Mintea în lumea de dincolo

              Într-o zi vei pleca din această lume. Te-ai întrebat măcar o sngură dată, ce vei lua cu tine în lumea de dincolo din tot ce a format personalitatea ta?

Din ce a fost materie - nimic. Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu, ea fiind de natură spirituală (imaterială). Totuși este bine să știi că singura entitate ce va ajunge acolo va fi MINTEA. Ea nu este materie.

În cartea Isaia cap 65\17 citim:  „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou, așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i va mai trece prin minte.”Este clar că mintea va fi prezentă în noua creație...

Dar ce este mintea?

Este compartimentul misterios ce știința nu-l poate descifra, în care se produce gândirea cel diferă pe om de celelalte viețuitoare. Este locuința înțelepciunii. „Eu, Înțelepciunea am ca locuință mintea.” (Prov. 8\12) Este omul lăuntric. Este sufletul omului.  Fără minte omul ar fi asemenea animalelor. Iuda confirmă: „...ca niște dobitoace fără minte.” Animalele sunt lipsite de minte, dar să nu amestecăm mintea cu creierul. Să ne reamintim că atunci când Dumnezeu a hotărât să-l pedepsească pe împăratul Nebucadnețar, ia luat mintea devenind aidoma cu fiarele sălbatice și chiar locuind împreună. Până i-a venit mintea la loc...

Prima mențiune despre minte o găsim în Geneza 3/6: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea.” Dar l-a creat Dumnezeu pe om cu mintea închisă. Cu siguranță - da. În ea se găsea doar omul și Dumnezeu. Atât... Nu exista nici o dorință a firii pământești, deoarece firea pământească nu avea acces în minte, însă dorea să deschidă ușa și să intre pentru a pune stăpânire pe ea. Forțând intrarea „ușa” a cedat. În acel moment poftele firii pământești au invadat mintea omului, deschizându-i ochii (minții) spre o altă realitate. Omul a constatat că a ajuns în altă lume pe care nu o cunoștea. Însă, sub noua ocupație, el conștentizează că a fost golit de toată plinătatea lui Dumnnezeu. Confirmarea n-a întârziat să apară: „Duhul Meu nu va rămânea pururea în om căci omul nu este decât carne păcătoasă.”. (Gen.6\3)

Ce a urmat?

„Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat pradă minții lor blestemate să facă lucruri neângăduite. Astfel au ajuns plini de orice nelegiuire... ”                   Dumnezeu a fost scos din viața omului, iar mintea lipsită de înțelepciunea (lumina) lui Dumnezeu s-a întunecat. Întuneric provenit de la orbire; „...a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia să nu vadă strălucind lumina Evangheliei...” Și nu doar atât. În cartea Eclesiastul ni se vorbește de o cetate ce a fost împresurată de un împărat puternic, ridicând mari întărituri împotriva ei. Cetatea nu putea fi decât mintea omului. Dar un om sărac a scăpat cetatea. Nu cu arme, ci cu înțelepciunea sa. Și nimeni nu s-a gândit la omul acesta... Cât de interesantă este constatarea. „Mai bună este înțelepciunea decât tăria.” (Ecl. 9\16) Da, El era bogat, dar s-a făcut sărac de dragul oamenilor. Afost făcut pentru noi înțelepciune și neprihănire. Noi propovăduim această înțelepciune tainică și ascunsă de veacuri. Apostolul Pavel explică că această armă - înțelepciunea - nu este supusă firii pământești, ci este puternică, capabilă să surpe întăriturile și să răstoarne orice izvodire și orice înălțime ce se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu. Zidurile cad, iar lumina pătrunde în interior. Lumina (înțelepciunea venită de sus) schimbă modul de gândire, până acolo încât fiecare gând se supune ascultării de Hristos. Apostolul Pavel s-a rugat în mod deosebit cu privire la această înțelepciune, arătând în același timp care este importanța ei: Și mă rog ca Dumnezeu să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea (rostul) chemării Lui...                                                                                                                       Această înțelepciune face posibil ca întăriturile demonice să cadă, întunericul să dispară, cetatea fiind scăpată de robia păcatului, iar izodirile minții ce se ridicau împotrica cunoașterii lui Dumnezeu să înceteze. Totul din pricina luminii... Și nu e vorba de lumina adusă de oameni de la Ierusalim cu prilejul sărbătorilor pascale, ci e vorba de o lumină ce luminează mintea. „Daniele am venit să-ți luminez mintea.” (Dan. 9\22) Lumina aceasta este adevărata lumină ce luminează pe orice om venit în lume. Ea e venită din cer: „Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui.” Lumina aceasta a pus capăt rătăcirii acestui om... Întrebările n-au întârziat să apară; „Cine ești Tu, Doamne?” ; „Ce vrei să fac?” 

Este primul pas spre înnoirea minții pentru cunoașterea voii lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită. O minte înnoită - o cerință divină obligatorie - este preocupată permanent să știe care este voia lui Dumnezeu cu privire la ființa umană punând întrebarea: „Ce să fac să fiu mântuit?”               Însă este bine de știut că procesul de înnoire nu durează (sau n-ar trebui să dureze) toată viața, ci doar un timp... Când timpul acesta s-a încheiat, mintea trebuie să fie total înnoită.

De unde știu că mintea mea a ajuns la apogeu în ce privește înnoirea?                                                     Împăratului Nebucadnețar Dumnezeu i-a luat mintea și i-a dat-o înapoi după șapte ani. Dar nu mai era aceeași minte. Era schimbată. Dacă n-ar fi fost așa, el trebuia să-și continue viața în același mod. Dar nu... „Acum, eu Nebucadnețar, laud, înalț și slăvesc pe Împăratul cerului căci toate lucrările Sale sunt adevărate, toate căile Lui sunt depte și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie.” De unde știa el să facă aceste lucruri. Aceasta îi dicta noua inimă și el se conforma. Nici nu realiza ce se întâmplă cu el... Era alt om. De fapt acesta este rezultatul unei minți schimbate.  Se schimbă personalitatea. Despre Saul ni se apune astfel: „De îndată ce Saul a întors spatele, Dumnezeu i-a dat o altă minte și a fost prefăcut în alt om.” Cu noua minte Nebucadnețar a înțeles care este voia lui Dumnezeu cu privire la el. Aposolul Pavel insistă și el pe subiectul - voia lui Dumnezeu: „De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste lucruri nu încetăm să ne rugăm pentru voi să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească...” (Col. 1\9) Din nou apare menționată înțelepciunea (lumina) lui Dumnezeu. Ea te va ajuta nu doar să cunoști (la suprafață) voia lui Dumnezeu, ci te va umple de cunoștința voii Sale. Nu va mai fi necesar să întrebi; ce să fac ?și nici; ce să nu fac?  Lucrul acesta este bine să-l fac ?  Din momentul înnoirii complet a minții, nu ți se mai cere să deosebești între bine și rău, ci ți se cere să deosebești lucrurile alese...(Fil. 1\10) Acesta este mediul de viață a unui creștin înnoit - lucruri alese.

Revenim cu întrebarea: De unde știu că mintea a fost înnoită?

Foarte simplu. Mintea este o fabrică de gânduri. Felul nostru de gândire spune totul despre noi. Ce gândim, sau cum gândim aceea suntem. Citind gândurile cuiva, citești de fapt mintea lui. Suntem avertizați să fim cu băgare de seamă la mintea noastră: „Păzeșteți mintea mai mult ca orice, căci din ea ies izvoarele vieții.” (Prov. 4\23)Traducerea nouă: aspectele vieții.  Regula este bine stabilită: „Omul bun scoate gânduri bune din visteria bună a minții lui, dar omul rău scoate gânduri rele din visteria rea a minții lui.” (Matei 12\35) Depinde de profilul fabricii și ce este depozitat în visterie. În același context ni se spune că pomul se cunoaște după roadă, iar regula este aceeiași: Pomul bun face rod bun.  Nici un pom nu depune efort să facă rod bun, dac[ gena sa este de așa natură. 

 Îndemnul rămâne valabil: Să aveți în voi gândul (tr. nouă: gândirea) care era și în Hristos Isus. (Fil. 2\5) Când ai atins această performanță în tine se conturează chipul Său. Vei trăi și tu cum a trăit și El. Nu vei mai trăi cum trăiesc păgânii în deșărtăciunea gândurilor, având mintea întunecată, străin de viața cu Dumnezeu. (Efes. 4\17,18)

 Pericolul nu este îndepărtat. Avertismentul rămâne valabil pentru orice creștin: „Dar mă tem că, după cum șarpele a amăgit-o pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos.” (2Cor. 11\3) S-au stricat gândurile? Este  dovada că întâi s-a stricat mintea. E bolnavă... Asfel de minte nu mai ia seama la avertismente și pericole. Este o minte în stare adormită. Apostolul Petru cere trezire: „Preaiubiților, aceasta este a doua epistolă. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înștiinșări.” Din păcate mintea bolnavă nu se mai trezește. Ce s-o fi întâmplat cu ea de a ajuns în această stare? Tu știi...

Recapitulăm: Mintea este omul nostru lăunric ce trebuie să se înnoiască în fiecare zi. (2Cor.4\16)Este sufletul omului. Ea va fi ceea ce ne va reprezenta în lumea de dincolo. Ea va fi încorporată într-un trup nou (ceresc) Acolo va fi o lume nouă, deoarece Dumnezeu a promis că va face toate lucrurile noi. Ar fi  posibil ca omul (mintea) vechi să fie printre lucruri noi?  Moartea imortalizează. Ea te surprinde aidoma aparatului de fotografiat. Nimic nu mai poți schimba...

Promisiunea este făcută doar pentru o singură categorie de oameni: Ferice de cei cu mintea curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu. 

Fiți binecuvântați!

hggh??

 

  

                                                                   

Împărăția Fiului dragostei - intrarea în Împărăția lui Dumnezeu

             Împărăția lui Dumnezeu a fost prevestită încă din Vechiul Testament. Prorocul Daniel o descrie astfel: „...în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o Împărăție ce nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății, iar ea va dăinui veșnic.” (Daniel 2/44) 

Venirea Mântuitorului în lumea noastră a avut scopul de a proclama această  Împărăție.  Cu aceasta a început propovăduirea:    „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” (Marcu 1/15) Tot cu învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu și-a încheiat misiunea: „După patima Sa, li s-a înfățișat viu și vorbind cu ei lucruri privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.” (Fapte 1/3) Deci: subiectul despre Împărăția lui Dumnezeu a fost, este și va trebui să rămână în centrul atenției. Despre ea discutăm și noi...

