Fiecare din noi am fost cândva un prunc. Am crescut și am devenit oameni mari. Aceasta datorită faptului că Dumnezeu a poruncit: „Creșteți!” Bucuria cea mai mare pentru părinți a fost să ne vadă crescând. Nu există durere mai mare în inima unei mame decât să vadă copilul său că nu crește. Ce ar fi însemnat să fi rămas cu toții prunci? Imaginați-vă o familie cu 10 copii toți în fașă, niciunul nu dă semne să crească - ar fi o tragedie...
Trecând în plan spiritual, Biserica lui Dumnezeu este formată din „prunci” dar este un har să fie în ea și „oameni mari” care trebuie să îngrijească de „cei mici”.
Venirea noastră în „familia” lui Dumnezeu s-a făcut prin „naștere” dar nu din voia firii sau din voia vrunui om, ci „din Dumnezeu”. Așa că Petru este motivat să scrie: „Voi ați fost născuți dintr-o sămânță care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (1Petru 1/23). În felul acesta am devenit „prunci în Hristos”. Porunca este valabilă și în acest caz: „Creșteți!”. A fost prima poruncă pe care a dăruit-o Dumnezeu făpturii omenești: .. Este și cea mai importantă poruncă.
Imaginați-vă acum o Biserică formată numai din „prunci” și nici un „om mare”. Așa era Biserica din Corint. Pavel întreabă: „Nu este nici unul între voi, măcar unul singur „matur” (înțelept) care să fie în stare să judece?”. El nu știa pe nici unul, nici chiar pe „lider” nu-l știa să fi fost un om „crescut”.
Așa că a fost determinat să scrie cuvintele: „Cât despre mine fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci ca unor „prunci în Hristos”. Pavel venise cândva în Biserica din Corint cu „bucate alese” dar specifice unor „oameni mari”. Era o „hrană tare” pentru cei cu „stomacul sănătos”. Apostolul constată însă, că „hrana” adusă de el era prea „tare” și nu o puteau asimila.
Era nevoie de „lapte”... Aceeași situație este și în unele Biserici din ziua de astăzi, deoarece ele sunt pline de „prunci” și mai puțini „oameni mari”. Unii spun să suntem în „școala lui Dumnezeu”, dar parcă mai corect ar fi să spunem că suntem în „grădinița lui Dumnezeu”
„Pruncii” au nevoie de „lapte” iar unii au nevoie chiar de un „lapte degresat 1,5% grăsime”
Hrană simplă: „Pufuleți și pufarine” dar este posibil după 30-40-50 de ani de „creștere”, aceeași hrană?
E o dezamăgire...
Pavel recunoaște și el: „Cândva am fost copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil, dar când m-am făcut om mare am lepădat ce era copilăresc”
Înseamnă că nu mai umblăm cu „babețică” și nici cu „sticluța cu lăptic” după noi.
După ce Pavel îi hrănește pe „pruncii” din Corint, el observă că „procesul de maturizare” stagnează.
Indisciplina în domeniul folosirii darurilor la determinat să scrie:
„Fraților, nu fiți copii la minte” (1Cor. 14/20a)
Mulțimea era dezorientată deoarece vânturile de învățătură își schimbau mereu direcția. Erau lipsiți de un reper major care să-i ajute să găsească direcția cea bună...
Aceeași situație o găsim și în Biserica din Efes, așa că apostolul îi îndeamnă la maturitate:
„Să nu mai fim copii plutind încoace și încolo mânați de orice vânt de învățătură, ci credincioși adevărului până vom ajunge toți la statura de om mare”. „Copii” nu au stabilitate și sunt ușor de „purtat”, „oameni mari” mai greu... Tocmai de aceea Pavel îi vrea „oameni mari”.
Conf. Evrei 5/14 pentru „oamenii mari” este recomandată „hrana tare”, consistentă și sănătoasă.
Psalmistul spune: „Mi se satură sufletul cu bucate grase și miezoase” (Ps. 63/5). Dar cine nu se hrănește decât cu „lapte” nu este obișnuit cu cuvântul despre neprihănire.
”Pruncul” își va întoarce urechea de la adevăr, deoarece el vrea doar istorisiri închipuite (2Tim. 4/4), doar vedenii, doar descoperiri, doar „cunoștințe din partea Domnului”.
Aceasta este hrana lui care îi priește cel mai bine...
Dar și mai rău, este posibil ca cândva să fi fost un „om mare” dar să fi dat din nou în „mintea copiilor”, conf. Evrei 5/12: „Voi care de mult trebuia să fiți învățători aveți iarăși trebuință de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu și ați ajuns iarăși să aveți nevoie de lapte”
Nu-i suficient să crești ci este bine să urmărești cum crești, deoarece este posibil să crești strâmb și mai târziu să nu mai poți fi „îndreptat”. Solomon scrie: „Ce este strâmb nu se mai poate îndrepta”...
Exemplu: Un pom roditor când este mic îi pui un tutore pentru a-l îndrepta în caz că ia o creștere greșită. Poți să mai faci așa ceva cu un pom „bătrân” mai ales dacă-i „ciotoros și câlțos”? În veci nu... Numai focul îl mai poate îndrepta...
„Frate, nu-i neapărat cum crezi și spui dumneata”. Da.... Dar, noi așa am primit și crescut: fără blugi, fără cravată, fără ceas la mână, fără internet, baticul sub barbă, fără Biblie cu fermoar sau cruce pe ea, fără cântăreți sau predicatori cu barbă, fără.... și fără.
A fost un fel de „creștere” potrivit cu hrana de atunci...
Însă, în Isaia 7/5 citim că copilul când se va naște va mânca „smântână și miere”
Asta înseamnă că din „lapte” trebuie ales doar smântâna - adică cuvântul cel mai bun și mai potrivit pentru alimentație corectă și o creștere sănătoasă. Deoarece nu orice s-ar putea să se potrivească pentru un „prunc”
„Cuvântul Tău este mai dulce decât fagurele de miere”.
Deci Cuvântul și numai Cuvântul.
Ce am prin de pe margine s-ar putea să-mi fie dăunător mai târziu și „nociv” atunci când vreau să „învăț” și pe alții
Este foarte bine să crești dar e și mai important cum crești...
Doctorul Luca „specialist în pediatrie” observă că pruncul Isus „creștea” dar întâi în înțelepciune și apoi în statură.
Aceasta mă va determină să am o „dietă” sănătoasă ca să cresc în mod sănătos.
Pavel constată că tânărul Timotei se „hrănea cu cuvintele credinței și ale bunei învățături”.
Am citit un îndemn afișat într-o farmacie valabil și pentru noi:
„Mănâncă sănătos, ca să crești sănătos”...
marți, 31 ianuarie 2017
sâmbătă, 28 ianuarie 2017
„Să fie lumină!”
Am cunoscut un creștin care în urma unei boli și-a pierdut complet vederea, iar mai târziu a plecat la „cele veșnice”... Când era încă în viață, după ani de întuneric, mi-a vorbit de „frumusețea” luminii și despre cât de mult o dorea el. Am ajuns la concluzia, că numai cel ce nu o are îi știe adevărata valoare.
Primul „dar” pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor a fost lumina, deoarece citim în Gen. 1/3 că El a poruncit: „Să fie lumină!” și a fost lumină.... Fără lumină viața ar fi fost dificilă dacă nu chiar imposibilă. Una din pedepsele care le-a dat Dumnezeu egiptenilor a fost, 3 zile de întuneric. Mi s-a părut mult... Exod. 10/23: „Oamenii nu se vedeau unii pe alții și nimeni nu s-a ridicat de la locul lui”.
Dar în locurile unde erau copii lui Israel era „lumină”.
Poporul lui Dumnezeu se putea bucura de lumină. Însă, în timp și poporul Său n-a mai prețuit „lumina” și au preferat „întunericul”. Așa că au întrerupt legătura cu „centrala” care transmitea lumină, iar întunericul s-a așternut peste tot poporul lui Dumnezeu. În Isaia 8/22 este descrisă această stare în cuvintele: necaz, negură, nevoie neagră și întuneric beznă.
Dar Dumnezeu a promis că „întunericul nu va împărăți” veșnic pentru că este pregătită o „mare lumină” pentru cei ce locuiesc în țara „umbrei morții” (Isaia 9/1,2).
Evreii n-au înțeles la ce se referă această profeție dar odată cu venirea Mântuitorului în lume a venit și lumina, deoarece Domnul Isus a zis:
„Eu sunt lumina lumii”
Ne-am fi așteptat ca oamenii să alerge spre această „lumină” deoarece menirea ei era să lumineze pe orice om venit în lume (Ioan 1/9) Dar nu... Cel ce deține „puterea întunericului” și este „întuneric” a dorit să stingă mereu această lumină iar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina și chiar au urât-o. Este greu de înțeles aceasta, dar explicația o găsim în Ioan 3/19... „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor erau rele”.
Întunericul care i-a cuprins pe oameni se datorează și faptului că cei care au pretins că dețin „lumina” îi ține pe alții „captivi” în întuneric.
Așa că Domnul Isus a fost nevoit să-i mustre: „Nici voi nu intrați în Împărăția lui Dumnezeu și nici pe alții nu-i lăsați”...
(Am oferit la cineva o Biblie. Din spusele lui o citea și o ținea pe masă. În una din zile a venit „duhovnicul” să-i sfințească casa. La vederea Bibliei de pe masă, „duhovnicul” i-a reproșat: Ce este asta aici? Este Biblia... Asta nu-i pentru dumneata, noi îți spunem ce trebuie să faci...
Foarte mulți oameni stau refugiați în întuneric și chiar îl urăsc pentru că faptele lor sunt specifice întunericului. (O lampă stradală care lumina un punct strategic era mereu spartă... Autoritățile au constatat că era spartă de către hoți, deoarece ei aveau nevoie doar de întuneric și nu de lumină.)
Cel ce s-a recomandat și a fost „lumina lumii” s-a înălțat la cer dar a lăsat printre oameni, „alte surse de lumină” care să-i lumineze pe oameni. Așa că citim în Matei 5/14: „Ucenicii sunt lumina lumii”
Nu spune, ucenicii ar trebui să fie lumina lumii ca și când nu ar fi...
Ci spune: „ucenicii sunt”, deoarece nu ai cum să fii ucenic, dar să nu fii „lumină”.
În vers. 16 citim: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor”
Dar în ce constă această lumină?... Văzând faptele voastre bune- să slăvească pe Dumnezeu.
Nu noi producem lumina, ci o primim din alte surse și o reflectăm prin faptele noastre.
În Psalmul 119/105: „Cuvântul Tău este o candelă și o lumină pe cărarea mea”
Romani 9/1: Pavel scrie: „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt”
Aceștia sunt „furnizorii” acreditați să transmită lumina. Noi suntem doar „lampa” care răspândește lumina. Deși lumina din interiorul „lămpii” nu scade niciodată și rămâne la aceiași „parametri” ea este împiedicată să fie răspândită din pricina „impurităților” care se depun pe „lampă” și ca atare este necesar o „curățire” permanentă a „impurităților” depuse.
Faptul că cineva nu mai luminează cum ar trebui este posibil să se datoreze unui „contact imperfect”
Iar dacă nu mai luminează de fel, înseamnă că este ruptă legătura cu „furnizorii”
Cu toată străduința ucenicilor „de a fi lumină”, oamenii nu se întorc din faptele lor rele la Dumnezeu care nu obosește iertând. Care să fie cauza?
Este necesară o „lumină specială” venită direct de sus.
Exemplu: Deși Saul văzuse strădania din viața unor sfinți pe care el îi prigonea, nu a fost mișcat deloc de atitudinea lor. Până când, în una din zile fiind pe drum a venit o „lumină direct din cer”.
A fost ziua convertirii , a fost ziua strămutării de sub „puterea întunericului” în Împărăția Fiul dragostei Lui (Colos. 1/13)
Așa că Pavel este motivat să scrie:
„Odinioară, eram în întuneric, dar acum suntem lumină cu Domnul”. (Efes. 5/8) Iar mintea noastră nu mai este întunecată și nu mai suntem străini de viața cu Dumnezeu. (Efes. 4/4)
Tot în acest sens, apostolul îi îndeamnă și pe alții să se bucure de acestă lumină, și să rămână în ea, umblând ca niște copii ai luminii. (Efes. 5/8b)
Iar cei ce nu a fost luminați pe deplin, el se roagă pentru ei și spune:
„Dumnezeul nostru să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea lui și să vă lumineze ochii inimii”...
Ce este lumina?
Ea constă în orice bunătate, în neprihănire și adevăr (Efes. 5/9)
Aceste „virtuții” sunt cele mai bune dovezi că suntem în „lumină”.
Cântarea ne îndeamnă: / O lumină poți să fii / Ca stelele poți străluci .
/ Răspândind în jurul tău / Lumină de la Dumnezeu.
Este necesar să strălucim ca niște lumini în lume. Pentru că Dumnezeu a zis:
„Să fie lumină!”...
Primul „dar” pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor a fost lumina, deoarece citim în Gen. 1/3 că El a poruncit: „Să fie lumină!” și a fost lumină.... Fără lumină viața ar fi fost dificilă dacă nu chiar imposibilă. Una din pedepsele care le-a dat Dumnezeu egiptenilor a fost, 3 zile de întuneric. Mi s-a părut mult... Exod. 10/23: „Oamenii nu se vedeau unii pe alții și nimeni nu s-a ridicat de la locul lui”.
Dar în locurile unde erau copii lui Israel era „lumină”.
Poporul lui Dumnezeu se putea bucura de lumină. Însă, în timp și poporul Său n-a mai prețuit „lumina” și au preferat „întunericul”. Așa că au întrerupt legătura cu „centrala” care transmitea lumină, iar întunericul s-a așternut peste tot poporul lui Dumnezeu. În Isaia 8/22 este descrisă această stare în cuvintele: necaz, negură, nevoie neagră și întuneric beznă.
Dar Dumnezeu a promis că „întunericul nu va împărăți” veșnic pentru că este pregătită o „mare lumină” pentru cei ce locuiesc în țara „umbrei morții” (Isaia 9/1,2).
Evreii n-au înțeles la ce se referă această profeție dar odată cu venirea Mântuitorului în lume a venit și lumina, deoarece Domnul Isus a zis:
„Eu sunt lumina lumii”
Ne-am fi așteptat ca oamenii să alerge spre această „lumină” deoarece menirea ei era să lumineze pe orice om venit în lume (Ioan 1/9) Dar nu... Cel ce deține „puterea întunericului” și este „întuneric” a dorit să stingă mereu această lumină iar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina și chiar au urât-o. Este greu de înțeles aceasta, dar explicația o găsim în Ioan 3/19... „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor erau rele”.
Întunericul care i-a cuprins pe oameni se datorează și faptului că cei care au pretins că dețin „lumina” îi ține pe alții „captivi” în întuneric.
Așa că Domnul Isus a fost nevoit să-i mustre: „Nici voi nu intrați în Împărăția lui Dumnezeu și nici pe alții nu-i lăsați”...
(Am oferit la cineva o Biblie. Din spusele lui o citea și o ținea pe masă. În una din zile a venit „duhovnicul” să-i sfințească casa. La vederea Bibliei de pe masă, „duhovnicul” i-a reproșat: Ce este asta aici? Este Biblia... Asta nu-i pentru dumneata, noi îți spunem ce trebuie să faci...
Foarte mulți oameni stau refugiați în întuneric și chiar îl urăsc pentru că faptele lor sunt specifice întunericului. (O lampă stradală care lumina un punct strategic era mereu spartă... Autoritățile au constatat că era spartă de către hoți, deoarece ei aveau nevoie doar de întuneric și nu de lumină.)
