„...cu bucurie...”

         „Zacheu s-a dat jos în grabă și L-a primit cu bucurie.”

Nu cred că există om care să nu fie părtaș bucuriei. Este un sentiment ce ne schimbă și înfrumusețează viața. Dacă încercăm să o definim, bucuria este o stare de bine ce rezultă dintr-o inimă mulțumită. Omul a fost creeat de Dumnezeu cu privilegiul de a se bucura. Nimeni nu este îngrădit, dimpotrivă, omul este încurajat să se folosească de ea: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inimă veselă... (Ecl. 11/9)      Deși pare că bucuria ar fi pentru cei tineri, eu cred că, de la bebeluș până la cel cu părul alb, toți vor  să aibă parte de ea.  Dar nu-i totul să fii bucuros. E important să știi: de unde provine „bucuria” ce te bucură? Rezultă ea din roada Duhului, sau este o bucurie din firea noastră pământească? Bucuria provenită din firea pământească o dețin toți oamenii, indiferent de modul de viață. Mincinosul se bucură când îi sunt crezute minciunile, hoțul se bucură de reușită, iar curvarul de satisfacerea lui. Bogatul se bucură de bogăția sa, fiind alimentată zilnic când conturile cresc, iar hambarele devin neîncăpătoare, dar ajunge și în inima cerșetorului când primește un bănuț.

Dar noi nu vorbim aici de bucurii pământești, ci de bucurii duhovnicești, ce provin în urma rodirii Duhului Sfânt în viața noastră. (Gal. 5/22) Nu știu dacă este  posibilă relația unui creștin cu Duhul Sfânt (Dumnezeu) fără bucurie. Cu bucurie începe, sau ar trebui să înceapă părtășia unui om cu Dumnezeu, ea (bucuria) va însoți mântuirea noastră și va avea continuitate și-n veșnicie. Așa începe mântuirea. Vameșul Zacheu a fost strigat pe nume: „Zachee dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să intru în casa ta.” Rezultatul: „Zacheu s-a dat jos în grabă și L-a primit cu bucurie” (Luca 19/5,6) Dar nu erau mai importante bucuriile sale datorită agoniselii făcute și mai ales că au fost dobândite fără prea multă osteneală? Noua bucurie ajunsă în inima sa, depășea cu mult bucuriile de până atunci, încât a dorit să renunțe la ele și chiar la sursa bucuriei - împărțind avuția sa săracilor. Și nu-i singurul... Apostolul Pavel a socotit toate favorurile lumii ca pe un gunoi, în comparație cu „...prețul nespus de mare a cunoașterii lui Isus Hristos” (Fil. 3/8) iar despre Moise aflăm că „...a vrut mai bine să sufere alături de poporul său, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” (Evrei 11/25)

Este imposibil de explicat manifestările bucuriei ce vin din Duhul Sfânt. De dragul „bucuriei” ce-I era pusă înainte a fost gata să sufere crucea și să disprețuiască rușinea, El - Fiu de Dumnezeu. Să ajungi să primești cu bucurie răpirea averii? Să poți să te bucuri când oamenii te vor ocărî și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate despre tine? Să poți să te bucuri în necaz? Adică când toți plâng, tu să te bucuri? Este ceva peste puterile omenești.  N-ai cum să nu fii considerat nebun. Acum înțeleg mai bine ce înseamnă: „nebunia crucii”. Cine consideră „normal” un administrator a unei trezorerii împărătești ce hotărăște să-și petreacă concediul aventurându-se într-o călătorie lungă și riscantă de 2000 de kilometri într-un car pentru a se închina la templu din Ierusalim, fără să știe ce va găsi în el? Dar nimeni nu știa că alerga cu stăruință după bucuria ce-i era pusă înainte și nimeni n-o vedea...S-a întors înapoi cu inima goală, dar Cerul s-a pus în mișcare și a trimis un slujitor să intermedieze relația sa cu Dumnezeu și să intre în posesia acestei bucurii.  Rezultatul: „...famenul și-a văzut de drum plin de bucurie.” Oare în căutarea acestei bucurii a fost pornit acest demnitar? Dar nu avea el bucurie, sau ce era cu el? Cu siguranță că avea foarte multe surse de bucurie, numai că bucuriile pământești sunt trecătoare și lasă în urmă de multe ori un gust amar: Hoțul este prins și pedepsit, curvarul își vede distrusă familia, bogatul rămâne sărac, dar cel ce se îmbogățește față de Dumnezeu intră în posesia unei bucurii veșnice. Da, „...o bucurie veșnică le va încununa capul.” (Isaia 35/10) Ce făgăduință frumoasă! Bucuria ca o cunună a răsplătirii veșnice. 