Dar să stabilim ce înseamnă „împărăție”?                                                                                           Împărăția este teritoriul unde împărățește (domnește) un împărat.

În cazul nostru Împărăția este a lui Dumnezeu. Tot El este Împăratul. Este o Împărăție spirituală (imaterială) După modul cum este descrisă pe paginile Bibliei cred că orice muritor și-ar dori să ajungă în ea. Însă condițiile impuse sunt severe. Nu putem vorbi despre această împărăție, până nu vorbim mai întâi despre alte împărății: Împărăția întunericului și Împărăția Fiului dragostei.                   Împărăția întunericului este caracterizată de întuneric. O putere demonică le-a orbit ochii oamenilor să nu vadă adevărata strălucire și frumusețe a Împărăției lui Dumnezeu  așa că oamenii sunt determinați să rămână în ea. Totuși, oamenii nu vor fi condamnați să stea la nesfârșit în întuneric, ci vor avea posibilitatea să aleagă între lumină și întuneric: „... întunericul nu va împărăți veșnic... Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină. Peste toți cei ce locuiau în valea umbrei morții răsare o mare lumină. (Isaia 9/1,2) În paralel și contrast cu împărăția întunericului se instaurează Împărăția luminii numită „Împărăția Fiului dragostei”. La baza acestei Împărății este dragostea. Oamenii se pot transfera în ea, doar dacă au dragoste de Împărăție și de Împăratul. „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei.” (Col. 1/13) Dar aceasta se face numai cu voința și acordul nostru.

 Dar ce este această Împărăție și cum o putem defini?

Împărăția Fiului dragostei este „poarta cea strâmtă” prin care se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. Este poarta Cerului. Nu este altă intrare... Este „atelierul” de prelucrare a omului, pregătindu-l pentru Împărăția lui Dumnezeu. Nimeni nu va putea ajunge în Împărăția lui Dumnezeu dacă n-a trecut mai întâi prin atelier...

Accesul în Împărăție este permis doar pentru cei ce sunt „în viață” și prin voință proprie acceptă să intre pe „poartă”. Am spus că este disponibilă doar pentru cei ce sunt „în viață” deoarece s-au făcut părtași minunii dumnezeiești trecând din moarte la viață. „Noi eram morți în greșelile și păcatele noastre, dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, ne-a înviat și ne-a pus să ședem în locurile cerești în Hristos Isus.” (Efes. 2/1-6) Da, „dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața...” (2Petru 1/3)

Dacă am fost strămutați în împărăția luminii ce se găsește în locurile cerești  înseamnă că  n-ar trebui să mai avem a face cu puterea întunericului. Dar lucrurile nu stau astfel...Lupta noastră  cu puterea întunericului determinată de duhurile întunericului ce sunt tot în locurile cerești abia atunci începe când am ajuns în noua locație.. (Efes.6/12) Această stare de fapt ne determină să ne întrebăm: unde sunt locurile cerești?                                                                                       Domnul Isus a numit propria Sa Împărăție „Împărăția cerurilor”. Deși este instaurată aici pe pământ, ea nu este de natură pământească, ci este de natură cerească. „Pilat a chemat pe Isus și i-a zis: Ești tu împăratul iudeilor? Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat, dar împărăția Mea nu este de aici. Atunci un împărat tot ești - a zis Pilat. Da, a răspuns Isus. Eu sunt Împărat!” Un Împărat venit să instaureze o Împărăție de natură cerească aici pe pământ, premergătoare altei Împărății - Împărăția lui Dumnezeu - ce nu trebuie confundată sub nici o formă cu Împărăția Fiului. Isus i-a învățat pe ucenicii Săi se se roage pentru venirea Împărăției lui Dumnezeu, iar noi după ea ar trebui să tânjim. Există și o cântec creștin ce este cântat frecvent. Corul cântecului spune astfel:  /Împărăția Ta o Doamne o doresc/ Și cât doresc să ajung în ea/ Acolo să trăiesc/. Dar oare se dorește cu adevărat să vină Împărăția lui Dumnezeu? Pare că și creștinii sunt legați de pământul acesta, iar cântarea e posibil să fie una formală doar de pe buze...

Între aceste două Împărății există o diferență imposibil de trecut cu vederea:             Împărăția Fiului este instaurată pe un pământ stricat. Împărăția Tatălui va fi pe un pământ și cer nou. În Împărăția Fiului viața se desfășoară în trup pământesc. În Împărăția lui Dumnezeu trupurile vor fi cerești (imateriale) deoarece carnea și sângele nu poate moșteni Împărăția. În Împărăția Fiului trecem prin multe necazuri, iar viața se sfârșește prin moarte. În Împărăția lui Dumnezeu „El va șterge orice lacrimă din ochi. Moartea nu va mai fi. Nu va mai fi tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” - cu referire la Împărăția Fiului.

 Nu ne putem opri aici. În Împărăția Fiului au intrat pe ușă, fie au sărit prin altă parte, cei buni, dar și cei răi. Cei asemănați cu oile, dar și cei asemănați cu caprele. Cei asemănați cu grâul, dar și cei asemănați cu neghina. În Împărăția Tatălui nu va intra nimic întinat și spurcat. „Fiul omului va trimite îngerii Săi și va smulge din Împărăția Sa toate lucrurile ce sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea.” (Matei 13/14) E posibil să fii în Împărăția Fiului și să săvârșești fărădelegea? E posibil... Suntem avertizați din timp cu privire la o categorie de păcătoși: „...nici curvarii, nici, închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici nici hoții, nici cei lacomi de avere, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții, nu vor moșteni  Împărăția lui Dumnezeu.” (1Cor. 6/9,10)

Criteriul după care se asigură intrarea este nașterea din nou. „...dacă un om nu se naște din nou nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3/3) Pentru un cer și un pământ nou, va fi nevoie doar de oameni noi.

Concluzie: Deocamdată suntem în Împărăția Fiului dragostei. Dar „...Va urma sfârșitul când Fiul va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, căci trebuie ca El să împărățească. Și când toate lucrurile îi vor fi supuse, atunci chiar Fiul se va supune, pentru ca Dumnezeu să fie totul pentru toți.” (1Cor. 15/24-28) 

Da „...atunci cei izbăviți de Domnul se vor întoarce cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul. Veselia și bucuria îi va apuca, iar durerea și gemetele vor fugi.”                      În Împărăția lui Dumnezeu. 

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

 

 

Scopul necazurilor în viața creștinului

Nimeni nu este lipsit de necazuri. De la naștere și până la moarte, omul are parte de ele. Este posibil să n-ai în acest moment nici un necaz, dar poate ai trecut prin el, sau deși nimeni nu-și dorește, este posibil să treci de acum înainte. Și aceasta datorită faptului că: „omul născut din femeie are viață scurtă și plină de necazuri. Se naște și e tăiat ca o floare, aleargă, apoi piere ca o umbră.” - afirmă omul suferinței Iov, ce a băut din paharul amărăciunii necazurilor... (Iov 14/1,2)

Dar este bine să stabilim: ce înseamnă necaz?

 Necazul este o situație sau o stare neplăcută și nedorită ce produce suferință fizică sau sufletească, schimbând fericirea în întristare. 

Dar de ce trebuie să avem parte de ele? Apostolul Pavel explică: „...am trimis pe Timotei ca să vă întărească și să vă îmbărbăteze în credința voastră pentru ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, căci știți și voi că la aceasta suntem rânduiți.” (1Tes. 3/2,3)  La prima vedere această afirmație pare o absurditate. Cum este posibil ca Tatăl ceresc să-i rânduiască pe copiii Săi la necazuri? Adică necazurile sunt rânduite de El? Ce tată pământesc ar dori copiilor săi să treacă prin necazuri? Necazul are totdeauna un scop, dar înainte de a stabili care este acesta, este bine să spunem ceva despre proveniența lor....

De unde vin necazurile?                                                                                                                            Ele pot veni de la Dumnezeu. Evreii au stat în robia egipteană patru sute treizeci ani. Matematic. Deși au strigat către Dumnezeu, strigătele lor „n-au fost auzite” decât atunci când s-a împlinit timpul stabilit. Necazuri ce vin din partea diavolului. Dumnezeu a înștiințat biserica din Smirna: „Știu necazul tău și batjocorile din partea celor ce zic că sunt iudei... Nu te teme de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi ca să vă încerce și veți avea un necaz de zece zile.” (Apoc. 2/9,10) Din nou matematic - zece zile. Aceasta ne determină să credem că necazurile prin care urmează să trecem sunt cunoscute și chiar monitorizate de Dumnezeu.                                                                          Necazuri din partea oamenilor. Apostolul Pavel - omul ce a trecut prin multe necazuri scrie despre un anume Alexandru Căldăraru care i-a făcut mult rău, iar din partea iudeilor a avut foarte mult de suferit - conform propriei sale mărturisiri. (1Tes.2/14)                                                                                            În mod surprinzător, cele mai multe necazuri ni le pricinuim noi înșine. Fie din neglijență, fie din neascultare (nesupunere) O vorbă în popor spune un adevăr pe care n-am vrea să-l recunoaștem: „așa cum și-o face omul cu mâna sa, nici cel rău nu-i în stare s-o facă.”  De ex: Dacă autoritățile au impus circulația în afara localității cu 90 km/h, eu de ce trebuie să conduc cu 200? Nu este și aceasta o formă de nesupunere, ca să nu spun rebeliune? Viteza excesivă este sursa atâtor tragedii: vieți curmate, distrugeri, nenorociri pe viață, lacrimi și durere... Și întrebarea: De ce ai îngăduit, Doamne?

