Limba, un mădular mic ce aprinde o pădure mare.

        Limba este unul dintre cele mai importante mădulare din trupul uman. Cu ajutorul ei putem comunica cu cei din jurul nostru. Ea este „senzorul” care detectează gusturile din mâncare. Fiind implicată în procesul de hrănire, am putea spune că fără ea viața ar fi dificilă, aproape imposibilă. Mai mult decât atât ea are o contribuție deosebită în ce privește destinul nostru veșnic.deoarece „viața sau moartea stau în puterea limbii.” iar apostolul Petru scrie și el: „Cine iubește viața și vrea să vadă zile fericite, să-și înfrâneze limba de la rău și buzele de la cuvinte înșelătoare.”
De fapt atunci când vorbim despre „limbă” facem referire la limbaj care poate fi o sursă de binecuvântare sau blestem atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru.

Dar există și blestem în Numele Domnului? Iacov ne spune că nu există așa ceva, Ba încă el întreabă nedumerit: „Din aceeași gură iese și binecuvântarea și blestemul? Apoi explică cum se ajunge aici: „limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, fiind plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Tatăl nostru și tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu? Nu trebuie să fie așa frații mei.” (Iacov 3/8,9,10)
Suntem noi dispuși să privim în urmă cum „arde pădurea”? Ea se aprinde repede de la un „copac la altul”. Vorbe ușoare care aruncate la întâmplare lasă în urmă inimi arse de durere. Păduri aprinse care ard zi și noapte încât nu le mai poate stinge nimeni. Și când știi că totul s-a aprins de la o scânteie... De la o singură vorbă. Limba mincinoasă care face parte din cele șapte lucruri urâte de Dumnezeu. (Prov.6//17) „Limba” cu care vrăjmașii  prorocului Ieremia s-au hotărât să-l omoare. (Ier.18/18)
Dar se poate omorî cu vorba?
( Un bărbat care a fost cicălit și torturat psihic de vorbele nevestei lui, a ajuns pe patul de moarte. Și-a chemat rudele și le-a spus: Toată averea să rămână acestei femei cu condiția ca în fiecare an când se împlinește ziua morții mele ea să meargă pe stradă și să strige: „Dacă limba mea era mai scurtă viața soțului meu era mai lungă.”)

 

 

 

„Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”

          Era un tânăr bogat. Probabil că bogăția a fost  dobândită  în urma unei moșteniri. De regulă moștenirile sunt căutate și binevenite deoarece pentru bunurile care îți intră în posesie nu depui nici un efort și nu-ți curge nici o picătură de sudoare.
Cu gândul la moștenire, tânărul devenit bogat a auzit că cineva predică posibilitatea moștenirii vieții veșnice. Dacă pentru moștenirea proprietăților pământești a trebuit să semneze doar pe hârtie, ce-ar fi însemnat să încerce să dobândească în acest mod și veșnicia...? Așa că s-a hotărât să ia legătura cu Învățătorul venit de sus care predica pretutindeni că există o viață veșnică. De fapt cu aceasta și-a început El „cariera de predicator”: „Cercetați Scripturile socotind că prin ele aveți viața veșnică”
La sfârșitul Evanghelizării ce a avut loc în ținutul Iudeii, tânărul a alergat la Domnul Isus tocmai când era gată să plece. Când cineva aleargă înseamnă că e o urgență ce nu suferă amânare. A îngenunchiat la picioarele Lui și i s-a adresat cu cuvintele :„Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Ce educație aleasă! Merită toată aprecierea...
Dacă ar fi deschis geamul jep - ului și ar fi strigat era de osândit. Dar nu. El a alergat cu picioarele și pe genunchi s-a prosternat înaintea  Mântuitorului. Unul dintre bogații vremii.
Parcă mi-l imaginez  cât de bine era îmbrăcat: costum de haine stofă englezească , cămașă albă din Laodicea, papion la gât și pantofi de lac în picioare. Era îngenunchiat la picioarele Celui ce era încălțat cu sandale și îmbrăcat cu o cămașă.
Acestea sunt cazuri rare. Ce bogat sau chiar sărac din vremea de acum ar mai fi dispus să facă asemenea gesturi „extreme”? Probabil că prietenii l-au mustrat pentru atitudinea lui de a se coborî atât de jos, dar nu mai conta aceasta. Testul l-a care a fost supus s-a limitat la un simplu interviu. De ce mă numești bun? Moștenirea vieții veșnice nu se dobândește printr-un act de bunătate... Și tânărul a înțeles aceasta. Cunoști poruncile? Numai că ele nu erau doar cunoscute la nivel teoretic, ci ele au fost păzite cu grijă din copilărie. Așa ceva mai rar. Domnul Isus nu i-a reproșat nimic . Era întocmai. Era foarte aproape de desăvârșire (perfecțiune). Îl despărțea un singur lucru de ea. Un tânăr prea devotat. Un singur lucru lipsă. Domnul l-a iubit. privindu-l cu dragoste..Dacă ar fi să ni se facă nouă „inventarul” lucrurilor lipsă, oare nu cumva ar fi o listă completă? A urmat „testul cardiologic”: „Vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează- Mă.” A plecat acasă mâhnit, deoarece avea multe avuții, iar inima nu i-a permis să facă o asemenea ,tranzacție”. Inima care este nespus de rea și înșelătoare. Ea hotărăște destinul nostru veșnic. Dar până la urmă ce inimă ar fi dispusă să dea toată averea pe o cruce? Era doar un simplu  test  legat de inimă. Domnul Isus a dorit să știe cât de legată era inima lui de avere. Nu era o simplă legătură ci era lipită atât de tare încât a considerat că ar putea mai ușor să renunțe la moștenirile cerești decât la cele pământești.
Dumnezeu nu condamnă bogăția dar cu condiția ca ea să fie dobândită într-un mod cinstit și nu printr-un câștig mârșav. Dumnezeu  n-o condamnă pentru că și El e foarte bogat. Pământul cu tot ce este pe el sunt a Lui. El nu te vrea sărac dar te avertizează asupra pericolului: „Când cresc bogățiile nu vă lipiți inima de ele.”(Ps 62/ El nu condamnă bogăția dar condamnă cu siguranță „lipiciul” care se formează între inimă și bogăție. Mai mult decât atât apostolul Pavel atenționează și el la rândul lui că cei care  vor să se îmbogățească cad în ispite și în pofte nesăbuite. Dar dacă ți-ai atins obiectivul și te-ai îmbogățit, de câte ispite mai ai parte.? La câte înșelătorii trebuie să mai fii complice pentru a te menține pe poziție? Lucrurile nu se opresc aici, deoarece apostolul insistă: ”Îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe, și să nu-și pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu.” Încet dar sigur în viața omului apare un nou stăpân  care este numit „Mamona”- dumnezeul banului. Fiecare este rob lucrului de care este stăpânit.Iubirea acestui dumnezeu este rădăcina tuturor relelor, În aceste condiții apare și învățătura biblică: Nu puteți sluji la doi stăpâni. Baalam a fost un proroc renumit. El a avut privilegiul să-L vadă pe Domnul Isus înainte de a se naște. Ce revelație! Până când Balac i-a promis că-i va umple casa de bogății. La auzul acestei vești a dorit ca Dumnezeu să-i vorbească pe placul inimii lui schimbând mereu locația. Mai târziu s-a scris despre el că a iubit plata nelegiuirii și din prorocul Baalam a ajuns ghicitorul Baalam. El n-a primit plata nelegiuirii, ci doar a iubit-o. N-a reușit să-și atingă obiectivul propus... Un proroc al Domnului ajuns în slujba altui stăpân. Un bătrân se ruga mereu în Biserică: „Doamne nu-i îngădui pe oameni să facă bani falși, dar nu-i îngădui nici pe bani să facă oameni falși.” Dumnezeu nu condamnă bogăția dacă ea este agonisită în mod cinstit.  Domnul Isus spunea că cel ce le deține aceste bogății nedrepte are privilegiul să-și facă prieteni care să-l primească în corturile veșnice. Dar de ce sunt ele „nedrepte”? Sunt foloase necuvenite? Nu, ele nu sunt ale tale. Sunt proprietatea lui Dumnezeu. Și pământul cu tot ce este pe el. Tu ești doar administratorul . Când Dumnezeu îți vorbește să faci o binefacere nu-ți cere să dai din ce este al tău, ci din ce este a Lui. Dăruind altore îți strângi o comoară în cer unde n-o roade molia ăi unde n-o mănâncă rugina. Săracii sunt cărăușii comorilor tale în lumea de dincolo. Totul este trecător. „Răsare soarele cu căldura lui arzătoare și usucă iarba, floarea ei cade jos și frumusețea înfățișării ei piere, ața se va vesteji și bogatul în umbletele lui.” 
Nimeni nu poate să-și ia bogățiile în ziua morții lui. Bogatul ca și săracul pleacă cu „mâinile goale”
(Cel mai bogat om din județul nostru și-a încheiat alergarea  la o vârstă destul de tânăr. Toată averea nu i-a putut salva viața. M-am nimerit pe stradă ocazional la trecerea cortegiului funebru. În partea din față copiii duceau 35 de coroane. Ultima mașină era o camionetă ticsită cu coroanele prietenilor.
A fost tot ce a putut lua până la locul tăcerii.)
Domnul Isus avertiza că bogații vor intra cu anevoie în Împărăția lui Dumnezeu. Dar nu pentru că sunt bogați, ci pentru că  au avut prilejul să fie bogați și-n fapte bune dar n-au fost. Bogatul din pilda rostită de Domnul Isus a ajuns în chinurile iadului, dar nu pentru că a fost bogat, ci pentru că i-a lipsit mila. Un sentiment care a lipsit din sufletul lui.Tocmai de ea avea nevoie la judecată, deoarece mila biruiește judecata. (Iacov 2/13)

„Înțelegi tu ce citești?”

                Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu revelat pentru mântuirea oamenilor. Mesajul prioritar, dar și cel mai important pe care Mântuitorul l-a transmis contemporanilor Săi și nu numai, a fost următorul: „Cercetați Scripturile fiindcă socotiți că în ele aveți viața veșnică.” 

 
Cercetarea se face cu interes în dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu deoarece viața veșnică are o strânsă legătură cu cunoașterea. Însă cu toată setea după cunoaștere pentru unii înțelegerea este dificilă, pentru alții chiar imposibilă. Dar este Biblia o carte atât de complicată, încât este dificilă de interpretat din moment ce aud creștini care mărturisesc ei înșiși că n-o înțeleg? Apostolul Petru confirmă că epistolele lui Pavel conțin „lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc spre pierzarea lor.” Sunt menționați neștiutorii... dar la fel să fie și cu cei știutori? De unde provine știința? Isus L-a lăudat pe Tatăl și a zis: „Te laud Tată, Doamne al cerului și a pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da,Tată Te laud că așa ai găsit Tu cu cale.” (Matei 11/25,26) În scurt timp după ce a rostit aceste cuvinte, Isus aduce lămuriri suplimentare cu privire la „pruncii” ce au primit descoperire spunând ucenicilor Săi: „...vouă va fost dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Matei 13/11)
De aici pricepem că există două categorii de oameni: unii destinați să înțeleagă, alții predestinați să nu înțeleagă. 

Dar ce înseamnă înțelegere ?                                                                                                          Înțelegere înseamnă clarificare, limpezire, luminare.
„Eu am auzit, dar n-am înțeles...dar a venit repede în zbor omul Gavril, m-a atins și mi-a zis: Daniele am venit să-ți luminez mintea. Ia aminte la cuvântul acesta și înțelege vedenia.” (Daniel 12/8; 9/21-23)  Ezra  în calitate de preot și cărturar, împreună cu leviții  „citeau deslușit în cartea Legii lui Dumnezeu și-i arătau înțelesul, ca să-i facă să înțeleagă ce citiseră.” (Neemia 8/8)
 De unde avea Ezra această capacitate de înțelegere încât să-i ajute și pe alții?
„Căci Ezra își pusese inima să adâncească și să împlinească Legea Domnului și să învețe pe oameni legile și poruncile.” În acest mod el a devenit  „...un cărturar iscusit în Legea lui Moise dată de Domnul...” De ce? „...fiindcă mâna Domnului era peste el...” (Ezra 7/10,6)
Această „pricepere duhovnicească” cărturarul a dorit să o împărtășească cu poporul în primul rând printr-o citire deslușită în scopul clarificării unor norme de viețuire. Citirea deslușită este primul pas spre înțelegere.. Însuși Domnul Isus l-a întrebat pe învățătorul Legii: „Cum citești în ea? Iar apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei: „...ia seama la citire și la învățătura pe care o dai altora.”
Nu există înțelegere fără o citire deslușită (clară) a Bibliei, deoarece totul pornește de la citire. Însă nu-i totul doar să citești... Unul din sloganurile de pe panourile publicitare din orașul nostru ce aparține grupului de misiune „Eben-Ezer”  spune astfel:
,Degeaba știi să citești, dacă n-ai studiat niciodată Biblia.” Credeți că o simplă lecturare a Bibliei ar aduce beneficii în ce privește mântuirea sufletului? E posibil să rămâi doar cu cititul. Biblia nu-i o carte de povești. Famenul etiopian  și-a sacrificat timpul pentru a merge la Ierusalim să se închine. Inima lui era legată de Templu -  singurul loc de închinare. La întoarcere citea în car din cartea profetului Isaia pe care o cumpărase de la Templu.  Imaginați-vă că a citit 53 de capitole și nu a înțeles nimic... Totul era o enigmă pentru el. Însă Dumnezeu l-a trimis pe Filip să-i deslușească citirea. Acesta l-a întrebat:
„Înțelegi tu ce citești? Răspunsul nu se putea altul mai bun: „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva.” (Fapte 8/31) Înseamnă că este necesar să ceri călăuzirea celor ce au înțeles pentru a te ajuta, în caz contrar rămâi cu citirea sau ascultarea. Categoria de oameni „predestinați” să nu înțeleagă au ascultat pilda cu „Păstorul cel bun”. însă „...ei n-au înțeles spusele Lui.” (Ioan 10/6)
Finalul? „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege vine Cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui.” (Matei 13/19)
Dar care să fie cauza predestinării? Vrea Dumnezeu ca oamenii să nu înțeleagă? Citim:
„Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi , și-au închis ochii, ca să nu vadă cu ochii, să audă cu urechile, să  înțeleagă cu inima. să se întoarcă la Dumnezeu și să-i vindec.” (Matei 13/15) Deci nu este vorba doar de un om, ci este în discuție starea unui popor. Un popor cu inima împietrită. În discuția avută cu ei Mântuitorul le-a cerut să strice ,templu” și El în 3 zile îl va reface din nou. Iudeii s-au revoltat l-a auzul acestor cuvinte deoarece a fost necesar 46 de ani pentru construirea lui. Cum ar putea El să-L refacă din nou? Dar Mântuitorul vorbea despre trupul Său...
Lipsa de înțelegere în ce privește spusele Domnului Isus a ajuns atât de departe încât chiar și unii din ucenicii Lui l-au părăsit renunțând să-L mai urmeze. El le-a vorbit despre necesitatea de a mânca din trupul Său și de a bea din sângele Său. Interpretând această învățătură în mod literal aceasta era o aberație. A fost socotită o „vorbire prea de tot”. Probabil că ucenicii care l-au părăsit au mai avut neclarități cu privire la unele afirmații , dar în acest context li s-a părut că depășește orice limită. N-au înțeles că Domnul Isus făcea referire la Cuvântul întrupat care a devenit Pâinea Vieții. Explicația a venit ceva mai târziu: „Carnea nu folosește la nimic, cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață.” Nu știm în ce măsură o fi înțeles cei 12 ucenici aceste cuvinte deoarece în unele împrejurări și ei erau deficitari la capitolul „înțelegere” . Totuși partea bună era că ei manifestau interes cerând explicații suplimentare: „Doamne tâlcuiește-ne pilda aceasta!”. Și ei au fost mustrați în unele împrejurări din cauza nepriceperii lor. Ca o măsură de precauție ca nu cumva să vorbească în zădar, Învățătorul îi întrebă pe ucenici după ce a rostit „Pilda năvodului”: Ați înțeles voi toate aceste lucruri?” Da Doamne - i-au răspuns ei. (Matei13/51)  Trebuie să admitem că teoria în unele cazuri este greu de înțeles, dar și practica?
El Domnul și Învățătorul a spălat picioarele ucenicilor Săi. Lui Petru i-a spus de la bun început: „Ce fac Eu tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.”  Probabil că Petru a fost totuși mulțumit de promisiune că va pricepe la timpul potrivit numit „după aceea”. Ce faci cu cei care au făcut spălarea picioarelor dar n-au mai priceput niciodată? După ce le-a spălat picioarele ucenicilor, întrebarea a fost adresată tuturor ucenicilor : „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?  Niciunul n-a spus „DA” Motivați de sinceritate...
Da sunt atâtea lucruri care urechea noastră le aude, ochii noștri le citesc sau le văd și nu le înțelegem. Suntem oameni limitați. Nu de puține ori am rămas cu subiecte biblice neînțelese.  Apostolul Pavel nu forțează nota : „Și dacă cineva nu înțelege, nici să nu înțeleagă.” Da, în ce privește „înțelegerea” sunt oameni destinați să înțeleagă și alții predestinați să nu înțeleagă. Dar care sunt beneficiile celor ce înțeleg? ” „...sămânța căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul și-l înțelege. El aduce roadă: o sămânță dă o sută, alta șaizeci, alta treizeci.” (Matei 13/23)

Cei ce nu au  satisfăcut stagiul militar probabil nu știu că indiferent de ordinul primit de la un superior militar, aveai totdeauna obligația să încuviințezi și să răspunzi : „Am înțeles” - chiar dacă n-ai înțeles... În armata lui Hristos în care suntem înrolați suntem noi adesea întrebați: „ați înțeles”? Dacă ai înțeles  pune în totul în practică! Dacă n-ai înțeles nu pleca... Ai tot dreptul să pui întrebări suplimentare pentru clarificarea „neînțelegerii”. Și Dumnezeu te va lumina...