Până atunci noi ne bucurăm și aici, iar bucuria trebuie împărtășită cu alții: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng.” (Rom. 12/15) Nu ni se cere să ne bucurăm de cei ce plâng. Nu. O bucurie nepermisă care n-ar trebui să se regăsească în inimile noastre - deși tot bucurie se numește. Este chiar împotriva voii lui Dumnezeu: „...nu trebuia să te uiți mulțumit la nenorocirea fratelui tău și nici să te bucuri de copiii lui Iuda în ziua pierii lui.”  (Obadia 1/12) În acest caz bucuria încetează și va trebui să plângem împreună cu cei ce plâng.

Nu numai că bucuria își are „locul” ei, dar există o ordine a priorităților în ce privește bucuria: Ne bucurăm că suntem iubiți de cei din biserică. Te-ai bucurat după ce ai slujit cu cântare, sau poezie și aceasta a produs zidire sufletească vizibilă ascultătorilor. Te-ai bucurat când ai predicat cu multă călăuzire din partea Domnului stârnind interes pentru cuvântul rostit. Te bucuri de poziția ce ocupi în biserică, indiferent de performanțele tale, aceste  bucurii sunt de scurtă durată. Ucenicii Domnului s-au întors de pe câmpul de luptă plini de bucurie și au zis: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” Putea Domnul să le spună: „De asta v-am dat putere și v-am trimis, să vă bucurați și voi.” - dar nu le-a spus așa, ci dimpotrivă le-a cerut să renunțe la ea, îndreptându-le atenția spre o bucurie care merită să te bucuri de ea: „...bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10/17-21)  Ce frumos! Bucuria  cultivată  în inima ucenicilor s-a răsfrânt  și în inima Mântuitorului, întru-cât ni se spune că  „În ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: Tată, Doamne al cerului și a pământului: Te laud că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor.” (Luca10/21) 

Da, suntem în Împărăția lui Dumnezeu. Bucuria ce se manifestă în interior nu este determinată de mâncare și băutură, ci este bucurie provenită din Duhul Sfânt. Părtășia noastră a început cu bucurie, și nu doar atât, ea n-ar trebui să lipsească din tot procesul mântuirii întrucât ni se cere să slujim Domnului cu bucurie. Ce s-a întâmplat? Cine ne-a răpit bucuria? De ce oare lipsește din viața celor ce au avut-o cândva?  Este ziua întrebărilor și a cercetării de sine. Dacă constați lipsa ei ceva nu este în regulă. Ne rugăm ca și împăratul David: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și însoțește-mă cu un duh de bunăvoință.” (Ps. 52/12) 

Bucurie ce ne va atinge punctul culminant în Împărăția cerească: „Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă, căci a venit  nunta Mielului - soția Lui s-a pregătit.” (Apoc.19/7) O bucurie negrăită (ce nu poate fi descrisă în cuvinte. O bucurie eternă...

Fiți binecuvântați!

Bunătatea - parte din roada Duhului

                    Bunătatea nu este de natură omenească, ci este  de natură divină din moment ce ea a fost inclusă în roada Duhului. Aș putea spune că este parte din caracterul lui Dumnezeu. 

Omul s-a făcut părtaș bunătății Sale în momentul în care a fost creeat după chipul și asemănarea Lui, ea ajungând în om prin intermediul Duhului Sfânt ce locuia în el încă din prima zi de la creația sa. Constatarea lui Dumnezeu după ce l-a creeat pe om a fost următoarea:  „...erau foarte bune.” (Gen. 1/31) Frumusețea (farmecul) omului din grădină îl dădea tocmai această bunătate. Dumnezeu l-a numit pe om: foarte bun. 