Să stabilim biblic care este scopul necazurilor: 

Omul are totdeauna tendința de a prinde rădăcini adânci pe pământ mai ales când îi merge bine. Cu precădere anii de la sfârșitul vieții numiți de Solomon „anii în care nu mai găsești nici o plăcere în ei” sunt ani presărați de necazuri, (necazurile bătrâneții). Ele au scopul de a tăia din aceste „rădăcini” și de al determina pe om să tânjească spre o „patrie mai bună” în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor. Moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apoc. 21/4)  E posibil să știți deja că unii pui de vultur când ajung la maturitate nu vor să părăsească de bună voie cuibul din cauza confortului în care trăiesc (căldură, hrană, protecție) Pentru ai determina să se desprindă de cuib, părinții vulturi introduc pe marginea cuibului rămurele cu spini ce îi incomodează pe pui și-i determină să plece...                                                                                                                                                Necazul este aducător de răbdare. (conf. Rom. 5/3) Apostolul se bucura în astfel de necazuri din pricina acestui beneficiu (răbdarea) Deși n-am reușit să ating această performanță și să mă bucur în necaz, am totuși nevoie de răbdare, dar  doresc s-o dobândesc în alt mod decât prin necazuri. I-am auzit pe unii cerând în rugăciune: „Doamne, dă-ne și nouă răbdarea lui Iov!” Dar ca să-ți dea Dumnezeu răbdarea lui Iov, trebuie să-ți dea și suferința lui Iov. Ele vin la „pachet” Numai că noi dorim doar partea bună... Necazurile sunt un mod de încercare a creștinului. Psalmistul afirmă cu părere de rău: Câtă vreme îmi mergea bine ziceam: „Nu mă voi clătina niciodată.” Dar când valurile încep să lovească necontenit în barca vieții, deoarece „un val cheamă un alt val”  „...un necaz, sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” (Matei 13/21)

Necazurile au în unele situații scopul de curățire sufletească. Deși știm căci curățirea se face prin sângele lui Isus ce ne curăță de orice păcat, cei ce refuză acest procedeu pot să fie determinați de un „foc” curățitor. Nu puțini sunt cei ce au trecut prin acest focul suferinței în scopul mântuirii.. În acest mod se va face  mântuirea rămășiței din Israel la sfârșitul vremurilor trecând prin necazul cel mare. „Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc și o voi lămuri cum se lămurește argintul, o voi lămuri cum se lămurește aurul. Ei vor chema Numele Meu și îi vor asculta.”(Zah. 13/9)    Dar de ce este numit astfel? Deoarece Isus l-a descris ca fiind „...un necaz așa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu v-a mai fi.” (Matei 24/21) Da, când se va zice pace și liniște, fiara cu coarne de miel (Antihrist) se va întoarce împotriva celor ce l-au primit ca salvator.                    

 Dar de ce trebuie să credem că necazul acesta va fi (doar) pentru Israel?

Asemănarea perfectă (prototipul)  pentru Antihrist pe paginile Bibliei este Nebucadnețar. În dorința de a instaura pacea în imperiul său și ai aduce pe oameni la o singură formă de închinare, el a poruncit   închinare chipului de aur ridicat în valea Dura. Cei trei tineri ce au refuzat să se închine înaintea chipului de aur erau evrei. Numărul trei face referire la treimea ce va fi pusă în focul cuptorului din timpul Necazului cel mare. Prezența în cuptor al celui de al patrulea ce semăna cu fiu de dumnezeu, face referire la prezența în cuptor (necaz) a Domnului Isus, a cărei picioare va pogorî pe muntele măslinilor în lupta de la Armaghedon.

Evreii sunt cei ce n-au primit dragostea adevărului și tocmai de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună.” (2Tes. 2/11) Tot evreii se regăsesc în recomandările date de Isus pe acest subiect: „...atunci cei ce vor fi în Iudea să fugă la munți. Cine va fi pe acoperișul casei să nu se coboare să-și ia lucrurile din casă. (evreii au acoperișul caselor plat) Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie într-o zi de Sabat” (evreii respectă Sabatul).          Foarte importantă precizarea făcută doar pentru evrei: „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (izbăvit)  Mântuire „la ofertă” aidoma tâlharului de pe cruce făcută la limita timpului de har. Cât privește vremea timpul de har a neamurilor, a fost îmbelșugat: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar n-a vrut să se pocăiască...” (Apoc. 2/21) Cei ce vor ține mărturia lui Isus în aceste vremuri cumplite vor avea cinstea de a sta împreună cu îngerii și făpturile cerești în preajma scaunului de domnie a lui Dumnezeu. (Marcu 10/40) Sunt locuri rezervate. „Aceștia ce sunt îmbrăcați în haine albe cine sunt oare și de unde au venit? Și el mi-a zis: Aceștia vin din necazul cel mare. Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. De aceea stau ei zi și noapte înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu și-i slujesc zi și noapte.” (Apoc. 7/13-15)

Un lucru este cert: Până vom ajunge în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să trecem prin multe necazuri. Dar trebuie să mulțumim Domnului că ne-a scutit de necazurile păcatului care sunt mai multe și mai grele decît necazurile copiilor lui Dumnezeu. Necazurile băuturii, a tutunului, a divorțurilor, a drogurilor, a jocurilor de noroc, a sinuciderilor, a privării de libertate, a răzvrătirii copiilor față de părinți, a copiilor abandonați și lista poate continua...  Să mulțumim că vom fi scutiți de necazurile iadului și să fim totdeauna îmbărbătați de Cuvântul Domnului care aduce mângâiere în necaz: „Întristările ușoare de o clipă nu pot fi puse alături de slava viitoare.”

 

Dumnezeu urăște despărțirea în căsătorie... cu, sau fără excepție?

 Divorțul - un fenomen ce a luat amploare. Mii de familii sunt distruse de această maladie. Cel ce a instituit căsătoria, ar putea  fi de acord și cu desfacerea ei?

Dar ce înseamnă divorț?

Înainte de a stabili ce înseamnă divorț, este bine să stabilim ce înseamnă  căsătorie - pentru a ști ce distruge divorțul.  Din punct de vedere omenesc căsătoria este o asociere dintre un bărbat și o femeie în scopul formării unei familii.     Din punct de vedere divin, căsătoria nu este doar o asociere, ci este lipirea dintre un bărbat și o femeie,  în scopul amintit. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă sa și cei doi vor fi un singur trup.” (Gen. 2/24) Căsătoria este începutul „călătoriei”  pe drumul necunoscut al căsniciei... 

.Când cineva pornește în călătorie  cu mașina nu se gândește nici un moment la un posibil accident și nici nu și-l dorește. Și totuși asistăm la multe tragedii ca urmare a accidentelor ce întrerup frumoasa călătorie. Cei ce trec pe lângă cei implicați îi compătimesc, alții îi judecă, ba încă alții răutăcioși spun că așa le trebuia dacă n-au fost atenți, fără să cunoască durerea celor răniți în neașteptatul și nedoritul accident.. Tot astfel e și cu călătoria pe drumul necunoscut al căsniciei.. NIMENI nu pornește la drum cu gândul că nu va ajunge cu bine la capăt... Și totuși atâtea "accidente" (divorțuri) nedorite și neașteptate intervin în călătoria pe acest drum, întrerupând frumoasa călătorie ce părea ca un vis... Toți îi judecă, dar nimeni nu le știe durerea rănilor sufletești. Cei ce "trec pe alături" se uită la ei cu dispreț și le spun că divorțul nu le era permis - ca și când l-ar fi făcut din dragoste. Nici accidentele de care v-am vorbit la început nu sunt permise și totuși se întâmplă... Nimeni nu încurajează divorțul și totuși el apare și îl întâlnim la tot pasul... Este ca apariția unei boli. Până într-o zi ai fost parcă perfect sănătos și totuși ce s-a întâmplat? Îți faci un proces de conștiință și te întrebi: unde am greșit de am ajuns bolnav? De ce sunt în suferință acum? Da, divorțul aduce cu siguranță suferință în inima cel puțin a unuia din parteneri, dar nimănui nu-i place să sufere...

Deci ce înseamnă divorț? 

 Din punct de vedere omenesc, divorț înseamnă desfacerea legală a căsătoriei de către o autoritate îndreptățită.. Însă din punct de vedere biblic, divorț înseamnă dezlipirea (separarea) de partenerul de viață. ( contrar cerințelor divine :Gen. 2/24) Prima declarație de "divorț" este făcută atunci când ți-ai lovit prima dată partenerul. Nimeni nu se poate lovi pe sine însuși. Este posibil să fii cu soțul sub același acoperiș și tu sa fii "divorțat " dormind în camere separate. Este posibil să fii "divorțat" (separat) prin faptul că unul locuiește în țară, iar celălalt în străinătate - dar (vezi Doamne) a venit acasă la sărbători... Dacă divorț înseamnă separare înseamnă că în această postură se găseau și cei doi oameni din grădina „Edenului” Oare ce s-ar fi întâmplat dacă șarpele i-ar fi găsit împreună?                                              Însă cele mai multe "divorțuri" sunt atunci când ambii parteneri dorm în același pat, se sărută, se îmbrățișează, își fac declarații  de dragoste, dar în realitate inima este "lipită" de altă persoană. Această manifestare duplicitară se numește (divorțul inimii) necredincioșie. "Foarte important: "Luați seama dar în MINTEA voastră niciunul să nu fie necredincios nevestei din tinerețea lui." (Mal. 2/14,15) Așadar: atenție la "divorțul" minții. Cei mai mulți se mulțumesc doar cu trupul, dar Dumnezeu a cerut inima întâi pentru Sine, apoi trupul. Oare n-ar trebui să fie și-n căsnicie la fel? Dacă ai crezut că divorțul e doar pe hârtie, te-ai înșelat. E bine să fii împotriva divorțului pe hârtie, dar nu trebuie scăpat din vedere nici aceste forme de divorț ce sunt întâlnite la tot pasul... 

