Risipind „averea tatălui”.

        Un tată avea doi fii. Nu era un tată muritor, ci unul care trăiește veșnic. Tocmai din acest motiv, El nu are bucurie mai mare decât să-și vadă fii că vin să-și ceară „partea de avere”. Este dreptul lor și plăcerea tatălui să le-o împartă. Mezinul a spus: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Și tatăl le-a împărțit averea.
Imaginați-vă acum un tată mulțumit că moștenitorii lui sunt „bogați”. „Fisura” între fiu și tatăl a intervenit în momentul în care el a hotărât să plece... Durerea nu a fost când a cerut partea de avere, pentru că ea era tot în „casă” ci când s-a hotărât să plece de „acasă”.

Ne-am fi așteptat ca tatăl să-l fi oprit să plece dar n-a făcut-o. A fost o atitudine care ne surprinde, dar explicația este simplă: Înainte de a pleca fiul, i-a plecat inima de „acasă”, iar tatăl tocmai de „inimă” avea nevoie. (Conf. Prov. 23/6). Tatăl nu are nevoie de „fii fără inimă”.

Fiul cel mic s-a hotărât să plece, dar nu în orașul sau în țara vecină ci într-o țară îndepărtată - la marginea pământului. Aceasta a fost contrar învățăturilor Tatălui,care l-ar fi dorit,cât mai aproape de El. (Iacov 4/8). La plecare, l-a avertizat: „Vei vedea ce amar și ce rău este să părăsești pe tatăl tău” (Ier. 2/19) - dar el n-a ținut cont de aceasta... Mai târziu a venit o foamete mare în țara aceia prevestită de proorocul Amos (Cap. 8/11). Iar dacă fiul fugar, ar fi știut să chivernisească bine „averea tatălui” și să pună banii la zarafi (Matei 25/27) foametea n-ar fi fost resimțită de el.

Este bine să fii un om chibzuit și un bun ispravnic al avuțiilor încredințate de tatăl.
Fiul însă, și-a risipit „averea” departe de casa tatălui său. Dar poți să o risipești și fiind mai aproape de „casă”. Fiul cel mare era în apropierea casei tatălui său, dar a risipit-o poate și mai repede decât fratele său, încât, nu mai avea măcar un „ied” să se bucure cu prietenii lui. O „avere” risipită, apoi reproșuri că nu a primit nimic. Mi se pare mai „obraznic” fiul cel mare decât fiul cel mic.

Dar poți să fii și în „casă” și să risipești partea de avere.
Luca 16/1: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la stăpânul său că-i risipește averea.” Începea să-și însușească argintul pentru  lucruri care nu hrănesc (Isaia 55/2)

Fiul cel mic fără averea tatălui a ajuns sărac,  în zdrențe  și în anturajul „porcilor”
Dar este foarte important de reținut că și-a venit în fire ca și când l-ar fi udat cineva cu apă rece. Sunt „fapte” pe care le comite cineva când se „pierde cu firea”- adică conștiința devine adormită.
Pavel scrie corintenilor: „Veniți-vă în fire și nu  păcătuiți” (1Cor. 15/34)

Omul care se pierde cu firea nu mai conștientizează, dar atunci când își vine în fire se trezește la realitate. Își dă seama de starea decăzută în care se găsește și hotărăște; „mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu...” Conștiința începe să funcționeze iar fiul începe să-și aducă aminte de cel mai important lucru: „În casa tatălui este belșug, bogăție și binecuvântare.” Și a hotărât: Mă întorc acasă... Tatăl mă primește pentru că e tatăl meu,  iar eu sunt fiul lui,. Dar nu mă primește oricum... Acolo trebuie să spun ceva care să-i placă și să-i câștig inima.
Și a început să învețe o lecție numită „lecția pocăinței, a recunoștinței, a regretului”: „Tată am păcătuit împotriva cerurilor și împotriva Ta, primește-mă ca pe unul din argații Tăi.”
Frumoase cuvinte...

