...„să ne numim copii a lui Dumnezeu.”

                 Copiii sunt mândri când tatăl lor are o poziție înaltă în societate. Dar noi  nu ar trebui să fim „mândri” că avem ca Tată, pe Dumnezeu? „Cinstea aceasta este pentru voi care ați crezut.” (1Petru 2\7a) Lumea nu ne cunoaște deoarece nu L-a cunoscut nici pe Tatăl nostru, nu suntem în asemănare cu ei și nici nu alergăm la același potop de desfrâu. Tocmai de aceea batjocoresc frumosul nostru nume. Nume de copil a lui Dumnezeu.

Dar cum a fost posibil să avem acest privilegiu, întâmplător? Nicidecum...                                             Dacă din punct de vedere biologic nu noi alegem părinții și nu noi hotărâm dacă  ne naștem sau nu, pe plan spiritual totul depinde de noi. Ca să fim îndreptăți să purtăm numele de „copil a lui Dumnezeu” trebuie să acceptăm să ne facem copii a lui Dumnezeu. „Facerea (concepția) este un proces. Nu poți da un nume unui copil care nu există.       „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii a lui Dumnezeu.” (Ioan 1\11,12) 

Dar cum poate cineva să se facă copilul lui Dumnezeu? Nu există altă cale decât prin naștere. Numai că nașterile sunt de mai multe feluri și ca atare nu toate rezultă copii a lui Dumnezeu. După ce ni se spune că ni s-a dat dreptul să ne facem copiii lui Dumnezeu, urmează atenționarea: „născuți nu din sânge...” Nu am devenit copil printr-o „naștere” ereditară moștenind gena din generație în generație. Nu din „voia unui om” împlinind dorința cuiva, „nici din voia firii” - firea pământească ne având nici o contribuție, ci dimpotrivă am trecut peste împotrivirile ei, - ci „născuți din Dumnezeu.” (Ioan 1\13)

Dar ce înseamnă „naștere din Dumnezeu”?                                                                                      Nașterea din Dumnezeu este rezultatul unei semințe dumnezeiești. „...fiindcă ați fost născut din nou, nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci din una ce nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu și care rămâne în veac.” (1Petru 1\23) Conceperea este simplă: Duhul Sfânt pune în duhul omului „sămânța”, iar dacă ea găsește condiții prielnice de dezvoltare va rezulta o făptură nouă având ca genă - fire dumnezeiască. Minunea aceasta a fost posibilă datorită Celui ce este sursa vieții: „ Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața...” (2Petru 1\3,4) 

De unde știm că nașterea a fost reușită și am devenit cu adevărat copilul lui Dumnezeu?                  Prima dovadă este cea legată de asemănare. Pruncul va avea chipul și asemănarea Tatălui.  Fiindcă nu avem chipul lumii și nu suntem în asemănare cu ea, lumea nu ne va cunoaște.  Urmează cea legată de dietă. Un „prunc” născut de curând va dori laptele duhovnicesc și curat ca prin el să crească pentru mântuire. (1Petru 2\2) Pe măsură ce pruncul crește, el va ști „...să deosebească bine voia lui Dumnezeu, cea bună plăcută și desăvârșită.” (Rom. 12\2) și ca atare „Oricine  este născut din Dumnezeu nu continuă să păcătuiască, pentru că sămânța Lui rămâne în El și nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu” (1Ioan 3\9)

Dacă spuneam că sunt mai multe feluri de naștere, acum trebuie să spun că sunt mai multe feluri de copii. În prima categorie  îi menționăm pe copiii diavolului. „Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este din Dumnezeu...” Prin aceasta se deosebesc copiii lui Dumnezeu, de copiii diavolului...” (1Ioan 3\10) Nimeni nu va recunoaște că este copilul diavolului, deși trăiește în păcat. În discuția purtată cu Fariseii, Isus a ținut să lămurească criteriile după care se face paternitatea: „Voi faceți faptele tatălui vostru. Ei i-au zis: noi nu suntem copii născuți din curvie, avem un singur Tată: Dumnezeu. Isus a răspuns: voi aveți ca tată pe diavolul și împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr.”  (Ioan 8\41,44)

