschiși și multe „vedenii” asemănătoare ca acestea cu nonsens, nu știu dacă nu cumva sunt pierdere de timp.
 Având în vedere că vedeniile trec din sfera firească în ceea duhovnicească aceasta presupune că în acest caz este nevoie de „ochi duhovnicești”, deoarece ele (vedeniile) nu au nici o legătură cu ochii fizici...
Ochii duhovnicești trebuie să fie „deschiși” pentru a vedea dincolo de ceea ce văd ochii fizici. Balaam a fost îndreptățit și a avut curajul să afirme:
„Așa zice omul care are ochii deschiși. Așa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaște planurile Celui Preaînalt , cel ce vede vedenia Celui Atotputernic.
Am dreptul să cred din cele relatate de Balaam că văzător nu înseamnă doar să „vezi ceva” ci înseamnă să fii conectat și să ai acces în sferele cerești. Care nu este cu siguranță un lucru la îndemâna oricui...
Proorocul Ieremia întreabă pe cei ce pretindeau că au văzut ceva ca fiind din partea lui Dumnezeu:
„Cine a fost de față la sfatul Domnului ca să vadă și să asculte cuvântul Lui? Cine a plecat urechea la cuvântul Lui și cine l-a auzit? Oare n-ar fi necesar să insist aici și să spun că și darul de „văzător” implică o chemare specială din partea lui Dumnezeu? (conf. Rom.12/7)

Vedeniile sunt imagini văzute într-o altă „lume” total diferită de ceea în care ne găsim noi, foarte greu, uneori chiar imposibil de înțeles de mintea omului. Pavel scrie:
„Lucruri pe care ochiul (fizic) nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit , așa sunt lucrurile pregătite de Dumnezeu... apoi continuă : „Cunosc un om care a fost răpit în rai... și a auzit cuvinte
care nu se pot spune și care nu-i sunt îngăduite unui om să le rostească. (2Cor. 12/2.4). În mod normal fiecare vedenie are nevoie de o „tâlcuire”. O vedenie fără tâlcuire este identică cu vorbirea în alte limbi fără tălmăcire pe care Pavel a numit-o „vorbire în vânt”.
Când Domnul Isus rostea o pildă ucenicii cereau și tâlcuirea (înțelesul). Nu tot așa ar trebui să fie și cu vedeniile?
Concluzie: Nu tot ce ne trece prin minte trebuie spus în public... Nu. Este necesar ca toate lucrurile să aibă un sens, un rost,să fie ceva pentru învățătura celor care ne ascultă. Cineva făcea o glumă cu gust spunând despre sine: „Și eu când strâng pleoapele ochilor tare văd niște cerculețe roșii care se învârt, dar nu mai spun așa ceva la nimeni...”
(Cu ani în urmă înainte de a încheia slujba o doamnă necunoscută îmi pune pe amvon un teanc de foi de caiet „tip studențesc” scrise pe ambele pagini, după care mă roagă ca după încheierea slujbei să le citesc deoarece conțin vedenii văzute de ea din rai și iad. Acolo era de „lucru” cel puțin vreme de un ceas... Am refuzat  motivând că normal ar trebui să le citesc eu întâi să văd dacă nu cumva conțin ciudățenii care nu se merită ca timpul să fie pierdut cu ele). Pentru că... „tot ce faceți cu cuvântul sau cu fapta trebuie să faceți spre zidirea sufletească a Bisericii”.



Vedeniile nu au nici o legătură cu ochii fizici.
Viziuni în timpul somnului. (visurile) conf.Iov 33/15 - „El vorbește prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor”.
„În anul întâi al lui Belșațar ,Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui. Eu Daniel, m-am tulburat cu duhul și vedeniile din capul meu (minte) m-au tulburat”.(Dan. 7/1,15)
Dar și vedenii când oamenii sunt treji și sunt în acțiune. Una din cele mai frumoase relatări în acest sens o găsim în 2Împărați cap.6/17: Sirienii au înconjurat cetatea în scopul de a-l prinde pe proorocul Domnului. Elisei a rămas fără griji din momentul  ce a „văzut”oștirea cerului în preajma cetății, dar îngrijorarea a cuprins inima slujitorului... Însă Elisei s-a rugat și pentru „ochii” săi care nu erau deschiși: „Doamne deschide-i ochii să vadă. Și Domnul a deschis ochii slujitorului...”
Este posibil ca ochii fizici să aibă vederi perfecte, dar nu tot așa de bine să vadă și cei duhovnicești. Nu toți oamenii „văd” la fel... Unii mai bine alții mai slab.
Proorocul Ilie vedea norul care se ridica deasupra mării - deoarece „vederile” lui erau foarte bune. Dar nu și slujitorul, deoarece el era „scurt” de vedere. A fost necesar să-l trimită de șapte ori (și nu să se roage de șapte ori cum se predică) până norul s-a apropiat și l-a văzut și slujitorul..
Ștefan a spus: „Văd cerul deschis și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”.  (Fapte 7/56)