 Tatăl n-a fost surprins de revenirea fiului, deoarece vedem că el se uita în lungul drumului și îl tot aștepta. Știa că vine. Dar de unde oare știa?
Înainte de a veni fiul, s-a întors „inima, acasă” iar tatăl era sigur că va veni și el pentru a-și urma inima. 
 Tatăl vrea întâi „inima” și dacă este câștigată ea cu siguranță va fi câștigat și „el”. (Prov. 23/6)

Înarmat cu o inimă plina” de pocăință sinceră, fiul se îndreaptă spre casa tatălui său. Tatăl l-a văzut de departe și i-a fost milă de el... Când a plecat de acasă a plecat îmbrăcat frumos: „cu costum de haine, pantofi de piele, cravată la gât și cu contul de bani în diplomat”
Când s-a întors, nu putea să-l mai recunoască: „în zdrențe, desculț, neîngrijit și pe lângă toate acestea cu un miros persistent și respingător de porc”

Inima tatălui s-a frânt de durere...

Era fiul lui. Cine a fost și cine a ajuns... I-a fost milă de el- l-a îmbrățișat și l-a sărutat mult.
Este consemnat aici un lucru foarte important.: „I-a fost milă” (Luca 15/20)

Întrebarea care se pune este următoarea: Nu i-a fost dragă? Nu l-a îmbrățișat din dragoste? Doar milă...
Dar ce este mila? Mila este „soră geamănă” cu dragostea dar, se deosebesc.
(Am văzut într-una din zile un om în stare de ebrietate stând pe gheață. Nu mi-a fost dragă de el, dar mi-a fost milă deoarece era în periol să-l congeleze gerul și i-am dat o mână de ajutor....)
Ar fi putut tatăl să-l judece: „Ai văzut dacă ai plecat?”. Dar mila biruiește judecata (Iacov 2/13)

Dar unde era dragostea tatălui? Era averea care a dăruit-o fiilor și care au  risipit-o cu „femeile destrăbălate” adică lumea (conf Apoc. 17/4)  în plăcerile de o clipă ale păcatului. Alternativa a fost mila...

Fiecare om are dreptul la „averea tatălui”. Nu zăbovi să o ceri. E dreptul tău. Tatăl îți dă cu bucurie, partea care ți se cuvine, dar Domnul Isus a atenționat: „Cine nu este cu Mine, risipește” Dacă ți-ai risipit „partea ta” nu mai aștepta alta deoarece averea a fost împărțită fiecăruia după cum i se cuvine...

Un exemplu în acest sens este Biserica din Efes: „Dar ce-am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” (Apoc. 2/4) Aici nu-i vorba de risipă ci-i vorba de abandonare, de părăsire cu bună intenție.
Tatăl avertizează: înapoi, caut-o, însușeștiț-o, nu cere alta - cea părăsită e partea ta...
Auzim deseori în rugăciune: „Doamne, umple-ne cu dragostea Ta.” Dar nu știu dacă nu cumva e o rugăciune inutilă...
Deoarece citim în Romani 5/5: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt”- dreptul nostru l-am primit pe deplin. Rămâne de văzut cum o folosești și ce faci cu ea. Depinde de tine și de mine. Alta nu mai primești...

Raționament: Dacă un tânăr s-ar ruga: „Tată”, dă-mi și mie în dar o soție (Prov. 19/4) Și „Tatăl” îi dă.
La un timp o părăsește, o abandonează, dar revine: Tată, dă-mi o soție... Îi mai dă alta?
„Întoarce-te, caut-o, este partea ta”...

„Partea de avere” ai primit-o, tu ești administratorul ei. Depinde cum o păstrezi.
În Apoc. 3/11citim: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa.”

Domnul Isus a spus: „Rămâne-ți în dragostea Mea” (Ioan 15/9b)

E „averea Tatălui”,păstreaz-o și n-o risipi...