Cercetează-mi inima... și cunoaște-mi gândurile.

        Sub călăuzirea Duhului Sfânt,  împăratul David scrie parte din Psalmul 139  în care descrie omniprezența și atotștiința lui Dumnezeu. Însă el pierde legătura cu Duhul Sfânt și continuă să scrie cuvinte „dictate” de inima lui - o inimă care nu era chiar atât de bună - ca oricare inimă...
Dar conștientizează această „deraiere” și chiar pune la îndoială faptul că inima lui îl direcționează pe calea cea bună și se roagă:

„Doamne, cercetează-mi inima și cunoaște-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei.” (Ps. 139/23,24)

O rugăciune foarte necesară - inima să fie cercetată de Dumnezeu.

Suntem noi dispuși să-L rugăm pe Dumnezeu să se ocupe și de inima noastră și să ne spună dacă suntem pe calea cea bună? 

Deoarece, multe căi i se par omului bune, dar la urmă duc la moarte. (Prov. 16/25)

Inima noastră stabilește „calea” pe care trebuie să mergem și tot inima hotărăște destinul nostru veșnic.

Ea este foarte importantă deoarece: „Dumnezeu se uită la inimă.” (1Sam. 16/7) 

Omul se uită la ce izbește ochii, dar în atenția lui Dumnezeu este inima. Nu întâmplător, Iacov scrie în cap. 2/2: „Dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur și cu o haină strălucitoare și intră și un sărac îmbrăcat prost, voi puneți ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare și-i ziceți: Tu șezi în locul acesta bun.”

Inima este deosebit de importantă deoarece: Din ea ies izvoarele vieții. (Prov. 4/23b)

Înseamnă că sursa vieții atât pentru noi cât și pentru alții este inima. O mireasmă de la „moarte la viață” și nu invers... Versul cântării spune privitor la inimă: 

/ Din tine poate izvorî / Izvoare limpezi cu ape vii / Și tot sin tine izvorăsc / Și ape care otrăvesc /

Așa că Domnul Isus a fost motivat să avertizeze: „Din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile”... ș.a.m.d.

Dar pentru ca din inimă să iasă cu adevărat „izvoarele vieții” este necesar ca ea să fie dăruită lui Dumnezeu.

Este primul lucru pe care El îl cere omului: „Fiule, dă-mi inima ta și ochii tăi să-și găsească  plăcerea în căile Mele” (Prov. 23/26)

Numai în felul acesta „Marele Cardiolog” se va putea ocupa de ea. Numai după ce i-am predat-o în totalitate  Lui, inima poate fi în slujba Sa. Ori de câte ori slujim, sau mergem la Biserică să nu uităm să luăm cu noi și „inima”. Fără inimă, prezența noastră la Biserică este timp irosit. Acolo noi cântăm cu inima, ne rugăm cu inima, ascultăm, predicăm și strângem Cuvântul în inimă. (Ps. 119/11)

„Și orice faceți cu cuvântul sau cu fapta să faceți din toată inima ca pentru Domnul.” (Efes. 3/17,23)

Dumnezeu nu se mulțumește doar cu trupul: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele dar cu inima este departe de Mine”

Inima rămâne „motorul vieții” unui creștin. Ea este foarte importantă și este de mai multe feluri. Este bine dacă ne-am ruga Domnului, ca El să ne spună ce „tip” sau ce „markă” este inima noastră, deoarece Biblia ne vorbește de câteva „modele”: 

Inima de piatră. (Ezec. 11/19)

„Voi lua din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă de carne.”

Este cea mai dificilă inimă deoarece nu poate fi modificată și nici prelucrată în vreun fel. Este inima care îți permite să mergi la Biserică, să te botezi în apă, să cânți și să te rogi, dar nu vrea să se pocăiască (Rom. 2/5) Este „stânca” pe care cade sămânța bună - Cuvântul lui Dumnezeu - ține până la o vreme și se leapădă de el fără să-l înfăptuiască. 

În Evrei 3/13 suntem avertizați: „Nici unul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.

(Un creștin a fost întrebat într-o împrejurare: De ce la voi sunt oameni care nu dau nici  o dovadă că sunt creștini? Fiindcă se găseau pe malul unei ape, creștinul a luat din apă o piatră, a spart-o în două, apoi a întrebat: Este în această piatră vreo picătură de apă? Nu, a răspuns celălalt. Creștinul a continuat: Ei, vezi, piatra aceasta stă aici în apă de 20 - 40 - 70 de ani și n-a intrat în ea nici o picătură de apă. Tot așa și la noi, sunt oameni care au stat pe băncile adunării 30 - 40  - 50 sau poate chiar toată viața, dar „apa” care este Cuvântul n-a pătruns niciodată în inima lor pentru a le schimba viața.)

În aceste  condiții este absolut necesar un „transplant de inimă”. Dumnezeu a promis prin proorocul Ezechiel că va da tuturor celor interesați în locul „inimii de piatră una de carne”. Primul care a avut parte de o asemenea „donație” a fost împăratul Saul. 

Inima împărțită. (Iacov 4/8)

Este inima care se împarte între doua iubiri: iubirea de lume și iubirea de Dumnezeu. O inimă care slujește la doi stăpâni: lui Dumnezeu și lui mamona. Cel mai bun exemplu este tânărul bogat care din tinerețe păzea poruncile lui Dumnezeu dar inima era lipită de bogății. Dar nu este el un caz singular deoarece bisericile sunt pline cu astfel de oameni.

Inima împărțită este inima care nici lui Dumnezeu nu i se supune în totalitate și nici diavolului nu i se împotrivește cu desăvârșire. Ea este la „răscruce” și nu știe pe ce drum să apuce.

Domnul Isus a spus: „Să iubești pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”... (Marcu 12/30)

Inima rea și necredincioasă. (Evrei 3/12)

Dacă inima împărțită este poziționată la mijloc, inima rea este înclinată mai mult spre rău decât spre bine.Ea nu dovedește loialitate și credincioșie. Este inima care slujește la „vreme bună”. Este „rândunica” din psalmul 184 care își depune „cuibul” în Locașurile lui Dumnezeu, care are un caracter temporar până vin „vânturile reci” ale iernii și apoi pleacă...

Este inima care în mod sigur te desparte de Dumnezeul cel viu.

Inima înșelătoare. (Ieremia 17/9)

Este cea mai periculoasă inimă, deoarece ea nu-ți va spune niciodată adevărul. De regulă cei mai mulți folosesc principiul: Să vedem ce-mi va spune inima... Dar îmi cunosc eu atât de bine inima încât să am încredere deplină în ea? Sunt eu sigur că mă va îndrepta în direcția cea bună?

 Ioan scrie: „Nu vă înșelați singuri. Dacă zice cineva că nu avem păcat, adevărul nu este în noi.”

În ziua judecății oamenii vor rămâne dezamăgiți  când vor vedea unde au ajuns călăuziți de propria inimă...

Inima l-a călăuzit pe Samuel în casa lui Isai. Tot inima l-a călăuzit pe Samson în valea Sorec. Inima l-a despărțit pe Solomon de Dumnezeu, și tot inima l-a determinat pe Balaam să dea curs invitației lui Balac. 

Inimă bună și curată. (Luca 8/15b)

Este inima care a trecut prin procesul de curățire. Domnul Isus a spus ucenicilor: „Voi sunteți curați din pricina Cuvântului pe care vi L-am spus.”

Este singura inimă care garantează mântuirea, deoarece citim în Matei cap. 5/8: 

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

Inima bună este „pământul bun” unde sămânța căzută aduce roadă în răbdare. (Luca 8/15)
Dar de ce este ea bună?
Deoarece este împodobită cu podoabe sfinte și virtuții dumnezeiești: Colos. 3/12
„Astfel dar,  ca niște aleși a lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, de bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare.”

Dar ce este inima?

Ori de câte ori întâlnim expresia „inimă”, se face referire la mintea omului. Este una și aceeași cu „duhul” omului.

În Efes. 4/22,23 citim: „Să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare și să vă înnoiți în duhul minții voastre. 

Iar în Rom. 12/2 Pavel scrie: „Să nu vă potriviți chipul veacurilor acestuia, ci să vă  prefaceți prin  înnoirea minții voastre.

Mintea (inima) este „centrul de comandă” pentru viața spirituală. Tocmai de aceea Dumnezeu a cerut: „Fiule, dă-mi inima ta.” Dacă inima este predată lui Dumnezeu, restul decurge de la sine.

Concluzie: „Inima curată, însoțită de o credință deplină și curățită de un cuget rău te apropie de Dumnezeu.” (Evrei 10/22) Și tot inima care este rea și necredincioasă te desparte de Dumnezeu cel viu. 

Totul depinde de inimă...

Tocmai de aceea David s-a rugat: „Doamne, cercetează-mi inima și cunoaște-mi gândurile.”

Deci ce este inima?

Domnul Isus a spus: „Din inimă (minte) ies gândurile rele, dar și cele bune. 

Așadar, ea este o „fabrică” care produce gânduri. 

În Gen. 6/5 citim: „Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai înspre rău.”

Așa că atenție la gândurile tale, deoarece ele vor deveni fapte. Faptele vor deveni obiceiuri. Obiceiurile vor forma caracterul tău. Iar caracterul tău va hotărî destinul tău veșnic...

Invidia.

  „Când era Isus în Betania, în casa lui Simon, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru și pe când stătea la masă a turnat mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz când au văzut lucrul acesta”... 