Așadar, înțeleg de aici că Cel ce a instituit căsătoria - Dumnezeu - este categoric împotriva divorțului. Cu, sau fără excepție? Acesta este subiectul care îl discutăm...                                                           Obligă Dumnezeu pe cineva să rămână lângă o persoană dacă nu-i mai este credincioasă sau are un comportament animalic? (Cu aproximativ doi ani în urmă canalele media au informat modul bestial în care o femeie creștină a fost ucisă de „soțul” ei după ce a fost maltratată o perioadă lungă de timp. Ea ceruse sfatul comitetului pentru divorț, dar comitetul nu i-a acceptat... După ce a fost ucisă a fost considerată „martiră”.) Oare așa să fie? Ce spune Biblia când se ajunge aici?                                                                                                                                                       

 Să revenim la modul cum a fost concepută de Dumnezeu, căsătoria: Genesa 2/24 Aici stă scris astfel: „De aceea va lăsa OMUL pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup.” Așadar: Dumnezeu a rânduit ca femeia să se lipească de "OM" și nu de un animal din grădina Edenului. Aceasta este foarte important de știut. Câtă vreme omul rămâne „OM” ești legată de el prin legământul căsătoriei. Dar dacă omul se transformă în timp, în animal - pentru că e posibil - singura variantă este să fugi din cușca (casa) felinei, deoarece felina te va sfâșia și apoi îți va curma viața. Apostolul Pavel scrie că s-a luptat cu fiarele din Efes. Oameni transformați în fiare. Gladiatorul Pavel a scăpat cu viață deoarece nu locuiau împreună. Tocmai de aceea Dumnezeu l-a scos pe Nebucadnețar din mijlocul oamenilor - izolându-l și trimițându-l în același timp în mijlocul animalelor pentru a arăta locul unde trebuia să stea și cât de josnic poate coborî omul - transformat în animal. (Daniel 4/32) Biblia își are adâncimea ei în ce privește interpretarea... Umanitate fără divinitate înseamnă bestialitate. Este foarte posibil ca ucigașul să nu fi fost niciodată "om", ci să fi fost un "lup îmbrăcat în piele de oaie". Bestia și-a dat jos "pielea de oaie" și s-a năpustit asupra mielușelei. Finalul nu putea fi altul...  

Dacă comitetul n-a fost de acord în acest caz cu divorțul se datorează faptului că biata femeie nu era fiica nici unuia din membrii comitetului, și ca atare nu i-a durut de soarta ei. Dacă ar fi fost fiica unuia din comitet se găsea cu siguranță „portiță” de scăpare. Cel sătul nu-l va înțelege niciodată pe cel flămând și nici cel sănătos pe cel bolnav. NICIODATĂ nu vei înțelege suferința cuiva până nu vei fi în situația lui. De pe margine e ușor să ne dăm cu părerea... Este recomandat să nu hotărască altul în locul tău... Dacă înțelegeți ce spun... Domnul să vă dea pricepere... 

În concluzie: Călătoria ta pe drumul necunoscut al căsniciei este plăcută și fără evenimente nedorite? Bucură-te și mulțumește-I Domnului pentru aceasta!                                                                              Dar nu-i disprețui pe cei „accidentați” (divorțați)

Călătorie plăcută!  

Nebunia crucii

             Zelul apostolului Pavel manifestat în slujirea la care a fost chemat, a fost considerat de către unii din biserica din Corint, specific unui nebun. (2Cor 11/19)  Este surprinzător că apostolul nu respinge această etichetă, ci dimpotrivă, recunoaște că este nebun pentru Hristos și cere „să sufere puțintică nebunie din partea sa.”

Dar înainte de a intra în subiect, este bine să definim ce înseamnă „nebun”?

Din punct de vedere omenesc, expresia „nebun” îi este atribuită unui bolnav mintal, fără discernământ, sau cu discernământul diminuat. Din punct de vedere spiritual, „nebun” scoate în evidență alte stări ale minții: de la lipsa totală de înțelepciune duhovnicească,  se face  trecerea în cealaltă extremă - la  starea ce seamănă cu unul „ieșit din minți” (2Cor.11/23)   numită în termeni religioși, extremism sau fanatism. „Pe când vorbea el astfel ca să se apere, Festus a strigat cu glas tare: Pavele ești nebun. Învățătura ta cea multă te face să dai în nebunie.” (Fapte 26/24)

Prima categorie sunt cei lipsiți de judecată duhovnicească: „Nebunul zice în inima lui: Nu există Dumnezeu.” (Ps 14/1)Cei ce neagă existența lui Dumnezeu sunt considerați  „nebuni”, deși din punct de vedere pământesc pot fi intelectuali. Apostolul Pavel folosește la rândul său alt termen și îi consideră „fără minte”. (Tit 3/3) Astfel de nebuni nu pot sta în preajma ochilor lui Dumnezeu. Totuși, înțeleptul Solomon constată că există remediu pentru această categorie și chiar le recomandă: „Învățați-vă minte proștilor și înțelepțiți-vă nebunilor!” (Prov. 8/5) 

A doua categorie sunt cei au avut înțelepciune duhovnicească, ce a determinat cunoașterea lui Dumnezeu, dar „S-au fălit că sunt înțelepți și au nebunit.”(Rom 1/22)  Această categorie de nebuni nu trebuie căutată în lume, deoarece ea se găsește peste tot în adunare. Nu știu dacă nu cumva trebuie să fim atenți la „nebunii” de lângă noi. Însuși Dumnezeu deplânge decăderea morală a propriului Său popor și afirmă generalizând: „Poporul Meu este nebun” - care îi sunt manifestările? „sunt fără minte și lipsiți de pricepere, sunt meșteri să facă răul și nu știu să facă binele.” (Ier. 4/22) În momentul în care mentorul bisericii din Corint constată că s-au făcut greoi la pricepere și nu înțeleg cel mai elementar raționament privitor la înviere, el este determinat să li se adreseze corespunzător: „Nebun ce ești...”

A treia categorie de „nebuni” (printre care ar trebui să ne găsim și noi) sunt cei ce au acceptat „nebunia propovăduirii crucii”. „Căci, întrucât lumea cu înțelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu prin înțelepciunea lui Dumnezeu, El a găsit cu cale să mântuiască pe credincioșii prin nebunia propovăduirii crucii.” Dar ce înseamnă „nebunia crucii”? Sunt stări extreme și inexplicabile: Imaginați-vă acum un Fiu de Dumnezeu ce părăsește slava Cerului pentru a lua chip de om și nu doar atât: flămând, însetat, disprețuit, batjocorit, părăsit și în final omorât. Și-a asumat cel mai mare risc ce nici un păstor pământesc nu l-ar face lăsând 99 de oi pe islaz, mergând după cea rătăcită. Imaginați-vă acum lucrători ce au părăsit  vama  și au hotărât să meargă după un om ce le-a spus: „vino după mine”! fără să-i ceară identitatea, sau fără să-L întrebe de beneficiile  urmării Sale? Învățăturile promovate  au uimit întreaga audiență: Cât de dezamăgiți probabil au rămas  ucenicii când au auzit învățăturile ce nu se potrivea cu felul lor de gândire: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău, ci oricui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina lasă-i și cămașa. Celui ce-ți cere, dă-i și nu-i întoarce spatele. Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc...” (Matei 5/39-44)

Așadar, asemenea cerințe ce fac parte din „nebunia crucii”, sunt imposibil de procesat de mintea omenească limitată și aparent imposibil de aplicat în viața practică. Și dacă totul s-ar limita aici, dar constatăm pe măsură ce pătrundem în această nouă lume că rigorile crucii sunt abia la început - o „lume” complet diferită de cea în care ne găsim. Aici ni se cere să ne bucurăm în necaz - cea ce trebuie să recunosc că n-am reușit să ating această performanță.  Unii au fost lăudați când au primit cu bucurie răpirea averii. Deși nu am avere, nu pot să spun că m-am bucurat atunci când am avut o pierdere. Dar nebunia crucii continuă când îi fericește pe cei ce plâng și le cere bucurie celor ce vor fi ocărâți, prigoniți și se vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate despre ei. (Matei 5/4,11,12)

 Da, nebunia crucii  înseamnă să socotești toate lucrurile ca pe un gunoi, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos.” (Cu ani în urmă - imediat după Revoluția din 89, am ascultat mărturia unui om întors la Dumnezeu pe timpul comunismului: „Lucram ca inginer într-o mare întreprindere de stat. Conduceam jumătate din unitate. Când m-am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu, comuniștii m-au dat afară din serviciu și m-au trimis pe șantier. Am ajuns să lucrez într-o echipă de zugravi decăzuți moral. Toți cunoscuții spuneau că am înnebunit. Dar ei nu știau că așa se manifestă nebunia crucii lui Hristos...”) Au fost și oameni ce au refuzat să poarte „crucea” fiind doar interesați de moștenire. Tânărului bogat i s-a părut o absurditate când i s-a cerut: „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, apoi vino ia-ți crucea și urmează-Mă.” (Marcu 10/21) Oare ce om - s-a gândit bogatul în sinea lui - ar fi dispus să-și dea averea pe o cruce?

Deschizând Noul Testament, găsim descris chiar de la început   dorința unor oameni de a se deplasa la Ierusalim să se închine înaintea unui prunc. Am putea să întrebăm: cum să te închini înaintea unui prunc? Dar nu aceasta este nedumerirea, ci deplasarea lor de la capătul pământului, o călătorie ce s-a desfășurat ca timp pe parcursul a doi ani. Adică pentru o singură închinare să străbați mii de kilometri? Imaginați-vi-l acum și pe famenul Etiopian, om cu influență și cu mare putere la împărăteasa Etiopiei ce s-a deplasat la Ierusalim pentru închinare. 4000 de Kilometri parcurși într-un car de unul singur. Ce primejdii a înfruntat demnitarul acesta când ar fi putut să-și petreacă timpul liber altfel...! Oricât ai fi de lucid și ai încerca să raționezi procedeul acestor oameni, este imposibil de înțeles. Mintea noastră limitată te poate duce foarte ușor într-o direcție greșită, punând sub semnul întrebării veridicitatea acestor istorisiri biblice.                                                                  

 Apostolul Pavel face afirmații pe care noi nu le putem face și nici n-am vrea să fie făcute în dreptul nostru: „Noi suntem nebuni pentru Hristos - voi înțelepți în Hristos.” Cum s-a ajuns aici?                        Până în clipa aceasta suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre, când suntem ocărâți, binecuvântăm, când suntem prigoniți răbdăm, când suntem vorbiți de rău, ne rugăm.                                                                                     Până în ziua de astăzi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.” (1Cor. 4/ 10-13) Numai un om „nebun” acceptă această să coboare atât de jos.  Dar nu-i ușor... 