Ce este de făcut?
Indiferent că ai sau nu, darul de a „vedea” ceva deosebit este absolut necesar fiecare din noi să trecem pe la „cabinetul Marelui specialist în oftalmologie” să ne spună exact în ce stare se găsesc ochii noștri, ca nu cumva fiind bolnavi, boala să se agraveze și în cel mai grav caz să se ajungă la orbire.
„Medicul” ne îndeamnă: „... te sfătuiesc să cumperi de la Mine, doftorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii ca să vezi...”
Petru avertizează și el în acest sens: „ ...cine nu are aceste lucruri este (deja) orb...
Tratarea este mai dificilă și uneori costisitoare și dureroasă.
Prevenția este mai ieftină... 

Sufletul.

    Termenul „suflet” apare peste tot în Sfânta Scriptură.
El prezintă un subiect de maximă importanță deoarece „mântuirea” - atât de discutată - are o strânsă legătură cu sufletul... În 1Petru 1/9 citim:
„ ...pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței, mântuirea sufletelor voastre”.
În acest context suntem motivați să ne punem întrebarea:

Ce este sufletul?
Unii consideră că sufletul este foarte greu de definit. Alții spun că e chiar imposibil. Altă categorie susțin că „e ceva de la Dumnezeu” - dar nu știu ce anume...
La nivel confesional adventiștii susțin că omul nu are un suflet, ci omul  în întregime este un suflet. Totuși, Pavel face diferențiere: „Și trupul, duhul și sufletul vostru să fie păzite întregi.” Omul are un suflet... Și animalele au un suflet - dar care nu va fi mântuit.
Faptul că se susține că omul este în totalitate un suflet conține un sâmbure de adevăr- deoarece suflet, în unele împrejurări se referă la o persoană.
Exemplu:
 a) „Domnul Dumnezeu a suflat în nări suflare de viață și omul a devenit un suflet viu( o persoană vie).” (Gen. 2/7)
b) „...și în ziua aceea la numărul ucenicilor s-a adăugat trei mii de suflete (persoane).” (Fapte 2/41)
c) „...în care au fost scăpate un mic număr de suflete (persoane) și anume opt.” (1Petru 3/20b)
Dar ne limităm aici? Nu. Mergem mai departe deoarece în situația următoare „suflet” se referă la suflare:

În Gen. 2/7 citim: „Dumnezeu a suflat în nări suflare de viață.”
Prin derivare expresia „suflare de viață” - s-a transformat în suflet (suflare - suflet).
Chiar există o expresie: „Și-a dat sufletul” (suflarea)
În 1Imp. 17/17 citim că copilul văduvei s-a îmbolnăvit încât nu a mai rămas suflare în el.
Proorocul Ilie s-a rugat: „Doamne fă să se întoarcă sufletul (suflarea) în copil”
Însă, suflarea de viață nu este una și aceeași cu sufletul propriu zis al omului. Nu, să facem diferența.

Suflarea de viață este una și aceeași cu duhul de viață care asigură mișcarea sau funcționarea trupului. El este în strictă dependență de cel ce este sursa vieții, Dumnezeu.
În Fapte 17/28 citim: „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa.”
 Cursul vieții poate continua sau poate fi întrerupt în funcție de voința lui Dumnezeu. În Eclesiastul citim: „...până nu se întoarce țărâna în pământ și duhul la Dumnezeu care l-a dat” sau invers „. și duhul s-a întors în ea și fata s-a sculat numaidecât.” (Luca 8/55)

Duhul de viață (suflarea) nu trebuie amestecat cu duhul omului. Să facem diferența:
Dacă duhul de viață antrenează în mișcare trupul (cam tot așa cum energia electrică asigură funcționarea unui motor), duhul omului asigură rațiunea - adică discernământul și este parte componentă a minții care împarte aceeași „casă” cu sufletul. În 1Cor. 2/11, Pavel scrie privitor la duh (intelect): „În adevăr cine dintre oameni cunoaște lucrurile (tainele) omului afară de duhul omului care este el?”

Așadar ce este duhul omului?
- el asigură discernământul...
- asigură capacitatea de gândire spre bine sau spre rău (Conf.Gen. 6/5)
- este forul decizional deoarece este înzestrat cu voință proprie și putere de decizie. El alege între bine și rău, între viață și moarte. El hotărăște destinul nostru veșnic.  Tocmai de aceea ținta Duhului Sfânt este duhul omului, în scopul perfecționării printr-un proces de înnoire în sens spiritual:
„Iată dar ce vă spun și mărturisesc eu: Să nu mai trăiesc  cum trăiesc păgânii în deșertăciunea gândurilor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței  în care se află în urma împietririi inimii lor” (Efes. 4/17,18----)

Vers. 22: „...să vă înnoiți în duhul minții voastre.” 
Duhul omului funcționează pe bază de înțelepciune.
Toată activitatea duhului influențează negativ sau pozitiv starea sufletului.