Ce este invidia?
Este un sentiment de necaz, cauzat de: poziția, succesul, binecuvântarea sau fericirea altora.
Există chiar și o maximă ca și  recomandare: Nu spune bucuriile tale altora ca să nu se întristeze și apoi să te invidieze. Ca să înțelegem mai bine manifestările invidiei să luăm un exemplu:
(Într-o comunitate locuia un om cunoscut de toți sub numele de „omul cel bun”. Un concetățean de-al său a început să strângă semnături pentru expulzarea lui din comunitate. Cineva a întrebat: Dar ce rău a făcut omul acesta? Răspunsul a fost: „Nici nu-l cunosc, dar mi-e necaz pe el că i se spune „omul cel bun”.)

Invidia este un păcat. Am putea spune, că este cel mai vechi păcat, deoarece manifestările lui s-au văzut chiar din grădina Edenului. Cei doi oameni erau într-o binecuvântată părtășie cu Creatorul lor. Această părtășie n-a fost văzută cu „ochi buni”, și a stârnit invidia diavolului. Folosindu-se de șiretlic, el a reușit să strice relația dintre om și Dumnezeu.

Probabil, că am înțeles de unde vine invidia, dar trebuie să știm: Cum ajunge ea în inima omului?

Ea este „neghina” - o sămânță străină semănată în orice inimă. Este ca și sămânța de păpădie care odată cu puful este purtată de vânt pretutindeni. Pe când „dormeau” oamenii, ea a ajuns în inima lor. Dacă nu are condiții prielnice să germineze, ea stă „conservată” ca și sămânța în sac. Dar dacă se ivește prilejul, și i se creează condițiile necesare, ea „încolțește”.

Era o familie cu 12 copii. Tatăl îl iubea pe mezin mai mult decât pe celălalt pentru că-l născuse la bătrânețe. Frații lui au văzut lucrul acesta și au început să-l urască. El a avut un vis profetic care a determinat pe frații săi să-l urască și mai mult, iar în final au hotărât să-l omoare. (Gen. 37/3,4)

Este bie să reținem că invidia este un sentiment care se transformă în resentiment de ură„ care te determină să faci lucruri nesăbuite.
Cain i-a luat viața fratelui său Abel, numai pentru faptul că jertfa fratelui său a fost mai bună decât jertfa sa... Prima crimă făcută sub soare a fost consemnată din pricina invidiei...

Pericolul constă în faptul, că ea poate fi semănată în orice inimă și poate încolți repede fiind favorizată de: slujba, darul, talentul, abilitatea sau starea materială a cuiva.
Daniel a ajuns rob în Babilon. Dumnezeu i-a dat știință, pricepere pentru tot felul de scrieri și înțelepciune în toate vedeniile și în toate visurile. (Daniel 1/17) Datorită acestor abilități, el a reușit să-l îngenuncheze pe „dumnezeul” Babilonului și acesta chiar să se închine înaintea lui. Împăratul a înălțat pe Daniel și i-a dat daruri multe și bogate și stăpânire peste tot ținutul Babilonului.
Câți s-o fi bucurat de ascensiunea lui Daniel?
Te-ai fi așteptat să fie simpatizat, respectat, iubit și recunoscut ca un om cu virtuții dumnezeiești. Dar nu... Această propășire a stârnit invidia din inima celorlalte căpetenii și în final Daniel a fost aruncat în groapa cu lei.

Concluzie: Păcatul invidiei este distrugător și chiar devastator.
Iacov avertizează: „Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, nu vă lăudați bine.” (Iacov 3/14) Prietenii sincere și iubiri frățești au fost distruse de această „maladie”.

Împăratul Saul s-a confruntat cu un uriaș care l-a înspăimântat, însă David a fost singurul care a avut curajul să-l înfrunte pe inamic. David a fost promovat în funcția de general, însă femeile care au strigat în favoarea lui David au stricat relația dintre cei doi. Din ziua aceea Saul a privit cu ochi răi pe David și toată viața i-a fost vrășmaș. Invidia afectează „ochii” (gândirea, judecata). Și dacă se „îmbolnăvesc ochii”,  tot trupul devine plin de întuneric.

Cea mai mare dezamăgire însă o întâlnim în relația Domnului Isus cu liderii religioși de la vremea respectivă. Deși El făcea numai bine - orbii vedeau, slăbănogii umblau, surzii auzeau, leproșii erau curățiți, oamenii erau eliberați de duhuri rele - toate acestea i-a umplut de pizmă, iar Pilat a înțeles, că tocmai  aceasta i-a determinat să-L dea în mâinile lui. (Matei 27/18)

Ne așteptăm măcar în mediu creștin lucrurile să fie altfel. Dar, „sămânța cu puf ca de păpădie” a fost luată de vânt și semănată peste tot.
Ucenicii s-au văzut depășiți de situație: O femeie, de dragul Mântuitorului a „sacrificat” mirul care era foarte scump. Deși, nu i-a costat nimic, gestul femeii a fost contestat de ucenici și socotit o risipă inutilă.
Invidia este susținută de orgolii personale. Încercăm să-i „tragem” pe alții în jos sau să-i „frânăm” pentru a rămâne noi la înălțime. Pe vremea lui Moise au început să proorocească și alții pe lângă cei „acreditați și pecetluiți”. Însă, slujitorul lui Moise a zis: „Oprește-i, domnule Moise” - „N-au autorizație, nici permis de a prooroci.”
Același lucru îl întâlnim și pe vremea Domnului Isus.
Ucenicii i-au spus: „Noi am văzut pe unii scoțând draci în Numele Tău și i-am oprit.” „Nu aveau atestat și nici dezlegare de la centru.” Iar „filiala” nu știa nimic de ei...

(Un păstor era în conflict cu doi predicatori deoarece mergeau și predicau Evanghelia în alte Biserici fără „bilet de voie” și aprobare...)
Conflictul dintre generații este cauzat de acest „sindrom”.
Cei bătrâni nu oferă prea mult „spațiu” celor tineri sub pretextul lipsei de experiență. Dar motivul este cu totul altul...

Singurul „antidot” împotriva invidiei este dragostea, deoarece: „Dragostea nu pizmuiește” (1Cor. 13/4b) și chiar împiedică manifestarea ei....

„Lupta cea bună”

       „Lupta” este în plină desfășurare. Veștile nu sunt prea bune. Zilnic se înregistrează „răniți”, „prinși de război” și chiar „victime”. Este  dovada faptului că „frontul” a ajuns la „granița” dintre viață și moarte.
Unul dintre „luptătorii” din „linia întâi” care și-a încheiat „misiunea” a trimis un mesaj de încurajare pentru ceilalți „luptători”: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința, de acum mă așteaptă cununa...”(2 Tim.4/7) El îi îndeamnă și pe alții, dar insistă să fie „ Lupta cea bună” 

Analizând  conținutul „mesajului” suntem motivați să ne punem întrebarea: Există și o luptă rea? Sigur că da... Dar care să fie ea? În Iacov cap.4/1 citim: 
„De unde vin luptele și certurile între voi?” Nu vin oare din poftele care se luptă în mădularele voastre”? Este o luptă internă, în care puterea întunericului nu are nici o implicație - ci factorii care determină conflictele sunt „poftele” lăuntrice. „Poftele”- adevărate „scântei revoluționare” care provin din firea pământească sunt: pretenții, mofturi, ambiții și orgolii personale. 
Pavel este nevoit să scrie: „Dar dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu vă nimiciți unii pe alții.” (Gal. 5/15) El constată, că „afară” erau doar temeri, adică un climat nesigur, dar luptele erau lăuntrice.

Așa că apostolul este nevoit să clarifice care este adevăratul inamic al creștinului și scrie în Efes. 6/12: „Noi n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, a domniilor și a duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” 
 Inamicul nostru nu sunt oamenii cu care conviețuim în societate, nu sunt confrații din Biserică, ci adversarii noștri sunt duhurile răutății care sunt în locurile cerești, exact acolo unde este poziționată Biserica lui Dumnezeu (Efes 2/6) O adevărată armată de duhuri fiind trimisă împotriva creștinilor. 

Ce trebuie să facem noi? 
Auzim deseori afirmațiile unora precum că noi am pornit un război împotriva diavolului. Dar oare noi am pornit războiul, sau el împotriva noastră, deoarece nu-i mai facem „voia” și nu-l mai acceptăm ca ”stăpân”. 
Psalmistul scrie: „Războinic viteaz, apără adevărul, blândețea și neprihănirea” (Ps. 43/3)
Iar în Prov. citim: „Păzește-ți inima mai mult ca orice căci din ea ies izvoarele vieții”
Așadar deocamdată suntem în apărare și nu în ofensivă...

Apostolul Pavel avertizează: „Stați gata.” - duhurile vin, dau târcoale, caută pe cine să „înghită”. Pentru aceasta este nevoie să fii treaz, veghetor și să dovedești vigilență maximă din pricina „săgeților arzătoare” ale celui rău. Pericolul constă în faptul că nu știm din ce direcție vin „săgețile”

Tocmai de aceea, suntem instruiți să fim oricând înarmați corespunzător: „În picioare râvna Evangheliei, încinși cu adevărul, pe cap coiful mântuirii, să nu lipsească platoșa credinței, dar în mod cu totul deosebit să avem sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu.”
N-ar trebui să ne mire faptul de ce cad atâtea „victime”, de ce sunt luați „prinși de război” și de ce atâția „răniți”. Explicația este simplă: „N-au fost gata.” Indiferența, nepăsarea, neatenția, lipsa de vigilență sunt cauzele ce duc la înfrângere. Însă biruința te va ajuta să rămâi în picioare în „ziua cea rea”. 