A doua categorie sunt copii din curvie. (Evrei 12\8) Nici cei din această categorie nu-și recunosc apartenența. Înainte de a spune Isus fariseilor din ce categorie fac parte, ei au luat-o înainte: „Noi nu suntem copii născuți din curvie.” (Ioan 8\41) Dar ce înseamnă „copii din curvie”? Este un amestec de lumesc cu dumnezeiesc. Inima se împarte între două iubiri: iubirea de lume și iubirea de Dumnezeu. Și pentru această categorie au fost rostite cuvinte aspre: „Suflet prea curvar, nu știi că prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu.”? (Iacov4\4)

A treia categorie sunt copii lui Dumnezeu. Pe lângă dovezile menționate mai sus, mai adăugăm că viețuirea lor se face sub călăuzirea Duhului. „Dacă  pretindem că trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul.” (Gal. 5\25) Da, „Toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii a lui Dumnezeu.” Călăuzirea Duhului și împotrivirea  față de împlinirea poftelor firii pământești este cea mai bună dovadă că suntem copii lui Dumnezeu. Tot în acest context citim: „Și voi nu ați primit un duh de robie, ci unul de înfiere, care ne face să strigăm: Ava - adică Tată.”

Cum adică înfiere? De ce apare acest termen în acest context?                                                                Să stabilim întâi ce înseamnă înfiere și vom constata căci și copii lui Dumnezeu se împart în două categorii. Înfire înseamnă adopția unui copil ce nu-ți aparține biologic. Tocmai aici este explicația și-n plan spiritual. Cei mai mulți dintre copii lui Dumnezeu, l-au avut mai întâi ca tată pe diavolul. A fost necesară răscumpărarea și apoi strămutarea de sub puterea întunericului în Împărăția Fiului dragostei. (Col. 1\13) Astăzi Dumnezeu le este Tată, iar ei sunt fii și fiice. (2Cor. 6\18) A doua categorie și cea mai frumoasă, sunt „întâi născuți”. Orice om ce renunță la lume și iese de sub stăpânirea „tatălui” minciunii și a falsului „se apropie de muntele Sionului, de adunarea în sărbătoare, de Biserica celor întâi născuți...” (Evrei 1222,23) Întâi născuți sunt cei ce s-au născut în familie credincioasă, au fost socotiți sfinți încă de la naștere și din „pruncie” au avut un singur Tată: Dumnezeu.

Și unii și alții sunt copii lui Dumnezeu cu același drepturi. Singurii care pierd anumite „drepturi” sunt cei ce s-au născut într-o familie de credincioși, au primit dreptul de întâi născut, au fost aduși la binecuvântare, au primit statutul de „sfinți”, dar și-au vândut dreptul de întâi născut ca și Esau. Au luat drumul lumii, s-au întors mai târziu, dar aceasta are niște costuri: „Vegheați să nu fie nimeni între voi curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut. Știți că mai pe urmă, când a dorit să capete binecuvântarea n-a fost primit, măcar că o cerea cu lacrimi, nu a mai putut să o schimbe.” (Evrei 12\16,17) Nu este posibil să părăsești „casa părintească” să slujești altui stăpân, să te întorci și să fii același: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Dacă ai pierdut vrednicia (cinstea) e o pagubă destul de însemnată ce nu permite să  mai accezi la o anumită slujbă. Deși ești primit tot ca fiu...

În concluzie Și unii și alții sunt copii a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt face confirmarea: „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii a lui Dumnezeu. Și dacă suntem copii a lui Dumnezeu, suntem și moștenitori împreună cu Hristos...” (Rom. 8\16,17) Copii au dreptul la moștenire: „...căci la aceasta ați fost chemați, să moșteniți binecuvântarea.” (1Petru 3\9b) E dreptul tău, dar nu fi un fiu risipitor, ce risipește averea Tatălui.

Ce este de făcut?                                                                                                                                     „Ca niște copii ascultători nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată...”                Păstrează binecuvântarea, întrucât doar în virtutea ei vom moșteni împreună cu Tatăl:                              „Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția ce va fost pregătită.”!

Fiți binecuvântați!