Deci ce este sufletul? Nu este o persoană și nici suflarea.

Sufletul este cel mai complex compartiment al minții în care este oglindită activitatea duhului, gestionând latura sentimentală a fiecărei persoane.
Stările prin care trece sufletul se schimbă de la un moment la altul. De la bucurie trece la întristare, apoi la durere, de la iubire la ură, de la bunătate la răutate și invers.
Sufletul este omul lăuntric. (Conf. 1Petru 3/4)
În sens spiritual:
El are nevoie de odihnă (Matei 11/28), de hrană (Ps. 63/5), „de apă” (Ps. 42/2)
Poate fi: mâhnit (Ps. 42/5), încrezător (Ps. 42/5), credincios (Prov. 11/13), bun (Ecl. 7/8), vesel (Isaia 65/10), îndurerat (Isaia 65/14), întristat (Matei 26/38), curat (1Petru 1/22) și în final mântuit (Iacov 1/21).
Cea mai grea boală de care poate suferi este „durerea sufletească” care prin persistență duce la depresie.
Din punct de vedere spiritual sufletul poate fi viu sau mort. Efes. 2/1,6)
1)  Moarte în sens spiritual însemnând despărțire (Luca 15/24) iar înviere - viață în prezența lui Dumnezeu.
2) Sufletul este mort atunci când sentimentele ( dragoste, bunătate, milă, bucurie, pace s.a.m.d.) nu mai sunt active: Există chiar și o vorbă în popor: „Om fără suflet.” Bogatul a ajuns în iad, nu pentru că a fost bogat, ci pentru că i-a lipsit mila atât de necesară în procesul mântuirii, deoarece mila biruiește judecata. 
Ce se întâmplă cu sufletul când trupul își încetează activitatea? 
 Unii consideră că în momentul în care trupul este depus în mormânt, sufletul este ajuns în bucuria veșnică. E posibil așa ceva? Iacov scrie astfel: „...trupul fără duh de viață este mort” Din
momentul în care sursa vieții - Dumnezeu - retrage suflarea de viață, își încetează activitatea și celelalte părți componente ale minții: sufletul și duhul. „Caseta” are nevoie de casetofon, iar casetofonul are nevoie de energie Dacă așa ar sta lucrurile însemnă că se anulează învierea deoarece nu-și mai are sensul. Numai că sufletul este activ doar atunci când este asociat cu trupul pământesc sau trupul duhovnicesc. În ziua învierii sufletul (nu trupul) adormit va învia la o nouă viață într-un trup ceresc. 
Fără să insistăm prea mult pe această idee deoarece nu vreau să se suprapună cu cele scrise în resursa „Învierea de apoi” să vedem ce informații ne oferă Biblia:

Cuvântul lui Dumnezeu insistă în al asemăna pe om cu iarba de pe câmp. (Ps. 90/3-6, Ps 103/15, 1Petru 1/24, Iacov 1/11 etc.)
În Isaia 40/16 citim un cuvânt care trebuie să fie o strigare publică de interes general:
„Orice făptură este ca iarba, iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.”
Da. Floarea (sufletul) cade, nu spune că se ridică în sus.
Dumnezeu i-a spus lui Daniel: „Iar tu du-te, până va veni sfârșitul, te vei odihnit și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire la sfârșitul zilelor.” (Daniel 12/13) De ce nu i-o fi spus „vino”?
Revenind: „Floarea” devine o „sămânță” care cade lângă „iarbă”, fiind scuturată de „vântul Domnului”. Sămânța rămâne într-o stare de adormire (aidoma cu sămânța din sac), dar „embrionul” este viu și are putere de germinare.
Prin încolțire la vremea rânduită ea iese din nou la viață, iar Dumnezeu îi dă din nou un trup dar de data aceasta unul duhovnicesc.
Pavel explică: „Este semănat trup firesc și înviază trup duhovnicesc. Acolo unde va fi un trup firesc va fi și un trup duhovnicesc.” (1Cor. 15/44)
Trupul pământesc - țărână a fost, țărână va rămâne, deoarece: „...carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu” (1Cor. 15/50)

În „Primăvara minunată” când „Soarele neprihănirii” va încălzi pământul, alungând răceala iernii toate „semințele” adormite vor încolți și la porunca Domnului vor ieși la viață, primind un trup nou.
Vor încolți doar semințele de natură dumnezeiască (Conf. Maleahi 2/15) :
„Nu ne-a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viață și ne-a păstrat-o? Și ce cere acel Unul singur? Sămânță dumnezeiască.”
 Așa că apostolul Petru este determinat să ne îndemne și el în acest sens:
„Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața, apoi ne-a dat făgăduințele lui nespus de mari și scumpe ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești...”

Concluzie finală: „... vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele... Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul pentru judecată.