Cel ce s-a recomandat și a fost „lumina lumii” s-a înălțat la cer dar a lăsat printre oameni, „alte surse de lumină” care să-i lumineze pe oameni. Așa că citim în Matei 5/14: „Ucenicii sunt lumina lumii”
Nu spune, ucenicii ar trebui să fie lumina lumii ca și când nu ar fi...
Ci spune: „ucenicii sunt”, deoarece nu ai cum să fii ucenic, dar să nu fii „lumină”.
În vers. 16 citim: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor”
Dar în ce constă această lumină?... Văzând faptele voastre bune- să slăvească pe Dumnezeu.
Nu noi producem lumina, ci o primim din alte surse și o reflectăm prin faptele noastre.
În Psalmul 119/105: „Cuvântul Tău este o candelă și o lumină pe cărarea mea”
Romani 9/1: Pavel scrie: „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt”
Aceștia sunt „furnizorii” acreditați să transmită lumina. Noi suntem doar „lampa” care răspândește lumina. Deși lumina din interiorul „lămpii” nu scade niciodată și rămâne la aceiași „parametri” ea este împiedicată să fie răspândită din pricina „impurităților” care se depun pe „lampă” și ca atare este necesar o „curățire” permanentă a „impurităților” depuse.
Faptul că cineva nu mai luminează cum ar trebui este posibil să se datoreze unui „contact imperfect”
Iar dacă nu mai luminează de fel, înseamnă că este ruptă legătura cu „furnizorii”
Cu toată străduința ucenicilor „de a fi lumină”, oamenii nu se întorc din faptele lor rele la Dumnezeu care nu obosește iertând. Care să fie cauza?
Este necesară o „lumină specială” venită direct de sus.
Exemplu: Deși Saul văzuse strădania din viața unor sfinți pe care el îi prigonea, nu a fost mișcat deloc de atitudinea lor. Până când, în una din zile fiind pe drum a venit o „lumină direct din cer”.
A fost ziua convertirii , a fost ziua strămutării de sub „puterea întunericului” în Împărăția Fiul dragostei Lui (Colos. 1/13)
Așa că Pavel este motivat să scrie:
„Odinioară, eram în întuneric, dar acum suntem lumină cu Domnul”. (Efes. 5/8) Iar mintea noastră nu mai este întunecată și nu mai suntem străini de viața cu Dumnezeu. (Efes. 4/4)
Tot în acest sens, apostolul îi îndeamnă și pe alții să se bucure de acestă lumină, și să rămână în ea, umblând ca niște copii ai luminii. (Efes. 5/8b)
Iar cei ce nu a fost luminați pe deplin, el se roagă pentru ei și spune:
„Dumnezeul nostru să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea lui și să vă lumineze ochii inimii”...
Ce este lumina?
Ea constă în orice bunătate, în neprihănire și adevăr (Efes. 5/9)
Aceste „virtuții” sunt cele mai bune dovezi că suntem în „lumină”.
Cântarea ne îndeamnă: / O lumină poți să fii / Ca stelele poți străluci .
/ Răspândind în jurul tău / Lumină de la Dumnezeu.
Este necesar să strălucim ca niște lumini în lume. Pentru că Dumnezeu a zis:
„Să fie lumină!”...
vineri, 27 ianuarie 2017
Idoli.... purtați în inimă.
Una dintre cele mai vechi practice religioase din istoria omenirii a fost închinarea la idoli.
Un păcat pe care Dumnezeu l-a condamnat și chiar l-a pedepsit, dar nu s-a renunțat la el...
Dar ce este un idol?
În călătoria lui Iacov spre Haran, Dumnezeu i se descoperă într-un mod deosebit, dar această „întâlnire” nu l-a „marcat pozitiv”așa cum era de așteptat. Ajuns la Laban găsește o casă plină de idoli (dumnezei). Oare să-i fi spus Iacov soției, de întâlnirea lui cu Dumnezeu? Nu știm...
După 20 de ani Iacov pleacă cu toată familia din casa socrului său. Câte lucruri de preț era în casa tatălui său pe care Rahela putea să și le însușească...Dar ea a furat ceia ce i-a fost mai drag și a iubit- idolii pe care Laban i-a numit dumnezeii lui.
Niște păpuși pe care putem să-i numim „dumnezei de buzunar”, dar care i-a produs moartea Rahelei...
Dar ce este totuși un idol și cum îl putem defini?
Un idol este un obiect sau o persoană de care te „îndrăgostești” în mod nejustificat, care îți stăpânește viața devenind robul lui.
Creștinii care s-au hotărât să-L slujească pe singurul Dumnezeu adevărat, pretind că au renunțat cu desăvârșire la ei. L-am auzit pe cineva predicând: Când m-am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu, i-am coborât de pe pereți, i-am pus grămadă în curte și le-am dat foc. Însă, m-a surprins că niciunul din ei nu s-a „văitat” și atunci mi-am dat seama, că am slujit atâția ani unor dumnezei fără viață. Dar și în aceste condiții, am scăpat noi în totalitate de idoli? Modernismul a ușurat viața oamenilor și în acest domeniu: nu-i mai purtăm după noi și nici nu mai îngreunăm pereții cu ei, ci îi purtăm în inimă.
În Ezechel 14/3 citim: „Fiul omului, oamenii aceștia își poartă idolii în inimă.”
Așadar, tema de față tratează câteva categorii de „idoli” purtați în inimă.
1)O primă formă de idolatrie, o găsim în 1Tim 6/10: Iubirea de Bani.
Nu spune „banii”, ci iubirea de bani - rădăcina tuturor relelor...
Fiecare om are nevoie de bani, deoarece viața ar fi imposibilă fără ei, dar să fii „îndrăgostit ” de ei, este cu totul altceva...Noaptea îi visezi, iar toată ziua alergi după ei. Inima-i „bolnavă” și veșnic nemulțumită..
Vorbim în ziua de astăzi mai mult de îngrijorarea celor bogați, decât a celor săraci. Cineva se ruga mereu în Biserică:
„Doamne te rog” nu-i îngădui pe oameni să facă bani falși.
Dar nu-i îngădui nici pe bani să facă „oameni falși”
Iubirea de bani”, rădăcina tuturor relelor...
Oameni bogați stau după gratii deoarece au dorit să fie și mai bogați. Visul lor era să ajungă în topul celor „300” din revista „Capital”, dar au ajuns unde nu și-au dorit...
Despre proorocul Balaam se spune că a „iubit plata nelegiuirii”(2 Petru 2/15) - nu spune că a primit-o, deoarece Balaam nu a primit nimic, dar când Balac i-a promis averea lui, inima i s-a lipit de aceasta, încât el, nu și-a mai găsit „liniștea sufletească”.
„Banii nu aduc fericirea”- spune un proverb, dar în schimb sigur aduc o stare de nemulțumire...
(Era un om bogat dar foarte supărat. În una din zile s-a întâlnit cu un prieten de-al său, iar acesta îl întreabă: Cei cu tine așa amărât? Acesta răspunse: Îmi mai trebuie 100 lei să devin miliardar. Prietenul a scos 100 lei din sărăcia lui și i-a dat, iar omul a plecat mai mult „zburând” decât mergând, plin de bucurie că a devenit miliardar. La câteva zile cel cei oferise banii s-a întâlnit cu miliardarul și parcă l-a văzut și mai amărât decât prima dată și l-a întrebat: Ce s-a întâmplat? Omul s-a destăinuit: Îmi mai trebuie 100 lei să încep alt miliard și nu am...)
Nemulțumitori cu soarta, veșnic nemulțumiți. (Iuda 16)
2) O altă formă de idolatrie o găsim în 1 Tim. 3/1: Oamenii vor fi iubitori de sine.
Fiind îndrăgostiți de noi înșine și obsedați, suntem tentați să ne cheltuim toate resursele pentru „cosmetizarea” personală. Toată dragostea o investim doar în folosul nostru....
Însă, este bine să știm că iubirea de sine este sursa mândriei. Mândria favorizează încrederea de sine (Luca 18/9) și niciodată lepădarea de sine.
Încrederea de sine te determină să-i disprețuiești pe ceilalți. Totul ți se pare că se învârte în jurul prea-importantei tale persoane. În procesul de slujire, nimic nu-i bun și frumos ce fac alții, ce facem noi ni se pare desăvârșit- aceasta este idolatrie.
Să nu uităm că „iubirea de sine” este în capătul listei din 1 Tim. 3/1 deoarece este „rotița dințată” care pune în mișcare celelalte „rotițe” iar întregul „angrenaj” este portretul omului firesc care are o formă de evlavie.
Iubirea se sine pune în mișcare în primul rând iubirea de bani, urmează lăudăroșenia și cum era de așteptat următoarea este trufia.
Iubirea de sine poate fi eradicată doar atunci când sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu desparte ce este firesc de ce este duhovnicesc. Atunci lepădarea de sine ia locul iubirii de sine iar noi suntem vindecați și eliberați...
3)O altă formă de idolatrie este atunci când viața noastră este „stăpânită de Mamona”- dumnezeul bogățiilor pământești. Domnul Isus a spus în acest sens: „Nu puteți sluji la doi stăpâni. Ori veți iubi pe unul ori pe celălalt. Niciodată pe amândoi.
Cea mai bună ilustrație o găsim în discuția avută de Domnul Isus cu tânărul bogat. A fost un test pentru el care nu a putu să-l treacă cu bine, deoarece inima lui era „lipită” de bogății.
Important de reținut: Dumnezeu nu condamnă bogățiile dacă sunt agonisite în mod cinstit, ci El condamnă „lipiciul” care se face între inimă și ele.
În psalmul 49/6 citim: „Ei se încred în avuțiile lor, și se fălesc cu bogăția lor cea mare. Dar nu pot trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul.
De aceea apostolul Pavel avertizează că cei care vor să se îmbogățească cad în ispită, în laț și în pofte nesăbuite și vătămătoare. Iar cei ce-au atins această performanță sunt îndemnați la precauție: „Când cresc bogățiile nu vă lipiți inima de ele” (Ps. 60/2)
Pe seama acestor bogății își face loc un alt dumnezeu...
4)Dumnezeul lor este pântecele (Filip. 3/19)
Dar nu este nimic rău ca omul să mănânce deoarece mâncarea este pentru pântece iar pântecele este pentru mâncare. Dar să faci din pântece un dumnezeu, aceasta este idolatrie.
În Luca 21/34 citim: „Luați seama ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și astfel ziua aceea să vină fără veste”...
Iar în Deut. 8/10 citim: „Când vei mânca și te vei sătura să binecuvintezi pe Domnul și ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să uiți”...
Sunt două categorii distincte de oameni: oameni care mănâncă ca să trăiască și oameni care trăiesc doar să mănânce...
Bogatul care i-a rodit țarina a fost înșelat de acest „dumnezeu” deoarece el a crezut că a stat de vorbă cu sufletul său, când el de fapt a stat de vorbă cu pântecele căruia i-a spus: Mănâncă și bea.
Finalul:„Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va lua sufletul”
Un suflet „gol” dar un pântece „supra-plin”...
5)Nu suntem „îndrăgostiți” de noi înșine dar idolatrizăm pe alții...
Aceasta se întâmplă când omul „se uită la ce izbește ochii”.
Ne-am „îndrăgostit” de actori, staruri, vedete, cântăreți, sportivi și ei au devenit idolii noștri.
Timpul nostru este alocat în slujba unor dumnezei pământești.
Iar dacă nu avem un idol „dinafară” avem unul „dinăuntru”
Pe vremea lui Pavel, corintenii erau divizați: unul a lui Apolo, alții a lui Pavel, alții a lui Chifa.
Fiecare cu „fanul” lui. În acest fel Biserica era una lumească... Tocmai de aceea când scrie corintenilor, Pavel insistă: „Fugiți de închinarea la idoli”
În Fapte 13/22 ni se spune că Irod a ținut o cuvântare. Mulțimea probabil că l-a aplaudat (specific aplauzelor aduse unor slujitori în Biserică) dar alții au mers prea departe și au strigat: „Glas de dumnezeu nu de om”. În secunda următoare „dumnezeul” lor a căzut mort. Atunci abia și-au dat seama că nu era dumnezeu, deoarece dumnezeii adevărați nu mor. Mulțimea a determinat moartea acestui om prin atitudinea ei.
În multe cazuri noi suntem vinovați de căderea și nenorocirea altora, deoarece i-am zeificat, venerat și aplaudat la scenă deschisă, iar mândria merge înaintea pieirii (Prov. 16/18)
Este demn de apreciat atitudinea lui Pavel și a lui Barnaba când mulțimea i-au zeificat și a strigat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc” (Fapte 14/11)
Ei au sărit și au strigat: „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem tot oameni de aceeași fire ca și voi și vă aducem o vesta bună, să vă întoarceți de la acesta lucruri deșerte la Dumnezeul cel viu care a făcut cerul și pământul, marea și tot ce este în ea”...
Concluzie finală: 1Tim. 17/1: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, a nevăzutului, a singurului Dumnezeu adevărat să fie cinstea și slava în vecii vecilor”
Un păcat pe care Dumnezeu l-a condamnat și chiar l-a pedepsit, dar nu s-a renunțat la el...
Dar ce este un idol?
În călătoria lui Iacov spre Haran, Dumnezeu i se descoperă într-un mod deosebit, dar această „întâlnire” nu l-a „marcat pozitiv”așa cum era de așteptat. Ajuns la Laban găsește o casă plină de idoli (dumnezei). Oare să-i fi spus Iacov soției, de întâlnirea lui cu Dumnezeu? Nu știm...
După 20 de ani Iacov pleacă cu toată familia din casa socrului său. Câte lucruri de preț era în casa tatălui său pe care Rahela putea să și le însușească...Dar ea a furat ceia ce i-a fost mai drag și a iubit- idolii pe care Laban i-a numit dumnezeii lui.
Niște păpuși pe care putem să-i numim „dumnezei de buzunar”, dar care i-a produs moartea Rahelei...
Dar ce este totuși un idol și cum îl putem defini?
Un idol este un obiect sau o persoană de care te „îndrăgostești” în mod nejustificat, care îți stăpânește viața devenind robul lui.
Creștinii care s-au hotărât să-L slujească pe singurul Dumnezeu adevărat, pretind că au renunțat cu desăvârșire la ei. L-am auzit pe cineva predicând: Când m-am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu, i-am coborât de pe pereți, i-am pus grămadă în curte și le-am dat foc. Însă, m-a surprins că niciunul din ei nu s-a „văitat” și atunci mi-am dat seama, că am slujit atâția ani unor dumnezei fără viață. Dar și în aceste condiții, am scăpat noi în totalitate de idoli? Modernismul a ușurat viața oamenilor și în acest domeniu: nu-i mai purtăm după noi și nici nu mai îngreunăm pereții cu ei, ci îi purtăm în inimă.
În Ezechel 14/3 citim: „Fiul omului, oamenii aceștia își poartă idolii în inimă.”
Așadar, tema de față tratează câteva categorii de „idoli” purtați în inimă.
1)O primă formă de idolatrie, o găsim în 1Tim 6/10: Iubirea de Bani.
Nu spune „banii”, ci iubirea de bani - rădăcina tuturor relelor...
Fiecare om are nevoie de bani, deoarece viața ar fi imposibilă fără ei, dar să fii „îndrăgostit ” de ei, este cu totul altceva...Noaptea îi visezi, iar toată ziua alergi după ei. Inima-i „bolnavă” și veșnic nemulțumită..