Dar care este ziua cea rea? 
De regulă, se spune că ziua cea rea este ziua a 13-a a lunii deoarece este o zi cu ghinion. Dar nu...
„Ziua cea” rea este fi ziua când ești luat pe nepregătite... Ziua cea rea este ziua când toată puterea întunericului este mobilizată împotriva ta. Anticipând pericolul, Domnul Isus a spus ucenicilor: „Un ceas în rugăciune împreună cu Mine.” Dar ei au fost cuprinși de „somnul nepăsării” Învățătorul este surprins de această atitudine și-i întreabă: „Un ceas n-ați putut veghea împreună cu mine?”

Dar ce era cu ceasul acela? 
În Luca 22/53 citim: „...acesta este ceasul vostru și a puterii întunericului.” A fost un „ceas” când toate duhurile întunericului erau mobilizate împotriva Fiului lui Dumnezeu. În acest sens vom înțelege mai bine de ce a fost nevoie de un înger ca să-L întărească.

Deși, Biblia ne spune că duhurile cad în leșin înaintea Domnului Isus, în cartea Daniel cap. 10/13 ne este descrisă rezistența care o pot opune duhurile atunci când ele sunt grupate - o descriere care este greu de procesat de mintea omenească. Legiuni de duhuri rele din zona Persiei au împiedicat pe Fiul lui Dumnezeu să aducă răspuns l-a rugăciunile lui Daniel. A fost necesar ca Cerul să trimită întăriri în zonă și însăși îngerul Mihail, coordonatorul oștirii cerești să intervină. Trei săptămâni au durat „luptele” până s-a rupt „frontul”. Totdeauna a fost o dispută între „lumină și întuneric” dar întunericul n-a biruit-o.

Numai în acest fel, vom înțelege de ce Pavel scoate în evidență „o zi rea” în care este nevoie de vigilență maximă. Însuși Domnul Isus a spus: „Dacă ar ști stăpânul casei la ce ceas ar veni hoțul ar păzi și n-ar lăsa să-i spargă casa”. Dar pentru nu știm El spune: „Vegheați!”
„Luptătorii viteji au fost răniți într-o asemenea zi.”
A fost „o zi rea” pentru cei 2 oameni din grădina Edenului, „o zi rea” pentru Noe, pentru Moise, pentru David, Ilie și pentru Ioan Botezătorul. „O zi rea” în care n-au izbutit.
Versul cântării spune: /Căzut-au în luptă și oameni viteji/ Răpuși de ispite când nu erau treji/

Nimănui nu-i place să meargă pe „front” dacă conștientizezi pericolul. Este lesne de înțeles de ce Moise a refuzat să meargă în Egipt. El cunoștea „egiptul”. N-a existat popor ude să se fi localizat mai mult „întuneric” decât în Egipt. Un simbol al lumii de astăzi. Un „întuneric” pe care egiptenii l-au iubit și l-au venerat. Și pentru că l-au iubit, Dumnezeu le-a mai dat un „întuneric fizic” de 3 zile. Și pentru că egiptenii au iubit dumnezeii care erau înfățișați în broaște, lăcuste, păduchi s.a.m.d. Dumnezeu a umplut țara în mod fizic cu astfel de „dumnezei”.

Toate acestea trebuia să le facă Moise. Însă pentru aceasta, înainte  de a merge în „întunericul” egiptului, a fost instruit și mai mult decât atât a fost necesar să facă mod anticipat câteva minuni în prezența lui Dumnezeu. (Exod. 4)  Minunile au continuat și în Egipt, numai că Moise a rămas dezamăgit că și egiptenii făceau la fel. Atât de înverșunată era lupta lui Moise în Egipt cu duhurile întunericului...

Un alt inamic al creștinului este „lumea”.

Nu „lumea” ca sistem de conviețuire ci „spiritul lumesc” care poate fi un reper după care ne putem ghida viața. Există chiar o expresie: „Să-mi fac o casă ca lumea, o haină ca lumea, o mașină ca lumea, o tunsoare ca lumea” - totul să fie ca „lumea”. Deși, ni s-a recomandat ca în momentul în care am hotărât să-L slujim pe Dumnezeu, s-o rupem definitiv cu păgânătatea și cu poftele lumești, noi nu am reușit să ne rupem complet... Pavel mustră Biserica din Corint: „Voi tot lumești sunteți”
 Iar Iacov este nevoit să scrie la rândul lui: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Lumea a fost adversarul lui Dima, care a reușit să-l răpună.

Un alt inamic deosebit de înverșunat este firea pământească.
Dar cine este firea pământească? Ea este omul dinafară unse sunt localizate toate poftele firii pământești. Petru avertizează: „Preaiubiților să vă feriți poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul.
Una dintre cele mai curajoase afirmații făcute de Pavel o găsim în Filipeni 4/13: „Pot totul în Hristos care mă întărește.”

Mai târziu constată că și firea pământească este un adversar de temut al creștinului. Ce nu poate face în anumite împrejurări „duhurile întunericului”, o poate face firea într-un mod devastator.
Așa că Pavel scrie celor din Roma un capitol special numit:
„Lupta firii pământești cu Duhul” (Rom.7) în care citim: „Știu în adevăr că nimic bun nu locuiește în firea mea pământească, pentru că ce-i drept în voință să fac binele dar n-am puterea să-l fac...

Așadar, atenția noastră trebuie să fie îndreptată în mod deosebit asupra acestui „inamic” care este în fiecare zi în preajma noastră și care ne poate îndemna și îndrepta într-o direcție greșită. Apostolul atenționează: „Așadar, fraților noi nu mai datorăm nimic firii pământești ca să trăim după îndemnurile ei.”

Versul unei cântări spune: /Nu de rău te teme/ Nici de unde-ți vine/
                                     /Teme-te de firea/ Ce-i ascunsă-n tine/

În concluzie: „Umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace.”

...să nu dați crezare oricărui duh.

          Un avertisment dat ucenicilor de Învățătorul lor, a fost consemnat în Evanghelia după Matei 24/4,11: „Băga-ți de seamă să nu vă înșele cineva, fiindcă vor veni  mulți prooroci mincinoși și vor înșela pe mulți.” Ioan constată, că cuvintele Domnului Isus s-a împlinit și scrie la rândul lui:

„Preaiubiților să nu dați crezare oricărui duh ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu căci în lume s-au ridicat mulți prooroci mincinoși.”

Așadar cuvintele Domnului Isus au devenit realitate...
Însă, cu toate aceste înștiințări, nu se recunoaște existența lor, ca și când cuvântul n-ar fi adevărat. Dar chiar dacă negăm existența lor, Biblia ne vorbește insistent de 2 categorii de prooroci falși:

O primă categorie sunt „proorocii” insuflați de un duh de minciună. (Conf. 1Împ. 22/23)
Deci, conținutul proorociilor este doar minciună și nimic adevăr. Dumnezeu a condamnat permanent această categorie de „slujitori” din pricina faptului că ei își rosteau cuvintele în Numele Domnului. Deci, era folosită expresia clasică: „Așa vorbește Domnul.” Dumnezeu se detașează de astfel de „prooroci” și spune: „Ei proorocesc minciuni în Numele Meu, dar nu Eu i-am trimis și nu le-am dat nici o poruncă.” (Ier. 14/14a) Scopul acestor „prooroci” este de a te îndruma într-o direcție greșită.

 (Ex: După  4 ani de căsnicie, divorțează de nevastă, doar pentru că cineva i-a spus în „numele domnului” că „aceasta nu-i partea lui, ci e alta”,acest mod de gândire mi se pare o absurditate. Este clar că acolo a fost un duh de minciună pentru a distruge o familie, și nu duhul lui Dumnezeu.)


Dacă totuși, ne găsim aici ar fi bine să stabilim în termeni biblici care este diferența dintre proorocul adevărat și cel mincinos.

Proorocul adevărat: Ier. 23/22: „Dacă ar fi fost la sfatul Meu, ar fi trebuit să spună cuvintele Mele poporului Meu și să-i întoarcă de la calea lor cea rea.”  Deci slujirea se face pe 3 principii:
1) este sfătuit de Dumnezeu. 2) spune cuvintele lui Dumnezeu. 3)scopul cuvintelor este de-ai întoarce  din calea cea rea.

Proorocul fals: Ier. 14/14: „Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu, nu Eu i-am trimis, nu le-am dat nici o poruncă, nu Eu le-am vorbit, ci ei vă proorocesc niște vedenii mincinoase, proorocite deșarte, înșelătorii și închipuiri scoase din inima lor.”
Scopul urmărit: „Ei rătăcesc pe poporul Meu cu minciunile și îndrăzneala lor.” (Ier. 23/32)


A doua categorie sunt „proorocii” care proorocesc din îndrăzneală. (Ier. 23/32)
Când ceia ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc și nu se va întâmpla, proorocul acela l-a spus din îndrăzneală. (Deutr. 18/22)
Este cea mai veche formă de proorocie răspândită, și pe care o întâlnim și în ziua de astăzi. „Proorociile din îndrăzneală” au scopul de a impresiona pe alții, folosind tot felul de generalități și nimic concret. Dumnezeu însă, îi condamnă și scrie: „Am necaz pe proorocii care i-au cuvântul lor și îl dau drept cuvântul Meu” (Ier 23/31) Deci, și în acest caz se începe cu: „Așa vorbește Domnul”
Scopul urmărit: „Ei vă leagănă în închipuiri zădarnice și spun vedenii ieșite din inima lor.”