„Înțelege ce-ți spun, Domnul îți va da pricepere în toate lucrurile.”

Fiți binecuvântați!

Sfânta Cină (trebuie) însoțită de buna rânduială...

Dumnezeu iubește rânduiala. Aceasta L-a determinat să-i ceară lui Ezechia să-și pună casa în rânduială înainte de a muri. Dacă El vrea ca omul să moară în rânduială, cu atât mai mult El vrea să trăiești în bună rânduială. Dar ce înseamnă rânduială? Expresia „rânduială” derivă din cuvântul rând. A se pune sau a sta la rând într-o anumită ordine. Apostolul Pavel urmaș a Domnului Isus ce a pretins că merge pe urmele Lui, a apreciat rânduiala din biserica din Colose și o încurajează în acest sens: „... privesc cu bucurie la buna rânduială care domnește între voi...” (Col.2/5) Însă a fost dezamăgit să audă că nu tot așa stau lucrurile și în biserica din Corint. Acolo unde nu este rânduială cu siguranță că este dezordine. Aceasta duce la dezbinări, spirit de partidă și chiar la scindări. Așa că apostolul este nevoit să le scrie în scopul de a instaura disciplina. Atunci când vorbim despre rânduială nu mă refer la rânduiala stabilită de o anume față bisericească după gusturile lui, ci mă refer la rânduiala stabilită de Dumnezeu. De exemplu: Surprins de modul cum se manifestau darurile duhovnicești apostolul scrie un capitol (14) pe această temă pentru a pune lucrurile în ordine. Printre altele menționează: - întâi dragostea, apoi darurile duhovnicești. - darul vorbirii în alte limbi urmat (obligatoriu) de darul tălmăcirii. - cine prorocește mai mare decât cine vorbește în altă limbă. = Dumnezeu a rânduit în biserică: întâi apostoli. al doilea proroci, al treilea învățători, s.a.m.d. Acest capitol se încheie cu îndemnul: „...toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială”. Tot atât de surprins a fost apostolul Pavel și în ce privește modul cum se sărbătorea Sfânta Cină. Unii veneau iar alții plecau. A fost necesar să-i îndemne: „așteptați-vă unii pe alții”. Unii sătui alții flămânzi iar alții beți. Unii prezenți la Masa Domnului, dar și la masa dracilor (agapele ce aveau loc în templele idolești cu carnea rămasă de la jertfe) unii luau parte la paharul Domnului dar și la paharul dracilor. Aceasta înseamnă dezordine. Apostolul dorește rânduială și scrie vestea bună: „Am primit de la Domnul...” Rânduiala pusă de apostolul Pavel nu este de obârșie omenească ci de origine divină. Pe considerentul că este scris: „Ține cum ai primit...” unii și-n ziua de astăzi invocă anumite persoane care au lăsat în urmă o moștenire confesională și pretind: „noi așa am primit”. Cu amândouă mâini s-au prins și nu renunță nici un centimetru... Este bine că ai primit dar contează foarte mult de la cine și ce anume ai primit. Unii au „primit” împărtășirea cu Sfânta Cină noaptea, alții ziua. unii cu spălarea picioarelor, alții fără, unii cu un pahar alții cu mai multe, unii cu azimă, alții că pâine. În unele biserici împărtășirea se face stând pe picioare în altele din poziția „așezat” Într-o biserică păstorul zelos o propus ca mulțimea să fie pe genunchi atunci când se împărtășesc . Biserica a încuviințat dar cu condiția ca și el (păstorul) care împarte să meargă pe genunchi. Se pare că în ce privește regulile penticostalii sunt pe primul loc la multitudinea de păreri deosebite. Ca să fie și mai multe unii pretind că au avut anumite „descoperiri” în unele privințe ca și când Biblia n-ar fi fost completă. Partea mai puțin bună este că noi punem accent mai mult pe latura secundară decât pe cea principală. Mai mult valorează timpul și blidul decât conținutul. Pavel vine cu clarificări: „Am primit de la Domnul...” Ce a primit Pavel de la Domnul? Faptul că Domnul în noaptea în care a fost vândut a luat o pâine. Deci putem „justifica”: noaptea a luat pâinea. Avem cuvânt biblic pentru a ne împărtăși noaptea. Dar apostolul nu vrea să scoată în evidență timpul, ci accentul cade pe „o pâine”. Spunea aceasta în contrast cu belșugul de mâncăruri cu care cei din Corint serbau Sfânta Cină. De aici bogații sătui iar săracii flămânzi. Nu se făcea nici o deosebire între pâinea care în urma rugăciunii era sfințită și simboliza trupul Domnului și mâncarea obișnuită. Scriindu-le Pavel împlinește un cuvânt biblic: „Vor învăța pe poporul meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este sfânt, și vor arăta deosebirea dintre ce este necurat și ce este curat.” (Ezec.44/23) Dacă în urma învățăturii nu se face deosebirea, atunci „își bea și mănâncă osânda lui însuși dacă nu deosebește trupul Domnului.” Ce anume a mai primit Pavel? ceva foarte important: „Și după ce a mulțumit lui Dumnezeu a zis: Luați mâncați...” Nu scrie că Domnul s-ar fi rugat să transforme pâinea în trupul Său și nici să-i dea valoarea trupului Său ci doar a mulțumit. Lui Moise, Dumnezeu i-a poruncit: „Să faci în totul după chipul care ți s-a arătat pe munte.” Este surprinzător să auzim rugăciunile unora din vremea de acum: „Doamne transformă pâinea în trupul Tău, vinul în sângele tău și dă-le valoarea trupului și sângelui Tău.” Chiar nu înțeleg...Dacă s-ar transforma ar avea și valoare. Dar nu se transformă...Însă despre ce transformări vorbim? Există așa ceva? Învățătura privitor la transformarea (transubstanțierea) celor două elemente își are originea în catolicism. Dacă tot vorbim de transformare înseamnă că s-ar putea aduce la biserică apă pentru prăznuirea Sfintei Cini, în urma rugăciunii o putem transforma în vin apoi în sângele Domnului. În acest mod minunea ar fi mai mare, vădită de toți și imposibil de contestat transformarea. Dar s-a rugat Domnul Isus pentru transformare? Eu citesc astfel: „Pe când mâncau ei Isus a luat o pâine și după ce a binecuvântat ,a frânt-o și a zis: Luați mâncați acesta este trupul Meu.” Dar în ce mod era trupul Lui? În mod simbolic. Nu se putea ca Domnul Isus să fie cu ei la masă și în același timp trupul Lui să fie pe tavă. Totul avea valoare de simbol. Da (va spune cineva) dar El n-a spus că simbolizează, ci a spus că „este”. Să luăm un alt exemplu: „...toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei și stânca era Hristos. (1Cor. 10/3,4) Piatra din pustie era Hristos? Da - dar simbolic. Dacă tot vorbim despre simboluri este bine să mai luăm un exemplu: Iacov era în călătorie. A luat o piatră , a pus-o căpătâi și a adormit cu capul pe ea. A avut un vis în care a stat de vorbă cu Dumnezeu. Când s-a trezit a luat piatra care fusese ca și căpătâi, a turnat untdelemn pe ea apoi a zis: „...piatra aceasta care am pus-o ca stâlp de aducere aminte va fi casa lui Dumnezeu...” (Gen. 28/22) Piatra din pustie? Da, ea avea o mare valoare simbolică. Nu știu de unde a avut Iacov undelemn, dar ungerea pietrei n-a fost întâmplătoare. Era „piatra” care s-a dezlipit din munte. (Daniel 2/34) era piatra din capul unghiului lepădată de zidari dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. (1Petru 2/7,8) Revenind la subiect: Pâinea va rămâne tot pâine și în urma rugăciunii. Pavel confirmă aceasta și scrie în acest sens: „...noi care suntem mulți suntem un singur trup deoarece luăm o parte din aceeași pâine.” (1Cor. 10/17) - și nu din același trup. O pâine binecuvântată care deși nu-și modifică cu absolut nimic compoziția ea trebuie privită ca ceva sfânt (pus deoparte) pentru un scop divin , din care nu poate mânca oricine și oricum. Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea pe împăratul Belșațar din cauză că în cheful vinului „...a poruncit să aducă vasele de aur și de argint pe care le luase tatăl său Nebucadnețar din Templu de la Ierusalim ca să bea cu ele împăratul și mai marii lui...” (Dan. 5/2) Vasele erau sfințite și puteau fi folosite doar de preoții ce slujeau la Templu. Același lucru s-a întâmplat cu Uza care purta chivotul într-un car, când el ar fi trebuit să fie dus de preoți pe umăr. Deși era o ladă din lemn, trebuia privit ca un lucru sfânt. Așa trebuie privit conținutul paharului sau a paharelor cât și pâinea binecuvântată. Deoarece ele în urma rugăciunii de mulțumire simbolizează sângele și trupul Domnului. Deși este o pâine ea ilustrează cât se poate de bine o altă pâine care a fost numită „Pâinea Vieții”, Pâinea vie care s-a pogorât din cer. Atunci când în viața de fiecare zi în fața noastră pe masă se află o pâine trebuie să ne gândim la „drumul” lung pe care l-a parcurs până să ajungă la noi. Înainte de a ajunge pe masă „ea” a fost un bob de grâu ce a fost pus în pământ. A murit ca să aducă multă roadă. La vremea rânduită a odrăslit și a ieșit la suprafață. A fost primit cu răceală de ploile reci ale toamnei. apoi de vânturile reci ale iernii, Într-o zi rodul bobului a fost zdrobit de valțurile nemiloase ale morii făcându-se asemenea cu praful pământului. Cel mai greu moment a fost atunci când a trebuit să fie pusă în cuptorul cu foc. Tot procesul acesta a rezultat pîinea care o avem la masă... Ea a îndurat acestea ca eu mâncând să mă bucur de viață. Cel care este „Pâinea vieții” a avut parte de același drum. A fost o odraslă slabă care iese dintr-un pământ uscat. Primit cu răceală și indiferență ba chiar respins, a fost zdrobit în suferință, apoi a trecut prin cuptorul cu foc. Pâinea rumenită scoasă din foc a fost pusă pe masa poporului Său iubit, dar ea a fost disprețuită și făcută firimituri. Firimiturile au fost strânse și au ajuns pe masa noastră. Da, ferice de cei flămânzi, căci ei vor fi săturați. Pentru că pe masa din casă este pâine îndestulată. Fiul cel mic a hotărât să plece de la casa părintească.. A hoinărit prin lumea largă până a ajuns păzitor la porci. A uitat tot ce era în casa tatălui său. Dar chinuit de foame și-a adus aminte că în casa părăsită este belșug de pâine și a hotărât să se întoarcă acasă. Este bine să uiți niciodată, că-n casa Tatălui este belșug de pâine. Cei flămânzi se pot sătura. Este „Pâinea” care s-a coborât din cer. Pâinea care dă lumii viață...