În concluzie: „...întrucât lumea cu înțelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu și înțelepciunea Lui, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii.” (1Cor.1/21) Aceasta a fost hotărârea Sa...

Fiți binecuvântați!         

„... cu împietrirea inimii tale care nu vrea să se pocăiască...”

                 Încă din Vechiul Testament aflăm  dorința lui Dumnezeu cu privire la făptura mâinii Sale - omul: „Pe viața Mea zice Domnul că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască.” (Ezec. 33/11) Astfel, Dumnezeu a pus la dispoziția omului „spațiul” necesar ca el să întoarcă din căile sale ce i se păreau bune, dar care duceau inevitabil la moarte. Însă omul a refuzat. Misiunea  prorocilor împuterniciți de Dumnezeu să-i recomande omului întoarcerea, a eșuat: „...pe unul l-au bătut, pe altul l-a omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi și i-au primit la fel.” (Matei 21/36)

Soluția a fost aparent găsită: „La urmă a trimis pe fiul său zicând: Vor primi cu cinste pe fiul meu. Dar ei au pus mâna pe el, l-au scos afară din cetate și l-au omorât.”  Cu toate acestea dorința lui Dumnezeu rămâne neschimbată, iar chemarea Sa la întoarcere este valabilă și-n ziua de astăzi: „Domnul are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” (2Petru 3/9)

Dacă aceasta este dorința lui Dumnezeu, de ce totuși oamenii refuză să se pocăiască?

Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu are răspuns și la această întrebare formulat într-o singură frază: „Veți auzi cu urechile voastre și nu veți înțelege, veți privi cu ochii voștri și nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu și să fie vindecați.” Din acest citat reiese că întoarcerea este imposibilă din pricina unor „mădulare” iresponsabile: ochi, urechi, inimă -   ele devenind nefuncționale deoarece „...și-au pierdut orice pic de simțire și s-au dedat la desfrânare și săvârșesc cu lăcomie orice necurăție.” (Efes. 4/19)

Vinovate de neputința omului de a se pocăi sunt în primul rând „urechile”, ce sunt întoarse de la adevăr și îndreptate spre istorisiri închipuite. În acest context ele nu pot deosebi glasul Păstorului de șoaptele celui rău. Ele nu aud bătăile Duhului Sfânt, ce folosește Cuvântul și bate la inima oricărui muritor. (Apoc.3/20) Dar sunt  fericite  urechile care aud. Ele aduc beneficii celor ce le au deschise: „...doi orbi ședeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus și au început să strige: Ai milă de noi Isuse, Fiul lui David.” El nu L-a văzut, dar a auzit... Datorită  „urechilor”, au fost vindecați întâi ochii, apoi inima - întru-cât ni se spune că au mers pe drum după Isus. Tocmai de aceea Isus în cuvântările Sale făcea apel și striga: „Cine are urechi de auzit să audă!” Nu-i totul să ai urechi și nu-i totul nici chiar să auzi, întrucât suntem atenționați să luăm seama cum auzim. E foarte posibil auzul să nu-ți fie de nici un folos: „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima Lui.” (Matei 13/19) Intrarea s-a făcut  pe o ureche, iar ieșirea pe cealaltă, rămânând  sărac, orb și gol.

„Ochii” sunt și ei cauza ce determină nepocăința oamenilor, deoarece sunt lipsiți de vedere... Da, „au ochi, dar nu văd.” Este posibil să fie afectați de o boală sau chiar s-a ajuns la orbire. Dar ce ar trebui să vadă? „bunătatea lui Dumnezeu care îndeamnă la pocăință.” (Rom. 2/4) Nu discutăm aici de ochii fizici, ci de „ochii inimii” pentru care  apostolul Pavel s-a rugat să fie luminați pentru a pricepe care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei Lui.” (Efes. 1/18)Cât de important este ca lumina să pătrundă în mintea omului prin intermediul ochilor!  Numai că mintea necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei pe fața lui Hristos.” (2Cor. 4/4) Scopul venirii Mântuitorului în lumea noastră a avut o mare legătură cu ochii: „Eu am venit în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să ajungă orbi.” (Ioan 9/39)                                                                                                                                                                 Cine trebuie să determine pocăința oamenilor: bunătatea, sau asprimea lui Dumnezeu, deoarece fiecare om este îndemnat să privească  ambele  trăsături divine: „Uită-te la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut și bunătate față de tine, dacă rămâi în această bunătate...” Orice tată  și-ar dori ca copilul său să fie ascultător ca urmare a bunătății sale. În caz de împotrivire, fiindcă tatăl îi dorește binele este nevoit să acționeze cu asprime Și una și alta sunt trăsături benefice pentru viața unui copil. Cum ne putem verifica dacă vederile noastre sunt bune? Urmărind  dacă credința noastră are angrenate în spatele ei alte virtuții creștine: fapta, cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de frați, iubirea de oameni.” (2Petru 1/5,6,7)În caz contrar diagnosticul este stabilit: „cine nu are aceste lucruri este orb...” 

Inima împietrită este principală cauză ce îi împiedică pe oameni să se pocăiască: „dar cu împietrirea inimii tale care nu vrea să se pocăiască...” Nu doar că nu vrea, dar nici nu poate, deoarece o inimă de piatră și-a pierdut orice simțire și nu mai reacționează în nici un fel. Dar Dumnezeu a făcut o promisiune celor interesați: „Voi lua din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă de carne.”(Ezec. 11/19)

Inima de piatră nu poate fi modificată și nici prelucrată în vreun fel. Este inima care îți permite să mergi la Biserică, să te botezi în apă, să cânți și să te rogi, dar nu vrea să se pocăiască (Rom. 2/5) Este „stânca” pe care cade sămânța bună - Cuvântul lui Dumnezeu - ține până la o vreme și se leapădă de el fără să-l înfăptuiască.  

În Evrei 3/13 ni se spune cauza ce determină împietrirea inimii: „Nici unul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.”

(Un creștin a fost întrebat într-o împrejurare: „De ce la voi în adunare sunt oameni care nu dau nici  o dovadă că sunt creștini? Fiindcă se găseau pe malul unei ape, creștinul a luat din apă o piatră, a spart-o în două, apoi a întrebat la rândul său: Este în această piatră vreo picătură de apă? Nu, a răspuns celălalt. Creștinul a continuat: Ei vezi, piatra aceasta stă aici în apă de 20 - 40 - 70 de ani și n-a intrat în ea nici o picătură de apă. Tot așa și la noi, sunt oameni care au stat pe băncile adunării 30 - 40 - 50 de ani, sau poate chiar toată viața, dar „apa” care este Cuvântul, n-a pătruns niciodată în inima lor pentru a le schimba viața.”)

În aceste  condiții este absolut necesar un „transplant de inimă”. Dumnezeu a promis prin proorocul Ezechiel că va da tuturor celor interesați în locul „inimii de piatră o inimă de carne”. Primul care a avut parte de o asemenea „donație” a fost împăratul Saul. În urma acestui „transplant”, Saul a devenit un alt om. 

Concluzie: Chiar dacă ochii ar vedea, urechile ar auzi, dacă inima rămâne rea și necredincioasă, ne va despărți pentru totdeauna de Dumnezeul cel viu, deoarece ea hotărăște destinul nostru veșnic. Este necesar să ne rugăm Domnului ca și împăratul David: „Doamne, cercetează-mi inima și cunoaște-mi gândurile, vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei”!

Dacă neprihănirea voastră, nu întrece...”

              Cuvântul „neprihănire” este intens folosit în limbaj biblic, și mai puțin  în limbajul cotidian.  Totuși, el are o semnificație deosebită în procesul mântuirii omului, tocmai de aceea ne-am oprit în dreptul său.

Dar este bine să stabilim: ce înseamnă neprihănire și cum o putem defini?

Cuvântul neprihănire provine din originalul grecesc „dikaio”, un cuvânt folosit cu referire la justiția divină,  însemnând într-un sens mai larg : drept, fără vină, just. Cel ce a fost numit „Neprihănitule Tată” este îndreptățit să primească  aceste calificative, dar oare ar putea fi puse și în dreptul omului aflat într-o  stare critică în urma  derapajului moral? „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânță de nelegiuiți, copii stricați. Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău.”? (Isaia 1/4,5) Cum ar putea un asemenea om sau popor, să fie scos nevinovat (drept), din moment ce dreptatea lui Dumnezeu este descrisă astfel: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, plin de bunătate și credincioșie, iartă fărădelegile și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat, drept nevinovat...” (Exod. 34/6,7)

Da, poporul iubit de Dumnezeu cufundat în nelegiuire urma să  fie sortit pedepsei divine. Exista un acuzator ce invoca în permanență nevoia de justiție în aplicarea pedepsei capitale. Însă Marele Judecător dă un verdict ce a rămas istoric: „Eu  nu văd nici o nelegiuire în Iacov, nu văd nici o răutate în Israel.” (Num. 23/21)                                                                                                                                           Cum s-a ajuns aici? Unde era nelegiuirea lui Israel?   „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele ca o ceață, întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat ” (Isaia 44/22)

Cum s-a realizat acest obiectiv?

„Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El...” În acest mod toată vinovăția noastră a trecut asupra Sa, ca noi să fim socotiți nevinovați (neprihăniți), să fim liberi, având cugetul curat că vina noastră a fost ispășită de cineva în locul nostru, iar noi am fost grațiați. „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Însă nu oricine poate beneficia de această grațiere și îndreptățire, ci doar cei ce cred că această ispășire a fost o realitate și îi sunt recunoscători: „Pe El, Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie prin credința în sângele Lui o jertfă de ispășire ca să-și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vedere păcatele dinainte, pentru ca în vremea de acum să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” (Rom. 3/21-26) Înțeleg de aici că neprihănirea este oferta lui Dumnezeu față de noi, neprihănire ce se capătă prin credință și nu prin fapte. Pentru a putea face diferența Isus a dat o pildă în care este descrisă atitudinea unui fariseu înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, curvari, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc și dau zeciuială din toate veniturile mele.” Să urmărim acum și atitudinea unui vameș ce era conștient de vinovăția sa: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul.” Când a fost evaluată  neprihănirea celor doi oameni, cine a primit îndreptățirea? „Vă spun că mai degrabă s-a întors vameșul neprihănit, decât fariseul acesta.”