Vorbim în ziua de astăzi mai mult de îngrijorarea celor bogați, decât a celor săraci. Cineva se ruga mereu în Biserică:
„Doamne te rog” nu-i îngădui pe oameni să facă bani falși.
Dar nu-i îngădui nici pe bani să facă „oameni falși”
Iubirea de bani”, rădăcina tuturor relelor...
Oameni bogați stau după gratii deoarece au dorit să fie și mai bogați. Visul lor era să ajungă în topul celor „300” din revista „Capital”, dar au ajuns unde nu și-au dorit...
Despre proorocul Balaam se spune că a „iubit plata nelegiuirii”(2 Petru 2/15) - nu spune că a primit-o, deoarece Balaam nu a primit nimic, dar când Balac i-a promis averea lui, inima i s-a lipit de aceasta, încât el, nu și-a mai găsit „liniștea sufletească”.
„Banii nu aduc fericirea”- spune un proverb, dar în schimb sigur aduc o stare de nemulțumire...
(Era un om bogat dar foarte supărat. În una din zile s-a întâlnit cu un prieten de-al său, iar acesta îl întreabă: Cei cu tine așa amărât? Acesta răspunse: Îmi mai trebuie 100 lei să devin miliardar. Prietenul a scos 100 lei din sărăcia lui și i-a dat, iar omul a plecat mai mult „zburând” decât mergând, plin de bucurie că a devenit miliardar. La câteva zile cel cei oferise banii s-a întâlnit cu miliardarul și parcă l-a văzut și mai amărât decât prima dată și l-a întrebat: Ce s-a întâmplat? Omul s-a destăinuit: Îmi mai trebuie 100 lei să încep alt miliard și nu am...)
Nemulțumitori cu soarta, veșnic nemulțumiți. (Iuda 16)
2) O altă formă de idolatrie o găsim în 1 Tim. 3/1: Oamenii vor fi iubitori de sine.
Fiind îndrăgostiți de noi înșine și obsedați, suntem tentați să ne cheltuim toate resursele pentru „cosmetizarea” personală. Toată dragostea o investim doar în folosul nostru....
Însă, este bine să știm că iubirea de sine este sursa mândriei. Mândria favorizează încrederea de sine (Luca 18/9) și niciodată lepădarea de sine.
Încrederea de sine te determină să-i disprețuiești pe ceilalți. Totul ți se pare că se învârte în jurul prea-importantei tale persoane. În procesul de slujire, nimic nu-i bun și frumos ce fac alții, ce facem noi ni se pare desăvârșit- aceasta este idolatrie.
Să nu uităm că „iubirea de sine” este în capătul listei din 1 Tim. 3/1 deoarece este „rotița dințată” care pune în mișcare celelalte „rotițe” iar întregul „angrenaj” este portretul omului firesc care are o formă de evlavie.
Iubirea se sine pune în mișcare în primul rând iubirea de bani, urmează lăudăroșenia și cum era de așteptat următoarea este trufia.
Iubirea de sine poate fi eradicată doar atunci când sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu desparte ce este firesc de ce este duhovnicesc. Atunci lepădarea de sine ia locul iubirii de sine iar noi suntem vindecați și eliberați...
3)O altă formă de idolatrie este atunci când viața noastră este „stăpânită de Mamona”- dumnezeul bogățiilor pământești. Domnul Isus a spus în acest sens: „Nu puteți sluji la doi stăpâni. Ori veți iubi pe unul ori pe celălalt. Niciodată pe amândoi.
Cea mai bună ilustrație o găsim în discuția avută de Domnul Isus cu tânărul bogat. A fost un test pentru el care nu a putu să-l treacă cu bine, deoarece inima lui era „lipită” de bogății.
Important de reținut: Dumnezeu nu condamnă bogățiile dacă sunt agonisite în mod cinstit, ci El condamnă „lipiciul” care se face între inimă și ele.
În psalmul 49/6 citim: „Ei se încred în avuțiile lor, și se fălesc cu bogăția lor cea mare. Dar nu pot trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul.
De aceea apostolul Pavel avertizează că cei care vor să se îmbogățească cad în ispită, în laț și în pofte nesăbuite și vătămătoare. Iar cei ce-au atins această performanță sunt îndemnați la precauție: „Când cresc bogățiile nu vă lipiți inima de ele” (Ps. 60/2)
Pe seama acestor bogății își face loc un alt dumnezeu...
4)Dumnezeul lor este pântecele (Filip. 3/19)
Dar nu este nimic rău ca omul să mănânce deoarece mâncarea este pentru pântece iar pântecele este pentru mâncare. Dar să faci din pântece un dumnezeu, aceasta este idolatrie.
În Luca 21/34 citim: „Luați seama ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și astfel ziua aceea să vină fără veste”...
Iar în Deut. 8/10 citim: „Când vei mânca și te vei sătura să binecuvintezi pe Domnul și ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să uiți”...
Sunt două categorii distincte de oameni: oameni care mănâncă ca să trăiască și oameni care trăiesc doar să mănânce...
Bogatul care i-a rodit țarina a fost înșelat de acest „dumnezeu” deoarece el a crezut că a stat de vorbă cu sufletul său, când el de fapt a stat de vorbă cu pântecele căruia i-a spus: Mănâncă și bea.
Finalul:„Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va lua sufletul”
Un suflet „gol” dar un pântece „supra-plin”...
5)Nu suntem „îndrăgostiți” de noi înșine dar idolatrizăm pe alții...
Aceasta se întâmplă când omul „se uită la ce izbește ochii”.
Ne-am „îndrăgostit” de actori, staruri, vedete, cântăreți, sportivi și ei au devenit idolii noștri.
Timpul nostru este alocat în slujba unor dumnezei pământești.
Iar dacă nu avem un idol „dinafară” avem unul „dinăuntru”
Pe vremea lui Pavel, corintenii erau divizați: unul a lui Apolo, alții a lui Pavel, alții a lui Chifa.
Fiecare cu „fanul” lui. În acest fel Biserica era una lumească... Tocmai de aceea când scrie corintenilor, Pavel insistă: „Fugiți de închinarea la idoli”
În Fapte 13/22 ni se spune că Irod a ținut o cuvântare. Mulțimea probabil că l-a aplaudat (specific aplauzelor aduse unor slujitori în Biserică) dar alții au mers prea departe și au strigat: „Glas de dumnezeu nu de om”. În secunda următoare „dumnezeul” lor a căzut mort. Atunci abia și-au dat seama că nu era dumnezeu, deoarece dumnezeii adevărați nu mor. Mulțimea a determinat moartea acestui om prin atitudinea ei.
În multe cazuri noi suntem vinovați de căderea și nenorocirea altora, deoarece i-am zeificat, venerat și aplaudat la scenă deschisă, iar mândria merge înaintea pieirii (Prov. 16/18)
Este demn de apreciat atitudinea lui Pavel și a lui Barnaba când mulțimea i-au zeificat și a strigat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc” (Fapte 14/11)
Ei au sărit și au strigat: „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem tot oameni de aceeași fire ca și voi și vă aducem o vesta bună, să vă întoarceți de la acesta lucruri deșerte la Dumnezeul cel viu care a făcut cerul și pământul, marea și tot ce este în ea”...
Concluzie finală: 1Tim. 17/1: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, a nevăzutului, a singurului Dumnezeu adevărat să fie cinstea și slava în vecii vecilor”
joi, 26 ianuarie 2017
Dragostea... fără prefăcătorie.
Unul dintre cele mai frumoase cuvinte din Biblie, este cuvântul „dragoste”
Dragostea este temelia împărăției Lui Dumnezeu, întru-cât citim în Coloseni 1/13: „El, ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului dragostei Lui.
Așa că ne așteptăm ca în această „împărăție” să predomine dragostea...În Efeseni 4/16, Pavel scrie: „Din El tot trupul bine închegat, își primește creșterea și se zidește în dragoste”.
Însă, nu am reușit să stabilim exact, ce este dragostea în termeni biblici. Am rămas mirat de intensitarea, manifestărilor „dragostei” într-o Biserică: strângeri de mână, îmbrățișări, sărutări, ș.a.m.d...
Cineva de alături, era surprins și el: „Câtă dragoste aici”!
Numai că noi n-am înțeles că „felul” acesta aparent de dragoste, este unul superficial, formal...și este posibil să nu aibă nimici-o legătură cu inima...
Dragostea în termeni biblici nu înseamnă flori, nu înseamnă declarații. nu înseamnă cereri de prietenie pe Facebook, nu înseamnă cuvinte frumoase, nici îmbrățișări, nici chiar sărutări... NU.
Dragoste în „limbaj” biblic înseamnă sacrificiu, jertfire de sine în folosul altora...
Este absolut necesar o dovadă practică în acest sens. Exemplu:
Ioan 15/14 - „Nu este mai mai mare dragoste decât să-și dea viața cineva pentru prietenii săi.
Ioan 3/16 - „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Fiul Său...
Dragostea „dă”, „oferă” în folosul altora.
( Am văzut în una din zile doi tineri „îndrăgostiți”. Mergeau pe stradă unul lângă celălalt. Ea avea ambele mâini ocupate cu bagaje consistente, iar el avea în mână o pungă de plastic. Important era că din când în când, se opreau iar el o îmbrățișa și o săruta... O „dragoste” care nu vrea să se jertfească...
Cu „felul” acesta de dragoste, ne întâlnim la tot pasul și în biserici în ziua de astăzi:
„Pace frate”, „Domnul să te binecuvinteze!”, „Să fiți iubiți de Domnul!”, „Să fiți iubiți de toți!”
Frumoase cuvinte... Probabil și preotul și levitul, l-au „salutat pe cel căzut” în drum, deoarece erau foarte politicoși: „Însănătoșire grabnică” și atât...
Domnul Isus a rămas și El dezamăgit că totul se limitează la nivel declarativ : „Poporul acesta mă cinstește cu buzele dar inima este departe de Mine”.
Așa că n-am găsit o asemănare mai bună pentru dragoste, decât că ea seamănă cu un tort ornat frumos, cu glazură de diferite culori, bomboane, cireșe, steluțe argintii, însă „blatul e din material plastic”
Iar dacă dragostea chiar și așa puțină, dar dacă ar fi „curată” ar fi acceptabil. Principiul ar fi: „puțin și bun”decât mult și rău...Însă ea s-ar putea să fie ”diluată” și amestecată în multe cazuri cu prefăcătorie.
Nu întâmplător Petru scrie: „ Lepădați orice fel de prefăcătorie”...(1Petru 2/1) iar Pavel completează:
„Dragostea să fie fără prefăcătorie”...(Rom.12/9)
Este greu de deosebit o sărutare sinceră de „sărutul lui Iuda”
Este greu de deosebit o îmbrățișare sinceră, de „îmbrățișarea lui Ioab” (2Sam.20/9)
Este și mai greu de deosebit o declarație sinceră de una prefăcută...În Ieremia 9/4 citim: „Fiecare să se păzească de prietenul lui și să nu se încreadă în nici unul din frații lui... deoarece ei locuiesc în mijlocul fățărniciei” - și este imposibil să nu fie atinși de această „maladie”...Fățarnicii au de obicei „două fețe” și nici un „obraz”
(Un creștin a mers în vizită la un alt „creștin”. Pe când intra în curte a fost văzut pe geam de către gazdă. Au început cârtirile față de un alt prieten creștin care deja se găsea în casă: „Ei la ce mai vine și ăsta, cine l-a invitat”... Prietenul din casă a rămas însă surprins când gazda a ieșit afară și a strigat musafirului nou-venit: „Bine ai venit frate, ne bucurăm că ați venit, erați așteptat”...)
Una dintre cele mai frumoase și mai sincere povești de dragoste o vedem la doi tineri: David și Ionatan
Au făcut un „legământ” între ei care s-a păstrat și în condiții vitrege, când tatăl lui Ionatan îl ura de moarte pe prietenul său. Însă ura tatălui său nu a afectat în nici un fel relația dintre cei doi...
Exemple de felul acesta sunt foarte puține în Biblie.
Până și ucenicii Domnului Isus deși erau alături de Cel care era „dragostea întruchipată”, n-au reușit să treacă peste anumite orgolii și să se iubească cu adevărat. Era făptura omenească care nu este decât „carne păcătoasă” (Gen. 6/3)
În aceste condiții, El le-a poruncit: Vă dau o poruncă nouă: „Să vă iubiți unii pe alții - prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei” (Ioan 13/34, 35.) La fel scrie și Ioan. (1Ioan 3/23)
Dar oare cum „funcționează” o iubire poruncită? Mă gândesc că o iubire poruncită este o „misiune” foarte greu de îndeplinit...
Imaginați-vă că doi soți ar merge la divorț. Acolo judecătorul le-ar spune: „Nu vă divorțez, ci în numele legii, vă poruncesc ca de astăzi înainte să vă iubiți reciproc...Oare ar rezolva problema? Oare nu vor ieși „scântei”și mai departe ori de câte ori se vor întâlni unul cu celălalt?
De regulă unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină, dar unde nu este de fel poate fi impusă? Nu știu...
Cânt. Cântărilor 8/7b: „De ar da omul toate averile pentru dragoste, n-ar avea decât dispreț. Dragostea este jar de foc, o flacără a Domnului”
Dragostea nu este de „origine” pământească.
Ci ea „trece”(trad. nouă) printr-o inimă curată, un cuget bun și o credință neprefăcută (1Tim. 1/5)
Dar este de origine dumnezeiască...
Ea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. (Rom.5/5) Dragostea este Dumnezeu...
1Cor.13/13 „Acum rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea.
Dar cea mai mare este dragostea...
Dragostea este temelia împărăției Lui Dumnezeu, întru-cât citim în Coloseni 1/13: „El, ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului dragostei Lui.
Așa că ne așteptăm ca în această „împărăție” să predomine dragostea...În Efeseni 4/16, Pavel scrie: „Din El tot trupul bine închegat, își primește creșterea și se zidește în dragoste”.
Însă, nu am reușit să stabilim exact, ce este dragostea în termeni biblici. Am rămas mirat de intensitarea, manifestărilor „dragostei” într-o Biserică: strângeri de mână, îmbrățișări, sărutări, ș.a.m.d...
Cineva de alături, era surprins și el: „Câtă dragoste aici”!
Numai că noi n-am înțeles că „felul” acesta aparent de dragoste, este unul superficial, formal...și este posibil să nu aibă nimici-o legătură cu inima...
Dragostea în termeni biblici nu înseamnă flori, nu înseamnă declarații. nu înseamnă cereri de prietenie pe Facebook, nu înseamnă cuvinte frumoase, nici îmbrățișări, nici chiar sărutări... NU.
Dragoste în „limbaj” biblic înseamnă sacrificiu, jertfire de sine în folosul altora...
Este absolut necesar o dovadă practică în acest sens. Exemplu:
Ioan 15/14 - „Nu este mai mai mare dragoste decât să-și dea viața cineva pentru prietenii săi.
Ioan 3/16 - „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Fiul Său...
Dragostea „dă”, „oferă” în folosul altora.
( Am văzut în una din zile doi tineri „îndrăgostiți”. Mergeau pe stradă unul lângă celălalt. Ea avea ambele mâini ocupate cu bagaje consistente, iar el avea în mână o pungă de plastic. Important era că din când în când, se opreau iar el o îmbrățișa și o săruta... O „dragoste” care nu vrea să se jertfească...
Cu „felul” acesta de dragoste, ne întâlnim la tot pasul și în biserici în ziua de astăzi:
„Pace frate”, „Domnul să te binecuvinteze!”, „Să fiți iubiți de Domnul!”, „Să fiți iubiți de toți!”