Până când? Până în ziua în care omul a nesocotit porunca divină, iar Dumnezeu a hotărât: „Duhul Meu nu va rămânea pururea în om, căci nu este decât carne (fire) păcătoasă.” În aceste condiții nu mai exista bunătate, deoarece răutatea îi luase locul: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Gen 6/5) 

În concluzie: Nu există bunătate fără Dumnezeu. Omul nu se poate considera bun prin eforturile sale, datorită faptului că firea pământească nu produce bunătate. Ba dimpotrivă: umanitate fără divinitate, înseamnăbestialitate.                                                                                                                                         Dar ce este bunătatea? Este opusul răutății, iar răutatea este lipsa bunătății. Locul nu rămâne gol. Este ocupat permanent de cineva. Bunătatea este parte componentă a dragostei întrucât știm deja că „...dragostea este: îndelung răbdătoare și plină de bunătate.”  (1Cor. 13/4a) Înțeleg de aici că plinătatea dragostei este bunătatea ca și „acționar majoritar”. Dragostea: 10% îndelungă răbdare - stare de conservare, iar 90% bunătate - substanță activă. Fiind mereu activă bunătatea nu poate fi ascunsă. Ea înseamnă acțiune (purtare) și se manifestă în priviri, în gesturi, în vorbe și fapte. Ea este ușor de observat de cei din jurul nostru: Saul îl urmărea pe David să-i ia viața. Când Saul a căzut în mâinile lui David, el i-a cruțat viața vrăjmașului Său și nu l-a omorât, ci doar i-a dat un semn că ar fi putut să o facă, tăindu-i cu sabia colțul hainei, după care a strigat în auzul celor prezenți: „fiindcă ți-am tăiat colțul hainei și nu te-am ucis, vezi că în purtarea mea nu este răutate, nici răzvrătire...” Saul a plâns și a recunoscut:„Tu ești mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine , iar eu ți-am făcut rău. Tu îți arăți azi bunătatea cu care te porți  față de mine, căci Domnul mă dădu-se în mâinile tale și nu mai omorât.” (1Sam. 24/11-18) O bunătate arătată chiar și față de vrăjmași. Bunătatea  te determină sa verși lacrimi. Dar să nu ne grăbim ca nu cumva să scăpăm din vedere expresia lui Saul: „îți arăți azi bunătatea” Mâine sau în fiecare zi, e la fel, sau a fost doar „azi”? Dacă vom analiza viața lui David vom vedea că nu totdeauna a dovedit bunătatea din ziua de „azi”. Pentru că bunătatea sa era precară, el a luat ca reper bunătatea lui Dumnezeu în relație cu casa lui Saul și a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”

Dar cum este bunătatea lui Dumnezeu?                                                                                                      Nu este aceeași cu bunătatea omului. NU. „...cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât de mare este bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El.” (Ps. 103/11) O bunătate nemăsurată. Dacă n-ar fi fost așa am fi fost pierduți și nimiciți pentru totdeauna, dar suntem în viață datorită bunătății Lui. Deși bunătatea Sa este nemăsurată, constat că ea se consumă și se epuizează datorită răutății oamenilor. Însă e un har pentru noi să știm că:  „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit și îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață.” (Pl.3/21-23) Datorită  bunătății - parte componentă a dragostei lui Dumnezeu - a fost posibilă mântuirea acestei omeniri: „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui de oameni... El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea Lui...” (Tit 3/4,5)

Ce răspuns dăm noi la bunătatea lui Dumnezeu? Bunătate ce ne îndeamnă la pocăință...

Nimeni nu trebuie să se pocăiască de frica iadului, sau de teama de Dumnezeu, deși ni se spune că El este un foc mistuitor, ci suntem chemați să ne pocăim datorită bunătății Lui. Asta înseamnă că trebuie s-o facem din dragoste, determinați de bunătatea unui Fiu de Dumnezeu care a venit să moară în locul nostru. Și totuși de ce nu se pocăiesc oamenii? Pentru că deși au ochi, ei nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Totul e să vezi cum bunătatea s-a transformat și a rezultat dragostea: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii a lui Dumnezeu...” (1Ioan 3/1) Da, ei au ochi dar nu văd, deoarece mintea lor a orbit-o dumnezeul veacului acestuia ca să nu vadă strălucind Evanghelia slavei.” (2Cor.4/4)

Din această nemăsurată bunătate, Dumnezeu a rupt o fărâmă și ne-a dăruit-o fiecăruia. Suntem îndemnați să prețuim puținul ce l-am primit și să-l păstrăm  la loc de cinste: „Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia, leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Astfel vei căpăta trecere înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Prov. 3/3,4) Bunătatea are totdeauna o latură practică în relație cu semenii noștri: „...fiți buni unii cu alții, miloși, iertați-vă unii pe alții cum va iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efes. 4/32)

Da „...ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.” (Prov. 19/22)  Bunătate ce ar trebui să fie văzută în priviri, în vorbă, în gesturi dar mai ales în faptă. Toți cei ce te-au cunoscut, începând cu soția și copiii să poată la „sfârșit” să spună: a fost un om bun la suflet - asta înseamnă un nume bun ce este mai de preț decât untdelemnul mirositor.