Da, înțeleg acum și mai bine că recunoștința și pocăința fac posibilă intrarea în posesia neprihănirii: „Tot așa vă spun că va fi mai mare bucurie în cer, pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” Tocmai în acest sens a fost scrisă avertizarea: ”Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” Dar în ce constă „întrecerea”? Neprihănirea dobândită de noi a fost posibilă prin credința în  Răscumpărătorul sufletelor, pe când neprihănirea fariseilor, cât și a multora din vremea de acum, se bazează pe propriile lor fapte - considerându-se buni și merituoși. Însă să nu scăpăm din vedere faptul că pe lângă cei răi ce au fost siliți să intre în odaia de nuntă, au fost siliți să intre și cei buni. Cei buni au considerat că ei nu au nevoie de haină de nuntă (neprihănirea) ce se găsea în garderoba aflată la „Ușa” de la intrare și că propria neprihănire este suficientă. În acest mod, „...pentru că n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.” Apostolul Pavel insistă cu explicațiile pe această temă: „Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Ce simplu și frumos! „Avraam la crezut pe Dumnezeu pe  cuvânt și aceasta i-a fost socotit ca neprihănire.” Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu. Lucrurile se schimbă în momentul în care suntem priviți prin prisma neprihănirii Domnului Isus. Nu va fi posibilă trecerea de judecata lui Dumnezeu în baza faptelor noastre, aparent bune, ci trecerea va fi posibilă, doar dacă am trăit „în faptele bune pregătite  de El, ca noi să umblăm în ele.” (Efes. 2/10) La întrebarea pusă de David cu privire la cine sunt cei ce vor locui în cortul lui Dumnezeu, a primit un răspuns interesant, ce ar trebui să ne pună pe gânduri: „Cel ce umblă în neprihănire.” Este mai mult decât ați însuși neprihănirea Sa. Este trăirea în fiecare zi în ea. 

Ce înseamnă aceasta? 

„Cine trăiește în neprihănire, este neprihănit, cum El însuși este neprihănit. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu de copiii diavolului.  Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este de la Dumnezeu...” (1Ioan 3/7,10) 

Concluzie: Eram pasibili de pedeapsa veșnică datorită dreptății lui Dumnezeu. Însă El a hotărât să-și trimită propriul Fiu să ia întreaga vină asupra Sa și să se roage pentru iertarea celor vinovați. (Isaia 53/12) Prin credința în El, noi să fim socotiți neprihăniți. Dar să nu scăpăm din vedere termenul adesea folosit: „socotit neprihănit” și nu neprihănit de drept. Cum s-a făcut socoteala? Omul despărțit de Dumnezeu este „nimic” (0) Ioan 15/5. Dar atunci când îl punem pe Cel ce este „Numărul Unul” înainte, rezultă o lucrare de 10(zece) „Dumnezeule, ...ai milă de mine păcătosul” Rezultatul: socotit neprihănit. Omul împreună cu Dumnezeu este 10: „În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele, ce erau în toată împărăția.” (Daniel 1/20)     

Deși  mântuirea finală se va realiza prin harul lui Dumnezeu, trebuie să conștientizăm că este important și aportul nostru: „Să ne bucurăm și să ne veselim căci a venit nunta Mielului, soția Lui s-a pregătit. Și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire. Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.” (Apoc. 19/7,8)

Fiți binecuvântați!

Ce este înțelepciunea duhovnicească?

             Ințelepciunea duhovnicească este cea mai înaltă formă de înțelepciune. Nu poate fi amestecată  cu cea pământească - dobândită în școală, și nici cu înțelepciunea firească, dobândită ereditar, ea fiind de origine divină, venită de „Sus” prin intermediul Duhului Sfânt: „Le-ai dat Duhul Tău cel bun ca să-i faci înțelepți...” (Neemia 9/20)  Cei lipsiți de această înțelepciune,  sunt numiți „fără minte” (Tit 3/3) - indiferent de pregătirea lor pământească.

Dar cum o putem defini?

 Înțelepciunea duhovnicească este „lumina” răspândită de Dumnezeu. Este ca și cum ai rătăci multă vreme într-o pădure întunecată, dar în cele din urmă ai dat de o poieniță luminată de razele soarelui și sufli ușurat că din acel loc ai găsit drumul spre casă... Pe paginile Bibliei este descrisă povestea unui om ce pretindea că este înțelept, dar nu conștientiza că era într-o stare cumplită de rătăcire până într-o zi când „...a strălucit o lumină din cer în jurul lui.” (Fapte 9/3) Lumina aceasta a pus capăt rătăcirii sale...

Dar care este rostul acestei înțelepciuni și cum cunoaștem dacă o deținem? 

Când omul este preocupat cu întrebările despre Dumnezeu, este dovada faptului că este atins de această înțelepciune. Înțelepciunea îl determină pe om să pună întrebarea: „Cine ești Tu Doamne?”          Ce întrebare adâncă! Este o sămânță ce a încolțit și a dat naștere unei dorințe de cunoaștere.                              Așadar: înțelepciunea duhovnicească  nu se evidențiază prin oratorie - spunând multe, ci se evidențiază prin interes de cunoaștere. Cel ce nu are întrebări este o dovadă că nu-l interesează să cunoască. Este bine de știut: „Cariera” Mântuitorului n-a început  cu predicare, ci cu întrebări puse cărturarilor din Templu încă de la vârsta de 12ani, în scopul cunoașterii: „L-au găsit în Templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări.” (Luca 2/46) Tocmai acest obiectiv dorește apostolul Pavel să-l atingă și cei din biserica din Efes, când se roagă pentru ei:                         „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru  Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoaștere Lui și să vă lumineze ochii inimii...” (Efes. 1/17)                                Așadar: Înțelepciunea este  legată de cunoaștere...  Numai că această cunoaștere este posibilă într-un anumit context.  Tatăl este cunoscut în toate detaliile de copiii săi, dar numai de copiii ce locuiesc în aceeași casă cu el. Cei ce locuiesc la „căminul de copii” poate că au multe informații despre tatăl lor dar nu-l cunosc... Cunoașterea se realizează totdeauna în intimitate și înseamnă mai mult decât informații.  (Doi ucenici mergeau pe drum alături de Domnul, dar nu l-au cunoscut. Au început cu întrebările și au sfârșit să-L cunoască când au stat împreună în părtășie la aceeași  masă. Ce lecție frumoasă!) Aici în părtășie poate fi cunoscut cel mai bine.  Îi cunoști bunătatea, dar îi cunoști și asprimea, îi cunoști dragostea, îi cunoști cerințele - îi cunoști caracterul. Iar cunoașterea înseamnă viață veșnică. (Ioan 17/3)

Această înțelepciune te va umple cu siguranță de cunoștință (cunoaștere) în relația cu Dumnezeu.             Apostolul insistă cu rugăciunea în acest domeniu și pentru alte biserici. Iată ce scrie bisericii din Filipi:  „Și mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult prin cunoștință, datorită priceperii, ca să deosebiți lucrurile alese...” (Filip. 1/9)  Pentru aceasta ai nevoie de o inimă aleasă. În caz contrar „sunt mulți între voi care nu cunosc pe Dumnezeu, spre rușinea voastră o spun.” Scriptura ne vorbește de oameni ce au atins această performanță - cunoscându-L,  dar au căzut în altă extremă: „S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit...”  Dar ce fel de înțelepciune au avut acești oameni căzuți? Tocmai această înțelepciune de care vorbim, întru-cât ni se spune:  „fiindcă măcar că (au fost înțelepți)și L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat...” Din ce cauză? N-au continuat până la capăt - păstrându-L  în cunoștința lor. (conf. Rom. 1/28) Ce pericol...!

După ce am dobândit cunoștință (cunoaștere) care înseamnă mai mult decât „a ști”, următorul pas care ar putea fi?                                                  

 „De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste lucruri nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Sale, prin orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească, pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul...” (Col.1/9)                                                Purtarea - ce înseamnă latura aplicativă. Tocmai aceasta dorește să spună și Iacov în epistola sa când vorbește despre înțelepciune. Se pare că și el a întâlnit frați ce se pretindeau înțelepți, dar la nivel doar teoretic și ca atare este determinat să lanseze întrebarea: „Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” Așadar purtarea ca rezultat al înțelepciunii duhovnicești este vitală pentru fiecare creștin.   Nu le-ar fi de nici un folos copiilor să știe că tatăl lor are o ținută morală înaltă, iar purtarea lor să nu fie într-un „chip vrednic” de tatăl. 

Dar de unde știm noi dacă deținem această înțelepciune? Cum ne putem verifica? 

Înțelepciunea de Sus are propriile sale rezultate (roade)  făcându-se vizibile. Cel ce o deține este curat, pașnic, blând, ușor de înduplecat, plin de îndurare, plin de rod bun, nepărtinitor, nefățarnic. (Iacov 3/17)   Totul se dovedește cu fapta. În caz contrar ajungi în altă extremă: „Ei se laudă căci cunosc pe Dumnezeu, dar cu fapta îl tăgăduiesc...” (Tit 1/16) Ori cât de bune ar fi notele la partea teoretică, dacă nota de la purtare este scăzută, înseamnă că ai fost un copil „problemă”...

În concluzie:  Ni se cere să fim înțelepți deoarece doar fecioarele înțelepte au intrat în odaia de nuntă. Înțelepciunea vine la pachet cu toate nevoile noastre. Nu trebuie să ne îngrijorăm de nevoile spirituale, deoarece înțelepciunea  ne va spune care sunt lipsurile noastre. Noi doar trebuie să o cerem în caz căci constatăm lipsa ei și Cel ce este sursa înțelepciunii promite că ne va da-o și vom deveni înțelepți. Înțelepți în ce privește binele și proști în ce privește răul. Da binele se învață făcut în școala lui Dumnezeu: „Învățați-vă să faceți binele, încetați să faceți răul.” Lipsiți de înțelepciunea lui Dumnezeu, binele va înceta să mai fie învățat și practicat. Este un adevăr rostit chiar de gura lui Dumnezeu: „Poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaște, sunt niște copii fără minte și lipsiți de pricepere, sunt meșteri să facă răul, dar nu știu să facă binele.” (Ier. 4/22)

Ce descriere nepotrivită pentru un popor numit: „al Domnului”!Poate astăzi nu-i la fel și nu se potrivește descrierea . Eu cred despre poporul Domnului căci e format  doar din oameni înțelepți. 