Frumoase cuvinte... Probabil și preotul și levitul, l-au „salutat pe cel căzut” în drum, deoarece erau foarte politicoși: „Însănătoșire grabnică” și atât...
Domnul Isus a rămas și El dezamăgit că totul se limitează la nivel declarativ : „Poporul acesta mă cinstește cu buzele dar inima este departe de Mine”.
Așa că n-am găsit o asemănare mai bună pentru dragoste, decât că ea seamănă cu un tort ornat frumos, cu glazură de diferite culori, bomboane, cireșe, steluțe argintii, însă „blatul e din material plastic”
Iar dacă dragostea chiar și așa puțină, dar dacă ar fi „curată” ar fi acceptabil. Principiul ar fi: „puțin și bun”decât mult și rău...Însă ea s-ar putea să fie ”diluată” și amestecată în multe cazuri cu prefăcătorie.
Nu întâmplător Petru scrie: „ Lepădați orice fel de prefăcătorie”...(1Petru 2/1) iar Pavel completează:
„Dragostea să fie fără prefăcătorie”...(Rom.12/9)
Este greu de deosebit o sărutare sinceră de „sărutul lui Iuda”
Este greu de deosebit o îmbrățișare sinceră, de „îmbrățișarea lui Ioab” (2Sam.20/9)
Este și mai greu de deosebit o declarație sinceră de una prefăcută...În Ieremia 9/4 citim: „Fiecare să se păzească de prietenul lui și să nu se încreadă în nici unul din frații lui... deoarece ei locuiesc în mijlocul fățărniciei” - și este imposibil să nu fie atinși de această „maladie”...Fățarnicii au de obicei „două fețe” și nici un „obraz”
(Un creștin a mers în vizită la un alt „creștin”. Pe când intra în curte a fost văzut pe geam de către gazdă. Au început cârtirile față de un alt prieten creștin care deja se găsea în casă: „Ei la ce mai vine și ăsta, cine l-a invitat”... Prietenul din casă a rămas însă surprins când gazda a ieșit afară și a strigat musafirului nou-venit: „Bine ai venit frate, ne bucurăm că ați venit, erați așteptat”...)
Una dintre cele mai frumoase și mai sincere povești de dragoste o vedem la doi tineri: David și Ionatan
Au făcut un „legământ” între ei care s-a păstrat și în condiții vitrege, când tatăl lui Ionatan îl ura de moarte pe prietenul său. Însă ura tatălui său nu a afectat în nici un fel relația dintre cei doi...
Exemple de felul acesta sunt foarte puține în Biblie.
Până și ucenicii Domnului Isus deși erau alături de Cel care era „dragostea întruchipată”, n-au reușit să treacă peste anumite orgolii și să se iubească cu adevărat. Era făptura omenească care nu este decât „carne păcătoasă” (Gen. 6/3)
În aceste condiții, El le-a poruncit: Vă dau o poruncă nouă: „Să vă iubiți unii pe alții - prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei” (Ioan 13/34, 35.) La fel scrie și Ioan. (1Ioan 3/23)
Dar oare cum „funcționează” o iubire poruncită? Mă gândesc că o iubire poruncită este o „misiune” foarte greu de îndeplinit...
Imaginați-vă că doi soți ar merge la divorț. Acolo judecătorul le-ar spune: „Nu vă divorțez, ci în numele legii, vă poruncesc ca de astăzi înainte să vă iubiți reciproc...Oare ar rezolva problema? Oare nu vor ieși „scântei”și mai departe ori de câte ori se vor întâlni unul cu celălalt?
De regulă unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină, dar unde nu este de fel poate fi impusă? Nu știu...
Cânt. Cântărilor 8/7b: „De ar da omul toate averile pentru dragoste, n-ar avea decât dispreț. Dragostea este jar de foc, o flacără a Domnului”
Dragostea nu este de „origine” pământească.
Ci ea „trece”(trad. nouă) printr-o inimă curată, un cuget bun și o credință neprefăcută (1Tim. 1/5)
Dar este de origine dumnezeiască...
Ea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. (Rom.5/5) Dragostea este Dumnezeu...
1Cor.13/13 „Acum rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea.
Dar cea mai mare este dragostea...
luni, 23 ianuarie 2017
Dragostea... apoi darurile duhovnicești.
„Cât privește darurile duhovnicești, nu vreau să fiți în necunoștință”- scrie apostolul Pavel corintenilor. (1 Cor. 12/1).
Dar la ce se referă această „necunoștință” deoarece în Biserica din Corint, darurile duhovnicești se foloseau deja din abundență. Numai că erau folosite fără rânduială.
De regulă se spune, că teoria trebuie asociată cu practica. Dar aici lucrurile sunt invers: practica trebuie armonizată cu teoria. Adică trebuie folosită ca la orice produs „cartea tehnică”
Pavel nu-i îngrădește pe corinteni în folosirea lor, ci dimpotrivă, îi încurajează să le dorească și apoi să le folosească. Așa că citim în 1 Cor. 14/1b:
Urmăriți dragostea. „Umblați și după darurile duhovnicești”.
Dar de ce este necesară,dragostea înaintea darurilor?
Deoarece darurile sunt în folosul altora(conf. 1Cor.12/7) iar când e vorba de folosul altora suntem reținuți...
(Imaginați-vă că lunar ați primi un cadou pe adresa d-voastră. În momentul când deschideți cutia, găsiți o notă deasupra: „Nu-i pentru d-voastră, ci pentru alții”. Te-ai bucura? L-ai mai dori? Dar dacă ar fi dragoste lucrurile ar trebui să se desfășoare altfel...
În 1Cor. 14/i2 citim: „Tot așa și voi fiindcă râvniți după darurile duhovnicești să căutați să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii”
Cineva întreba: Dacă darurile sunt un „dar”, de ce trebuie să umblu eu după ele? Am fost nevoit să-i spun: Conf. Proverbe 9/14 și nevasta este un dar, însă n-am primit-o cadou prin colet poștal și nici nu ne-am trezit cu ea la ușă ci am căutat-o... I-am cerut o mână iar ea generoasă le-a întins pe amândouă...
Tot așa și cu darurile - având în vedere că sunt pentru noi, avem dreptul să le căutăm și să-l întrebăm pe Dumnezeu: Unde este darul meu? sau: Ce dar îmi dai mie?
Și aceasta datorită faptului, că darurile nu sunt „monopolul” unei confesiuni religioase. Nu.
Ele sunt „proprietatea Duhului Sfânt. El dă cum voiește El și nu cum voiesc eu. El dă pe care voiește El și nu pe care voiesc eu. Duhul Sfânt știe cel mai bine ce dar mi se potrivește...
Pavel doar spune că trebuie să umblăm după darurile cele mai bune (1 Cor. 12/31).
Dar sunt și daruri mai puțin bune?
Trebuie să reținem că există o „scară valorică” a darurilor. În 1 Cor. 12 ne este prezentată lista în funcție de valoarea lor. Primul pe listă este darul înțelepciunii care este și cel mai important dar.
Toate celelalte daruri trebuie să fie însoțite de darul înțelepciunii. Pentru unii, cel mai important „dar” este darul vorbirii în alte limbi. Credincioșii sunt indoctrinați, că e absolut necesar și trebuie urgent rezolvată problema.
Însă, nu știu de ce dorim noi numaidecât acest dar după „gustul” nostru și nu lăsăm la libertatea Duhului Sfânt de a ne da un dar care voiește El și nu care voiesc eu.
Să nu uităm că fecioarele din pilda rostită de Domnul Isus în Matei 25, au fost acceptate în odaia de nuntă, nu pentru că ar fi făcut minuni sau ar fi proorocit sau ar fi vorbit în alte limbi, ci pentru că au avut darul înțelepciunii care le-a fost de mare folos pentru a-și chibzui viața...
Poate de un asemenea dar am nevoie eu și tu. Umblă după el.... caută-l și nu renunța până nu-l vei căpăta...
Atunci când vorbim despre darurile duhovnicești nu trebuie să scăpăm din vedere că însuși Duhul Sfânt este un dar. În Fapte 2/38b „...veți primi darul Duhului Sfânt”.
Însă, nici acest dar nu se primește dacă cineva nu-l acceptă în inimă.
Apoc. 3/20 „Eu (Duhul Sfânt) stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul meu voi intra la el și voi cina cu el”
Revenind la darurile duhovnicești citim în 1 Cor. 14/1:
„Urmăriți dragostea și apoi darurile duhovnicești”.
Dar de ce este necesară dragostea în slujirea cu darurile?
Deoarece , dragostea este baza (temelia) pe care se zidește:
Efes. 4/16: „Din El tot trupul își primește creșterea...și se zidește în dragoste”
În 1Cor 3/10 Pavel atenționează: „...fiecare să ia seama cum zidește și nu cât zidește”
Deci întâi calitate și apoi cantitate. Cantitatea să nu fie în detrimentul calității
În Matei cap. 7/22 citim: Mulți îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău, n-am scos noi draci în Numele Tău și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”
Răspunsul a fost: „Niciodată nu v-am cunoscut, depărtați-vă de la mine voi toți care lucrați fărădelege”
Important: Au venit „lucrătorii” să primească răsplata. Dezamăgirea a fost neașteptată și neprevăzută. Stăpânul nu-i cunoștea pe lucrători...
Cum e posibil așa ceva? Care este cauza? Doar au lucrat la zidirea împărăției lui...
Unii susțin că lucrătorii aceștia au fost cândva „lucrători” dar nu până la capăt, deoarece „au căzut”... Dar, Domnul Isus nu spune așa ceva, ci doar spune că au lucrat fără-lege.
Au lucrat fără forme legale.
De ce? Deoarece au lucrat fără dragoste- doar din interese personale.
Dragostea este împlinirea legii- dragostea este lege.
Cadrul legal este dragostea. Fără dragoste este „lucru la negru”...
Stăpânul nu le-a contestat „lucrul”, ci „legalitatea” în care au lucrat.
Nu întâmplător Domnul Isus în momentul în care l-a investit în slujire pe apostolul Petru l-a întrebat: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât ceilalți?”
Trei întrebări cu același conținut ca și când n-ar mai fi fost alte întrebări. Dar ele au fost foarte importante.
Astăzi, investirea într-o slujbă se face pe baza multor întrebări dar nu mai sunt legate de dragoste ca și când n-ar mai fi nevoie de ea...
În acest sens, Pavel scrie:
„Chiar dacă a-și vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor”.
„Chiar dacă aș avea darul proorociei și aș cunoaște toate tainele științei și dacă aș avea toată credința încât să muți munții și n-aș avea dragoste nu sunt nimic”
Tu nu trebuie să fii un nimic...
Tu trebuie să fii luptătorul care se luptă după rânduieli... Tu trebuie să fii plugarul care așteaptă cu răbdare rodurile.
2Tim.2/7:Înțelege ce-ți spun, Domnul îți va da pricepere...
Dar la ce se referă această „necunoștință” deoarece în Biserica din Corint, darurile duhovnicești se foloseau deja din abundență. Numai că erau folosite fără rânduială.
De regulă se spune, că teoria trebuie asociată cu practica. Dar aici lucrurile sunt invers: practica trebuie armonizată cu teoria. Adică trebuie folosită ca la orice produs „cartea tehnică”
Pavel nu-i îngrădește pe corinteni în folosirea lor, ci dimpotrivă, îi încurajează să le dorească și apoi să le folosească. Așa că citim în 1 Cor. 14/1b:
Urmăriți dragostea. „Umblați și după darurile duhovnicești”.
Dar de ce este necesară,dragostea înaintea darurilor?
Deoarece darurile sunt în folosul altora(conf. 1Cor.12/7) iar când e vorba de folosul altora suntem reținuți...
(Imaginați-vă că lunar ați primi un cadou pe adresa d-voastră. În momentul când deschideți cutia, găsiți o notă deasupra: „Nu-i pentru d-voastră, ci pentru alții”. Te-ai bucura? L-ai mai dori? Dar dacă ar fi dragoste lucrurile ar trebui să se desfășoare altfel...
În 1Cor. 14/i2 citim: „Tot așa și voi fiindcă râvniți după darurile duhovnicești să căutați să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii”
Cineva întreba: Dacă darurile sunt un „dar”, de ce trebuie să umblu eu după ele? Am fost nevoit să-i spun: Conf. Proverbe 9/14 și nevasta este un dar, însă n-am primit-o cadou prin colet poștal și nici nu ne-am trezit cu ea la ușă ci am căutat-o... I-am cerut o mână iar ea generoasă le-a întins pe amândouă...
Tot așa și cu darurile - având în vedere că sunt pentru noi, avem dreptul să le căutăm și să-l întrebăm pe Dumnezeu: Unde este darul meu? sau: Ce dar îmi dai mie?
Și aceasta datorită faptului, că darurile nu sunt „monopolul” unei confesiuni religioase. Nu.
Ele sunt „proprietatea Duhului Sfânt. El dă cum voiește El și nu cum voiesc eu. El dă pe care voiește El și nu pe care voiesc eu. Duhul Sfânt știe cel mai bine ce dar mi se potrivește...
Pavel doar spune că trebuie să umblăm după darurile cele mai bune (1 Cor. 12/31).
Dar sunt și daruri mai puțin bune?
Trebuie să reținem că există o „scară valorică” a darurilor. În 1 Cor. 12 ne este prezentată lista în funcție de valoarea lor. Primul pe listă este darul înțelepciunii care este și cel mai important dar.
Toate celelalte daruri trebuie să fie însoțite de darul înțelepciunii. Pentru unii, cel mai important „dar” este darul vorbirii în alte limbi. Credincioșii sunt indoctrinați, că e absolut necesar și trebuie urgent rezolvată problema.
Însă, nu știu de ce dorim noi numaidecât acest dar după „gustul” nostru și nu lăsăm la libertatea Duhului Sfânt de a ne da un dar care voiește El și nu care voiesc eu.
Să nu uităm că fecioarele din pilda rostită de Domnul Isus în Matei 25, au fost acceptate în odaia de nuntă, nu pentru că ar fi făcut minuni sau ar fi proorocit sau ar fi vorbit în alte limbi, ci pentru că au avut darul înțelepciunii care le-a fost de mare folos pentru a-și chibzui viața...
Poate de un asemenea dar am nevoie eu și tu. Umblă după el.... caută-l și nu renunța până nu-l vei căpăta...
Atunci când vorbim despre darurile duhovnicești nu trebuie să scăpăm din vedere că însuși Duhul Sfânt este un dar. În Fapte 2/38b „...veți primi darul Duhului Sfânt”.
Însă, nici acest dar nu se primește dacă cineva nu-l acceptă în inimă.
Apoc. 3/20 „Eu (Duhul Sfânt) stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul meu voi intra la el și voi cina cu el”
Revenind la darurile duhovnicești citim în 1 Cor. 14/1:
„Urmăriți dragostea și apoi darurile duhovnicești”.
Dar de ce este necesară dragostea în slujirea cu darurile?
Deoarece , dragostea este baza (temelia) pe care se zidește:
Efes. 4/16: „Din El tot trupul își primește creșterea...și se zidește în dragoste”
În 1Cor 3/10 Pavel atenționează: „...fiecare să ia seama cum zidește și nu cât zidește”
Deci întâi calitate și apoi cantitate. Cantitatea să nu fie în detrimentul calității
În Matei cap. 7/22 citim: Mulți îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău, n-am scos noi draci în Numele Tău și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”
Răspunsul a fost: „Niciodată nu v-am cunoscut, depărtați-vă de la mine voi toți care lucrați fărădelege”
Important: Au venit „lucrătorii” să primească răsplata. Dezamăgirea a fost neașteptată și neprevăzută. Stăpânul nu-i cunoștea pe lucrători...