Ce este încredințarea?

      Probabil nu de puține ori ați auzit afirmația unora: „Eu așa sunt încredințat(ă)”                                       Este cel mai bun mod de a  justifica unele „apucături” din trăirea noastră spirituală. Aparent este biblic, dar trebuie urmărit cu atenție domeniul în care poate fi aplicată încredințarea.

Dar să stabilim ce numește Biblia încredințare și cum poate fi definită?

Încredințare este un crez ce promovează o convingere strict personală.                                                        În acest context apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „Îmi aduc aminte de credința ta neprefăcută, care s-a sălășluit întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice și sunt încredințat că și în tine.” Nu greșim cu nimic dacă adăugăm că încredințare mai înseamnă și părere personală. Tot Pavel scrie bisericii din Filipeni:„...dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere să umblă m la fel.” (Filipeni 3\16) La prima vedere pare că ne-am îndreptat într-o direcție greșită. Dacă s-a făcut liberalizarea părerilor, înseamnă că fiecare se poate alătura grupului în care se regăsesc și părerile sale. Înseamnă că mulțimea de organizații religioase după diferite păreri este îndreptățită. Numai că atunci când Pavel pare că a „liberalizat părerile” el a făcut referire la „alergarea spre țintă”  - conservatorii nefiind de aceeași părere - ei considerând că din moment ce ai fost mântuit nu mai este nevoie de alergare. Biblia nu se bazează pe păreri, ci pe porunci și rânduieli.

Discutăm aici despre cei ce fac parte din aceeași comunitate, dar cu încredințări diferite. De unde provin aceste încredințări? Din Biblie? Nu cred, deoarece încredințarea este un concept ce se formează în funcție de mediul înconjurător în care ne-am născut, am crescut și trăim.                                      De exemplu: copiii sunt formați de mediul în care își trăiesc copilăria însușindu-și anumite deprinderi specifice copilăriei. Așa stau lucrurile și pe plan spiritual. Numai că apostolul Pavel scrie bisericii din Corint că în momentul în care s-a făcut om mare a lepădat ce era copilăresc. Nu mai umblăm cu babețică și nici nu ne mai hrănim cu pufuleți și pufarine. Gata, suntem oameni mari! Din păcate unii  trăiesc „copiăria ” până la ultima suflare din viață...

Da, încredințarea se formează în funcție de familia în care te-ai născut,  cât și din biserica din care faci parte. (M-am născut într-o familie în care părinții se împărtășeau cu Sfânta cină seara. O practică moștenită de la bunicii mei. Un virus pe care și bunicii l-au luat și ei de la alții. Ar fi trebuit ca și nepoții și strănepoții să aibă aceeași încredințare. Dar nu, pentru că am renunțat la această moștenire. Ba încă toată familia a intrat în normalitate...  Familia sau biserica este cea ce formează încredințările și nu Biblia. Te-ai născut într-o familie sau biserică penticostală? Vei fi convins până în străfundul inimii că penticostalismul e cel mai bun. Te-ai născut într-o familie sau biserică adventistă? Vei considera că adventismul este desăvârșit, iar ceilalți sunt pierduți din pricina încălcării Sabatului. De regulă apa când îngheață ia forma vasului în care se găsește. Chiar dacă s-ar sparge vasul, forma rămâne aceeași. Anturajul în care te învârți favorizează și el convingerile unora. (Un tânăr s-a botezat în apă, fiind singur din familie ce s-a hotărât să slujească pe Domnul. Deși toată biserica se împărtășea ziua, el a cerut păstorului să fie împărtășit seara. Păstorul l-a întrebat: de ce vrei astfel? Așa sunt încredințat. De unde ai luat această încredințare? Dându-și seama că e o  influență la mijloc, păstorul l-a sfătuit să renunțe: „Eu sunt păstorul bisericii. Dacă te voi împărtăși greșit, eu sunt responsabil, așa că mergi pe mâna mea!”)

Mântuit - prin credință sau prin fapte?

           Mântuirea este un subiect amplu discutat în creștinism.                                                                      E normal să fie așa, deoarece însuși Biblia are în centrul atenției un Mântuitor ce mântuiește pe cei ce doresc mântuirea. Studiul de față are menirea de a clarifica cum este oferită mântuirea atât de discutată: prin credință sau prin fapte?