Văduve... cu adevărat văduve.

     „Era o zi mohorâtă de toamnă.
Sora Elisabeta împreună cu cei 9 copii își petrecea pe ultimul drum pe soțul ei drag. Au rămas doar amintiri frumoase din anii căsniciei care au trecut ca un vis. Viața a fost parcă nedreaptă condamnând-o la singurătate. La cei 47 de ani ea va trebui de aici înainte să lupte cu greutățile vieții pentru a-și crește singură copii. Viața este o luptă. Speranța ei este legată de Dumnezeu care a promis că este apărătorul văduvei și tatăl orfanului.Dar cum o va face? Cu siguranță prin intermediul oamenilor. Oamenii sunt ochii lui Dumnezeu cu care El privește în această lume. Oamenii sunt picioarele lui Dumnezeu cu care El umblă în această lume. Și tot oamenii sunt mâinile cu care Dumnezeu lucrează în această lume. Dar vor fi dispuși oamenii să stea la dispoziția lui Dumnezeu pentru a se folosi de ei la nevoie?
Despre Ana citim că a rămas văduvă după doar 7 ani de căsnicie. A ales să rămână la Templu și să-și petreacă restul vieții în post și rugăciune. Dar se pare că Ana nu avea nici un copil. Asemenea dedicare nu se potrivește unei văduve cu 9 copii.
Apostolul Pavel scrie în acest sens: „Dacă nu poartă cineva grijă de cei din casa lui s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios.” (1Tim. 5/8) Singură este dificil dacă nu cumva imposibil să te îngrijești, așa că singura alternativă este Biserica care este sau ar trebui să fie ca o familie. Aici vei găsi ajutorul necesar. Dar pentru aceasta există un „cadru legal” în care sunt menționate condițiile care ar trebui să le îndeplinească o văduvă pentru a fi ajutată.
În primul rând văduva trebuie să fie cu adevărat văduvă. (1 Tim. 5/16) Aceasta presupune că ea trebuie să figureze pe lista văduvelor existentă  în Biserică.
La vremea respectivă existau multe văduve datorită faptului că bărbații cădeau uciși în frecventele războaie ce aveau loc. Însuși Domnul Isus a confirmat: „Multe văduve erau în Israel...”
După această listă se făcea ajutorarea. În Faptele Apostolilor citim că exista o stare de nemulțumire în biserica primară din cauză că  o anumită categorie de văduve erau trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor. Pentru rezolvarea problemei a fost necesar să fie aleși 7 diaconi care să fie plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune. Dar oare și la împărțirea ajutoarelor este nevoie de plinătatea Duhului și înțelepciune? Sigur că da... Sunt factorii care te vor ajuta să vezi bine nevoile fiecăruia și să iei decizii corecte și nepărtinitoare.

Oprimă condiție pentru a figura pe această listă era vârsta care nu trebuia să fie mai mică de 60 de ani. Dar sora Elisabeta are doar 47 de ani. Ea nu îndeplinește condițiile cerute. Dar are 9 copii...
Ca și-n biserica primară există o stare de nemulțumire deoarece sora Veronica se găsește pe listă pentru că are 65 de ani dar nu mai are nici un copil cu ea - toți fiind plecați la casele lor.
Cineva a intervenit în favoarea sorei și a cerut să se treacă peste acest punct la următorul.
Dar situația se complică și mai tare. Sora Elisabeta n-a practicat primirea de oaspeți datorită casei care a fost ani buni în construcție. Multă vreme familia a locuit într- o singură cameră. În aceste condiții primirea oaspeților a fost imposibilă.
S-a făcut propunerea să se treacă și peste aceasta dar îi stătea împotrivă punctul privitor la spălarea picioarelor sfinților musafiri. Dacă în casa ei în cursul anilor, datorită împrejurărilor n-a poposit nici un oaspete este clar că n-a existat nici spălarea picioarelor.
Cât privește spălarea picioarelor aproape toate văduvele (ca să nu spun chiar toate) nu se încadrează aici și datorită faptului că această practică era legată de cultura evreilor și nu a românilor. Eu nu cunosc în zonă nici o văduvă care să fi practicat spălarea picioarelor musafirilor. Poate și din cauză că Pavel menționează: „...picioarele sfinților...” Este greu să deosebești un musafir sfânt de unul nesfânt.

„Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor... (?)