Cum e posibil așa ceva? Care este cauza? Doar au lucrat la zidirea împărăției lui...
Unii susțin că lucrătorii aceștia au fost cândva „lucrători” dar nu până la capăt, deoarece „au căzut”... Dar, Domnul Isus nu spune așa ceva, ci doar spune că au lucrat fără-lege.
Au lucrat fără forme legale.
De ce? Deoarece au lucrat fără dragoste- doar din interese personale.
Dragostea este împlinirea legii- dragostea este lege.
Cadrul legal este dragostea. Fără dragoste este „lucru la negru”...
Stăpânul nu le-a contestat „lucrul”, ci „legalitatea” în care au lucrat.
Nu întâmplător Domnul Isus în momentul în care l-a investit în slujire pe apostolul Petru l-a întrebat: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât ceilalți?”
Trei întrebări cu același conținut ca și când n-ar mai fi fost alte întrebări. Dar ele au fost foarte importante.
Astăzi, investirea într-o slujbă se face pe baza multor întrebări dar nu mai sunt legate de dragoste ca și când n-ar mai fi nevoie de ea...
În acest sens, Pavel scrie:
„Chiar dacă a-și vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor”.
„Chiar dacă aș avea darul proorociei și aș cunoaște toate tainele științei și dacă aș avea toată credința încât să muți munții și n-aș avea dragoste nu sunt nimic”
Tu nu trebuie să fii un nimic...
Tu trebuie să fii luptătorul care se luptă după rânduieli... Tu trebuie să fii plugarul care așteaptă cu răbdare rodurile.
2Tim.2/7:Înțelege ce-ți spun, Domnul îți va da pricepere...
duminică, 22 ianuarie 2017
„Păcatul care duce la moarte”...
Cu toții știm că păcatele sunt de mai multe feluri: mici, mari, foarte mari, de omitere, de comitere, cu voia sau fără voia ș.a.m.d. Dar nu acesta este scopul acestei teme de a le clasifica, ci de a identifica un păcat care poate „conduce” pe creștin spre „moarte”. Când auzim cuvântul „moarte” suntem determinați să încercăm să-l descoperim, să-l cunoaștem și să luăm măsurile care se impun.
De regulă toate păcatele duc la moarte dar prin pocăință grabnică și renunțare, mai este o șansă...
„Păcatul care duce la moarte”, este orice păcat mai mic sau mai mare de care omul nu se pocăiește ci persistă în el... Aceasta este moarte lentă dar sigură...
Pentru început să luăm un exemplu: Minciuna este un păcat mic, aparent nesemnificativ de care Dumnezeu ne iartă dacă ne pocăim. Dar dacă persistăm cineva în ea, Biblia îi numește mincinoși, adică iubesc minciuna și trăiesc în ea. Sfârșitul lor?- moartea a doua (Apoc. 21/8, 22/15)
Ca să înțelegem mai bine cum acționează acest păcat citim în Evrei 12/1:
„...să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne”. Păcatul înfășoară...
(Exemplu practic: Mă uitam într-una din zile la o albină căzută într-o plasă de păianjen. Depunea toate eforturile, să-și scape viața, înainte de a începe „înfășurarea”. Păianjenul (ca și păcatul) nu omoară brusc, ci are răbdare; înfășoară și iar înfășoară...
După înfășurare șansele de viețuire sunt „zero”. Când am văzut că începe înfășurarea am ajutat-o să se salveze, deoarece singură n-ar fi putut să o facă.)
Atenție la „înfășurare”, deoarece dacă cineva nu te ajută „moartea survine lent dar sigur”!
În psalmul 124/7 citim: „Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului, lațul s-a rupt și noi am scăpat. Așadar, „lațul s-a rupt”, dar pentru a se rupe și sufletul să scape, a fost nevoie de „forțare”, „zbatere”, „frământare”, pentru a ieși și a ne elibera din „capcanele morții”.
Versetul următor spune: „Ajutorul nostru este Numele Domnului”- dar trebuie și voință proprie...
Concluzie: Dumnezeu intervine deoarece îți vrea viața, dar trebuie să demonstrezi că o iubești și tu (1 Petru 3/10)
În acest sens, citim un cuvânt de învățătură în care creștinul este asemănat cu o oaie (Matei 18/12). Involuntar, ea se rătăcește și apoi se pierde. Nici într-un caz nu se bagă în „mocirlă”,dar dacă se întâmplă să cadă, face tot ce-i stă în putere să iasă...
În 2 Petru 2/22 ni se spune că nu tot așa este și cu „porcul” care se tăvălește în „mocirlă”. Încerci să-l scoți și el nu vrea... Aceste două caractere sunt total diferite...
De cele mai multe ori ne asumăm un risc și ne jucăm cu păcatul iar consecințele sunt devastatoare.
Pavel ne îndeamnă: Fugi...nu sta în calea lui și nici în preajma lui, iar dacă ești prins încearcă să scapi, cere ajutorul altora.
(O publicație scria despre un tânăr care vrând să-și rezolve problema singurătății, „s-a căsătorit” dar nu cu o femeie cum era normal ci cu un pui de jaguar. La crescut mare, dormea în casă cu el, îl iubea și se juca cu el. Din joacă, jaguarul l-a zgâriat pe mână și a dat de sânge. Sfârșitul a fost tragic...)
Dar este locul jaguarului în casă?
De ce este necesar asemenea tovărășie riscantă? Nici păcatul nu-i pentru a te întovărăși cu el...
Trebuie să scapi de el...
Fuga este rușinoasă, dar sănătoasă pentru suflet...
Joaca cu „focul” este joaca cu „moartea”
În Proverbe citim: „Poate cineva să ia foc în sân și să nu se ardă?”
(Cineva îmi mărturisea, că într-una din zile privea pe cer. A văzut zburând în cercuri o pasăre răpitoare. O altă pasăre mică și neastâmpărată și-a găsit joacă cu ea. Se făcea că se izbește în ea apoi trecea pe alături. Fără prea mult efort și profitând de un moment de neatenție, ea a fost prinsă)
Jocuri foarte periculoase care te duc la moarte. Tot așa este și cu păcatul...
Dar cine este păcatul ca să te joci cu el?
El este „personificat” și acționează ca o persoană. El umblă pe stradă, bate la ușă, de multe ori te caută și se ține după tine. De aceea Pavel spune: Fugi...
În Proverbe 7 ni se vorbește despre un tânăr care s-a întâlnit cu „păcatul” deghizat într-o femeie.(nu era o femeie obișnuită) Despre tânăr, ni se spune că era neîncercat, dovada faptului că nu se mai întâlnise cu el niciodată. Era la prima întâlnire. Contextul în care s-a întâlnit a fost unul cum mai rău „în amurg”, apoi „spre seară”, apoi „în noaptea întunecoasă”. A fost luat prin surprindere: vorbe dulci, sărutări, dezmierdări, îmbrățișări și declarații de dragoste între el și un „străin”- păcatul deghizat. Toate acestea nu erau decât „înfășurări”.
Finalul? Păcatul l-a condus pe drumul care coboară spre „locașurile morții” (Prov. 7/27)
Păcatul se deghizează....
El a venit în grădină sub forma unui șarpe și a stricat părtășia celor doi oameni din grădină, provocându-le „moartea” (despărțirea de Dumnezeu). Mai târziu a fost avertizat și Cain: „Atenție, păcatul pândește la ușă!” Nu știu cum o fi înțeles Cain acest avertisment dar știm că nu a reuști să-l stăpânească, ci dimpotrivă a fost biruit.
Păcatul este „urât dar știe să se deghizeze încât să te îndrăgostești de el la prima vedere, fără să-ți dai seama, că vei fi condus pe „drumul morții”
În Matei 16/18 citim, că Biserica nu va fi biruită de „porțile locuinței morților”.
Dar pentru biruință este nevoie de luptă. „Porțile locuinței morților” sunt „lumea și lucrurile din lume” (1 Ioan 2/15)
Aceste „porți” sunt foarte frumoase și atrăgătoare, dar prin ele este intrarea în „moartea veșnică”.
(Am ascultat mărturia unui supraviețuitor al lagărului de la „Auschwitz”:
Trenul „morții” a oprit la porțile lagărului. Spre surprinderea tuturor, porțile erau foarte frumoase, asemănătoare cu a unui palat împărătesc. La intrare era o formație de cântăreți care cântau din diferite instrumente. Însă, cântăreții plângeau....Nu știam de ce plâng, dar mai târziu am aflat:
Deși primirea era una de sărbătoare, în spatele acestor „porți” atât de frumoase era „moartea”...
Fiecăruia îi este pus înainte să aleagă prin voință proprie: „Viața sau moartea”
Alege viața....
De regulă toate păcatele duc la moarte dar prin pocăință grabnică și renunțare, mai este o șansă...
„Păcatul care duce la moarte”, este orice păcat mai mic sau mai mare de care omul nu se pocăiește ci persistă în el... Aceasta este moarte lentă dar sigură...
Pentru început să luăm un exemplu: Minciuna este un păcat mic, aparent nesemnificativ de care Dumnezeu ne iartă dacă ne pocăim. Dar dacă persistăm cineva în ea, Biblia îi numește mincinoși, adică iubesc minciuna și trăiesc în ea. Sfârșitul lor?- moartea a doua (Apoc. 21/8, 22/15)
Ca să înțelegem mai bine cum acționează acest păcat citim în Evrei 12/1:
„...să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne”. Păcatul înfășoară...
(Exemplu practic: Mă uitam într-una din zile la o albină căzută într-o plasă de păianjen. Depunea toate eforturile, să-și scape viața, înainte de a începe „înfășurarea”. Păianjenul (ca și păcatul) nu omoară brusc, ci are răbdare; înfășoară și iar înfășoară...
După înfășurare șansele de viețuire sunt „zero”. Când am văzut că începe înfășurarea am ajutat-o să se salveze, deoarece singură n-ar fi putut să o facă.)
Atenție la „înfășurare”, deoarece dacă cineva nu te ajută „moartea survine lent dar sigur”!
În psalmul 124/7 citim: „Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului, lațul s-a rupt și noi am scăpat. Așadar, „lațul s-a rupt”, dar pentru a se rupe și sufletul să scape, a fost nevoie de „forțare”, „zbatere”, „frământare”, pentru a ieși și a ne elibera din „capcanele morții”.
Versetul următor spune: „Ajutorul nostru este Numele Domnului”- dar trebuie și voință proprie...
Concluzie: Dumnezeu intervine deoarece îți vrea viața, dar trebuie să demonstrezi că o iubești și tu (1 Petru 3/10)
În acest sens, citim un cuvânt de învățătură în care creștinul este asemănat cu o oaie (Matei 18/12). Involuntar, ea se rătăcește și apoi se pierde. Nici într-un caz nu se bagă în „mocirlă”,dar dacă se întâmplă să cadă, face tot ce-i stă în putere să iasă...
În 2 Petru 2/22 ni se spune că nu tot așa este și cu „porcul” care se tăvălește în „mocirlă”. Încerci să-l scoți și el nu vrea... Aceste două caractere sunt total diferite...
De cele mai multe ori ne asumăm un risc și ne jucăm cu păcatul iar consecințele sunt devastatoare.
Pavel ne îndeamnă: Fugi...nu sta în calea lui și nici în preajma lui, iar dacă ești prins încearcă să scapi, cere ajutorul altora.
(O publicație scria despre un tânăr care vrând să-și rezolve problema singurătății, „s-a căsătorit” dar nu cu o femeie cum era normal ci cu un pui de jaguar. La crescut mare, dormea în casă cu el, îl iubea și se juca cu el. Din joacă, jaguarul l-a zgâriat pe mână și a dat de sânge. Sfârșitul a fost tragic...)
Dar este locul jaguarului în casă?
De ce este necesar asemenea tovărășie riscantă? Nici păcatul nu-i pentru a te întovărăși cu el...
Trebuie să scapi de el...
Fuga este rușinoasă, dar sănătoasă pentru suflet...
Joaca cu „focul” este joaca cu „moartea”
În Proverbe citim: „Poate cineva să ia foc în sân și să nu se ardă?”
(Cineva îmi mărturisea, că într-una din zile privea pe cer. A văzut zburând în cercuri o pasăre răpitoare. O altă pasăre mică și neastâmpărată și-a găsit joacă cu ea. Se făcea că se izbește în ea apoi trecea pe alături. Fără prea mult efort și profitând de un moment de neatenție, ea a fost prinsă)
Jocuri foarte periculoase care te duc la moarte. Tot așa este și cu păcatul...
Dar cine este păcatul ca să te joci cu el?
El este „personificat” și acționează ca o persoană. El umblă pe stradă, bate la ușă, de multe ori te caută și se ține după tine. De aceea Pavel spune: Fugi...
În Proverbe 7 ni se vorbește despre un tânăr care s-a întâlnit cu „păcatul” deghizat într-o femeie.(nu era o femeie obișnuită) Despre tânăr, ni se spune că era neîncercat, dovada faptului că nu se mai întâlnise cu el niciodată. Era la prima întâlnire. Contextul în care s-a întâlnit a fost unul cum mai rău „în amurg”, apoi „spre seară”, apoi „în noaptea întunecoasă”. A fost luat prin surprindere: vorbe dulci, sărutări, dezmierdări, îmbrățișări și declarații de dragoste între el și un „străin”- păcatul deghizat. Toate acestea nu erau decât „înfășurări”.
Finalul? Păcatul l-a condus pe drumul care coboară spre „locașurile morții” (Prov. 7/27)
Păcatul se deghizează....
El a venit în grădină sub forma unui șarpe și a stricat părtășia celor doi oameni din grădină, provocându-le „moartea” (despărțirea de Dumnezeu). Mai târziu a fost avertizat și Cain: „Atenție, păcatul pândește la ușă!” Nu știu cum o fi înțeles Cain acest avertisment dar știm că nu a reuști să-l stăpânească, ci dimpotrivă a fost biruit.
Păcatul este „urât dar știe să se deghizeze încât să te îndrăgostești de el la prima vedere, fără să-ți dai seama, că vei fi condus pe „drumul morții”
În Matei 16/18 citim, că Biserica nu va fi biruită de „porțile locuinței morților”.
Dar pentru biruință este nevoie de luptă. „Porțile locuinței morților” sunt „lumea și lucrurile din lume” (1 Ioan 2/15)
Aceste „porți” sunt foarte frumoase și atrăgătoare, dar prin ele este intrarea în „moartea veșnică”.
(Am ascultat mărturia unui supraviețuitor al lagărului de la „Auschwitz”:
Trenul „morții” a oprit la porțile lagărului. Spre surprinderea tuturor, porțile erau foarte frumoase, asemănătoare cu a unui palat împărătesc. La intrare era o formație de cântăreți care cântau din diferite instrumente. Însă, cântăreții plângeau....Nu știam de ce plâng, dar mai târziu am aflat:
Deși primirea era una de sărbătoare, în spatele acestor „porți” atât de frumoase era „moartea”...
Fiecăruia îi este pus înainte să aleagă prin voință proprie: „Viața sau moartea”
Alege viața....
miercuri, 11 ianuarie 2017
Mlădițe roditoare... sau neroditoare? (Ioan 15/1-6)
În Isaia cap.5 este descrisă „via” Lui Dumnezeu, la care „Vierul” a lucrat și a făcut tot ce trebuia, în speranța că va da „roadele cuvenite” Se aștepta la „struguri” buni, dar spre dezamăgirea Lui ea a făcut „struguri sălbatici.” Vierul a rămas surprins. De ce a făcut via struguri sălbatici dacă ea a fost „lucrată”?