Iar înțelepții vor fi mântuiți și vor străluci într-o zi ca strălucirea cerului. (Dan.12/3)                              Să ne ajute Domnul să ne găsim și noi printre ei...

Fiți binecuvântați!                                                     

„...cu bucurie...”

         „Zacheu s-a dat jos în grabă și L-a primit cu bucurie.”

Nu cred că există om care să nu fie părtaș bucuriei. Este un sentiment ce ne schimbă și înfrumusețează viața. Dacă încercăm să o definim, bucuria este o stare de bine ce rezultă dintr-o inimă mulțumită. Omul a fost creeat de Dumnezeu cu privilegiul de a se bucura. Nimeni nu este îngrădit, dimpotrivă, omul este încurajat să se folosească de ea: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inimă veselă... (Ecl. 11/9)      Deși pare că bucuria ar fi pentru cei tineri, eu cred că, de la bebeluș până la cel cu părul alb, toți vor  să aibă parte de ea.  Dar nu-i totul să fii bucuros. E important să știi: de unde provine „bucuria” ce te bucură? Rezultă ea din roada Duhului, sau este o bucurie din firea noastră pământească? Bucuria provenită din firea pământească o dețin toți oamenii, indiferent de modul de viață. Mincinosul se bucură când îi sunt crezute minciunile, hoțul se bucură de reușită, iar curvarul de satisfacerea lui. Bogatul se bucură de bogăția sa, fiind alimentată zilnic când conturile cresc, iar hambarele devin neîncăpătoare, dar ajunge și în inima cerșetorului când primește un bănuț.

Dar noi nu vorbim aici de bucurii pământești, ci de bucurii duhovnicești, ce provin în urma rodirii Duhului Sfânt în viața noastră. (Gal. 5/22) Nu știu dacă este  posibilă relația unui creștin cu Duhul Sfânt (Dumnezeu) fără bucurie. Cu bucurie începe, sau ar trebui să înceapă părtășia unui om cu Dumnezeu, ea (bucuria) va însoți mântuirea noastră și va avea continuitate și-n veșnicie. Așa începe mântuirea. Vameșul Zacheu a fost strigat pe nume: „Zachee dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să intru în casa ta.” Rezultatul: „Zacheu s-a dat jos în grabă și L-a primit cu bucurie” (Luca 19/5,6) Dar nu erau mai importante bucuriile sale datorită agoniselii făcute și mai ales că au fost dobândite fără prea multă osteneală? Noua bucurie ajunsă în inima sa, depășea cu mult bucuriile de până atunci, încât a dorit să renunțe la ele și chiar la sursa bucuriei - împărțind avuția sa săracilor. Și nu-i singurul... Apostolul Pavel a socotit toate favorurile lumii ca pe un gunoi, în comparație cu „...prețul nespus de mare a cunoașterii lui Isus Hristos” (Fil. 3/8) iar despre Moise aflăm că „...a vrut mai bine să sufere alături de poporul său, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” (Evrei 11/25)

Este imposibil de explicat manifestările bucuriei ce vin din Duhul Sfânt. De dragul „bucuriei” ce-I era pusă înainte a fost gata să sufere crucea și să disprețuiască rușinea, El - Fiu de Dumnezeu. Să ajungi să primești cu bucurie răpirea averii? Să poți să te bucuri când oamenii te vor ocărî și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate despre tine? Să poți să te bucuri în necaz? Adică când toți plâng, tu să te bucuri? Este ceva peste puterile omenești.  N-ai cum să nu fii considerat nebun. Acum înțeleg mai bine ce înseamnă: „nebunia crucii”. Cine consideră „normal” un administrator a unei trezorerii împărătești ce hotărăște să-și petreacă concediul aventurându-se într-o călătorie lungă și riscantă de 2000 de kilometri într-un car pentru a se închina la templu din Ierusalim, fără să știe ce va găsi în el? Dar nimeni nu știa că alerga cu stăruință după bucuria ce-i era pusă înainte și nimeni n-o vedea...S-a întors înapoi cu inima goală, dar Cerul s-a pus în mișcare și a trimis un slujitor să intermedieze relația sa cu Dumnezeu și să intre în posesia acestei bucurii.  Rezultatul: „...famenul și-a văzut de drum plin de bucurie.” Oare în căutarea acestei bucurii a fost pornit acest demnitar? Dar nu avea el bucurie, sau ce era cu el? Cu siguranță că avea foarte multe surse de bucurie, numai că bucuriile pământești sunt trecătoare și lasă în urmă de multe ori un gust amar: Hoțul este prins și pedepsit, curvarul își vede distrusă familia, bogatul rămâne sărac, dar cel ce se îmbogățește față de Dumnezeu intră în posesia unei bucurii veșnice. Da, „...o bucurie veșnică le va încununa capul.” (Isaia 35/10) Ce făgăduință frumoasă! Bucuria ca o cunună a răsplătirii veșnice. 

Până atunci noi ne bucurăm și aici, iar bucuria trebuie împărtășită cu alții: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng.” (Rom. 12/15) Nu ni se cere să ne bucurăm de cei ce plâng. Nu. O bucurie nepermisă care n-ar trebui să se regăsească în inimile noastre - deși tot bucurie se numește. Este chiar împotriva voii lui Dumnezeu: „...nu trebuia să te uiți mulțumit la nenorocirea fratelui tău și nici să te bucuri de copiii lui Iuda în ziua pierii lui.”  (Obadia 1/12) În acest caz bucuria încetează și va trebui să plângem împreună cu cei ce plâng.

Nu numai că bucuria își are „locul” ei, dar există o ordine a priorităților în ce privește bucuria: Ne bucurăm că suntem iubiți de cei din biserică. Te-ai bucurat după ce ai slujit cu cântare, sau poezie și aceasta a produs zidire sufletească vizibilă ascultătorilor. Te-ai bucurat când ai predicat cu multă călăuzire din partea Domnului stârnind interes pentru cuvântul rostit. Te bucuri de poziția ce ocupi în biserică, indiferent de performanțele tale, aceste  bucurii sunt de scurtă durată. Ucenicii Domnului s-au întors de pe câmpul de luptă plini de bucurie și au zis: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” Putea Domnul să le spună: „De asta v-am dat putere și v-am trimis, să vă bucurați și voi.” - dar nu le-a spus așa, ci dimpotrivă le-a cerut să renunțe la ea, îndreptându-le atenția spre o bucurie care merită să te bucuri de ea: „...bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10/17-21)  Ce frumos! Bucuria  cultivată  în inima ucenicilor s-a răsfrânt  și în inima Mântuitorului, întru-cât ni se spune că  „În ceasul acela, Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: Tată, Doamne al cerului și a pământului: Te laud că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor.” (Luca10/21) 

Da, suntem în Împărăția lui Dumnezeu. Bucuria ce se manifestă în interior nu este determinată de mâncare și băutură, ci este bucurie provenită din Duhul Sfânt. Părtășia noastră a început cu bucurie, și nu doar atât, ea n-ar trebui să lipsească din tot procesul mântuirii întrucât ni se cere să slujim Domnului cu bucurie. Ce s-a întâmplat? Cine ne-a răpit bucuria? De ce oare lipsește din viața celor ce au avut-o cândva?  Este ziua întrebărilor și a cercetării de sine. Dacă constați lipsa ei ceva nu este în regulă. Ne rugăm ca și împăratul David: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și însoțește-mă cu un duh de bunăvoință.” (Ps. 52/12) 

Bucurie ce ne va atinge punctul culminant în Împărăția cerească: „Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă, căci a venit  nunta Mielului - soția Lui s-a pregătit.” (Apoc.19/7) O bucurie negrăită (ce nu poate fi descrisă în cuvinte. O bucurie eternă...

Fiți binecuvântați!

Bunătatea - parte din roada Duhului

                    Bunătatea nu este de natură omenească, ci este  de natură divină din moment ce ea a fost inclusă în roada Duhului. Aș putea spune că este parte din caracterul lui Dumnezeu. 

Omul s-a făcut părtaș bunătății Sale în momentul în care a fost creeat după chipul și asemănarea Lui, ea ajungând în om prin intermediul Duhului Sfânt ce locuia în el încă din prima zi de la creația sa. Constatarea lui Dumnezeu după ce l-a creeat pe om a fost următoarea:  „...erau foarte bune.” (Gen. 1/31) Frumusețea (farmecul) omului din grădină îl dădea tocmai această bunătate. Dumnezeu l-a numit pe om: foarte bun. 