Dar este bine să definim în primul rând: ce înseamnă mântuire?

Termenul mântuire  folosit în creștinism și mai puțin (sau aproape deloc în limbajul cotidian) înseamnă izbăvire (salvare) De regulă cuvântul mântuit este folosit cu referire la suflet, dar scriitorii Bibliei îl folosesc și în alte împrejurări tot în sensul izbăvirii. Este necesară această remarcă pentru a nu le amesteca. De exemplu: Iona a prorocit în pântecul chitului și a zis: „Mântuirea este aproape.”  cu referire la izbăvirea sa din captivitate și nu cu referire la mântuirea sufletului. Într-un context diferit întâlnim cuvântul mântuit în epistola scrisă de Iacov 5\15: „Rugăciunea cu credință va mântui pe cel bolnav...” cu referire la izbăvirea din boală. Evreii au dat o interpretare eronată mântuirii ce le-a fost promisă consemnată în mod frecvent  pe paginile Vechiului Testament. Ei considerau că această izbăvire se referă la eliberarea de sub ocupația străină. Preotul Zaharia  a descris-o astfel: „Și ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, mântuire de vrăjmași și din  mâna celor ce ne urăsc,” (Luca 1\69, 71) Însă nu era întocmai, deoarece îngerul clarifică în ce constă mântuirea promisă:          „Ea va naște un Fiu, și-i va pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” (Matei 1\21)

Este foarte important de știut că mântuirea se face în două etape: mântuirea de păcate și mântuirea de judecata și mânia viitoare. N-am realizat nimic, dacă trecem de prima, dar o pierdem pe a doua. Despre  mântuirea finală  Petru scrie astfel: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi.” 

Mântuirea de păcate beneficiem prin credință. Atât, doar să crezi. Citatele biblice abundă cu această veste bună: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” (Efes.2\8,9) Temnicerul a întrebat: „Domnilor ce să fac să fiu mântuit? Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit, tu și toată casa ta.” (Fapte 16\30, 31)

Deși mântuirea îi aparține Mântuitorului care este Hristos - Domnul (după cum îl prezintă îngerul păstorilor din Betleem), omul fiind liber să decidă dacă se folosește de ea sau nu. În acest sens citim: „Și cu multe cuvinte îi îndemna: Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos și rău!” ca și când omul s-ar putea mântui singur, dar așa ceva. Fără mântuirea adusă de Domnul Isus, este imposibil de găsit altă variantă: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer un alt nume  dat oamenilor prin care să fie mântuiți.” (Fapte 4\12) Toți cei ce au sărit prin altă parte sunt hoți și tâlhari. Deci: ți se oferă posibilitatea. Folosește-te! Este ca și când te usuci de sete și dai de un izvor. Tu hotărăști dacă vei bea să-ți astâmperi setea sau nu...

După ce am acceptat izbăvirea de păcate „mântuirea” este un drept ce ne aparține. Noi suntem „titularii”. Ne putem folosi de ea ori de câte ori este nevoie. „Dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat.” (1Ioan 1\7)             În unele cercuri creștine se  propagă învățătura continuității mântuirii fără a mai putea fi pierdută. Cât de falsă e o asemene învățătură! Din moment ce ni se cere „duce-ți mântuirea până la capăt cu frică și cu cutremur” înseamnă că eu am o mare responsabilitate în ce privește soarta ei. O pot duce mai departe sau o pot abandona. Este ca și când cineva îți face cadou o mașină. Dar tu o vei conduce, tu o alimentezi și tot tu o vei întreține. În caz contrar poate ajunge foarte ușor fier vechi. 