Explicația o găsim în psalmul 80/8: „via” a fost adusă din Egipt.(lume). Așa că via era de „natură sălbatică” Ea a fost îngrijită dar dacă nu a fost „modificată genetic” ea a rămas aceeași...
Odată cu vița a fost strămutat și „egiptul” în câmpia mănoasă (Canaan)
În Noul Testament, „butucul” în care au fost altoite mlădițele, nu este de origine pământească - el fiind de „viță nobilă”. În acest butuc au fost altoite mlădițele.
De la aceste mlădițe, El se așteaptă la struguri buni...
Așa că Domnul Isus rostește această pildă cu „Vița și Mlădițele”( Ioan 15/1-6)
Aici ni se vorbește de 4 feluri de mlădiță.
Este bine să le urmărim și să vă vedem din care categorie facem parte fiecare din noi...
Primul fel de mlădiță (vers2a)
- mlădița care este în „Viță” dar nu aduce roadă. Cum este posibil să fii în viță și totuși să nu aduci rod? (Despre aceasta vom discuta pe parcursul temei...)
A doua mlădiță
- este mlădița care aduce roadă, dar nu suficientă. (2b) Dar care este cauza?
Deoarece nu este curată. Așa că vierul, o curățește să aducă și mai multă roadă. Întrebarea este:
Cum o curățește? Unii spun că atunci când via este curățită, ea trece prin suferință și lăcrimează (plânge). Dar contextul ne spune altceva (vers. 3): „Voi sunteți curați din pricina cuvântului pe care vi l-am spus”.Așa că, curățirea se face prin „cuvânt” (Efes. 5/26) și nu prin suferință...
A treia mlădiță (vers. 5a)
„Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă”-roadă deplină
Această mlădiță nu numai că este în viță dar și vița alimentează cu sevă mlădița
A patra mlădiță
Mlădița despărțită de viță - care nu rodește nimic,(vers.5b)
Mlădița aceasta ca și mlădița neroditoare, din vers. 2 este aruncată în foc (vers. 6)
Înainte de a vorbi de rodul pe care îl aduce aceste mlădițe, este necesar să înțelegem ce înseamnă expresia rostită de Domnul Isus „ÎN MINE”
Cuvântul acesta este repetat în acest capitol de 15 ori - înseamnă că este un cuvânt foarte important...
Cheia tuturor rezultatelor sau a succeselor este aici „ÎN MINE”
Roadele sunt singurele criterii după care poate fi evaluat cineva.
Ex: a) înțelepciunea venită de sus este plină de roduri bune (Iacov 3/17b)
b) pe prooroci îi veți cunoaște după roade (Matei 7/16)
c) la modul general: orice pom îl veți cunoaște după roadă (Luca 6/44a)
Revenind la subiect: Ce înseamnă să fii „ÎN MINE”?
Ioan 14/1 citim: „Aveți credință în Dumnezeu, aveți credință ÎN MINE”
Numai că la modul declarativ toată lumea crede în El. Și dracii cred și se înfioară. Credința fără fapte este moartă- aceasta este mlădița din El (adică din viță) dar fără rod.
Deci credință, dar fără de fapte.
Așa că Domnul Isus merge mai departe, deoarece El vrea ca și El să fie în noi (vița să alimenteze mlădița). Așa că în Ioan 8/30,31 citim: Isus a zis iudeilor care crezuse în El: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu veți fi ucenicii Mei”
În 1 Cor. 15/1 citim: „...dacă țineți Evanghelia așa cum v-am propovăduit-o, altfel degeaba ați crezut”-credință zădarnică
Dar de ce este necesar ca cuvântul să rămână în noi? Deoarece, el aduce rod.
În Isaia 55/11: „...tot așa și cuvântul Meu care iese din gura Mea nu se vor întoarce fără rod...”
Dar care este rodul?
Romani 8/20: „Căci când erați robi ai păcatului aduceați roade de care acum vă este rușine, dar acum odată ce ați fost izbăviți (altoiți) aveți ca rod sfințirea.
Concluzie:
1) Poți să fii „în El și totuși să fii creștin neroditor (2 Petru 1/8)
2) Un pom tomnatic fără rod (Iuda vers. 12b)
3) Un smochin cu frunze (credință) dar fără rod (Marcu 11/13)
Sunt foarte importante și „frunzele” deoarece ele alimentează fructul (fără frunze, planta nu ar avea viață). În psalmul 1 se amintește de importanța „frunzelor” care nu se veștejesc dar accentul se pune pe faptul că pomul își dă rodul la vremea lui.
De aceea Petru a zis: Să uniți cu credința, fapta.
În Fil. vers. 6 citim: „Îl rog ca această părtășie la credință să se arate prin fapte”.
Foarte important: Suntem mântuiți prin credință, dar mântuirea trebuie dusă până la capăt însoțită de fapte.- deoarece citim în Apoc. 22/12- „Voi răsplăti fiecăruia după faptele lui”
Concluzie generală: Credința te conduce până la „porțile raiului”, cu faptele treci dincolo...
Explicația o găsim în psalmul 80/8: „via” a fost adusă din Egipt.(lume). Așa că via era de „natură sălbatică” Ea a fost îngrijită dar dacă nu a fost „modificată genetic” ea a rămas aceeași...
Odată cu vița a fost strămutat și „egiptul” în câmpia mănoasă (Canaan)
În Noul Testament, „butucul” în care au fost altoite mlădițele, nu este de origine pământească - el fiind de „viță nobilă”. În acest butuc au fost altoite mlădițele.
De la aceste mlădițe, El se așteaptă la struguri buni...
Așa că Domnul Isus rostește această pildă cu „Vița și Mlădițele”( Ioan 15/1-6)
Aici ni se vorbește de 4 feluri de mlădiță.
Este bine să le urmărim și să vă vedem din care categorie facem parte fiecare din noi...
Primul fel de mlădiță (vers2a)
- mlădița care este în „Viță” dar nu aduce roadă. Cum este posibil să fii în viță și totuși să nu aduci rod? (Despre aceasta vom discuta pe parcursul temei...)
A doua mlădiță
- este mlădița care aduce roadă, dar nu suficientă. (2b) Dar care este cauza?
Deoarece nu este curată. Așa că vierul, o curățește să aducă și mai multă roadă. Întrebarea este:
Cum o curățește? Unii spun că atunci când via este curățită, ea trece prin suferință și lăcrimează (plânge). Dar contextul ne spune altceva (vers. 3): „Voi sunteți curați din pricina cuvântului pe care vi l-am spus”.Așa că, curățirea se face prin „cuvânt” (Efes. 5/26) și nu prin suferință...
A treia mlădiță (vers. 5a)
„Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă”-roadă deplină
Această mlădiță nu numai că este în viță dar și vița alimentează cu sevă mlădița
A patra mlădiță
Mlădița despărțită de viță - care nu rodește nimic,(vers.5b)
Mlădița aceasta ca și mlădița neroditoare, din vers. 2 este aruncată în foc (vers. 6)
Înainte de a vorbi de rodul pe care îl aduce aceste mlădițe, este necesar să înțelegem ce înseamnă expresia rostită de Domnul Isus „ÎN MINE”
Cuvântul acesta este repetat în acest capitol de 15 ori - înseamnă că este un cuvânt foarte important...
Cheia tuturor rezultatelor sau a succeselor este aici „ÎN MINE”
Roadele sunt singurele criterii după care poate fi evaluat cineva.
Ex: a) înțelepciunea venită de sus este plină de roduri bune (Iacov 3/17b)
b) pe prooroci îi veți cunoaște după roade (Matei 7/16)
c) la modul general: orice pom îl veți cunoaște după roadă (Luca 6/44a)
Revenind la subiect: Ce înseamnă să fii „ÎN MINE”?
Ioan 14/1 citim: „Aveți credință în Dumnezeu, aveți credință ÎN MINE”
Numai că la modul declarativ toată lumea crede în El. Și dracii cred și se înfioară. Credința fără fapte este moartă- aceasta este mlădița din El (adică din viță) dar fără rod.
Deci credință, dar fără de fapte.
Așa că Domnul Isus merge mai departe, deoarece El vrea ca și El să fie în noi (vița să alimenteze mlădița). Așa că în Ioan 8/30,31 citim: Isus a zis iudeilor care crezuse în El: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu veți fi ucenicii Mei”
În 1 Cor. 15/1 citim: „...dacă țineți Evanghelia așa cum v-am propovăduit-o, altfel degeaba ați crezut”-credință zădarnică
Dar de ce este necesar ca cuvântul să rămână în noi? Deoarece, el aduce rod.
În Isaia 55/11: „...tot așa și cuvântul Meu care iese din gura Mea nu se vor întoarce fără rod...”
Dar care este rodul?
Romani 8/20: „Căci când erați robi ai păcatului aduceați roade de care acum vă este rușine, dar acum odată ce ați fost izbăviți (altoiți) aveți ca rod sfințirea.
Concluzie:
1) Poți să fii „în El și totuși să fii creștin neroditor (2 Petru 1/8)
2) Un pom tomnatic fără rod (Iuda vers. 12b)
3) Un smochin cu frunze (credință) dar fără rod (Marcu 11/13)
Sunt foarte importante și „frunzele” deoarece ele alimentează fructul (fără frunze, planta nu ar avea viață). În psalmul 1 se amintește de importanța „frunzelor” care nu se veștejesc dar accentul se pune pe faptul că pomul își dă rodul la vremea lui.
De aceea Petru a zis: Să uniți cu credința, fapta.
În Fil. vers. 6 citim: „Îl rog ca această părtășie la credință să se arate prin fapte”.
Foarte important: Suntem mântuiți prin credință, dar mântuirea trebuie dusă până la capăt însoțită de fapte.- deoarece citim în Apoc. 22/12- „Voi răsplăti fiecăruia după faptele lui”
Concluzie generală: Credința te conduce până la „porțile raiului”, cu faptele treci dincolo...
marți, 10 ianuarie 2017
Mândria....cum se manifestă ea?
Mândria este un păcat, însă, nu i se cunosc cu exactitate „marginile”. Nu am avut ocazia, să știu pe cineva,să fi fost disciplinat, mustrat sau măcar atenționat pentru această abatere.
Un păcat care există, dar nu reușim să-l identificăm.
Dar ce este mândria?
Romani 12/3„...nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia”.
Deci, mândria este o „ părere” care se dezvoltă în inima omului, crește și se „înalță” depășind limita bunului simț. Așadar, prin „înălțare” ea „ umbrește” și afectează bunul simț, mergând până acolo, că îl distruge complet. Nu-i de mirare că Dumnezeu a deplâns starea în care s-a ajuns și a spus: „Ei și-au pierdut orice pic de simțire”
Orice persoană are dreptul să aibă despre sine o „părere” dar ea trebuie numaidecât armonizată și măsurată cu puterea de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia. Ce depășește peste - se numește mândrie.
Cum se manifestă ea?
Pe vremea apostolului Petru, unii creștini lucrau din greu la împodobirea exteriorului, dar el nu era în echilibru cu cel interior. Așa că el a fost nevoit să scrie:
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii...” (1 Petru 3/3)
Apostolul Pavel scrie și el ceva asemănător: „Vreau ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare...” (1 Tim. 2/9)- ci cu fapte bune...
Concluzie:.. și toți în legăturile voastre să fiți împodobiți cu smerenie.(1Petru 5/5)
Putem spune că mândria este un „microb contagios” care se dezvoltă în interior (inimă) dar simptomele sunt vizibile în exterior. Este greșită ideea, că trebuie să fim smeriți doar cu inima (pentru că așa a fost și Domnul Isus)Matei 11/29b. Așa ceva nu este posibil.
Mândria exteriorizată provine dintr-o atitudine de superioritate a inimii:
- în Luca 18/9 citim: „Se încredeau în ei înșiși - și disprețuiau pe ceilalți”
Această notă de superioritate este sursa multor dezbinări în biserici, deoarece mândria te va determina să te așezi totdeauna „pe scaunul dintâi” și să ai o poziție de frunte în Biserică - fără să ții cont de învățăturile biblice: „În cinste fiecare să dea întâietate altuia (Romani 12/10b).
Pentru a tempera elanul unora, Pavel, a fost nevoit să scrie în acest sens: „Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite” (Rom. 12/16)
Mândria te va determina:
-să-i vezi pe ceilalți „pitici spirituali”, pe când tu te vei vedea un „gigant” care atinge cu mâinile cerul...
(Cineva îmi spunea despre un tânăr, nemulțumit de vremurile în care am ajuns, întrucât nu mai poate găsi - spunea el - o tânără credincioasă cu care să se poată căsători.
I-am spus repede: un asemenea tânăr nu se va putea căsători niciodată - deoarece partea lui nu-i printre pământeni, ci mai degrabă prin „lumea îngerilor”.)
Și aceasta este mândrie, dar, „îmbrăcată” în haina smereniei.
Mândria te va determina să ai o atitudine de aroganță dar lipsită de bunul simț și în societate:
Așa că în loc să te așezi civilizat la rând, vei avea totdeauna tendința să intri în fața celorlalți.
Totdeauna vei aștepta să te salute alții - ba chiar îți va veni greu să răspunzi, sau o vei face cu indiferență...
Când te afli în trafic cu mașina (cu geamul deschis, muzica dată la maxim și cu ochelari de soare la ochi, chiar dacă e nourat) îți va veni foarte greu să dai prioritate la alții, deși indicatorul îți impune aceasta.
Îți va veni foarte greu să respecți regulile de circulație și viteza legală.
Vei fi determinat să depășești pe toți ceilalți participanți în trafic, fără să-ți dai seama că mândria este sursa pierderilor de multe vieți omenești.
Nu întâmplător este scris în Proverbe 16/18: „Mândria merge înaintea pieirii”
Concluzie: Mândria ucide, dar nu numai sufletul, ci și trupul.
Mândria se manifestă în vorbă- Ps. 73/8:
„Râd și vorbesc cu răutate de asuprire, vorbesc de sus, își înalță gura până la ceruri, și limba le cutreieră pământul”
-Daniel 4/30: „Oare nu este acesta Babilonul pe care l-am zidit eu, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?
-Luca 18/11b: „Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni...”
Smerenia, însă, ne învață să avem un duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3/4b)
Mândria este favorizată în multe cazuri și de bunăstarea materială a individului- aceasta îl va determina să se ridice mai presus decât ceilalți și să se evidențieze.
În 1Tim.6/17 citim: „îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe, și să nu- pună nădejdea în bogății...
Tot în acest sens, Pavel, scrie în 1 Cor. 11/22b: „Sau disprețuiți Biserica lui Dumnezeu și să faceți de rușine pe cei ce nu au?”
(O tânără necredincioasă spunea: Aș merge și eu la Biserică la voi, dar nu am îmbrăcămintea de lux pe care o poartă tinerele când merg la slujbă și sigur mă voi face de râs...)
Așa că Pavel, ne îndeamnă la echilibru:
„Nu cu haine scumpe- ci cu fapte bune” (1 Tim. 2/10)
Mândria este favorizată și de aptitudinile sau darurile spirituale pe care le are cineva. Darul de a cânta,de a predica sau promovarea într-o anumită slujbă de conducere, pot fi în unele cazuri dăunător.
De aceea, Pavel avertizează: să nu fie întors de curând „la Domnul” ca să nu cadă în cursa diavolului...