Până când? Până în ziua în care omul a nesocotit porunca divină, iar Dumnezeu a hotărât: „Duhul Meu nu va rămânea pururea în om, căci nu este decât carne (fire) păcătoasă.” În aceste condiții nu mai exista bunătate, deoarece răutatea îi luase locul: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Gen 6/5) 

În concluzie: Nu există bunătate fără Dumnezeu. Omul nu se poate considera bun prin eforturile sale, datorită faptului că firea pământească nu produce bunătate. Ba dimpotrivă: umanitate fără divinitate, înseamnăbestialitate.                                                                                                                                         Dar ce este bunătatea? Este opusul răutății, iar răutatea este lipsa bunătății. Locul nu rămâne gol. Este ocupat permanent de cineva. Bunătatea este parte componentă a dragostei întrucât știm deja că „...dragostea este: îndelung răbdătoare și plină de bunătate.”  (1Cor. 13/4a) Înțeleg de aici că plinătatea dragostei este bunătatea ca și „acționar majoritar”. Dragostea: 10% îndelungă răbdare - stare de conservare, iar 90% bunătate - substanță activă. Fiind mereu activă bunătatea nu poate fi ascunsă. Ea înseamnă acțiune (purtare) și se manifestă în priviri, în gesturi, în vorbe și fapte. Ea este ușor de observat de cei din jurul nostru: Saul îl urmărea pe David să-i ia viața. Când Saul a căzut în mâinile lui David, el i-a cruțat viața vrăjmașului Său și nu l-a omorât, ci doar i-a dat un semn că ar fi putut să o facă, tăindu-i cu sabia colțul hainei, după care a strigat în auzul celor prezenți: „fiindcă ți-am tăiat colțul hainei și nu te-am ucis, vezi că în purtarea mea nu este răutate, nici răzvrătire...” Saul a plâns și a recunoscut:„Tu ești mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine , iar eu ți-am făcut rău. Tu îți arăți azi bunătatea cu care te porți  față de mine, căci Domnul mă dădu-se în mâinile tale și nu mai omorât.” (1Sam. 24/11-18) O bunătate arătată chiar și față de vrăjmași. Bunătatea  te determină sa verși lacrimi. Dar să nu ne grăbim ca nu cumva să scăpăm din vedere expresia lui Saul: „îți arăți azi bunătatea” Mâine sau în fiecare zi, e la fel, sau a fost doar „azi”? Dacă vom analiza viața lui David vom vedea că nu totdeauna a dovedit bunătatea din ziua de „azi”. Pentru că bunătatea sa era precară, el a luat ca reper bunătatea lui Dumnezeu în relație cu casa lui Saul și a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”

Dar cum este bunătatea lui Dumnezeu?                                                                                                      Nu este aceeași cu bunătatea omului. NU. „...cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât de mare este bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El.” (Ps. 103/11) O bunătate nemăsurată. Dacă n-ar fi fost așa am fi fost pierduți și nimiciți pentru totdeauna, dar suntem în viață datorită bunătății Lui. Deși bunătatea Sa este nemăsurată, constat că ea se consumă și se epuizează datorită răutății oamenilor. Însă e un har pentru noi să știm că:  „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit și îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață.” (Pl.3/21-23) Datorită  bunătății - parte componentă a dragostei lui Dumnezeu - a fost posibilă mântuirea acestei omeniri: „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui de oameni... El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea Lui...” (Tit 3/4,5)

Ce răspuns dăm noi la bunătatea lui Dumnezeu? Bunătate ce ne îndeamnă la pocăință...

Nimeni nu trebuie să se pocăiască de frica iadului, sau de teama de Dumnezeu, deși ni se spune că El este un foc mistuitor, ci suntem chemați să ne pocăim datorită bunătății Lui. Asta înseamnă că trebuie s-o facem din dragoste, determinați de bunătatea unui Fiu de Dumnezeu care a venit să moară în locul nostru. Și totuși de ce nu se pocăiesc oamenii? Pentru că deși au ochi, ei nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Totul e să vezi cum bunătatea s-a transformat și a rezultat dragostea: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii a lui Dumnezeu...” (1Ioan 3/1) Da, ei au ochi dar nu văd, deoarece mintea lor a orbit-o dumnezeul veacului acestuia ca să nu vadă strălucind Evanghelia slavei.” (2Cor.4/4)

Din această nemăsurată bunătate, Dumnezeu a rupt o fărâmă și ne-a dăruit-o fiecăruia. Suntem îndemnați să prețuim puținul ce l-am primit și să-l păstrăm  la loc de cinste: „Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia, leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Astfel vei căpăta trecere înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Prov. 3/3,4) Bunătatea are totdeauna o latură practică în relație cu semenii noștri: „...fiți buni unii cu alții, miloși, iertați-vă unii pe alții cum va iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efes. 4/32)

Da „...ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.” (Prov. 19/22)  Bunătate ce ar trebui să fie văzută în priviri, în vorbă, în gesturi dar mai ales în faptă. Toți cei ce te-au cunoscut, începând cu soția și copiii să poată la „sfârșit” să spună: a fost un om bun la suflet - asta înseamnă un nume bun ce este mai de preț decât untdelemnul mirositor.

Indiferent de poziția ce o ai în biserică, sau ce slujbă aduci lui Dumnezeu, sau cât te ostenești pentru Dumnezeu, dacă toată jertfirea ta este lipsită de bunătate totul este în zădar, deoarece Dumnezeu a cerut: „Bunătate nu jertfe.” (Osea 6/6) 

Jertfele sunt bune și primite dar însoțite de bunătate.                                                                                    Bunătate - parte din roada Duhului...

Fiți binecuvântați!

  

Viața în cimitir

 Cimitirul are o liniște desăvârșită. Se pare că în acest loc nici păsările nu cântă. Să fie oare conștiente  că e locul tăcerii? E      posibil...                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Locuitorii unui oraș au fost mutați să „locuiască” aici. Diferența este mare față de cei ce locuiesc afară. Aici nu există nici o  nemulțumire și nu este nimic de împărțit. Bogații și săracii sunt împreună în același loc. Nu există zonă rezidențială și nici întrare principală sau secundară, cimitirul de care vorbesc  are o singură intrare și a fost folosită de fiecare locatar. Toți sunt egali deoarece mormintele a reușit să-i uniformizeze și să-i aducă la același nivel. Totuși, modul cum au intrat în mormânt, face diferența deoarece moartea imortalizează (surprinde) asemenea aparatului de fotografiat nemaiputând face nici o modificare pe parcurs... Cartea vieții s-a închis. Nu va mai fi posibil de adăugat, sau de scos ceva. Versul cântecului spune un mare adevăr: /Ce-i viața ta? E o peniță. Cu care scrii mereu pe-un drum/ Și apoi la ultima portiță/ Tot ce a scris pe drum penița. Nu se mai șterge nicidecum/

Ce fac „locatarii” în cimitir? Este corectă o astfel de întrebare? Este...

Dorm cu toții - fără excepție. „Mulți  din cei ce dorm în țărâna pământului...” (Daniel 12/2) Aceasta spune Sfânta Scriptură, aceasta spunem și noi. La moartea lui Lazăr, Isus a afirmat: „Lazăr prietenul nostru doarme...” În același gând a fost și apostolul Pavel: „Noi cei vii nu vom lua-o înaintea celor adormiți.” Toți sunt în așteptare. Dar ce așteaptă? Așteaptă strigarea. „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele.” Nu-i totul să auzi glasul, e important ce-ți va spune acest glas și în ce direcție te va îndrepta. Te poți găsi în ceata celor ce vor fi chemați: „Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția care va fost pregătită.” sau poți fi printre cei ce vor fi trimiși: „Duceți-vă de la mine blestemaților în focul cel veșnic ce a fost pregătit diavolului și îngerilor lui.” Nu toți morții vor  auzi glasul în același timp. Primii  vor fi cei ce au murit în Hristos (întâia înviere), apoi cei necredincioși (a doua înviere) Cum se va face trierea și pe ce bază? Păstorul își va chema oile Sale pe nume. „...și oile merg după El pentru că îi cunosc glasul.” Va fi modul în care va despărți oile de capre. Oile vor ajunge în partea dreaptă, iar caprele vor rămâne pentru partea stângă. Tocmai de aceea la mormântul lui Lazăr, Isus a strigat folosindu-i numele pentru a învia doar Lazăr și nu și ceilalți. Până atunci omul adormit este încă în viață și stă în așteptarea Primăverii minunate când pământul fiind încălzit de Soarele neprihănirii, semințele de natură dumnezeiască vor încolți și vor ieși la suprafață. Au fost semănate cu chip firesc și vor învia cu chip duhovnicesc.(ceresc) Nu va mai ieși cea fost pus în mormânt, cum nici sămânța pusă de semănătorul ogorului nu mai iese ce a fost pus în pământ, ci iese o plantă - o adevărată minune. Însă pentru a ne mări imaginația în scopul  înțelegerii depline, trupul uman este asemănat cu sămânța semănată în pământ. Deși pare uscată,  ea este încă în viață. În momentul în care condițiile sunt prielnice încolțește datorită embrionului viu, ieșind la suprafață, dar nu cea fost pus în pământ, ci un alt trup... Ce minune văzută de ochii noștri și noi trecem cu vederea! La fel va fi și cu oamenii: „Este semănat trup firesc și înviază trup duhovnicesc, acolo unde va fi un trup firesc, va fi și un trup duhovnicesc.” (1Cor. 15/44) În primăvara minunată când Soarele neprihănirii va încălzi pământul toate semințele de natură dumnezeiască vor ieși la suprafață cu un alt trup. 

Dar cum se va realiza aceasta?

Cimitirul este plin de oameni: credincioși și necredincioși, iar învierea nu va avea loc în același timp. Există întâia înviere a celor credincioși și va fi ferice de astfel de oameni și apoi învierea celorlalți. Dar cum se va face diferența? 

 datorită faptului că cimitirul este plin de oameni  O stare de adormire, dar în același timp în așteptare... Dar ce așteaptă cei adormiți? Așteaptă strigarea în care „însuși Domnul cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu se va coborî din  cer și întâi vor învia cei morți în Hristos.” Iar apostolul Pavel continuă pe același subiect: „Noi cei vii nu vom lua-o înaintea celor adormiți.” Niciunul din cei adormiți nu vor fi lipsiși de auz, deoarece ni se spune că: „vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui.” E important să ți se rostească numele, deoarece atunci când păstorul va scoate oile din staul, El le va chema pe nume. La mormântul lui Lazăr, Isus a strigat cu glas tare: „Lazăre, Lazăre, vino afară! De ce i-o fi strigat numele? Să iasă afară doar Lazăr și nu și cei din mormintele de alături. Așa va   fi și la învierea finală, deoarece nu toți morții vor învia în același timp. Cuvântul lui Dumnezeu îi fericește pe cei ce vor avea parte de întâia înviere. Însă toți vor auzi glasul, dar nu aceasta e important, ci important ce-ți va spune glasul și în ce direcție te va îndrepta... Vei fi și tu printre cei chemați? „Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția lui Dumnezeu...” sau îți va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic...” Oamenii singuri vor merge în iad, fără să protesteze, conștienți de locul pe care-l merită. Va fi un moment ireversibil în care nu vei mai putea spune nimic: „Omul acela a amuțit.”  Hotărârea Judecătorului va fi definitivă și irevocabilă.