În concluzie: Mântuirea de păcate o primim prin credință, dar trebuie dusă până la capăt  însoțită de fapte, pentru a dobândi mântuirea de apoi. Credința fără fapte (practică) este moartă. O credință „degeaba” (1Cor. 15\1)

Credința te duce până la poarta raiului. De acolo înainte nu va mai fi nevoie de ea pentru că vom trăi prin vedere. Dincolo de poartă ne vor însoți faptele. „Ferice de acum de morții care mor în Domnul, da ei se vor odihni de ostenelile lor căci faptele îi urmează.” Tocmai acest lucru il cere apostolul Pavel lui Filimon: „Rog ca această părtășie a ta la credință să se arate prin fapte.” Iar Petru completează: „Să uniți cu credința, fapta... Credința este „locomotiva” ce tractează după ea faptele neprihănite ale sfinților.

Nu noi cântărim faptele celor ce vor intra în bucuria veșnică și nu noi dăm mântuire cuiva pentru că nu ne aparține. „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie  și a Mielului.” El o va da atunci când „Se va arăta a doua oară, dar nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuire celor ce-L așteaptă.” Evrei 9\28)

Fiți binecuvântați!

„Dați-ne din untdelemnul vostru căci ni se sting candelele!”

           Pilda celor zece fecioare prezintă un interes deosebit în predicare. Dintre toate pildele, i se alocă spațiu cel mai mare, fiind „întoarsă” pe toate părțile de către predicatori. Fiind tâlcuită după priceperea fiecăruia,  este imposibil să nu-și facă loc și interpretările eronate.                                                           De regulă  teologia nu se face după pilde. Pilda fiind o vorbă cu tâlc. (Ezec. 17\2) ce are nevoie de tâlcuire și nu toate elementele dintr-o pildă pot primi o interpretare spirituală, multe idei dintr-o pildă fiind ”schela”  ce ajută  la construirea unei idei  spre care trebuie îndreptată toată atenția.

Pilda începe cu expresia „Atunci”. Modul acesta de exprimare ne determină parcă să credem că toate evenimentele menționate în pildă vor avea loc „atunci” - la venirea Mirelui - ceea ce nu va fi  întocmai. Timpul viitor „atunci” - face referire doar la posibilitatea intrării fecioarelor pregătite în odaia de nuntă.  Adormirea, strigătul de la miezul nopții, deșteptarea fecioarelor, pregătirea candelelor,   are loc acum.                                        

Miezul duhovnicesc al pildei este ultimul verset: „Vegheați căci nu știți ziua și nici ceasul în care va veni Fiul omului!” Se insistă pe necesitatea vegherii, deoarece nici o fecioară nu a respectat această cerință. „Fiindcă mirele zăbovea au ațipit toate și au adormit.” Vegherea nu se poate face nici într-un caz în stare adormită. De aceea ni se cere: „Fiți treji și vegheați!” (1Petru 5\8) (Era strict interzis pentru cineva ca santinelă în armată să fi adormit. Inamicul te putea foarte ușor dezarma și apoi să-ți ia viața. Îmi amintesc cât de vigilent trebuia să fiu ca nu cumva să adorm) Din punct de vedere spiritual când oamenii au adormit vrăjmașul a compromis toată recolta semănând neghină. Și din acest punct de vedere suntem mereu și mereu îndemnați: „Vegheați!”

Fecioarele au adormit toate. (fără excepție) Singurul ce a rămas treaz să vegheze și să anunțe venirea mirelui a fost străjerul ce a și strigat în miez de noapte: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!            Chiar dacă au adormit, ele au auzit strigarea, s-au trezit și au pregătit  candelele. Ne-am fi așteptat ca în calitate de „domnișoare de onoare” să-și fi pus la punct mai întâi podoaba de afară.  Dar nu...        Lucrul cel mai de preț a fost pregătirea candelei. Dar ce era candela și de ce era atât de importantă? Cine le-a spus că trebuie pregătită? Străjerul a strigat: „DEȘTEPTARE” și tot el le-a cerut pregătire. Dar cine era străjerul: Străjerul era Duhul Sfânt ce a strigat pregătire încă de pe vremea prorocului Amos: „Pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău Israele!” 