Un alt îndemn spune: fiecare să aibă simțiri cumpătate, tinerii să fie cumpătați, să trăim în veacul de acum cu cumpătare...
Cumpătare vine de la cuvântul „cumpănă”- care înseamnă ,echilibrare-echilibru
Exemplu:
Maria primește multe informații despre prunc. Putea să meargă din casă în casă și să se laude,dar citim: „Maria păstra toate cuvintele acestea în inima ei” (Luca 2/19 )
Ghedeon stă de vorbă cu un înger care îi spune: „Domnul este cu tine viteazule” Dacă ne-am fi aflat noi în situația lui, cum am fi reacționat?
Am fi spus probabil la toți, sau poate chiar am fi scris întâmplarea pe adresa revistei „Cultului” pentru a fi publicată... „Mi s-a spus de către un înger ,Mihai Viteazul sau Ion Viteazul”- dar Ghedeon a fost foarte rezervat...
Care sunt urmările acestui păcat? Dumnezeu stă împotriva celor mândri.(1Petru 5/5b)
Daniel 4/31b: „Află că ți s-a luat împărăția”- i-a comunicat Dumnezeu lui Nebucadnețar.
În aceste condiții, împăratul a zis: „Acum eu laud, înalț și slăvesc pe împăratul cerurilor pentru că el poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie...”
1 Samuel 15/17: „Când erai mic în ochii tăi ai ajuns căpetenia seminției lui Israel- dar astăzi Domnul rupe domnia de la tine și o dă altuia mai bun decât tine...”
Însă, celor smeriți le dă har (1 Petru 5/5b).
Una dintre cele mai necesare rugăciuni în această privință o găsim în psalmul 19/13:
„Păzește pe robul tău de mândrie să nu stăpânească ea peste mine”
Este una ca la minte să se ridice un „gând” și alta e să stăpânească ea peste tine, deoarece fiecare este rob lucrului de care este stăpânit.
Concluzie: Dacă cineva nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului Isus, este plin de mândrie și nu știe nimic - ferește-te de astfel de oameni. (1 Tim. 6/3,4)
Deoarece dragostea nu se umflă de mândrie...ea se bucură de adevăr...
Un păcat care există, dar nu reușim să-l identificăm.
Dar ce este mândria?
Romani 12/3„...nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia”.
Deci, mândria este o „ părere” care se dezvoltă în inima omului, crește și se „înalță” depășind limita bunului simț. Așadar, prin „înălțare” ea „ umbrește” și afectează bunul simț, mergând până acolo, că îl distruge complet. Nu-i de mirare că Dumnezeu a deplâns starea în care s-a ajuns și a spus: „Ei și-au pierdut orice pic de simțire”
Orice persoană are dreptul să aibă despre sine o „părere” dar ea trebuie numaidecât armonizată și măsurată cu puterea de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia. Ce depășește peste - se numește mândrie.
Cum se manifestă ea?
Pe vremea apostolului Petru, unii creștini lucrau din greu la împodobirea exteriorului, dar el nu era în echilibru cu cel interior. Așa că el a fost nevoit să scrie:
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii...” (1 Petru 3/3)
Apostolul Pavel scrie și el ceva asemănător: „Vreau ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare...” (1 Tim. 2/9)- ci cu fapte bune...
Concluzie:.. și toți în legăturile voastre să fiți împodobiți cu smerenie.(1Petru 5/5)
Putem spune că mândria este un „microb contagios” care se dezvoltă în interior (inimă) dar simptomele sunt vizibile în exterior. Este greșită ideea, că trebuie să fim smeriți doar cu inima (pentru că așa a fost și Domnul Isus)Matei 11/29b. Așa ceva nu este posibil.
Mândria exteriorizată provine dintr-o atitudine de superioritate a inimii:
- în Luca 18/9 citim: „Se încredeau în ei înșiși - și disprețuiau pe ceilalți”
Această notă de superioritate este sursa multor dezbinări în biserici, deoarece mândria te va determina să te așezi totdeauna „pe scaunul dintâi” și să ai o poziție de frunte în Biserică - fără să ții cont de învățăturile biblice: „În cinste fiecare să dea întâietate altuia (Romani 12/10b).
Pentru a tempera elanul unora, Pavel, a fost nevoit să scrie în acest sens: „Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite” (Rom. 12/16)
Mândria te va determina:
-să-i vezi pe ceilalți „pitici spirituali”, pe când tu te vei vedea un „gigant” care atinge cu mâinile cerul...
(Cineva îmi spunea despre un tânăr, nemulțumit de vremurile în care am ajuns, întrucât nu mai poate găsi - spunea el - o tânără credincioasă cu care să se poată căsători.
I-am spus repede: un asemenea tânăr nu se va putea căsători niciodată - deoarece partea lui nu-i printre pământeni, ci mai degrabă prin „lumea îngerilor”.)
Și aceasta este mândrie, dar, „îmbrăcată” în haina smereniei.
Mândria te va determina să ai o atitudine de aroganță dar lipsită de bunul simț și în societate:
Așa că în loc să te așezi civilizat la rând, vei avea totdeauna tendința să intri în fața celorlalți.
Totdeauna vei aștepta să te salute alții - ba chiar îți va veni greu să răspunzi, sau o vei face cu indiferență...
Când te afli în trafic cu mașina (cu geamul deschis, muzica dată la maxim și cu ochelari de soare la ochi, chiar dacă e nourat) îți va veni foarte greu să dai prioritate la alții, deși indicatorul îți impune aceasta.
Îți va veni foarte greu să respecți regulile de circulație și viteza legală.
Vei fi determinat să depășești pe toți ceilalți participanți în trafic, fără să-ți dai seama că mândria este sursa pierderilor de multe vieți omenești.
Nu întâmplător este scris în Proverbe 16/18: „Mândria merge înaintea pieirii”
Concluzie: Mândria ucide, dar nu numai sufletul, ci și trupul.
Mândria se manifestă în vorbă- Ps. 73/8:
„Râd și vorbesc cu răutate de asuprire, vorbesc de sus, își înalță gura până la ceruri, și limba le cutreieră pământul”
-Daniel 4/30: „Oare nu este acesta Babilonul pe care l-am zidit eu, prin puterea bogăției mele și spre slava măreției mele?
-Luca 18/11b: „Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni...”
Smerenia, însă, ne învață să avem un duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3/4b)
Mândria este favorizată în multe cazuri și de bunăstarea materială a individului- aceasta îl va determina să se ridice mai presus decât ceilalți și să se evidențieze.
În 1Tim.6/17 citim: „îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe, și să nu- pună nădejdea în bogății...
Tot în acest sens, Pavel, scrie în 1 Cor. 11/22b: „Sau disprețuiți Biserica lui Dumnezeu și să faceți de rușine pe cei ce nu au?”
(O tânără necredincioasă spunea: Aș merge și eu la Biserică la voi, dar nu am îmbrăcămintea de lux pe care o poartă tinerele când merg la slujbă și sigur mă voi face de râs...)
Așa că Pavel, ne îndeamnă la echilibru:
„Nu cu haine scumpe- ci cu fapte bune” (1 Tim. 2/10)
Mândria este favorizată și de aptitudinile sau darurile spirituale pe care le are cineva. Darul de a cânta,de a predica sau promovarea într-o anumită slujbă de conducere, pot fi în unele cazuri dăunător.
De aceea, Pavel avertizează: să nu fie întors de curând „la Domnul” ca să nu cadă în cursa diavolului...
Un alt îndemn spune: fiecare să aibă simțiri cumpătate, tinerii să fie cumpătați, să trăim în veacul de acum cu cumpătare...
Cumpătare vine de la cuvântul „cumpănă”- care înseamnă ,echilibrare-echilibru
Exemplu:
Maria primește multe informații despre prunc. Putea să meargă din casă în casă și să se laude,dar citim: „Maria păstra toate cuvintele acestea în inima ei” (Luca 2/19 )
Ghedeon stă de vorbă cu un înger care îi spune: „Domnul este cu tine viteazule” Dacă ne-am fi aflat noi în situația lui, cum am fi reacționat?
Am fi spus probabil la toți, sau poate chiar am fi scris întâmplarea pe adresa revistei „Cultului” pentru a fi publicată... „Mi s-a spus de către un înger ,Mihai Viteazul sau Ion Viteazul”- dar Ghedeon a fost foarte rezervat...
Care sunt urmările acestui păcat? Dumnezeu stă împotriva celor mândri.(1Petru 5/5b)
Daniel 4/31b: „Află că ți s-a luat împărăția”- i-a comunicat Dumnezeu lui Nebucadnețar.
În aceste condiții, împăratul a zis: „Acum eu laud, înalț și slăvesc pe împăratul cerurilor pentru că el poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie...”
1 Samuel 15/17: „Când erai mic în ochii tăi ai ajuns căpetenia seminției lui Israel- dar astăzi Domnul rupe domnia de la tine și o dă altuia mai bun decât tine...”
Însă, celor smeriți le dă har (1 Petru 5/5b).
Una dintre cele mai necesare rugăciuni în această privință o găsim în psalmul 19/13:
„Păzește pe robul tău de mândrie să nu stăpânească ea peste mine”
Este una ca la minte să se ridice un „gând” și alta e să stăpânească ea peste tine, deoarece fiecare este rob lucrului de care este stăpânit.
Concluzie: Dacă cineva nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului Isus, este plin de mândrie și nu știe nimic - ferește-te de astfel de oameni. (1 Tim. 6/3,4)
Deoarece dragostea nu se umflă de mândrie...ea se bucură de adevăr...
sâmbătă, 7 ianuarie 2017
Caut un om...dar nu găsesc niciunul (Ezechiel 22/30)
Din punct de vedere „pământesc”, atunci când rostim cuvântul „om” facem referire la o persoană. Însă când rostește Dumnezeu cuvântul „om”, expresia aceasta are un înțeles deosebit...
În Gen.1/26 citim, că gândul lui Dumnezeu a fost acesta: „Să facem ''om'' după chipul Nostru, după asemănarea Noastră și el să stăpânească peste tot pământul”.
De fapt, nu omul trebuia să „stăpânească” pământul,, ci Dumnezeu prin intermediul omului. Omul trebuia să fie „unealta de lucru” în mâna lui Dumnezeu- fiind purtătorul chipului lui Său
Raționament: (Înainte de 1989 întâlneam chipul conducătorului țării peste tot: în școli, în birouri, chiar și pe fabrici-era un semn al autorității și stăpânirii lui.
Când a întrebat fariseii pe Domnul Isus dacă se cuvine să plătească bir Cezarului, El le-a cerut un ban să vadă dacă chipul Cezarului era pe ban. Chipul lui fiind pe ban era o dovadă a stăpânirii Cezarului.)
Foarte important: Dumnezeu a dorit, ca dovadă a „stăpânirii” Lui, să nu pună chipul Său pe bani, nici în școli, nici în birouri, nici chiar pe pereții bisericilor- ci a dorit să-L pună direct în om, iar omul să fie purtătorul chipului Său.
Imaginați-vă acum, că 7 miliarde de oameni ar purta „chipul lui Dumnezeu” ar fi cea mai bună dovadă că pământul acesta este „stăpânit” de Dumnezeu...
Numai că oamenii refuză să poarte chipul lui Dumnezeu și și-au însușit „chipul veacului acestuia” (Romani 12/2b) iar Domnul Isus a recunoscut: Iată vine stăpânitorul acestei lumi-adică diavolul.
Dar de ce este diavolul stăpânitorul acestei lumi? (1Ioan 5/19)- deoarece toată lumea aceasta zace în cel rău. Însă, intenția inițială a lui Dumnezeu a fost cu totul alta...
În Gen. 5/2 citim: „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, și le-a dat numele de „OM”
Această expresie „dumnezeiască” OM, face referire direct la caracterul nobil și divin a lui Dumnezeu. În cuvântul „om” sunt „încorporate” toate virtuțiile dumnezeiești...
Dar ce înseamnă să fii om?
Iov 1/1: În țara Uț era un „om”(un singur om în toată țara Uț? ) Da, deoarece Iov era:
- fără prihană, curat l-a suflet, temător de Dumnezeu și se abătea de la rău.
În Ierusalim era un „om” cu numele de Simion. El ducea:
- o viață sfântă, era cu frica lui Dumnezeu și Duhul Sfânt era peste el.
În Cezaria era un „om” cu numele de Corneliu. El era:
- cucernic, temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dorit ca omul să fie cu adevărat „om”. Auzim atât de des reproșurile unora față de alții: „Tu nu ești om”-cum adică nu mai sunt om?
Expresia aceasta face referire la „știrbirea calității de om”.
În scurgerea timpului, calitatea de „om” s-a pervertit și denaturat atât de mult încât, Dumnezeu a zis: „Caut un om” dar nu găsesc niciunul (Ieremia 5/1).
Deși trăim într-o lume plină de oameni nu s-a găsit nici un „om”.
Dumnezeu a deplâns decăderea omului de la „standardul inițial” și a zis: „Boul și măgarul își cunosc stăpânul, dar Israel nu Mă cunoaște...(Isaia 1/3)
Nu-i de mirare că Dumnezeu l-a scos pe Nebucadnețar din mijlocul oamenilor și l-a trimis între fiarele câmpului.
Era o dovadă clară că omul și-a pierdut „statutul de om” și tindea spre sălbătăcie.
O expresie spune în felul următor: Umanitate fără divinitate devine bestialitate.
Nu ar trebui să ne mire faptul, că făpturi omenești au fost numite în Biblie: câini sau fiare...Aceste expresii scot în evidență cât de josnic poate ajunge făptura lui Dumnezeu- dar lipsită de Dumnezeu.
(Cu ani în urmă am văzut un bărbat în stare de ebrietate, uns de noroi, încât, nu știai dacă este om sau altă viețuitoare cu două picioare. Cu greu s-a târât până la ușă și a bătut în ea. I-a deschis nevastă-sa și te-ai fi așteptat să-l întrebe: Tu ești mă omule? Dar ea a strigat: Cei cu tine mă animalule? La prima vedere sună urât, dar în realitate sunt adevăruri care ne este greu să le rostim cu „toată gura”
Cineva a mers la medic, iar medicul l-a întrebat: Cu ce vă pot ajuta? Pacientul s-a destăinuit: Domnule doctor, îmi vine să răcnesc, să lovesc, să sparg ceva... Medicul l-a sfătuit: „ În această situație dumneavoastră aveți nevoie urgent de o consultație la un medic veterinar”...)
Într-o lume plină de oameni, este de multe ori greu să găsești un om.
Se spune că filosoful Diogene umbla cu un felinar aprins în mână deși era în plină zi- prin piețele din Atena. Cunoscuții îl întrebau: Ce cauți Diogene? Caut un om... Dar piața este plină de oameni. Nu, spunea el, eu caut un om cu „adevărat om”...
Dumnezeu îi caută și El dar, nu-i găsește, iar strigarea Lui devine publică.: „Caut un om” Rezultatele: Nu găsesc niciunul...Au trecut de atunci sute de ani și căutările lui Dumnezeu au rămas aceleași până a venit Isus.
Pilat, a văzut în el, cu adevărat un „om”. Duhul lui Dumnezeu i-a adus aminte că omul acesta era căutat și a strigat în auzul tuturor: „Iată omul”! (Ioan 19/5)
Un om după chipul căruia am fost creeat eu și tu.
Venirea lui în lume a avut drept scop aducerea făpturii Sale la starea inițială- după „chipul și asemănarea” Lui. (Efes. 4/24)
Pavel spune și el: Până când Hristos va lua chip în voi? (Gal. 4/19b)
Așadar, suntem chemați să fim „oameni”...