Am considerat unicat modul de slujire într-o Biserică cu sute de membri. Aproximativ o oră era destinată pentru „mărturisiri”: vise, vedenii și așa numitele „cunoștințe din partea Domnului”, până și copii erau angrenați în acest mod „de slujire”. Nu știai pe care să le mai crezi și pe care nu.... Nici cu darul deosebirii duhurilor nu puteai face față la „avalanșa de descoperiri” din acea Biserică. Liderul îndemna: „Să dăm bun venit lucrării Duhului Sfânt”...
Dar în felul acesta s-au împlinit cuvintele lui Pavel:

„Va veni vremea când oamenii își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2Tim. 4/4) Nu întâmplător Dumnezeu a scris în Cuvântul Său încă din Vechiul Testament: „Ei vă proorocesc vedenii neadevărate și închipuiri scoase din inima lor.” (Ier. 14/14b) Iar Iuda actualizează: „Oameni mânați de visările lor”...(Iuda vers.8)

Este necesar în contextul acesta de împrejurări să luăm poziția lui Toma - deoarece atitudinea lui a fost scrisă pentru învățătura noastră - ca apoi să putem spune ca și ucenicii:
 „Ce am văzut și ce am auzit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieții aceea vă voi spune și vouă”

Oamenii sănătoși în credință au tratat în mod responsabil și nu copilăresc, momentul când într-un fel sau altul le-a vorbit Dumnezeu.
Un exemplu în acest sens este Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul.
Un înger îi vestește nașterea unui copil în familia lui. Ne-am fi așteptat ca din momentul ce a discutat cu un înger să-i dea crezare fără nici o urmă de îndoială. Dar nu...
Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta?” Care este semnul?
Dar nu erau demne de crezare cuvintele îngerului?

Dacă Zaharia n-a fost lese încrezător în cuvintele unui înger, eu și tu, de ce să ne grăbim și să dăm bun venit atunci când vorbește un om?  Chiar și atunci când se predică Cuvântul lui Dumnezeu,  este recomandat să fii prudent  și să urmărești dacă are ca sursă Biblia - după exemplu celor din Berea. (Fapte 17/11)

Mai mult decât atât...
Avraam stă de vorbă personal chiar cu Dumnezeu care cândva îL crezuse pe cuvânt. Dar atunci când Dumnezeu îi vorbește de lucruri mari precum că-i va da o țară, Avraam nu se mai grăbește să creadă și insistă: „Din ce voi cunoaște?” Care este semnul? Putea Dumnezeu să-i spună: „Nu-i suficient că ți-am vorbit Eu? Nu sunt cuvintele Mele demne de crezare?” Dar Dumnezeu îi dă un semn...(Gen 15/8)

Așadar, a intervenit în procesul de „verificare și cunoaștere” ceva suplimentar: semnul - care poate însoți un cuvânt de proorocie pentru a-l face valid.
Dar nu e posibil să se supere Dumnezeu dacă îi cerem un semn? Nu. Dimpotrivă, El îi încurajează pe creștini să ceară.
În Isaia 7/11 citim că Dumnezeu i-a recomandat lui Ahaz să ceară un semn. Dar el a refuzat, pentru că nu știa ce semn să ceară pentru a nu-L ispiti pe Dumnezeu.

În acest sens avem un exemplu în Cartea Judecători:
Îngerul Domnului i se adresează lui Ghedeon: „Domnul este cu tine, viteazule.” Ce cuvinte frumoase! Dacă eram noi în locul lui Ghedeon, această întâmplare era publicată la rubrica „Mărturii”. Dar Ghedeon este reținut deoarece spusele îngerului nu se potriveau cu realitatea. Mai mult decât atât, el este trimis cu puterea pe care o avea să izbăvească pe Israel. El însă, nu știa să aibă nici o putere de nici un fel.
Și atunci a fost nevoit să ceară un semn - „semnul cu lâna”. Și Dumnezeu i-a dat... Nu a fost mulțumit doar cu unul și a mai cerut un semn Și Dumnezeu i-am mai dat unul...

Toate acestea, au fost scrie pentru învățătura noastră ca noi s învățăm din ele. Semnele sunt foarte importante doar atunci când ținem cont de ele.
(O familie s-a hotărât să plece în America. Baza de pornire a formalităților a fost o „înștiințare din partea Domnului”. Numai că au mers de 10 ori pentru „viză” și încă nu reușise. Dacă înștiințarea era cu adevărat din partea Domnului și viza trebuia să fie tot din partea Domnului - la prima încercare... )

Una dintre cele mai interesante confirmări din partea lui Dumnezeu a fost investirea lui Saul ca și împărat a lui Israel. Samuel l-a uns împărat, apoi i-a vorbit despre evenimentele care se vor desfășura în călătoria lui. Rezultatul:
De îndată ce Samuel a întors spatele, Dumnezeu i-a dat o altă inimă și toate semnele s-au împlinit în aceiași zi. 

Trecând în Noul Testament, Dumnezeu folosește aceeași modalitate:
Îngerul îi înștiințează pe păstori de nașterea unui Mântuitor, apoi le dă un reper: „Iată semnul după care veți cunoaște... (Luca 2/12)

Într-o lume atât de necunoscută, semnele sunt „indicatoarele” după care ne putem orienta în anumite situații din viață. Imaginați-vă un oraș aglomerat cu un „furnicar” de mașini dar fără nici un semn de circulație... Ar fi posibilă fluidizarea traficului? Și noi suntem în călătorie pe „drumul vieții”...

Ucenicii s-au rugat Domnului: „...întindeți mâna să se facă minuni și semne în numele robului Tău.”

Avem nevoie de semne...

Unul dintre cei mai mari prooroci ai tuturor timpurilor a fost proorocul Ilie. De regulă, un prooroc era puternic în fapte și în cuvinte. (Luca 24/19) Însă, cuvintele lui Ilie n-au fost așa convingătoare ca și ale lui Iona.
Împuternicit să întoarcă națiunea Israel de la idolatrie, la Dumnezeu, el ar fi putut să transmită poporul mesajul lui Dumnezeu în mod verbal. Dar el a găsit altă formă de convingere mai puternică decât vorbele: semnele.
 A făcut o convocare generală pentru toate categoriile de slujitori, cât și pentru popor în întregime. După care a zidit un altar, a pus jertfă pe el și s-a rugat scurt: „Ascultă-mă, Doamne, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu ești adevăratul Dumnezeu.” Atât...
Rezultatul: Focul căzut de la Domnul a mistuit arderea, iar poporul a recunoscut: „Domnul este adevăratul Dumnezeu.”

Deci cum  cunoaștem cuvintele unui prooroc? Doar pentru că ne vorbește?
Ilie n-a fost recunoscut astfel...
Unul dintre cele mai frumoase exemple îl găsim în 1Împărați 17/22,24:
„Domnul a ascultat glasul lui Ilie și sufletul copilului s-a întors în el.”

Și femeia a zis lui Ilie:
„Cunosc acum că ești un om a lui Dumnezeu și cuvântul Domnului în gura ta este adevăr”...

„Veți primi o putere.”

               Deseori, auzim folosindu-se termenii: putere financiară, putere economică, putere militară ș.a.m.d. O lume care râvnește după „putere”. În paralel cu aceste „puteri pământești”, Domnul Isus a spus ucenicilor Săi că și ei vor primi o „putere” când se va pogorî Duhul Sfânt. Cu siguranță, ucenicii n-au înțeles în ce constă această putere.

Imaginați-vi-l pe Ghedeon bătând grâul în teasc. Vine un înger și-i spune: „Domnul este cu tine, viteazule!” Ce cuvinte mari pentru un om ca Ghedeon!...  „Du-te cu puterea pe care o ai și izbăvește pe Israel.” Ce putere?    ...Un om sărac și neînsemnat.
 Și totuși, Ghedeon avea o putere de care nu știa nimeni. O putere neevidențiată.

Fiecare creștin are o „putere”.
Dar sunt unii care vor să o publice, să se manifeste, să se evidențieze... O putere cu care să-i impresioneze pe alții. Deși Ghedeon avea o „putere”, nici el singur nu știa de ea și nici nu putea să o înțeleagă. Și nici în ziua de astăzi nu este înțeleasă.

Dacă mergi într-o Biserică unde creștinii sunt „plini de putere” s-ar putea să fi marcat negativ de manifestările lor. Această „aparentă putere” este atribuită și chiar numită „puterea Duhului Sfânt”. Oamenii sunt foarte interesați de această „putere” și cum ar putea intra în posesie, deoarece prin intermediul ei s-ar putea evidenția.

Până acolo, încât, în anume Simon era gata să „investească” și să dea bani. El a spus: „Dați-mi și mie puterea aceasta, ca peste oricine îmi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt” (Fapte 8/19)
Fariseii l-au întrebat pe Domnul Isus: „Cu ce putere faci Tu aceste lucruri?” Sigur că ar fi dorit s-o aibă și ei, în scopul de a se face remarcați.
Dalila l-a întrebat pe Samson: „Spune-mi te rog, de unde îți vine puterea ta cea mare?” Aceasta era preocuparea și prioritatea ei numărul 1 - puterea.

Aceasta este și prioritatea unora din ziua de astăzi, și nu este rău.
Numai că este bine să știm, că sunt 2 „puteri cosmice nevăzute”:  „puterea lui Dumnezeu” (Romani 1/16) și „puterea întunericului” (Colos. 1/13)
În aceste condiții este absolut necesar să știm de care putere suntem însuflețiți , deoarece există riscul să le amestecăm.
Ex: În Fapte 8 citim că Simon uimea norodul cu vrăjitoriile lui. Nimeni nu știa să identifice sursa de proveniență a puterii. Mulțimea considera că era „puterea lui Dumnezeu” care se cheamă mare.