Indiferent de poziția ce o ai în biserică, sau ce slujbă aduci lui Dumnezeu, sau cât te ostenești pentru Dumnezeu, dacă toată jertfirea ta este lipsită de bunătate totul este în zădar, deoarece Dumnezeu a cerut: „Bunătate nu jertfe.” (Osea 6/6) 

Jertfele sunt bune și primite dar însoțite de bunătate.                                                                                    Bunătate - parte din roada Duhului...

Fiți binecuvântați!

  

Viața în cimitir

 Cimitirul are o liniște desăvârșită. Se pare că în acest loc nici păsările nu cântă. Să fie oare conștiente  că e locul tăcerii? E      posibil...                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Locuitorii unui oraș au fost mutați să „locuiască” aici. Diferența este mare față de cei ce locuiesc afară. Aici nu există nici o  nemulțumire și nu este nimic de împărțit. Bogații și săracii sunt împreună în același loc. Nu există zonă rezidențială și nici întrare principală sau secundară, cimitirul de care vorbesc  are o singură intrare și a fost folosită de fiecare locatar. Toți sunt egali deoarece mormintele a reușit să-i uniformizeze și să-i aducă la același nivel. Totuși, modul cum au intrat în mormânt, face diferența deoarece moartea imortalizează (surprinde) asemenea aparatului de fotografiat nemaiputând face nici o modificare pe parcurs... Cartea vieții s-a închis. Nu va mai fi posibil de adăugat, sau de scos ceva. Versul cântecului spune un mare adevăr: /Ce-i viața ta? E o peniță. Cu care scrii mereu pe-un drum/ Și apoi la ultima portiță/ Tot ce a scris pe drum penița. Nu se mai șterge nicidecum/

Ce fac „locatarii” în cimitir? Este corectă o astfel de întrebare? Este...

Dorm cu toții - fără excepție. „Mulți  din cei ce dorm în țărâna pământului...” (Daniel 12/2) Aceasta spune Sfânta Scriptură, aceasta spunem și noi. La moartea lui Lazăr, Isus a afirmat: „Lazăr prietenul nostru doarme...” În același gând a fost și apostolul Pavel: „Noi cei vii nu vom lua-o înaintea celor adormiți.” Toți sunt în așteptare. Dar ce așteaptă? Așteaptă strigarea. „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele.” Nu-i totul să auzi glasul, e important ce-ți va spune acest glas și în ce direcție te va îndrepta. Te poți găsi în ceata celor ce vor fi chemați: „Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția care va fost pregătită.” sau poți fi printre cei ce vor fi trimiși: „Duceți-vă de la mine blestemaților în focul cel veșnic ce a fost pregătit diavolului și îngerilor lui.” Nu toți morții vor  auzi glasul în același timp. Primii  vor fi cei ce au murit în Hristos (întâia înviere), apoi cei necredincioși (a doua înviere) Cum se va face trierea și pe ce bază? Păstorul își va chema oile Sale pe nume. „...și oile merg după El pentru că îi cunosc glasul.” Va fi modul în care va despărți oile de capre. Oile vor ajunge în partea dreaptă, iar caprele vor rămâne pentru partea stângă. Tocmai de aceea la mormântul lui Lazăr, Isus a strigat folosindu-i numele pentru a învia doar Lazăr și nu și ceilalți. Până atunci omul adormit este încă în viață și stă în așteptarea Primăverii minunate când pământul fiind încălzit de Soarele neprihănirii, semințele de natură dumnezeiască vor încolți și vor ieși la suprafață. Au fost semănate cu chip firesc și vor învia cu chip duhovnicesc.(ceresc) Nu va mai ieși cea fost pus în mormânt, cum nici sămânța pusă de semănătorul ogorului nu mai iese ce a fost pus în pământ, ci iese o plantă - o adevărată minune. Însă pentru a ne mări imaginația în scopul  înțelegerii depline, trupul uman este asemănat cu sămânța semănată în pământ. Deși pare uscată,  ea este încă în viață. În momentul în care condițiile sunt prielnice încolțește datorită embrionului viu, ieșind la suprafață, dar nu cea fost pus în pământ, ci un alt trup... Ce minune văzută de ochii noștri și noi trecem cu vederea! La fel va fi și cu oamenii: „Este semănat trup firesc și înviază trup duhovnicesc, acolo unde va fi un trup firesc, va fi și un trup duhovnicesc.” (1Cor. 15/44) În primăvara minunată când Soarele neprihănirii va încălzi pământul toate semințele de natură dumnezeiască vor ieși la suprafață cu un alt trup. 