             Apostolul Pavel înzestrat cu autoritate apostolească îl îndeamnă pe Timotei ca pentru disciplinarea celor ce păcătuiesc să folosească mustrarea publică.
Înainte de a intra în acest studiu pe o temă atât de delicată dar și aparent complicată, este necesar să pun o simplă întrebare:
Există și persoane care nu păcătuiesc? „Cine poate zice: Mi-am curățit inima, sunt curat de păcatul meu?” - întreabă Solomon. Sau cine poate spune: eu nu păcătuiesc și ca atare pot să mă ocup de mustrarea celor ce păcătuiesc. Solomon a afirmat „... căci nu este om viu care să nu păcătuiască” (1Împ. 8/46) iar Ioan a scris ceva asemănător: „Dacă zicem că n-avem păcat ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi” (1Ioan 1/8). Deci: poate „arunca cu piatra” - spunea Domnul Isus  - doar cel care nu are păcat (Ioan 8/7).
         De regulă există o percepție greșită despre păcat din cauză că avem o listă restrânsă de păcate: curvia, hoția, înșelăciunea și cam atât. Dar întrebarea decurge de la sine: Gândurile rele care spurcă pe om, mândria, fățărnicia, ura, viclenia, pizma (invidia), lăcomia de avere, idolatria sub diferite forme și multe altele, nu sunt păcate? Ați auzit sau văzut ca cineva să fi fost mustrat sau disciplinat pentru astfel de păcate?
Nu-i greu să păcătuiești. Te-ai uitat la fața omului și ai păcătuit. Știi să faci bine și n-ai făcut - iar ai păcătuit. Păcat nu este numai atunci când ai făcut o fărădelege, ci este și atunci când ai omis să faci ceva ce ți se cerea să faci. În ziua judecății foarte mulți oameni vor fi responsabili nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au făcut. (Conf. Matei 25/14-30)
         Totuși, revenind la subiect este bine să urmărim contextul în care a fost scris acest îndemn și cui anume i se adresează. Epistola este scrisă către Timotei. Este o epistolă personală și nu una adresată unei biserici. Nu tot ce scrie într-o astfel de epistolă trebuie luat ca atare.
De exemplu: în epistola a doua, Pavel îi cere lui Timotei să-i aducă mantaua și cărțile din piele  - lucruri care nu ne privesc pe noi. Sau: lui Tit îi scrie că l-a lăsat în Creta să rânduiască prezbiteri, o lucrare destinată pentru el.
Epistola către Timotei este personală, deși din ea putem învăța și noi foarte multe lucruri, dar nu trebuie generalizat...
Contextul în care apare versetul discutat este unul în care Pavel face referire strict la prezbiteri. 
Versetul 17: „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciți cu îndoită cinste.”
Dar cum  poți să cârmuiești bine decât folosind  exemplu personal. Cinstea se dobândește și nu se cerșește.Așa că Pavel îi scrie lui Tit: „Sfătuiește pe tineri să fie cumpătați și dă-te pe tine pildă de fapte bune în toate privințele...” (Tit 2/6,7) Nici apostolul Pavel nu se dă în lături în ce privește exemplul personal și-i scrie lui Timotei: „Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea...” (2Tim. 3/10) Cineva obișnuia să spună mereu: „Nu mai vreau predici pentru urechi, ci vreau doar predici pentru ochi.”
Vers 19: Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori.
Există posibilitatea ca cineva să facă o mărturisire mincinoasă sau una cu intenții bune dar nedocumentată. Astfel de mărturii trebuie tratate cu atenție sau respinse. Aceasta este valabil și pentru „descoperirile” care ar învinovăți pe cineva. (Un păstor a mers într-o biserică unde trebuia să oficieze Sfânta Cină. Înainte de a începe slujirea o femeie l-a „somat” să renunțe deoarece Domnul i-a „descoperit”că are mâinile murdare - dar fără să spună de ce anume... Biserica a încuviințat. Astfel de practici trebuie respinse iar asemenea persoane cu jumătăți de „descoperiri” trebuie puse sub disciplină în regim de urgență până când Dumnezeu le va lumina ochii inimii să vadă deslușit).
Totuși Pavel nu vrea să spună că prezbiterii sunt infailibili sau ar avea imunitate. Pe acest considerent apare scris versetul următor:
„Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică” (vers. 20)
Deci mustrarea se face înaintea celorlalți prezbiteri și nu a bisericii pentru ca și ceilalți prezbiteri să aibă frică. Atenție la citire îi mai scrie Pavel lui Timotei. „Pe cei ce păcătuiesc...” -  forma gramaticală: prezent continuu. Avem a face cu persistență în a păcătui. Cine avea dreptul să-i mustre? - Timotei, deoarece el i-a investit în slujba de prezbiter. Dar ca o măsură de precauție  apostolul îl îndeamnă la prevenție în versetul 22 „Să nu-îi pui mâinile cu grabă  peste nimeni. ca să nu te faci părtaș păcatelor altora...” Cum e posibil așa ceva? Păcatele comise de unii investiți în mod ușuratic ar putea fi imputate celui ce i-a promovat. Există o avertizare și mai aspră în Vechiul Testament: „Blestemat este omul care face cu nebăgare de seamă lucrarea lui Dumnezeu.” Trebuie însă să admitem că omul care nu este decât carne păcătoasă poate fi schimbător odată cu trecerea timpului.

Mustrarea este necesară.
Însoțită de un îndemn bun, ea îl îndreaptă pe om pe calea vieții - scrie Solomon. Pentru unii ea este o îndeletnicire, iar pentru alții chiar o pasiune. Le face plăcere să mustre pe alții, dar nu acceptă ca ei să fie mustrați. Pentru îmbărbătarea altora este nevoie să ai darul îmbărbătării (Rom. 12/6,8) Se consideră că pentru mustrare nu este necesar să ai un dar special. Oricine o poate face, dar contează cum o faci... Este nevoie de multă înțelepciune. Râvna este bună dar însoțită de pricepere, altfel ai ruinat totul. Există mai multe modalități de mustrare.
David a săvârșit un foarte mare păcat. Spun „foarte mare” deoarece conform Bibliei, păcatele dimensional se împart în: păcate mici, mari și foarte mari. Dumnezeu l-a trimis pe prorocul Natan să-l mustre. Pentru așa faptă cuvintele trebuia să fie pe măsură. Cum o va face? I-o fi spus Dumnezeu ce cuvinte să folosească sau le-a spus din înțelepciunea lui? A rostit o pildă... despre un om care a săvârșit o mișelie. Probabil că nu terminase prorocul de vorbit și David s-a umplut de mânie pe omul care păcătuise după care a rostit repede sentința. „Omul acesta este vrednic de moarte”. Condamnat la moarte prin sentință definitivă.Oamenii lui David așteptau ca prorocul să-i pronunțe numele pentru a executa hotărârea împăratului. Prorocul zăbovește,  dar în cele din urmă se descoperă: „Tu ești omul acesta”. David și-a recunoscut păcatul dar despre sentința de moarte n-a mai amintit nimic deoarece era valabilă doar pentru alții. Suntem gata să-i executăm sau să-i punem pe rug pe alții, iar când este vorba de noi nu acceptăm nici să ne frigă.
Iuda a decis cu privire la nora-sa: Să fie arsă. Dar când i s-a dovedit păcatul complicității în care era mai vinovat decât ea, a zis: „Ea este mai puțin vinovată.” Și atât...
Revenim: Mustrarea este biblică și necesară. Va corecta ea și va avea rezultatul dorit? Răul este deja făcut. Va contribui ea la cicatrizarea lui, sau se va face și mai mare decât a fost. Tamar i-a cerut lui Iuda: „Nu mai mări răul acesta...”
Ucenicul Petru a mărturisit că va sluji pe Domnul până la moarte, dar n-a fost așa. Ce cuvinte de mustrare am fi folosit noi dacă eram în locul Domnului Isus: „M-am lămurit și cu tine și ce bază să mai pun eu pe astfel de oameni?.. Nu an nevoie de asemenea ucenici.” Dar nu. „Mustrarea” pe care Mântuitorul i-a dat-o avea în ea cuvintele iubirii: Petre fiul lui Iona, mă iubești tu”? - o întrebare pusă de trei ori. Petru s-a întristat că-l întrebase a treia oară. De ce? Deoarece și-a dat seama că fiecare întrebare „cade” pe fiecare lepădare și a capitulat: „Doamne Tu toate le știi.” - știi că m-am lepădat. 
Abia atunci  și-a dat seama Petru că Domnul știe de lepădarea sa.
Foarte important:
Vorbind despre mustrare la modul general, avem obligația să ținem cont  în primul rând împotriva cui este săvârșit păcatul respectiv. Împotriva lui Dumnezeu sau împotriva unui semen?

Păcatul este  comis împotriva lui Dumnezeu
În acest caz lasă--L pe Dumnezeu să--l mustre.Vrei tu să-L aperi pe Dumnezeu? Dar cum o va face? Foarte simplu... Punându-i mustrări în conștiință (cuget).
Ex: „Când au auzit fariseii cuvintele acestea s-au simțit mustrați în cugetul lor,,,” 
Iar Solomon s-a rugat în acest sens: „...dacă fiecare își vor cunoaște mustrarea cugetului ... ascultă-i din ceruri și iartă-i...”  Păcatul comis de David a produs o presiune psihică asupra conștiinței lui încât el a afirmat: „Câtă vreme am tăcut (tăinuit)  mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, pentru că mâna Ta apăsa zi și noapte asupra mea.”Cel mai potrivit mod prin care Dumnezeu îi mustră pe oameni este prin intermediul Sfintelor Scripturi. Ea are menirea „... să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire...” (2Tim.3/16) Dacă conștiința nu mai este „funcțională”,și dacă nu sunt semne de îndreptare, procesul continuă cu alte modalități de disciplinare. Dumnezeu avertizează: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care iubesc. Fii plin de râvnă și pocăiește-te!
Da este posibil ca „prin durere să fie mustrat omul în culcușul lui când o luptă necurmată îi frământă oasele”. (Iov 38/19)

Păcatul este îndreptat împotriva unui frate.
Există stabilită o regulă de aur: „...du-te și mustră-l între tine și el singur.” Atenție. Să fie singur. Mustrare „între patru ochi”. Vrând să-l mustri pe el, este posibil să constați că și tu ai o parte de vină, sau este posibil ca vrând să scoți paiul din ochiul fratelui să realizezi că în al tău este o bârnă. Cuvântul lui Dumnezeu îți spune ce trebuie să faci și-n acest caz: „Mărturisiți-vă păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați.” (sufletește) Iacov 5/16. Stările conflictuale fac de obicei răni sufletești care nu se vindecă într-o singură zi ele având  nevoie de timp pentru vindecare.
Da, mustrarea este necesară.
Dar nu totdeauna este necesar folosirea cuvintelor. Unui copil neastâmpărat în biserică este suficient să-i faci cu degetul. Dacă este un copil cu bun simț va reacționa pozitiv. Unui frate duhovnicesc este suficient să-i arăți obrazul. Sunt și mustrări practice indirecte. Ucenicii s-au certat pe drum care va fi cel mai mare. Putea Domnul Isus să-i dojenească. Dar n-a făcut-o. A preferat să le dea o lecție de smerenie spălându-le picioarele.( Fratele Zanfir, unul din pionerii credincioșilor penticostali din județul Suceava povestea că în momentul în care s-a hotărât să-L slujească pe Dumnezeu câțiva oameni răi din localitate au venit să-i strice casa  Când s-a întors din călătorie i-a găsit pe acoperiș. După ce i-a salutat cu „Doamne ajută!” a strigat la nevastă-sa: „Nevastă, te-ai apucat să faci ceva de mâncare pentru că avem oameni la lucru? Rezultatul: Mustrați în cugetul lor de o asemenea manifestare aparent ieșită din comun , au coborât în tăcere, și rând pe rând rușinați au părăsit  locuința...) Dar cu siguranță că pentru a rezolva o problemă în acest mod ai nevoie nu de putere fizică ca a lui Samson, ci ai nevoie de puterea de a răbda...
Concluzie finală: Mustrarea este necesară. Dar,
„Nu mustra pe batjocoritor ca să nu te urască, mustră pe cel înțelept și el te va iubi.” (Prov. 9/8)



Fiți binecuvântați!