Intersectarea acestor puteri ne pot duce într-o direcție greșită, în ceea ce privește interpretarea corectă.
Ex: Fariseii considerau că Isus scoate dracii cu ajutorul lui Beelzebul - adică o putere demonică - ceea ce era o afirmație denaturată.

În vremurile din urmă, când Satana va coborî foc din cer, va fi cea mai mare înșelătorie posibilă atribuind această „putere” lui Dumnezeu și nu „puterii întunericului”.

Așadar, este foarte important cum interpretăm sursa puterii. Domnul Isus a spus ucenicilor Săi: „Voi veți fi îmbrăcați cu putere de sus - și nu de jos.” (Luca 24/49) Sigur urechile lor au devenit interesate. Numai că, ei aveau deja o putere... Ce să fi însemnat o altă putere și în ce sens?
În Matei 10/1 citim: „Apoi Isus a chemat pe cei 12 ucenici ai Săi și a dat putere să scoată afară duhurile necurate, să tămăduiască orice fel de boală, să curețe pe leproși și să învieze morții. (Cap. 10/8)

 Ucenicii s-au întors plini de bucurie: „Doamne, puterea aceasta dă roade iar duhurile ne sunt supuse.”
Peste toate acestea vine promisiunea Domnului Isus: „Veți mai primi o putere. Rămâneți în cetate și va veni odată cu pogorârea Duhului Sfânt.”
De aici au copiat creștinii din generația noastră. Primirea Duhului Sfânt trebuie să fie însoțită de o putere, astfel n-ai primit Duhul Sfânt. Sunt foarte de acord...

Dar trebuie să știm în mod obligatoriu ce înseamnă această putere și în ce constă ea.
Să recitim versetul din Fapte 1/8: „Voi veți primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi și și-Mi veți fi martori... până la marginile pământului.”

Puterea aceasta se numește „Puterea Mărturiei”.

Adică să treacă peste toate piedicile, obstacolele de orice natură și să depună mărturie în favoarea Mântuitorului. Este bună și de dorit o asemenea putere? Sigur că da.
În Fapte 4/29 citim că ucenicii s-au rugat: „Dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala”...
Rezultatul: Când a văzut ei îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan s-au mirat...
Iar Pavel scrie: „În adevăr Evanghelia v-a fost propovăduită, nu numai cu vorbe, ci cu putere,cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală.” (1Tes. 1/5)
 Raportând această învățătură la noi este foarte bine să avem această „putere a mărturiei”, deoarece Pavel spune: „Mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos deoarece ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire.” (Romani 1/16)

Așadar, trebuie să știm că există o „putere a vorbelor” întru-cât citim că nici un cuvânt venit de la Dumnezeu nu este lipsit de putere. (Luca 1/37)

Dar există și o „putere a faptelor” mai puternică decât cea a vorbelor.

„Puterea vorbelor” e posibil să se uite chiar și a doua zi. Însă, „puterea faptelor” dăinuiește și peste ani
(Un tânăr mergea pe lângă o bătrână, care avea un bagaj consistent în mână și îi predica Evanghelia. La despărțire, bătrâna i-a mulțumit pentru  „evanghelizare” și i-a spus: Tinere, dacă m-ai fi ajutat un pic la bagajul acesta era și mai bine...)

De aceea Ioan scrie: „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, ci cu fapta și adevărul”.
Despre Domnul Isus se spune că era un prooroc puternic. Dar cum?
Un prooroc puternic în fapte și în cuvinte. Urmăriți ordinea: întâi faptele și apoi cuvintele. (Luca 24/19)

Așa că, Pavel este determinat să scrie corintenilor: „Împărăția lui Dumnezeu nu stă doar în vorbe ci și în în puterea faptelor.” Numai că atunci când este vorba de „puterea faptelor” nimeni nu mai tânjește după această putere.
(Era evanghelist, „specializat” în predici privitoare la dărnicie. „Esența” era următoarea: Cine are 2 haine, să dea una la cel lipsit. Nevastă-sa a luat în serios mesajele soțului și a început să dea „în stânga și în dreapta”. Într-una din zile a dăruit unul din costumele de haine unui „om al străzii”. Cu timpul, i-a venit rândul și costumului dăruit - dar soția s-a justificat: „L-am dăruit unui om necăjit.” „Cum așa?”..întrebă predicatorul. „Păi doar tu ai predicat și eu am făcut întocmai”... „Soție” - limpezi soțul lucrurile: „Din ceea ce spun eu... nu-i pentru noi... ci pentru alții...” )

„Puterea vorbelor” în foarte multe cazuri înseamnă o oratorie care te fascinează.
În Fapte 12/21 citim că Irod a ținut o cuvântare. Atât de mult a fost impresionată mulțimea de magia cuvintelor încât a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”

Însă, „puterea faptelor” constă în puterea de a ierta, puterea de a iubi, puterea de a dărui, puterea de a răbda, puterea de a tăcea - când de fapt ar trebui să spui ceva, puterea de a-l îngădui pe cel slab, puterea de a da în cinste întăietate altuia, puterea de a duce „poverile” unii altora.
Dar cea mai mare putere îți trebuie să te biruiești pe tine însuți, deoarece este ca unul care biruiește cetăți.
 In dreptul nostru la asfel de puteri trebuie să ne așteptăm ca o dovadă a primirii Duhului Sfânt.Nu te aștepta să faci mari minuni...

Pavel constată și scrie corintenilor: „Sunt între voi sunt mulți neputincioși”...                                        Ce este de făcut?

Luca 21/36: „Vegheați și rugați-vă ca să aveți „putere” și să stați în picioare înaintea Fiului omului”

„Astăzi.”

            Fiecare lucru își are vremea lui. Un proverb spune:„Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi.” Unii sunt de altă părere: „Niciodată nu-i prea târziu.” Această afirmație o folosim pentru a ne justifica întârzierile. Dar Dumnezeu nu spune la fel când este vorba de „a da năvală și a pune mâna pe Împărăția Lui”.

În Evrei 3/15 citim: „Câtă vreme se zice: „Astăzi” pentru ca nimeni să nu se pomenească venit prea târziu.

În acest sens scrie și Eclesiastul „Fiecare lucru își are vremea lui.” (Ecl. 3/1)
Lucruri pe care trebuie să le facem la timpul potrivit.
Dacă știu că trenul pleacă  la ora 11, pot eu să vin la gară  la ora 11:30?
În zonă a fost o căsătorie publică cu felicitări și flori cu un mire și o mireasă de 60 de ani. M-am gândit că a cam trecut vremea lor.
Există o vreme pentru orice lucru pământesc. Ce ne  împiedică să nu credem că există „o vreme” și pentru cele spirituale? Atunci când găsim în Biblie expresia „vreme” cu siguranță că se referă la un timp anume. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că există o „zi” deosebită de celelalte zile - Ziua Mântuirii.
Ea are denumirea de „Astăzi”. Această zi este însoțită de vremuri prielnice de a intra în posesia mântuirii.

Prima, este „Vremea potrivită”. (2Cor. 6/2)
Niciodată n-a fost o vreme mai potrivită când oamenii ar putea să o folosească în cunoașterea lui Dumnezeu. Această vreme atrage după sine o alta, numită: 


„Vremea căutării” Osea( 10/12) Când Dumnezeu este aproape și se lasă găsit de cel ce-L caută (Isaia 55/6) cu condiția să fie căutat din toată inima (Ier. 29/13)

„Vremea pocăinței” (Apoc. 2/21) aduce cu ea o altă vreme binecuvântată:

„Vremea înviorării” (Fapte 3/19) Este „primăvara sufletului” când el revine la viață. 
Aceste „vremuri” sunt  „anotimpuri” prin care trece sufletul omului. Ne găsim într-un „anotimp” foarte prielnic în care oamenii să-L caute pe Dumnezeu pentru a se bucura de mântuire dar refuză să o facă. Unii se consideră prea ocupați. (Luca 14/18) Am alte lucruri de făcut...
Alții se consideră prea tineri și se justifică: când voi fi mai bătrân.

Însă, Cuvântul ne atenționează: „Astăzi” este ziua mântuirii și nu mâine... Fiecăruia îi este pus la dispoziție un: „Astăzi”. De ce să amân pe mâine ce pot face astăzi? 

În Matei 25 citim că 5 fecioare au fost refuzate înainte de a intra în odaia de nuntă, tocmai din pricina faptului că nu și-au chibzuit bine timpul. Așa că au venit mai „pe urmă” adică cu întârziere. Stăpânul ar fi dorit ca ele să respecte ziua stabilită când puteau să vină. Dar au venit prea târziu... Întârzierea  n-a fost acceptată.

Așa că suntem avertizați din timp: „Nimeni să nu se pomenească venit prea târziu.”
Dar este posibil să fie și un „prea târziu”? Sigur că da, dar care este el?
Profetul Isaia strigă: „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi, Chemați-L câtă vreme este aproape” (Isaia 55/6) Există o vreme a căutării. Dacă ai pierdut această vreme, ai pierdut șansa ta.
Îl vei căuta și nu-L vei găsi pentru că va fi departe și de negăsit

(Cu ani în urmă a fost adus la Biserică un bătrân peste 80 de ani. Cu greu a fost scos din mașină și dus mai mult pe sus decât pe jos. Avea vederea și auzul slabe și nu știu dacă realiza unde se găsește... Nu era o vreme prielnică pentru el - era venit prea târziu.
Era același om care frecventase Biserica și în tinerețe când era plin de energie să-L slujească pe Dumnezeu, dar a considerat că nu se merită să-și irosească toată viața slujindu-L...)
Când a considerat că nu mai este „bun pentru lume” s-a considerat „bun pentru Dumnezeu”.