De cele mai multe ori noi le recomandăm celor din jurul nostru, să nu se uite la noi ci să se uite la Domnul Isus- dar unde să-L vadă pe Isus dacă nu în viața noastră?
David i-a spus viitorului împărat a lui Israel: Îmbărbătează-te- adică fii bărbat dar fii și „om”. Deoarece să fii mare nu-i mirare, să fii „om” e lucru mare.
Unul dintre cele mai frumoase versete îl citim în Apoc. 21:3
„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Tu ești chemat să fii unul dintre ei.
Un om...
În Gen.1/26 citim, că gândul lui Dumnezeu a fost acesta: „Să facem ''om'' după chipul Nostru, după asemănarea Noastră și el să stăpânească peste tot pământul”.
De fapt, nu omul trebuia să „stăpânească” pământul,, ci Dumnezeu prin intermediul omului. Omul trebuia să fie „unealta de lucru” în mâna lui Dumnezeu- fiind purtătorul chipului lui Său
Raționament: (Înainte de 1989 întâlneam chipul conducătorului țării peste tot: în școli, în birouri, chiar și pe fabrici-era un semn al autorității și stăpânirii lui.
Când a întrebat fariseii pe Domnul Isus dacă se cuvine să plătească bir Cezarului, El le-a cerut un ban să vadă dacă chipul Cezarului era pe ban. Chipul lui fiind pe ban era o dovadă a stăpânirii Cezarului.)
Foarte important: Dumnezeu a dorit, ca dovadă a „stăpânirii” Lui, să nu pună chipul Său pe bani, nici în școli, nici în birouri, nici chiar pe pereții bisericilor- ci a dorit să-L pună direct în om, iar omul să fie purtătorul chipului Său.
Imaginați-vă acum, că 7 miliarde de oameni ar purta „chipul lui Dumnezeu” ar fi cea mai bună dovadă că pământul acesta este „stăpânit” de Dumnezeu...
Numai că oamenii refuză să poarte chipul lui Dumnezeu și și-au însușit „chipul veacului acestuia” (Romani 12/2b) iar Domnul Isus a recunoscut: Iată vine stăpânitorul acestei lumi-adică diavolul.
Dar de ce este diavolul stăpânitorul acestei lumi? (1Ioan 5/19)- deoarece toată lumea aceasta zace în cel rău. Însă, intenția inițială a lui Dumnezeu a fost cu totul alta...
În Gen. 5/2 citim: „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, și le-a dat numele de „OM”
Această expresie „dumnezeiască” OM, face referire direct la caracterul nobil și divin a lui Dumnezeu. În cuvântul „om” sunt „încorporate” toate virtuțiile dumnezeiești...
Dar ce înseamnă să fii om?
Iov 1/1: În țara Uț era un „om”(un singur om în toată țara Uț? ) Da, deoarece Iov era:
- fără prihană, curat l-a suflet, temător de Dumnezeu și se abătea de la rău.
În Ierusalim era un „om” cu numele de Simion. El ducea:
- o viață sfântă, era cu frica lui Dumnezeu și Duhul Sfânt era peste el.
În Cezaria era un „om” cu numele de Corneliu. El era:
- cucernic, temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dorit ca omul să fie cu adevărat „om”. Auzim atât de des reproșurile unora față de alții: „Tu nu ești om”-cum adică nu mai sunt om?
Expresia aceasta face referire la „știrbirea calității de om”.
În scurgerea timpului, calitatea de „om” s-a pervertit și denaturat atât de mult încât, Dumnezeu a zis: „Caut un om” dar nu găsesc niciunul (Ieremia 5/1).
Deși trăim într-o lume plină de oameni nu s-a găsit nici un „om”.
Dumnezeu a deplâns decăderea omului de la „standardul inițial” și a zis: „Boul și măgarul își cunosc stăpânul, dar Israel nu Mă cunoaște...(Isaia 1/3)
Nu-i de mirare că Dumnezeu l-a scos pe Nebucadnețar din mijlocul oamenilor și l-a trimis între fiarele câmpului.
Era o dovadă clară că omul și-a pierdut „statutul de om” și tindea spre sălbătăcie.
O expresie spune în felul următor: Umanitate fără divinitate devine bestialitate.
Nu ar trebui să ne mire faptul, că făpturi omenești au fost numite în Biblie: câini sau fiare...Aceste expresii scot în evidență cât de josnic poate ajunge făptura lui Dumnezeu- dar lipsită de Dumnezeu.
(Cu ani în urmă am văzut un bărbat în stare de ebrietate, uns de noroi, încât, nu știai dacă este om sau altă viețuitoare cu două picioare. Cu greu s-a târât până la ușă și a bătut în ea. I-a deschis nevastă-sa și te-ai fi așteptat să-l întrebe: Tu ești mă omule? Dar ea a strigat: Cei cu tine mă animalule? La prima vedere sună urât, dar în realitate sunt adevăruri care ne este greu să le rostim cu „toată gura”
Cineva a mers la medic, iar medicul l-a întrebat: Cu ce vă pot ajuta? Pacientul s-a destăinuit: Domnule doctor, îmi vine să răcnesc, să lovesc, să sparg ceva... Medicul l-a sfătuit: „ În această situație dumneavoastră aveți nevoie urgent de o consultație la un medic veterinar”...)
Într-o lume plină de oameni, este de multe ori greu să găsești un om.
Se spune că filosoful Diogene umbla cu un felinar aprins în mână deși era în plină zi- prin piețele din Atena. Cunoscuții îl întrebau: Ce cauți Diogene? Caut un om... Dar piața este plină de oameni. Nu, spunea el, eu caut un om cu „adevărat om”...
Dumnezeu îi caută și El dar, nu-i găsește, iar strigarea Lui devine publică.: „Caut un om” Rezultatele: Nu găsesc niciunul...Au trecut de atunci sute de ani și căutările lui Dumnezeu au rămas aceleași până a venit Isus.
Pilat, a văzut în el, cu adevărat un „om”. Duhul lui Dumnezeu i-a adus aminte că omul acesta era căutat și a strigat în auzul tuturor: „Iată omul”! (Ioan 19/5)
Un om după chipul căruia am fost creeat eu și tu.
Venirea lui în lume a avut drept scop aducerea făpturii Sale la starea inițială- după „chipul și asemănarea” Lui. (Efes. 4/24)
Pavel spune și el: Până când Hristos va lua chip în voi? (Gal. 4/19b)
Așadar, suntem chemați să fim „oameni”...
De cele mai multe ori noi le recomandăm celor din jurul nostru, să nu se uite la noi ci să se uite la Domnul Isus- dar unde să-L vadă pe Isus dacă nu în viața noastră?
David i-a spus viitorului împărat a lui Israel: Îmbărbătează-te- adică fii bărbat dar fii și „om”. Deoarece să fii mare nu-i mirare, să fii „om” e lucru mare.
Unul dintre cele mai frumoase versete îl citim în Apoc. 21:3
„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Tu ești chemat să fii unul dintre ei.
Un om...
vineri, 6 ianuarie 2017
Cartea „Estera”: Politica intersectată cu religia
Tema de față este un studiu obiectiv și realist a cărții „Estera”. Autorul cărții surprinde un episod din viața evreilor aflați robi în imperiul Medo-Persan. Studiile s-au făcut pe baza legilor divine în vigoare la vremea respectivă (Deut. 7/3,4; Dan. 2/43)
Vă invit să-l urmărim:
Cartea „Estera” este o carte de istorie. Titlu corect a cărții ar fi fost: „Ascensiunea unui informator a Securității”.
. Nu este deloc surprinzător, că nicăieri în carte nu este amintit numele lui Dumnezeu. Explicația este simplă: evenimentele descrise aici nu au nici o legătură cu voia lui Dumnezeu.
Numai că Dumnezeu intervine și schimbă cursul evenimentelor, deoarece „corabia” în care se găseau evreii, urma să fie „scufundată” din pricina „vântului stârnit pe marea cea mare” (Dan. 7/2)
Actorul principal al acestei cărți este Estera care în traducere înseamnă „steaua care strălucește”. Într-adevăr Estera a fost o stea, dar nu una strălucitoare ci una rătăcitoare (Iuda vers13) care s-a rătăcit printre „norii negri” ai imperiului Medo-Persan.
Dar vă recomand să urmărim cu atenție desfășurarea evenimentelor:
Împăratul Ahașveroș a făcut un banchet cu domnitorii țării care a durat zile și nopți. La acest eveniment, împărăteasa Vasti (care se traduce prin „frumusețe”) nu a fost invitată, așa că ea a făcut un ospăț paralel cu femeile.Evenimentele s-au precipitat când datorită „alcoolului”(cap.1/10), împăratul a poruncit să fie adusă împărăteasa Vasti pentru a face paradă în scopul de a-și arăta frumusețea.(cap.1/11)
Oricare femeie frumoasă, ar fi fost încântată să facă această prezentare, numai că în fața unor oameni în stare de ebrietate-fie ei și domnitori - ea se consideră dezonorată, așa că refuză în mod categoric și preferă să-și piardă poziția de împărăteasă.
Refuzul scoate în evidență demnitatea acestei împărătese. Vom observa pe parcursul cărții că Estera deși pretindea că este „creștină” nu se poate compara cu împărăteasa Vasti.
Cum era de așteptat „slugarnicii” din preajma împăratului, în loc să repare greșeala, ei îl sfătuiesc să o izgonească pe împărăteasă. Așa că postul de împărăteasă cât și de soție rămâne vacant.
Concurență maximă...
Dar în învălmășeala evenimentelor, care se succed cu repeziciune, iese la iveală un rob beniamit, ce locuia în capitala Susa - un politician deosebit de abil...
Cariera lui politică a început în momentul în care verișoara lui ajunge printre concurente.
Însetat de putere și cu gândul de a ajunge într-o poziție înaltă, face „naveta” în fiecare zi la curtea împărătească să vadă cum îi merge Esterei: Reușește? Nu reușește?
Odată cu intrarea Esterei în acest concurs josnic a început și campania electorală a politicianului Mardoheu. Dar să nu scăpăm din vedere că, atât Estera cât și Mardoheu făceau parte dintr-un popor ales pe care Dumnezeu l-a numit „popor sfânt”; evreilor fiindu-le interzis căsătoriile cu neamurile păgâne. (Deut.7/3,4)
Dar asta nu mai conta acum.
Concluzie: Dacă în fiecare zi ar fi fost slujbă la sinagogă, sunt sigur că Mardoheu nu ar fi avut timp pentru aceasta, dar pentru politică era disponibil în fiecare zi. Miza era foarte mare...
Dacă ar fi să adaptăm viața Esterei la timpul nostru, am putea spune că este posibil ca ea să fi cântat în corul bisericii, mergea cu grupul la azilul de bătrâni, frecventa studiul biblic...
Dar acum? Sora Estera este captivă pentru 12 luni și dacă înainte slujea altora, acum ea slujește unui singur idol numit „Estera” care îl alifia, parfuma, farda, machia, colora ș.a.m.d. Fiind într-o pregătire maximă. Și dacă s-ar fi întâlnit cu iubitul vieții ei, eram cu toții de-acord - numai că ea trebuia să se întâlnească cu cel mai imoral om din tot imperiul Medo-Persan care a distrus „tinerețea” atâtor fete înaintea ei și pe care ea nu-l văzuse niciodată.
Și dacă ar fi fost un concurs de inteligență? Dar aici nu era nevoie de așa ceva, deoarece concursul era unul specific păgânilor. Și dacă nu ar fi reușit cu bine testul? Ar fi putut ea să spună ca și Tamar: unde mă voi duce cu „rușinea” aceasta?
Ziua „examenului” a fost așteptată, cu „sufletul la gură” de politicianul Mardoheu, care a regizat cu atenție rolul actorului principal Estera. El i-a dat indicațiile necesare ce trebuia să spună și ce nu, deoarece erau și „secrete” ce nu trebuia să fie deconspirate deoarece erau dăunătoare.
Ahașveroș nu avea nevoie de o creștină. Ea într-adevăr a fost dusă cu sila la palat, dar dacă și-ar fi spus identitatea și proveniența ar fi fost descalificată...
Așa că pentru a avea succes, Mardoheu îi dă de grijă:
a) să nu spună nimic de poporul în care făcea parte (cap. 2/20) deoarece evreii erau considerați un popor sfânt (1 Petru 2/9)
b) să nu spună nimic de nașterea ei - concret: să nu spună că face parte din biserica celor întâi născuți (Evrei 12/23)
Politicianul Mardoheu a hotărât să petreacă mai mult timp la poarta palatului împărătesc, pentru o implicare mai mare cât și pentru a nu scăpa lucrurile de sub control.
În această situație, cum era de așteptat, el devine informator a Securității.
Informațiile „transmise” de Mardoheu, către serviciile Securității erau codificate și aveau numele de cod „D.P.L.M”. care însemna: „Din partea lui Mardoheu.(conf.4/22b)
Această implicare și colaborare este primul pas în promovarea lui.
Beneficii?
Dintr-un rob umil și sărac ajunge „peste noapte” să fie plimbat cu calul împărătesc, cu cununa pe cap și îmbrăcat cu hainele împărătești...Câtă fală! Câtă aroganță!
Ce nu a reușit să facă un politician cu academie în științe-politice, reușește un rob evreu-colaborator al Securității.
Securitatea știa întotdeauna să-și încurajeze clienții voluntari...
Concluzie: Intrarea în politică, cât și colaborarea cu securitatea a început să dea roadele așteptate. Dar aceasta este doar începutul...
Unii necunoscători îl laudă pe Mardoheu că nu și-a plecat genunchii în fața lui Haman. Dar întrebarea este altfel pusă: Ce căuta „creștinul” acesta în poarta palatului în fiecare zi, ca un „ghimpe”, când acolo erau niște reguli care trebuiau respectate și nu erau potrivite pentru un creștin? (Exemplu: Dacă eu m-aș așeza în fiecare zi în poarta palatului prezidențial, iar SPP-ul m-ar „disciplina” și aș suferi, aș putea spune că am suferit pentru Hristos?)
Și nu cred, că nu și-a plecat genunchii din respect față de Dumnezeu, ci mai degrabă din aroganță personală-deoarece „visurile” lui începeau să devină realitate.
Foarte important: Politica lui Mardoheu dusă cu vicleșug, postarea lui în poarta palatului împărătesc, au pus în pericol viața întregului său popor.
Dacă el și-ar fi văzut liniștit de „treburile casei” nu s-ar fi ajuns aici.
De dragul evreilor iubiți de Dumnezeu din pricina părinților lor, Dumnezeu a intervenit și a schimbat cursul evenimentelor... Unii consideră că schimbarea bruscă a evenimentelor se datorează postului Esterei. Asta ar însemna că și postul Izabelei i-a fost de folos pentru uciderea lui Nabot. (bagă-te în „mocirlă” în mod voluntar și după aceea postește și roagă-te...)
Finalul a fost peste așteptări:
Cu Estera împărăteasă, Haman este detronat și omorât, locul lui fiind luat cum era de așteptat, chiar de către politicianul Matrdoheu. Scopul a fost atins-„jocurile au fost făcute”.
Pentru că această carte se încheie și vorbește despre: putere, isprăvile, mărimea, vază-exact ce și-a dorit Mardoheu.
Concluzie generală: Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
Întrebarea finală este următoarea:
„Scufundați în politică” într-un imperiu păgân, a mai avut timp Estera și Mardoheu să-L slujească pe Dumnezeu, „ori s-au înecat în apele reci și învolburate” ale imperiului Medo-Persan...?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)