Hristoși mincinoși și proroci mincinoși.

           Unul din avertismentele rostite de Domnul Isus în timpul vieții Sale pământești  se găsește în Matei 24/4 și face referire la vremurile din urmă: „Căci se vor scula hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele chiar și pe cei aleși.”
Din moment ce evreii au respins pe Hristosul adevărat pericolul a devenit iminent de a-l accepta pe cel mincinos. Această realitate a fost prevăzută și confirmată de Mântuitorul în discuția avută cu evreii contemporani: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu și nu mă primiți, dacă v-a veni unul în numele lui însuși pe acela îl veți primi.” (Ioan 5/43) Cum este posibilă această acceptare?
Este foarte important de observat că alături de hristoșii mincinoși, apar și prorocii mincinoși. 
De ce această întovărășire? „Ridicarea” hristoșilor mincinoși nu v-a fi posibilă fără ajutorul și influența prorocilor. Vechiul Testament abundă de situații în care prorocii au fost implicați atât în viața spirituală cât și cea politică. Dumnezeu a deplâns starea poporului Său iar printre altele a spus: „Preoții stăpânesc cu ajutorul prorocilor, iar poporului îi plac astfel de lucruri.” Nu este o noutate. Și-n vremea de astăzi anumiți slujitori sunt coborâți sau ridicați cu implicarea prorocilor.
Prorocii sunt cea mai influentă categorie de slujitori.                                                              Cuvântul lor este acceptat ca  sacru asemenea  sfatului lui Ahitofel ce era considerat totdeauna de origine divină.
Revenind în plan politic, la masa lui Izabela mâncau 400 de proroci. Era „garda” cuplului prezidențial. Erau proroci mincinoși? Da, deoarece nu lucrau cu adevărul. Însă cu siguranță că nu proroceau numai minciuni. Izabela nu hrănea 400 de oameni ca ea la rândul ei să fie „îndopată” cu minciuni. Erau oameni testați... Spusele lor se adevereau. Oameni călăuziți de spirite rele și cu ajutorul duhurilor de ghicire sunt capabili să spună adevărul.
Ex: Pe când Pavel și Sila erau în Filipi, s-a luat după ei o  femeie însoțită de un duh de ghicire. Ea striga: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”. Ce adevăr curat! Ți se pare că era rostit de un proroc adevărat.
Trecând din nou în Vechiul Testament vom găsi cea mai dură  „luptă” dintre lumină și întuneric sau dintre fals și adevăr. Moise a fost trimis de Dumnezeu în Egipt. El a refuzat, dar nu de teama de Faraon, ci pentru că el cunoscând Egiptul știa că toate duhurile întunericului erau localizate în el, iar Faraon prezida cu ajutorul unor oameni ce erau în stare să facă lucruri supranaturale. Moise nu avea de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, a domniilor și a oștirilor demonice din Egipt. Minunile făcute de el au fost contracarate în mod sistematic de vrăjitorii lui Faraon până la un punct și chiar dacă erau păguboase pentru egipteni, ele aveau menirea de a le anihila pe cele făcute de Moise.
În vremurile din urmă când istoria se va repeta se vor ridica hristoși mincinoși ce vor fi însoțiți de proroci mincinoși. Aceste puteri asociate  nu vor  fi despărțite nici chiar în iad., deoarece citim în Apocalipsa 20/10: „Și diavolul care-i înșela a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă unde este fiara și prorocul mincinos”. Până vor ajunge acolo vor face semne mari și minuni, dar nu hristoșii mincinoși vor face minunile ci proorocii mincinoși care îi însoțesc și îi promovează.
Despre arătarea lui antihrist citim că se v-a face prin puterea satanei „... cu tot felul de minuni, semne și puteri mincinoase.” (2Tes.2/9) Ioan scrie  la rândul său: „Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și a prorocului mincinos ,duhuri de draci care fac semne nemaipomenite...”(Apoc.15/13,14) V-a fi o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună - explică apostolul Pavel -  îngăduită de Dumnezeu pentru cei ce n-au primit în ei dragostea adevărului.
Cumplită înșelare v-a fi chiar și pentru cei aleși. (evreii) De ce? Antihristul se v-a ridica chiar din mijlocul lor  deoarece este evreu ca și Hristosul adevărat. (Ioan 5/43) „Apoi am văzut ridicându-se din pământ (Israel) o altă fiară...” Nu s-a ridicat din mare (neamuri). Și pentru că se v-a ridica din mijlocul lor v-a fi acceptat cu ușurință ca Mesia ce-L așteptat care v-a aduce eliberare totală de vrăjmași și nu se v-a spune decât „pace și liniște” deoarece vrăjmașii vor fi aduși la tăcere ca și cum nu ar fi fost. Însă lucrurile nu se opresc aici pentru că hristosul fals v-a  reuși să controleze instituțiile financiare ale lumii așa că v-a aduce o bunăstare materială fără precedent în istoria poporului evreu.
Nu-i o noutate pentru nimeni că lumea este deja  condusă „din umbră” de către evrei. Cum se explică că un evreu a ajuns ministru de finanțe în Etiopia? (Fapte 8/27) Dumnezeu a spus: „Vei fi cap și nu coadă.”
Revenim: Fiara care se v-a ridica din pământ avea coarne ca unui miel. Deși v-a fi o bestie cu chip de om are în ea ceva religios. Ea vine pe fond religios, iar sistemul ei v-a fi ușor acceptat deoarece „...făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ în fața oamenilor.” (Apoc. 13/13) Dacă Ilie a reușit să întoarcă un popor cu fața spre Dumnezeu într-o singură zi coborând foc din cer, atunci și antihrist v-a imita procedeul cu ajutorul prorocilor mincinoși. Și ce-ți mai rămâne de făcut când vei vedea căzând foc din cer? Dar lucrurile nu se opresc aici... Icoana fiarei v-a fi postată absolut în toate locurile publice și i se v-a da putere să vorbească. Dar cum? Cu vorbe sau fără? Fără, deoarece se poate vorbi și fără cuvinte. (Ps.19/1-4) Înainte de 1989 „icoana” conducătorului iubit era așezată în toate instituțiile publice. Prin însăși prezența ei în acele locuri ea spunea că el este autoritatea numărul 1 în stat. Tot în acest fel v-a fi și cu icoana fiarei care fiind expusă în toate locurile publice v-a vorbi și conștientiza că el deține supremația în lume.
În acest context se v-a trece la însemnarea celor ce îl acceptă imitând procedeul lui Dumnezeu cu cei ce sunt a Lui. (Ezec. 9/4) Un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte. Nu vom greși cu nimic dacă interpretăm acțiunea în mod literal. Dar tot atât de bine nu greșim dacă trecem de spiritul literei și ne întrebăm de ce tocmai pe mâna dreaptă? Deoarece „dreapta” în mod biblic face referire la cei credincioși (Ps. 45/9, Matei 25/33) iar fruntea face referire la minte.
În concluzie: Scopul lui antihrist este să întipărească în mintea fiecărui om, cât și a celor credincioși ideea că el este dumnezeu. (2Tes. 2/4) Numărul lui este un număr de om. Și pentru că omul a fost făcut în a șasea zi, omului i se atribuie numărul 6. Prototipul lui anticrist din valea terebinților avea ceva comun cu numărul 6 iar cel din valea dura i s-a mai adăugat un 6 deoarece omul s-a ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui Dumnezeu. Însă anticrist v-a avea numărul 666 deoarece v-a depăși orice limită  și se v-a da „...drept dumnezeu.” (2Tes. 2/4)
Da, satana se poate preface în înger de lumină. Dumnezeu este  lumină. Cum vei face deosebirea între aceste două lumini? Un Hristos adevărat care a fost propovăduit timp de 2000 de ani. Până la anticrist vor mai veni și alți hristoși  mincinoși. Cum îi vei deosebi? Care este diferența?
Mântuitorul i-a avertizat pe ucenici înainte de crucificare: „Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: Eu sunt Hristosul și vor înșela pe mulți.” Acest cuvânt de învățătură a fost bine tipărit în mintea ucenicului Toma. Pentru el a fost o învățătură prețioasă. Când a revenit între ei în urma învierii Toma a refuzat să creadă: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Foarte interesantă această aparentă pretenție. Dar cum este posibil să nu mai (re) cunoști pe cineva de care te-ai despărțit doar 3zile? Parcă nu-i logic. Toma nu s-a mulțumit să vadă, ci el vrea să pună degetul de teamă că și semnele pot fi contrafăcute. Ne-am fi așteptat să se mulțumească să pună degetul în semnul cuielor, dar el vrea să pună mâna și-n coasta străpunsă de suliță. O verificare amănunțită și completă: mâini, picioare și coastă. Trebuia să fie și un Toma... Totul a fost scris pentru învățătura noastră. Mai târziu Ioan este îndreptățit să spună că ei (ucenicii) n-au fost înșelați deoarece convingerile lor se bazează pe: „...ce am auzit, ce am văzut. cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu  privire la Cuvântul vieții...”
Concluzie: Hristosul adevărat a acceptat să fie răstignit și să se jertfească. El are semne în mâini picioare și coastă. Pavel scrie la rândul său: Noi propovăduim pe Hristos. Dar nu oricare. Ci pe Cel răstignit. Ceilalți nu au. Ei nu s-au jertfit. Aceasta este diferența... 
Tot în acest sens scrie și Ioan: „Preaiubiților să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh că mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu și orice duh care nu mărturisește pe Isus este duhul lui antihrist de a cărei venire ați auzit, el este în lume acum.(Ioan 4/1-3)
Acest îndemn a fost înțeles greșit. El este folosit de unii pentru ași autentifica prorociile și de a dovedi că fac parte dintre prorocii adevărați. Ei își încheie mesajul folosind expresia: „Hristos a coborât în trup.” Dar nu aceasta a vrut Ioan să spună. Ci el a vrut să spună că oricine tăgăduiește întruparea Hristosului și nu o mărturisește (acceptă) este duhul lui antihrist. „Cine este mincinosul dacă nu cel ce tăgăduiește că Isus este Hristosul? Acela este antihristul... Premergătorii  care netezesc calea lui antihrist sunt deja activi. El v-a veni negreșit.
Însă câtă vreme cineva rămâne în adevărul lui Dumnezeu nu ai cum să fii înșelat, deoarece „Știm că Fiul lui Dumnezeu  ne-a dat pricepere să cunoaștem pe Cel ce este adevărat...”