O maximă plină de învățătură  pe care o știam încă de mic copil spunea așa:
„Pocăința pe patul morții, înseamnă să arzi lumânarea vieții în slujba diavolului, iar fumul să-l sufli în ochii lui Dumnezeu.”

Tocmai de aceea psalmistul scrie: „Dar eu sunt sădit în casa Ta ca un măslin verde”
N-am văzut pe cineva, să planteze pomi bătrâni jumătate uscați, jumătate verzi. Ar fi o muncă inutilă. Însă, oamenii folosesc strategia aceasta: Energia o pun în slujba răului, iar „caroseria veche” o pun la dispoziția Domnului.
Nu cred că Dumnezeu se bucură să se folosească doar de înmormântarea unuia pentru a vesti Evanghelia.
Așa că Eclesiastul  este nevoit să scrie: „Adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale  ...”

(L-am întrebat cu ani în urmă pe un bătrân care a venit la Biserică bănuindu-i scopul urmărit:
Cum de v-ați hotărât să frecventați Biserica? El mi-a răspuns: Când eram tânăr Dumnezeu mi-a salvat viața și am venit să-I mulțumesc - trebuia să fi fost mort de mult...Surprins de răspuns am întrebat:
Dar ce va împiedicat să faceți asta la timpul potrivit? (?)...)
Prea mult timp n-a putut să-I mulțumească deoarece a plecat la cele veșnice. A avut parte de o înmormântare... și bineînțeles mai ieftină.

Eclesiastul merge mai departe și insistă asupra timpului când să-ți aduci aminte de făcătorul tău:
„Până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie când vei zice: Nu găsesc nici o plăcere în ei, „pană când și iar până când” - folosit în acest capitol de 13 ori.
Înseamnă că este un avertisment de care trebuie să ținem cont.
Există un hotar numit „până când”, dacă ai trecut peste nimeni nu mai garantează mântuirea.
Există o vreme, un timp când pot să mă hotărăsc să-L slujesc pe Dumnezeu. Nu știu dacă un întreprinzător ar mai angaja o persoană de 90 de ani într-o anumită slujbă...
De ce trebuie să cred că Dumnezeu este mai prejos?

El nu se lasă păcălit (batjocorit). Principiul este acesta: Ce seamănă omul ,aceia va semăna.
Versul unei cântări spune: „De-ai semănat în câmpul tău, numai neghină. Nu aștepta la capăt să culegi grâul.”

E ceva absurd ca toată vara „câmpul să fi fost în paragină iar toamna să merg să culeg roadele”.

Una dintre cele mai frumoase promisiuni le face Dumnezeu în Apoc. 14/13: „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.”

Ca să ai „osteneli” trebuie să fi „muncit,să fi alergat, să fi transpirat,” în viață și apoi să ai parte de „odihnă„. În caz că te-ai hotărât în „ultimile 3 zile” din viață,care mai sunt „ostenelile”?

„Plugarul trebuie să muncească înainte de a strânge rodurile. Înțelege ce-ți spun, Domnul îți va da pricepere”

Așadar, „Astăzi” este ziua mântuirii. Nu amâna... „Mâine” nu mai este „astăzi” -  e posibil să fii venit prea târziu.

Risipind „averea tatălui”.

        Un tată avea doi fii. Nu era un tată muritor, ci unul care trăiește veșnic. Tocmai din acest motiv, El nu are bucurie mai mare decât să-și vadă fii că vin să-și ceară „partea de avere”. Este dreptul lor și plăcerea tatălui să le-o împartă. Mezinul a spus: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Și tatăl le-a împărțit averea.
Imaginați-vă acum un tată mulțumit că moștenitorii lui sunt „bogați”. „Fisura” între fiu și tatăl a intervenit în momentul în care el a hotărât să plece... Durerea nu a fost când a cerut partea de avere, pentru că ea era tot în „casă” ci când s-a hotărât să plece de „acasă”.

Ne-am fi așteptat ca tatăl să-l fi oprit să plece dar n-a făcut-o. A fost o atitudine care ne surprinde, dar explicația este simplă: Înainte de a pleca fiul, i-a plecat inima de „acasă”, iar tatăl tocmai de „inimă” avea nevoie. (Conf. Prov. 23/6). Tatăl nu are nevoie de „fii fără inimă”.

Fiul cel mic s-a hotărât să plece, dar nu în orașul sau în țara vecină ci într-o țară îndepărtată - la marginea pământului. Aceasta a fost contrar învățăturilor Tatălui,care l-ar fi dorit,cât mai aproape de El. (Iacov 4/8). La plecare, l-a avertizat: „Vei vedea ce amar și ce rău este să părăsești pe tatăl tău” (Ier. 2/19) - dar el n-a ținut cont de aceasta... Mai târziu a venit o foamete mare în țara aceia prevestită de proorocul Amos (Cap. 8/11). Iar dacă fiul fugar, ar fi știut să chivernisească bine „averea tatălui” și să pună banii la zarafi (Matei 25/27) foametea n-ar fi fost resimțită de el.

Este bine să fii un om chibzuit și un bun ispravnic al avuțiilor încredințate de tatăl.
Fiul însă, și-a risipit „averea” departe de casa tatălui său. Dar poți să o risipești și fiind mai aproape de „casă”. Fiul cel mare era în apropierea casei tatălui său, dar a risipit-o poate și mai repede decât fratele său, încât, nu mai avea măcar un „ied” să se bucure cu prietenii lui. O „avere” risipită, apoi reproșuri că nu a primit nimic. Mi se pare mai „obraznic” fiul cel mare decât fiul cel mic.

Dar poți să fii și în „casă” și să risipești partea de avere.
Luca 16/1: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la stăpânul său că-i risipește averea.” Începea să-și însușească argintul pentru  lucruri care nu hrănesc (Isaia 55/2)

Fiul cel mic fără averea tatălui a ajuns sărac,  în zdrențe  și în anturajul „porcilor”
Dar este foarte important de reținut că și-a venit în fire ca și când l-ar fi udat cineva cu apă rece. Sunt „fapte” pe care le comite cineva când se „pierde cu firea”- adică conștiința devine adormită.
Pavel scrie corintenilor: „Veniți-vă în fire și nu  păcătuiți” (1Cor. 15/34)

Omul care se pierde cu firea nu mai conștientizează, dar atunci când își vine în fire se trezește la realitate. Își dă seama de starea decăzută în care se găsește și hotărăște; „mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu...” Conștiința începe să funcționeze iar fiul începe să-și aducă aminte de cel mai important lucru: „În casa tatălui este belșug, bogăție și binecuvântare.” Și a hotărât: Mă întorc acasă... Tatăl mă primește pentru că e tatăl meu,  iar eu sunt fiul lui,. Dar nu mă primește oricum... Acolo trebuie să spun ceva care să-i placă și să-i câștig inima.
Și a început să învețe o lecție numită „lecția pocăinței, a recunoștinței, a regretului”: „Tată am păcătuit împotriva cerurilor și împotriva Ta, primește-mă ca pe unul din argații Tăi.”
Frumoase cuvinte...

 Tatăl n-a fost surprins de revenirea fiului, deoarece vedem că el se uita în lungul drumului și îl tot aștepta. Știa că vine. Dar de unde oare știa?
Înainte de a veni fiul, s-a întors „inima, acasă” iar tatăl era sigur că va veni și el pentru a-și urma inima. 
 Tatăl vrea întâi „inima” și dacă este câștigată ea cu siguranță va fi câștigat și „el”. (Prov. 23/6)

Înarmat cu o inimă plina” de pocăință sinceră, fiul se îndreaptă spre casa tatălui său. Tatăl l-a văzut de departe și i-a fost milă de el... Când a plecat de acasă a plecat îmbrăcat frumos: „cu costum de haine, pantofi de piele, cravată la gât și cu contul de bani în diplomat”
Când s-a întors, nu putea să-l mai recunoască: „în zdrențe, desculț, neîngrijit și pe lângă toate acestea cu un miros persistent și respingător de porc”

Inima tatălui s-a frânt de durere...

Era fiul lui. Cine a fost și cine a ajuns... I-a fost milă de el- l-a îmbrățișat și l-a sărutat mult.
Este consemnat aici un lucru foarte important.: „I-a fost milă” (Luca 15/20)

Întrebarea care se pune este următoarea: Nu i-a fost dragă? Nu l-a îmbrățișat din dragoste? Doar milă...
Dar ce este mila? Mila este „soră geamănă” cu dragostea dar, se deosebesc.
(Am văzut într-una din zile un om în stare de ebrietate stând pe gheață. Nu mi-a fost dragă de el, dar mi-a fost milă deoarece era în periol să-l congeleze gerul și i-am dat o mână de ajutor....)
Ar fi putut tatăl să-l judece: „Ai văzut dacă ai plecat?”. Dar mila biruiește judecata (Iacov 2/13)

Dar unde era dragostea tatălui? Era averea care a dăruit-o fiilor și care au  risipit-o cu „femeile destrăbălate” adică lumea (conf Apoc. 17/4)  în plăcerile de o clipă ale păcatului. Alternativa a fost mila...

Fiecare om are dreptul la „averea tatălui”. Nu zăbovi să o ceri. E dreptul tău. Tatăl îți dă cu bucurie, partea care ți se cuvine, dar Domnul Isus a atenționat: „Cine nu este cu Mine, risipește” Dacă ți-ai risipit „partea ta” nu mai aștepta alta deoarece averea a fost împărțită fiecăruia după cum i se cuvine...