Dar cum se va realiza aceasta?

Cimitirul este plin de oameni: credincioși și necredincioși, iar învierea nu va avea loc în același timp. Există întâia înviere a celor credincioși și va fi ferice de astfel de oameni și apoi învierea celorlalți. Dar cum se va face diferența? 

 datorită faptului că cimitirul este plin de oameni  O stare de adormire, dar în același timp în așteptare... Dar ce așteaptă cei adormiți? Așteaptă strigarea în care „însuși Domnul cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu se va coborî din  cer și întâi vor învia cei morți în Hristos.” Iar apostolul Pavel continuă pe același subiect: „Noi cei vii nu vom lua-o înaintea celor adormiți.” Niciunul din cei adormiți nu vor fi lipsiși de auz, deoarece ni se spune că: „vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui.” E important să ți se rostească numele, deoarece atunci când păstorul va scoate oile din staul, El le va chema pe nume. La mormântul lui Lazăr, Isus a strigat cu glas tare: „Lazăre, Lazăre, vino afară! De ce i-o fi strigat numele? Să iasă afară doar Lazăr și nu și cei din mormintele de alături. Așa va   fi și la învierea finală, deoarece nu toți morții vor învia în același timp. Cuvântul lui Dumnezeu îi fericește pe cei ce vor avea parte de întâia înviere. Însă toți vor auzi glasul, dar nu aceasta e important, ci important ce-ți va spune glasul și în ce direcție te va îndrepta... Vei fi și tu printre cei chemați? „Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția lui Dumnezeu...” sau îți va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic...” Oamenii singuri vor merge în iad, fără să protesteze, conștienți de locul pe care-l merită. Va fi un moment ireversibil în care nu vei mai putea spune nimic: „Omul acela a amuțit.”  Hotărârea Judecătorului va fi definitivă și irevocabilă.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

„... adu-Ți aminte că am umblat înaintea feței Tale cu credincioșie...”

Credincioșia este una dintre cele mai înalte virtuții omenești și nu numai... Ea se manifestă în cuvânt („nu-și ea vorba înapoi dacă face un jurământ...”) dar mai ales în faptă și este vitală, deoarece credincioșia promovează încrederea într-o relație. Nu se poate discuta de încredere între părți, până nu te-ai convins în primul rând de credincioșie...


Dar ce înseamnă credincioșie? Credincioșie înseamnă: fidelitate sau loialitate (devotament). Este „piatra de căpătâi” a unui legământ. Legământul este convenția (înțelegerea) dintre două sau mai multe părți, ce se leagă verbal sau scris că vor respecta anumite clauze. Nu există o relație temeinică cu Dumnezeu, sau între soți, fără credincioșie. NU. Este imposibil să pretinzi că ești credincios Domnului și să nu-i fii credincios soțului, sau soției. Raționamentul este biblic: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este și în cele mari și cine este nedrept în cele mici, este nedrept și în cele mari.” (Luca 16/10) (Sunt dezgustat de ipocrizia unui lider a biserici adventiste ce dă lecții de moralitate pe internet, când de fapt el și-a anunțat divorțul de soție fără nici un pic de rușine chiar în biserică invocând incompatibilitatea. A fost „felicitat” din moment ce a primit flori în urma anunțului, a divorțat de soție și s-a recăsătorit cu fast și în scurt timp, cu femeia ce îi lua interviurile.... O femeie cu 20 de ani mai tânără, după modelul vedetelor. Acum înțeleg de ce a invocat incompatibilitatea cu soția sa...) Are dreptul un asemenea om să vorbească de Dumnezeu și de credincioșie? Și câți sunt ca el...(?)