Stăruința după Duhul Sfânt.

                Viața unui creștin este o viață „în stăruință”. Peste tot în Noul Testament este „presărat”  acest îndemn sfânt. Dar înainte de a vorbi despre ea este bine să  definim ce înseamnă stăruință:
Stăruință înseamnă a insista cu rugăminte, sau: a persevera, a persista într-un lucru pe care deja îl ai. Există stăruință în bine (Rom. 2/7), dar și stăruință în rău (Ecl. 8/3), în legătura frățească, în rugăciune, în învățătura apostolilor, în frângerea pâinii (Fapte 2/42) și să nu uităm de stăruința în dragostea frățească (Evrei 13/1)
În comunitățile penticostale există o stăruință suplimentară numită „stăruința după Duhul Sfânt.” Cei care se convertesc și sunt botezați sunt direcționați spre această formă de stăruință. Dar ce este ea?
Este o întrunire specială pentru rugăciune în care cei care consideră că nu au Duhul Sfânt au posibilitatea ca prin rugăciune stăruitoare să-L primească cu ajutorul celor ce îl dețin. Modurile de stăruință sunt diferite. De exemplu: În mediul carismatic accentul se pune pe latura fonică. Cu cât atmosfera este mai zgomotoasă cu atât șansele de al primi sunt mai mari.
De regulă participarea persoanelor străine este limitată sau chiar interzisă. Și nu înțeleg de ce... La sărbătoarea „cincizecimii” revărsarea Duhului Sfânt s-a făcut în prezența a mii de oameni necredincioși. A fost o adunare publică. Dacă la botezul în apă invităm prieteni necredincioși, facem fotografii sau filmăm evenimentul pentru a rămâne amintire, de ce nu stau lucrurile la fel și atunci când suntem botezați cu Duhul Sfânt? N-am avut ocazia să văd la nimeni o fotografie de la acest eveniment. Nici conținutul rugăciunii nu este unul obișnuit. Se folosește o formulă clasică moștenită. Dar nu știu de la cine...   Este necesar să deschidem Sfânta Scriptură și să cercetăm „regulamentul de ordine interioară” și să vedem dacă există compatibilitate.
În Ea nu vom găsi expresia „stăruință după Duhul Sfânt” și nici că s-ar fi organizat undeva. La una din conferințele locale liderul de la centru a deplâns situația critică dintr-o Biserică pentru că nu s-a mai primit Duhul Sfânt de 30 de ani - spunea el, deoarece nimeni nu a mai organizat stăruință în tot acest timp. Oare cum ar trebui să etichetez această afirmație? Are ea suport biblic?
Membrii Bisericii au fost lăsați „orfani” din lipsă de organizare cât și din neglijența organizatorilor. Dar ca cineva să intre în părtășie cu Duhul Sfânt este nevoie de organizare, organizatori, intermediari, , s. a. m. d. ? Eu nu știu de așa ceva... Cine o fi organizat întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu în pustie? Dar a lui Moise? Nu știm. Dar mai sunt neclarități: Cunosc persoane din Biserici penticostale  care au plecat la cele veșnice dar nu au vorbit niciodată în alte limbi. Cine are știința să spună care este destinul lor veșnic? 

Cum se primește Duhul Sfânt din punct de vedere biblic și nu confesional?

Foarte simplu... Nu se cere nici un fel de organizare și nici demersuri suplimentare.                           Cum l-au primit oamenii pe Isus până la venirea Duhului Sfânt în calitate de continuator a procesului de mântuire? „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii a lui Dumnezeu.” Prin credință... Tot prin credință primim pe Duhul Sfânt. Ce te determină să crezi că Duhul Sfânt se primește altfel? Relația omului cu divinitatea se realizează în același mod, deoarece este un singur Dumnezeu. Primindu-L pe Duhul Sfânt, am primit duhul lui Hristos - deoarece duhul lui Hristos este Duhul Sfânt (conf. Rom. 8/9, 1Petru 1/11) Primind Duhul Sfânt, L-am primit pe Dumnezeu, deoarece El  (Duhul Sfânt) este Duhul lui Dumnezeu. Nu știu dacă pentru unii este simplu de înțeles cum „funcționează” divinitatea (trinitatea)?                                                                          

Cum intră omul în contact cu divinitatea ( Duhul Sfânt)  -  El fiind continuatorul procesului de mântuire (conf. Ioan 16/8, Fapte 2/17)  ?

Duhul sfânt nu vine în inima omului decât prin intermediul Cuvântului Evangheliei. (conf. Efes 6/17)Folosindu-se de Cuvânt - ce este viu și lucrător - El bate la inima oricărei făpturi omenești (Marcu 16/15). Duhul Sfânt este purtătorul Cuvântului (conf.   ) Astfel se explică promisiunea făcută de Dumnezeu prin prorocul Ioel, precum că Duhul Sfânt va fi turnat peste orice făptură (Fapte 2/17) - deoarece Evanghelia va fi propovăduită la orice făptură (Marcu 16/15) 

Care poate fi poziția omului față de preocuparea Duhului Sfânt față de făptura omenească?               Una de acceptare sau de respingere - omul având voință proprie.
În Apoc. 3/13 citim: „Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Iată Eu stau la ușă și bat, dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”.                   Nu sunt reguli stufoase ci foarte simple. „Pe Calea aceasta nici  chiar cei fără minte nu se vor rătăci.”(Isaia 35/8)
Așadar, nu eu sau tu trebuie să-L cauți pe Duhul Sfânt deoarece El ne caută pe noi. De ce? Pentru că „... ne vrea cu gelozie pentru Sine”. (Iacov 4/5) Și nu noi trebuie să-L avem pe Duhul Sfânt, ci El trebuie să ne aibă pe noi. Chiar dacă ne vrea cu gelozie, El nu intră abuziv ci bate și așteaptă. Iar dacă ai auzit -  ai deschis - și i-ai permis  să intre, El va intra...
Numai că oamenii s-au „zăvorât” înăuntru și refuză să deschidă, iar Ștefan i-a mustrat pe evrei: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt”. Dar Zacheu a „deschis” și a auzit vestea bună: „Astăzi a intrat mântuirea în casa ta”.
În cartea Cântarea Cântărilor Duhul Sfânt este asemănat cu un pețitor. El bate la ușă dar nu i se deschide. Nu renunță ci petrece noaptea la ușă... Nu forțează intrarea, ci doar unge mânerul ușii cu smirnă. Dimineața tânăra și-a dat seama de dragostea lui față de ea și aleargă după el. A fost însă prea târziu. Din dragoste față de tine El bate și așteaptă la „ușa” inimii tale. Doar trebuie să deschizi și să-L inviți să intre... Nu aștepta ca cineva să intermedieze relația ta cu Duhul Sfânt. Nu este necesar un loc special de întâlnire, ci oriunde te găsești, chiar dacă ești și singur - cere să intre și-n inima ta.
În epistola lui  Iacov 4/2b citim: „nu aveți pentru că nu cereți, sau  cereți și nu căpătați pentru că cereți cu gând rău să risipiți în plăcerile voastre.” (Fapte 8/19)
„Și când cereți un lucru să credeți că l-ați și primit.” Totul se capătă prin credință. Chiar și existența noastră este prin credință deoarece: „Cel neprihănit v-a trăi prin credință. Iar credința este o încredere în lucrurile care nu se văd... ” Dacă ai crezut și ai cerut Cuvântul lui Dumnezeu îți garantează că ai primit. Nu trebuie să-ți spună nimeni dacă îl ai sau nu.