Un exemplu în acest sens este Biserica din Efes: „Dar ce-am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” (Apoc. 2/4) Aici nu-i vorba de risipă ci-i vorba de abandonare, de părăsire cu bună intenție.
Tatăl avertizează: înapoi, caut-o, însușeștiț-o, nu cere alta - cea părăsită e partea ta...
Auzim deseori în rugăciune: „Doamne, umple-ne cu dragostea Ta.” Dar nu știu dacă nu cumva e o rugăciune inutilă...
Deoarece citim în Romani 5/5: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt”- dreptul nostru l-am primit pe deplin. Rămâne de văzut cum o folosești și ce faci cu ea. Depinde de tine și de mine. Alta nu mai primești...

Raționament: Dacă un tânăr s-ar ruga: „Tată”, dă-mi și mie în dar o soție (Prov. 19/4) Și „Tatăl” îi dă.
La un timp o părăsește, o abandonează, dar revine: Tată, dă-mi o soție... Îi mai dă alta?
„Întoarce-te, caut-o, este partea ta”...

„Partea de avere” ai primit-o, tu ești administratorul ei. Depinde cum o păstrezi.
În Apoc. 3/11citim: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa.”

Domnul Isus a spus: „Rămâne-ți în dragostea Mea” (Ioan 15/9b)

E „averea Tatălui”,păstreaz-o și n-o risipi...

„Cei 7 stâlpi au fost tăiați.”

               Înțelepciunea a zidit casa și „a renunțat la cei 7 stâlpi”. O casă zidită din pietre vii. Casa este nouă deoarece este făcută din făpturi noi. (2Cor. 5/17) Cei „7 stâlpi” fiind vechi și nu și-au mai găsit loc în noua „clădire” (1Cor. 3/9b) deoarece „Stăpânul casei” a promis că va face înnoirea tuturor lucrurilor (Apoc. 21/5) Cele vechi s-au dus. Casa are o temelie nouă iar pentru aceasta s-a renunțat la cei „7 stâlpi”, pe care era așezată vechea zidire... Vă recomand să-i urmărim:

1) Mielul Pascal.
„În ziua a-zecea, acestei luni fiecare să ia un miel de pate bărbătească fără cusur și toată adunarea să-l junghie seara. (Exod. 12/3b,6). Când copii voștri vă vor întreba: Ce înseamnă acest obicei sfânt? Să răspundeți: Este jertfa de Paște în cinstea Domnului.” (Exod. 12/26,27a)

Acest obicei trebuia transmis din generație în generație. Aparent era un miel obișnuit, dar ava un simbol deosebit pe care evreii nu puteau sa-l înțeleagă. Era „mielul” de care a întrebat Isaac: „Tată, unde este mielul?”
Peste veacuri, această întrebare a rămas fără răspuns.
Venirea Domnului Isus în lumea noastră l-a determinat pe Ioan să spună: „Iata mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29)
Mielul acesta a pus capăt sacrificării tuturor mieilor de jertfă.
Răscumpărarea noastră s-a făcut nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur,  ci cu sângele scump al lui Hristos, mielul fără cusur și fără prihană.

2) Preoția.
„Apropie de tine pe fratele tău Aaron și pe fii săi, și pune-i deoparte in slujba mea ca preoți” (Exod. 28:1)
Preoții erau intermediarii dintre om și Dumnezeu și doar prin mâinile lor se făcea ispășirea păcatelor. Ex: „... și preotul va face pentru ei ispăsirea, și li se va ierta oricare ar fi greșeala de care se fac vinovați (Numeri 18:1)
Conform Lev. 21:10  Marele Preot purta veșminte deosebite față de ceilalți preoți, fiindui interzis să le sfâșie.


Venirea Domnului Isus a determinat un conflict deschis între El și preoții cei mai de seamă, tocmai din pricina faptului că „preoția” lor era amenințată de „Marele Preot venit de sus”. Marele Preot Caiafa, în discuția purtată cu „Noul Preot” și-a sfâșiat hainele preoțești cu toate că-i era interzis.
A fost momentul în care s-a „încheiat cu preoția Vechi Testamentală” și înlocuită cu „noua preoție” transfer care s-a făcut în mod public.
Marele Preot a făcut o „preoție împărătească” (1 Petru 2:9) și o „preoție sfântă).
(Unui creștin i s-a reproșat: Slujbele pe care le faceți voi nu au nicio valoare pentru că nu sunt ținute de un preot. El a răspuns: În noua rânduială, fiecare credincios este un preot- așa că la noi toți sunt preoți...)

3) Tăierea împrejur
Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam. Semnul acestui legământ era tăierea împrejur.
Acesta este legământul Meu pe care să-l păziți, voi și sămânța ta după tine. Tot ce este de parte bărbătească să fie tăiat împrejur. ( Gen. 17:10)
Această practică trebuia respectată și dusă mai departe din generație în generație.
Încălcarea ei putea duce la pedepsirea cu moartea.


În „noua zidire” legământul a fost schimbat într-un legământ prin jertfă (Ps. 50:5) și în consecință această practică a devenit inutilă și nu și-a mai găsit menirea.
Pentru eradicarea ei Pavel scrie: „În Hristos, tăierea împrejur, nici netăierea, n-au niciun preț, ci credința care lucrează prin dragoste.” (Gal. 5:6)
Efeseni 6:15 „Căci în Hristos, netăierea împrejur și nici tăierea nu sunt nimic, ci o făptură nouă.”

4) Legea jertfelor
Legea jertfelor de ispășire (Lev. 6:25). Legea jertfelor de mulțumire (Lev. 7:11). Legea darului de mâncare (Lev. 6:14). Legea arderii de tot (Lev. 6:9). Jertfe de sabat. s.a.m.d.


În „noua zidire” Domnul Isus a pus capăt la toate aceste jertfe, și s-a trecut la o nouă formă de jertfire.
1 Ioan 2:2 „El (Hristos) este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”
Rom. 12.1 „Vă îndemn pentru îndurarea lui Dumnezeu să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă și plăcută înaintea lui Dumnezeu, aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.”
Fiind în „noua casă” care este una duhovnicească, făpturile sunt duhovnicești - au posibilitatea să aducă jertfe duhovnicești. (1 Petru 2:5)

5) Templu - singurul loc de închinare
Era singurul loc „autorizat”unde evreii puteau să aducă o slujbă înaintea lui Dumnezeu. Solomon a zidit templul, iar la „inaugurare” s-a rugat Domnului: „Ochii Tăi să fie deschiși zi și noapte asupra casei acesteia și asupra locului de care ai zis: Acolo va fi Numele Meu.”


Noua rânduială are un nou templu.
Efes. 2:21,22 „În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi, sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu.”
În acest context a fost schimbată și forma de închinare. În discuția avută cu samariteanca, Domnul Isus a explicat: „Adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și-n adevăr.” (Ioan 4:23)
Aceasta înseamnă că rugăciunea „izvorăște” din adâncul inimii, dar numai după ce am primit „Adevărul”. Iar în ce privește locul, Pavel scrie: „Vreau ca bărbații să se roage în orice loc...” (1 Tim. 2:8a) În contrast cu fățărnicia afișată de farisei în rugăciunile publice, Domnul Isus a zis:
„Tu încuie-te în odăița ta și roagă-te Tatălui tău în ascuns...”
Este cel mai recomandat loc de închinare...

6)  Zeciuiala
A fost inaugurată de „părintele” Avraam. Ea s-a transmis din generație în generație, iar mai târziu ea a devenit o practică obligatorie, necesară pentru întreținerea leviților care slujeau la templu.
Poporul, însă, nu a mai respectat în totalitate acestă cerință, iar slujirea leviților la Templu, a încetat.
În acest sens, poporul este mustrat prin proorocul Maleahi (3 8)
În „familia lui Dumnezeu, din noua casă”, principiile sunt diferite: deoarece ele au la bază - slujirea din dragoste și propria bunăvoință.
De ex: Domnul Isus a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine...”
În ceea ce privește dărnicia, Pavel scrie: „Fiecare să dea cât a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău, sau de silă.”
Pavel scrie și el Corintenilor: „Și chiar dacă mi-aș împarți toată averea pentru hrana săracilor, și n-aș avea dragoste nu-mi folosește la nimic.” 
Deci principiul  este următorul: „Prisosul unora sa acopere nevoile altora” (2 Cor. 8:14)- aceasta o face dragostea, și nu legea.

Pe linie confesională, sunt și astăzi biserici care practică zeciuiala, și nu-i rău, numai dacă se face de bună voie - credința care lucrează prin dragoste. (Gal. 5:6b)
Altfel, Pavel spune: „Dacă mai zidesc iarăși lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.”

În concluzie: Fiecare are dreptul să hotărască în inima lui...
(Cineva avea în buzunar o bancnotă de 1 € și una de 100. Intenția lui a fost ca la „strângere” să o pună pe cea de 1 €, dar a pus-o pe cealaltă. La sfârșit i-a explicat păstorului greșeala, acesta i-a dat înapoi bancnota de 100, a luat-o pe cea de 1 € și i-a spus: Chiar dacă rămânea cea de 100, Dumnezeu te scria tot cu un 1 €...)

 7) Sabatul
A fost o practică bine întipărită în mintea evreilor. Primul care a „ținut” și sfințit această zi a fost chiar Dumnezeu. El a dat porunci aspre, până la pedepsirea cu moartea pe cei ce încalcă această zi. (Exod. 35:1) Fanaticii evrei au introdus noi reguli severe care trebuiau respectate făcând-o dificilă de ținut.