Strigătul lui Dumnezeu a fost și este împotriva acestor nenorociri ce a pătruns și-n biserici: „Iată acum ce mai faceți: acoperiți cu lacrimi altarul Domnului cu plânsete și gemete, așa încât El nu mai caută la darurile voastre de mâncare și nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Și dacă întrebați: Pentru ce? Pentru că Domnul a fost martor între tine și nevasta din tinerețea ta, căreia acum îi ești necredincios măcar că este tovarășa ta de viață cu care ai încheiat legământ.” (Mal. 2/13,14) Nimic nou...

Dumnezeu a gustat El însuși din amărăciunea necredincioșiei. În repetate rânduri El a făcut legământ cu diferiți oameni, cât și cu poporul Său. Toate clauzele legământului au fost scrise într-o carte numită „Cartea Legământului” Cu toate acestea făptura mâinii Sale decăzută a fost neputincioasă de ași duce cu credincioșie legământul până la capăt, părăsindu-L și îndreptându-se către alți dumnezei pe care nu-i cunoștea. (Fapte17/23) Însă Dumnezeu rămâne neschimbat: „Dacă suntem necredincioși, El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur.” (2Tim. 2/13) Totuși (deși puțini), au fost și oameni ce au dovedit loialitate față de El. Împăratul Ezechia fiind bolnav L-a implorat pe Dumnezeu pentru vindecare vorbindu-I tocmai de credincioșia sa:„Adu-Ți aminte că am umblat înaintea feței Tale cu credincioșie și cu inimă curată și am făcut ce este bine înaintea Ta!” Ce frumos! Loialitatea este totdeauna însoțită de o inimă curată. Umblarea este totdeauna „înaintea feței” și nu „în spate”, pentru că nu are nimic de ascuns.  Am rămas pe gânduri la mărturia acestui om. Oare putem spune și noi la fel? Ar trebui, deoarece pretindem sus și tare că suntem botezați cu Duhul Sfânt. Iar una din roada Duhului este credincioșia. Avem noi credincioșia ca roadă, sau avem doar „vorbe”?
Dar mai concret, ce înseamnă credincioșie în relația cu Dumnezeu? Înseamnă să rămâi lângă El și să-i slujești în toate circumstanțele vieții. Atunci când ești bogat, dar și atunci când ajungi sărac. Atunci când ești sănătos, dar și atunci când ajungi bolnav (Iov 1/1-22; 2/1- 10) Atunci când ești acasă, dar și atunci când ești departe de casă (Daniel) Nimic să nu te poată despărți de dragostea lui Dumnezeu. Nici necazul sau strâmtorarea, nici prigonirea sau foametea, nici primejdia sau sabia - nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu. (Rom.8/35-39)
Faptul că Iuda L-a vândut pe Isus este un subiect de predică amplu discutat în biserici. Dar mai puțin se vorbește cât de ușor îl putem noi „vinde” pe Isus pentru o ciorbă de linte. Și nu trebuie să-L părăsești ca Dima, este suficient să împarți inima la doi stăpâni. De altfel suntem avertizați: „Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca niște unelte ale nelegiuirii...” O inimă împărțită între două iubiri: Iubirea de Dumnezeu și iubirea de lume (1Ioan 2/15) sau iubirea de sine (2Tim 3/2) sau iubirea de bani (1Tim 6/10) Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ține la unul și va nesocoti pe celălalt...” (Matei 6/24)

Da, credincioșie înseamnă să rămâi lângă  El în toate circumstanțele vieții. Isus a spus ucenicilor săi: „Voi sunteți prietenii Mei.” Mai târziu le-a apreciat loialitatea: „Voi sunteți aceia care ați rămas necontenit cu Mine în încercările Mele.” Însă a venit ziua cea mare a „examenului” în care prietenii l-au părăsit, iar promisiunile celui ce i-a promis că va merge cu el până la moarte n-au mai fost respectate întrucât s-a lepădat de El. Aceste lucruri au fost scrise pentru învățătura noastră, în scopul de a înțelege neputințele omului de a rămâne statornic.

 Da, prietenia are nevoie de credincioșie: „...și sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David și Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el.” (1Sam. 18:1) O prietenie în condiții deosebit de vitrege, în care Ionatan ar fi putut să spună - Nu mai putem continua pentru că tatăl meu te urăște. Dar nu a spus-o...