Din momentul intrării în inima omului, primul lucru pe care îl face Duhul Sfânt: „aduce lumină”. (Rom.9/1) Este modalitatea prin care i se dă posibilitatea de a conștientiza personal starea păcătoasă în care se găsește (Ioan 16/8) Din momentul conștientizării, Duhul Sfânt împreună cu voința omului, începe procesul de înnoire în viața omului, având la bază pocăința - ce înseamnă schimbare. Nu există pocăință (schimbare) independent de Duhul Sfânt. Erezia ce se predică în mod deosebit în mediul penticostal, precum că omul trebuie să se pocăiască el întâi, apoi după ce a realizat acest obiectiv va primi Duhul Sfânt, este rezultatul interpretării denaturate a celor spuse de Petru în Cuvântarea de la „Cincizecimi”  Dacă omul se poate pocăi și fără Duhul Sfânt, înseamnă că se și poate mântui singur, deoarece versetul următor îndeamnă: „Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos...” Fapte 2/40 - cu referire la voința și contribuția personală și nu cu referire la independență.                                          Fără Duhul Sfânt pocăința este superficială și de scurtă durată. Fără rădăcină., ține până la o vreme... (conf. 1Împ. 21/27) Pocăință înseamnă roade (fapte) ce conduc la sfințire: „Dar acum o dată ce ați fost izbăviți de păcat, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică”  Roade vrednice de pocăința voastră (autentică) - a cerut Ioan Botezătorul celor ce doreau să se boteze.                                                          În acest mod, omul se face părtaș firii dumnezeiești - devenind o făptură nouă - fugind de stricăciunea ce este în lume determinată de pofte. Natura nouă creează toate condițiile ca Duhul Sfânt să locuiască în noua locație. De fapt acesta este obiectivul pe care trebuie să-l atingă fiecare creștin: „Voi sunteți duhovnicești dacă Duhul Sfânt locuiește  cu adevărat în voi”.  (conf Rom. 8/9) Expresia „locuit” însemnând domiciliul stabil (definitiv).

Pentru a atinge această performanță este nevoie de stăruință?                                                                      DA. Dar în ce mod? „...El s-a făcut că vrea să meargă mai departe, dar ei au STĂRUIT de El și au zis: rămâi cu noi ... Și a intrat să rămână cu ei.” Foarte interesantă remarcă... Ce frumos! Ce simplu! Da este nevoie de stăruință, dar aceasta este una personală și nu are nevoie de intermediari, deoarece relația omului cu Duhul sfânt este una strict personală. Nimeni nu trebuie să-ți spună dacă ai sau nu ai Duhul Sfânt. Tu singur trebuie să fii convins...                                                                                  Semnul primirii este: înnoirea (Tit 3/5) sfințirea (1Petru 1/2) roada (Gal. 5/22) darurile (1Cor. 12)            Fără Duhul Sfânt NU EXISTĂ mântuire, deoarece omul nu se poate mântui singur.                                  

:ii. (Rom. 9/1, Efes. 1/18)
Îți v-a sfinți inima. (1Petru 1/2)
Omul lăuntric se v-a înnoi din zi în zi. (2Cor. 4/16,1Tim. 3/5)
Roadele neprihănirii nu vor întârzia să apară. (Fil. 1/11, Gal 5/22)
Te vei bucura de darurile Lui. (1Cor. 12)
Vei fi călăuzit pe calea cea nouă și vie. (Rom. 8/14)
Nu-L refuza. Și nu uita: Chiar dacă tu nu-L vrei, El te caută pentru că te vrea cu gelozie pentru Sine...
El  caută ca să mântuiască ce este pierdut. Acesta este scopul Lui...
 

Anturaje nepotrivite (!)

        Suntem ființe sociabile și ca atare nu putem trăi izolați. Însuși Creatorul a constatat că „...nu-i bine ca omul să fie singur”. Viața în singurătate este tristă și neîmplinită. Așa că suntem nevoiți să căutăm tovărășia celor din jurul nostru. Cei cu care ne întovărășim ne devin prieteni.
Chiar și Domnul Isus deși era (și) Fiu de Dumnezeu - natura Lui umană l-a determinat să-și aleagă câțiva prieteni. Însă mai târziu unul din ei l-a vândut pe 30 de arginți. Aceasta ne „obligă” să dăm o atenție și mai mare celor din anturajul nostru. Prietenia la întâmplare poate deveni prietenia cu lumea, iar prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu. Am intrat deja într-o „ecuație” greșită. Trebuie limitate și chiar evitate tovărășiile cu persoane care au un mod de viață dubios care ar putea periclita conduita noastră creștină. Apostolul Pavel pune câteva întrebări la care ești chemat să răspunzi:
Ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere este între Hristos și Belial? Cum se împacă templu lui Dumnezeu cu idolii?
Dacă ai răspuns onest la aceste întrebări înseamnă că ți-ai făcut o percepție clară despre incompatibilitate. Ideea pe care apostolul dorește să o promoveze este că nu putem și nu trebuie să ne înjugăm la un jug care nu ni se potrivește...
Când a dorit Dumnezeu să rezolve problema singurătății primului om din grădina Edenului, El a spus: „ Am să-i fac un ajutor potrivit”. - după șablonul  sau tiparul lui - ceva care să fie deopotrivă cu el. În dorința noastră de asociere putem ajunge prea departe.
(O publicație scria despre un ofițer de armată pensionar și văduv care a încercat să-și rezolve singurătatea cumpărând un pui de jaguar. Călătoreau împreună, dormeau în aceiași cameră și serveau masa împreună. Jaguarul a crescut mare și a devenit puternic. Într-o zi i-a lins o zgârietură de pe mână și a dat de sânge. Sfârșitul a fost tragic...) Dar cum să locuiești în casă cu o felină? Eu cred că locul ei era în junglă și nu în casă.
Sunt oameni și nu puțini, care în loc să înfieze un copil necăjit de la creșă, preferă să aducă în casă un câine și să investească sume mari de bani și timp pentru confortul lui. O mentalitate bolnăvicioasă, dar ,justificată”: trăsături comune.
În funcție de cât de apropiate sunt legăturile cu cei din jur vrând - nevrând suntem învăluiți de valurile lumii. Nu întâmplător apostolul Pavel scrie: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune”. Nu e de mirare că tineri care s-au născut și crescut în familii de credincioși au devenit interesați mai mult de cluburi și baruri decât de casa de rugăciune, devenind consumatori de băuturi alcoolice și tutun persistând într-un anturaj periculos.
Când scriu aceste rânduri mă gândesc la un astfel de tânăr care este judecat pentru complicitate la furt. El se consideră nevinovat deoarece n-a furat nimic, doar a condus mașina în care se găseau hoții și lucrurile furate. Dar din moment ce te-ai amestecat cu „tărâța” la ce poți să te mai aștepți?
Eu cred că este și de datoria părinților de ai preveni pe tineri și ai feri de eventualele „accidente” ce pot avea consecințe grave asupra vieții lor, deoarece nu totdeauna poți evalua de unul singur riscul la care te-ai supus...
(Unchiul mamei mele a plecat în America înainte de 1989. Mezinul familiei a început să învețe la liceu având 17 ani. A fost ademenit de persoane care comercializau în preajma liceului droguri în scopul de a fi racolat ca și comerciant... În scurt timp a fost prins. A fost eliberat din închisorile americane la vârsta de 40 de ani și expulzat în România. A ajuns ocazional și în Biserica noastră. L-am compătimit: 23 de ani de închisoare și o tinerețe ratată din imprudență. )
Atenție mărită la cei  care ne însoțesc. De fapt spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești.  
„Tu, spune că tinerii trebuie să fie cumpătați și dă-te tu însuți pildă de fapte bune”...