Domnul Isus a „dezlegat” această zi, aducând-o la forma inițială, apoi a spus: „Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru sabat.” Pe înțelesul tuturor: nu o zi trebuie să stăpânească pe om, ci omul trebuie să o stăpânească și să o chibzuiască în așa fel ca să o facă plăcută înaintea lui Dumnezeu.
În aceste condiții, Pavel scrie Corintenilor: „Nimeni să nu vă judece cu privire (la lucrurile pe care trebuie să le faceți sau nu într-o) zi de sabat.” Tot ce faceți să fie făcut ca pentru Domnul...
Pavel mustră pe evreii din Galatia: „Voi țineți zile, luni, vremi și ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba.” (Gal. 4:10,11)

Dar una dintre cele mai frumoase învățături pe acestă temă o găsim chiar în cartea Evrei cap. 4:7. Dumnezeu hotărăște din nou o zi: „Astăzi”
Întrebarea este următoarea: Această nouă zi, pe care zi o înlocuiește? Pe cea de sabat Vechi Testamentală. În acestă zi „Astăzi”, este o odihnă ca cea de sabat și nu de „sabat”. (Evrei 4:9)

Foarte important: Sabatul Vechi Testamental avea în vedere o odihnă trupească. Sabatul Nou Testamental are în vedere o odihnă sufletească.
 Matei 11:28 „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovorați, și Eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” 
Sabatul Nou Testamental este inclus într- o nouă zi, dar nici în ziua de sâmbătă, și nici în cea de duminică. Nu... ci într-o zi numită „Astăzi”- câtă vreme rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui., niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.( Evrei3/13, 4/1)
Apreciez pe cei ce „țin” sâmbăta, dar nu sunt de acord cu obligativitatea ei. Folosim cantități mari de hârtie pentru a face publicații și pentru a promova o zi. Mai corect ar fi să le folosim intr-un scop nobil.
Nu sunt de acord nici cu cei care promovează duminica ca o zi obligatorie. Nu...
Pavel scrie: „Pentru unii. toate zilele sunt la fel și așa ar trebui să rămână.” (Rom. 14:5)

Psalmistul scrie în Ps. 118:24 „Aceasta este ziua Domnului, să ne bucurăm și să ne veselim în ea...” 

Sănătatea sufletului...

     Sănătatea fizică este cel mai important „dar” pe care îl avem din partea lui Dumnezeu. Fiecare om vrea să se bucure de ea, iar cei ce  n-o au, tânjesc după ea. În Iov 2/4 ni se spune un mare adevăr:
„Omul dă tot ce are pentru viața lui.” Dacă toată lumea este interesată de sănătatea fizică, iar omul este dispus să investească totul pentru ea, nu tot așa stau lucrurile pe plan spiritual.

Există un dezinteres pentru această sănătate și tocmai din această cauză trăim într-o „societate bolnavă”. În multe situații nu i se găsește „diagnosticul”, iar acolo unde el este „stabilit” nu i se găsește „leacul pentru vindecare” ci doar pentru o ameliorare temporară.

Însă, ne așteptăm măcar în mediul creștin lucrurile să fie diferite. Cercetând Scripturile sau actualizând situația vom constata foarte ușor că și în acest domeniu sunt „grave probleme de sănătate”. Când a făcut Dumnezeu „starea națiunii”, rezultatul a fost: „Foarte grav”
Consemnările în „fișa medicală” au fost următoarele: „Din tălpi până în creștet nimic nu-i sănătos, numai răni, vânătăi, carne vie, inima-i pe moarte iar tot capul este bolnav” (Isaia 1/5,6)
 Aceste rezultate sunt în „termeni medicali”. Dar pe înțelesul omului de rând rezultatul este consemnat în vers. 4:
 „Popor încărcat cu fărădelegi, neam păcătos, sămânță de nelegiuiți”

Nici în aceste condiții, Dumnezeu nu-l abandonează pe acest „muribund în fază terminală” ci promite că se va ocupa de „vindecarea” lui. Dezamăgirea însă stă în faptul că atunci când vrea să se ocupe de „tratarea” lui i se descoperă nelegiuirea în care persistă fără dorință de renunțare și care era cauza „bolii sufletești” (Osea 7/1)
 Dezinteresat total de „vindecare”, Dumnezeu îl lasă să-și vadă de drumul și pornirile inimii lui.
 
 După multă vreme, trimisul cerului împuternicit să ia asupra lui neputințele și bolile noastre (Matei 18/17) îl găsește într-o stare și mai gravă, „căzut la marginea drumului, dezbrăcat, bătut și jefuit”...
Însă, pentucă mai era o „scânteie”, iar inima mai avea „puls” i-a asigurat „asistență medicală de urgență” și l-a dus la un han...
Hanul  a fost locul unde, prin îngrijirea hangiului, s-a făcut sănătos și bine. La plecare i s-a dat recomandările necesare: „Vezi să nu mai păcătuiești, să nu ți se întâmple ceva mai rău”- adică moartea.

Este demnă de apreciat sacrificiul hangiului care s-a pus în slujba „bolnavului”, a vegheat la căpătâiul lui continuând lucrarea „Samariteanului”
Sunt tot mai puțini „hangii” dispuși să îngrijească de cei „bolnavi, răniți și de cei căzuți”. O situație mai veche pe care Dumnezeu a condamnat-o  încă de pe vremea proorocului Ezechiel: 
„Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită, n-aduceți înapoi pe cea rătăcită și n-o căutați pe cea pierdută.” În mod asemănător era și pe vremea lui Pavel - putem noi să spunem că acum este altfel?
Apostolul deplânge situația critică prin care trecea și scrie în Filip. 2/20: „Căci n-am pe nimeni care să-mi împărtășească simțirile și să îngrijească de starea voastră...
Dar unde sunt „îngrijitorii”?
Vers. 21: „Cei drept toți umblă după foloasele lor și nu după a lui Hristos”.

Aceeași situație o întâlnim și pe vremea Domnului Isus.
 Fiind „zi de vizită” El merge la scăldătoarea „Betesda”. Acolo, întâlnește un „slăbănog” pe care îl știa bolnav de multă vreme. După modul cum funcționa scăldătoarea el ar fi trebuit să fie sănătos. Dar nu era. De ce? Domnul Isus îl întrebă:  „Nu vrei să te faci sănătos?” Ne-am fi așteptat să strige: „Vreau, Doamne” Dar înainte de a vorbi de dorința lui de a fi sănătos, el a contestat neajunsul din „sistemul de sănătate”: Doamne, n-am pe nimeni.” Cu alte cuvinte - și aici ca peste tot numai pe bază de prieteni și cunoștințe.
Un slăbănog într-o comunitate de oameni, dar „singur și neajutorat” Problema slăbănogului a fost rezolvată fără intermediar și fără scăldătoare. 
A plecat acasă, „îmbărbătat, ridicat și încurajat - adică sănătos.”

De multe ori „sănătatea” unora depinde de îngrijirea și atitudinea altora. Tocmai de aceea în Evrei 12/12 este scris: 
„Întăriți mâinile obosite și genunchii slăbănogiți, croiți cărări drepte cu picioarele voastre ca cei ce șchiopătează să nu se abată din cale ci mai degrabă să fie vindecați”

Dumnezeu ne vrea „sănătoși”. De aceea, Pavel îndeamnă: 
„Spune că cei bătrâni să fie treji și sănătoși în credință. Femeile să aibă o purtare cuviincioasă, iar tinerii să fie cumpătați” (Tit 2/2,3)
Fiecare mădular din „trup” să fie sănătos. Însă, cel mai importanți sunt „ochii”, deoarece ei sunt „lumina trupului” (Matei 6/22)
Și dacă „ochii”- ( adică gândirea, judecata minții) - sunt sănătoși tot trupul va fi plin de lumină.

Dumnezeu întrebă: „Ce vezi Ieremia? Văd un veghetor. Bine ai văzut.” Ochii lui erau sănătoși... (Ieremia 1/11)
Pavel se roagă și el și dorește: „Dumnezeu să vă lumineze ochii inimii.” Iar Petru scrie: „Aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înștiințări.”

„Ochii sănătoși” va determina ca „trupul să fie plin de lumină și nu de întuneric”. 
„Întunericul” vine atunci când mădularele trupului sunt puse în slujba răului: 
„Când ochii devin trufași, limba mincinoasă, mâinile varsă sânge și înșală, iar picioarele aleargă repede la rău. Dar mai ales când inima urzește planuri nelegiuite” (Proverbe 6/17,18)

Așadar, cea mai mare atenție la „inimă” deoarece ea este „motorul” vieții spirituale și ca atare trebuie să fie perfect sănătoasă. Atunci când simțim că ea nu mai bate normal pentru Dumnezeu iar „bătăile ei sunt excentrice” pentru lume trebuie să ne adresăm în regim de urgență la Marele Cardiolog și să-i spunem:
„Doamne, cercetează-mi inima și cunoaște-mi gândurile, vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei” (Ps. 139/23,24) 
Și dacă lui Saul i s-a făcut „transplant de inimă” și i s-a dat o inimă nouă, de ce nu ne-ar da și fiecăruia din noi...? (1Sam. 10/9)

Este bine să ne îngrijim de sănătatea trupească, dar în egală măsură să ne îngrijim și de cea sufletească.
De regulă ne dorim ca sănătatea sufletului să fie tot așa de bună ca și a trupului.
Dar Ioan constată că în cazul prietenului său Gaiu, lucrurile stau invers. Așa că îi scrie: 
 „Prea iubitule doresc ca toate lucrurile să-ți meargă bine și sănătatea ta să sporească tot așa cum sporește și sufletul tău”

2Cor. 13/11a: Încolo fraților: „Fiți sănătoși!”