Iov avea foarte mulți prieteni datorită poziției sale sociale. Dar în momentul în care s-a îmbolnăvit, doar trei au stat lângă el, ceilalți prieteni (partea majoritară) au venit să stea la masă când s-a făcut sănătos - prieteni doar la mâncare. 

Îndemnul din ultima carte a Bibliei spune astfel: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții.” De fapt așa am promis atunci când am încheiat legământ în apa botezului, „până la moarte”,credincioși în așteptarea celui ce va răsplăti credincioșia.

 


Credincioșia este una dintre cele mai înalte virtuții omenești și nu numai... Ea se manifestă în vorbă (cuvânt) dar mai ales în faptă și este vitală într-o relație deoarece credincioșia promovează încrederea într-o relație. Nu se poate discuta de încredere între părți, până nu te-ai convins în primul rând de credincioșie...


Dar ce înseamnă credincioșie? Credincioșie înseamnă: fidelitate sau loialitate (devotament). Este „piatra de căpătâi” a unui legământ. Legământul este convenția (înțelegerea) dintre două sau mai multe părți, ce se leagă verbal sau scris că vor respecta anumite clauze. Nu există o relație temeinică cu Dumnezeu, sau între soți, fără credincioșie. NU. Este imposibil să pretinzi că ești credincios Domnului și să nu-i fii credincios soțului, sau soției. Raționamentul este biblic: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este și în cele mari și cine este nedrept în cele mici, este nedrept și în cele mari.” (Luca 16/10) (Sunt dezgustat de ipocrizia unui lider a biserici adventiste ce dă lecții de moralitate pe internet, când de fapt el și-a anunțat divorțul fără nici un pic de rușine în biserică invocând incompatibilitatea. A fost „felicitat” din moment ce a primit flori în urma anunțului, a divorțat de soție și s-a recăsătorit cu fast... Cu cine? Cu o femeie cu 20 de ani mai tânără după modelul vedetelor - cea ce îi lua interviurile...) Are dreptul un asemenea om dreptul să vorbească de Dumnezeu și de credincioșie? Și câți sunt ca el...(?)

Strigătul lui Dumnezeu a fost și este împotriva acestor nenorociri ce a pătruns și-n biserici: „Iată acum ce mai faceți: acoperiți cu lacrimi altarul Domnului cu plânsete și gemete, așa încât El nu mai caută la darurile voastre de mâncare și nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Și dacă întrebați: Pentru ce? Pentru că Domnul a fost martor între tine și nevasta din tinerețea ta, căreia acum îi ești necredincios măcar că este tovarășa ta de viață cu care ai încheiat legământ.” (Mal. 2/13,14) Nimic nou...

Dumnezeu a gustat El însuși din amărăciunea lipsei de credincioșie. În repetate rânduri El a făcut legământ cu anumiți oameni, cât și cu poporul Său. Toate clauzele legământului au fost scrise într-o carte numită „Cartea Legământului” Cu toate acestea făptura mâinii Sale decăzută a fost neputincioasă de ași duce cu credincioșie legământul până la capăt, părăsindu-L și îndreptându-se către alți dumnezei pe care nu-i cunoștea. (Fapte17/23) Însă Dumnezeu rămâne neschimbat: „Dacă suntem necredincioși, El rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui singur.” (2Tim. 2/13) Totuși (deși puțini) au fost și oameni ce au dovedit loialitate față de El. Împăratul Ezechia fiind bolnav L-a implorat pe Dumnezeu pentru vindecare vorbindu-I tocmai de credincioșia sa:„Adu-Ți aminte că am umblat înaintea feței Tale cu credincioșie și cu inimă curată și am făcut ce este bine înaintea Ta!” Ce frumos! Loialitatea este totdeauna însoțită de o inimă curată. Nu are nimic murdar și ascuns... Am rămas pe gânduri la mărturia acestui om. Oare putem spune și noi la fel? Ar trebui, deoarece pretindem sus și tare că suntem botezați cu Duhul Sfânt. Iar una din roada Duhului este credincioșia. Avem noi credincioșia ca roadă, sau avem doar „vorbe”?
Dar mai concret, ce înseamnă credincioșie în relația cu Dumnezeu? Înseamnă să rămâi lângă El și să-i slujești în toate circumstanțele vieții. Atunci când ești bogat, dar și atunci când ajungi sărac. Atunci când ești sănătos, dar și atunci când ajungi bolnav (Iov1