Foarte important de știut: Avertismentul cu privire la venirea Mirelui nu va fi „atunci”, ci este făcută acum, și nici pregătirea candelelor nu se va face „atunci” ci se face acum. „I-am dat vreme să se pocăiască...” (Apoc.\2\21 

În timp ce Mirele zăbovește poți „adormi”- căzând într-o stare de nepăsare (indiferență) Dar ai încă posibilitatea să te trezești la strigătele străjerului: „Preaiubiților aceasta este a doua epistolă pe care o scriu, în amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înștiințări.” (2Petru 3\1)

Fecioarele aud strigarea, se trezesc și își pregătesc candelele  în așteptarea Mirelui.    Ne-am gândit  noi măcar o dată: Ce sunt candelele de există nevoia pregătirii lor?                                                         Cei mai mulți (ca să nu spun toți) consideră căci ea este Cuvântul. Spun aceasta inspirați în grabă din  psalmul 119\105) „Cuvântul Tău este o candelă cu lumină...” Dar ce legătură are versetul acesta cu candela din pilda în discuție? Cum să „pregătesc” Cuvântul? E lipsit de sens...

Candela este viața creștinului (fecioarei) în care trebuie să ardă necontenit „făclia„ ce produce lumină. Scopul venirii Mântuitorului a fost tocmai acesta: să aprindă lumina în candelele noastre. „În El era viața. iar viața era lumina oamenilor.”  Încă de pe vremea prorocului Isaia suntem chemați să viețuim în  lumină: „Veniți să umblăm în lumina Domnului.” (Isaia 2\5)  Având în vedere venirea Mirelui suntem îndemnați ca grija noastră să fie făcliile aprinse: „Mijlocul să vă fie încins și făcliile aprinse. Și să fiți ca niște oameni care așteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă pentru nuntă...” (Luca 12\35, 36) Doar în baza acestor făclii va posibilă răpirea.  Ca să înțelegi mai bine care este rostul luminii produsă de făclie, va trebui să ieși noaptea afară și să privești cerul înstelat. Sunt ca niște îngeri ce veghează pământul. Acum imaginați-vă că Dumnezeu privește pământul din cer. Arată precum  cerul... Milioane de luminițe sunt aprinse pe tot pământul. Sunt fecioarele cu „candelele” aprinse în așteptarea Mirelui. Răpirea va fi destinată doar pentru fecioarele cu candela (viața) în lumină  Ce se va întâmpla cu cei ce nu mai au lumina în viața lor?  „Lumina celor neprihăniți arde voioasă, dar candela celor răi se stinge.” (Prov. 12\9) 

Însă candela nu arde fără untdelemn. Fecioarele nechibzuite au constatat că untdelemnul e puțin, iar candelele se pot stinge în orice moment. Au dorit să caute la cei din jur, dar untdelemnul nu-l dau oamenii și nici nu-l moștenim de la bunici sau părinți, ci e darul lui Dumnezeu. (Efes. 2\8) Totul e după „măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.” (Rom. 12\3)  De la El trebuie cerut.   El știe de cât avem nevoie, dar depinde de noi dacă îl păstrăm sau îl risipim: „...să păstrezi credința și un cuget curat pe care unii l-au pierdut și au căzut...” (1Tim. 1\19)  Chiar și un fitil care abia mai fumegă, El nu-l va stinge. Fecioarele au plecat în căutarea untdelemnului. Dar pe drum candele lipsite  de untdelemn, s-au stins. Viața fără nici o lumină în „miez de noapte” e doar întuneric: „fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu i-au mulțumit, nici nu l-au proslăvit, ci s-au dedat la gândiri deșerte și inima lor fără pricepere s-a întunecat.”

De pe această poziție, cu candelele stinse au devenit „...batjocoritori plini de batjocoră, trăind după poftele lor. Ei vor zice: Unde este făgăduința venirii Lui, că de când au adormit părinții noștri toate au rămas așa cum erau de la începutul zidirii.”  (2Petru 3\3,4) Mirele nu mai vine. Așa se manifestă  necredința acum. Totuși, „atunci”, mai târziu „bâjbâind prin întuneric” vor veni și celelalte fecioare „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Răspunsul a fost poate neașteptat: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Era prea târziu... De aceea suntem atenționați: „... nici unul din voi să nu fie venit prea târziu.” Nu există intrare în odaia de nuntă eșalonat, ci toți în același timp.

Strigarea străjerului rămâne aceeași: „Pregătire!” „Iată, Mirele ieșiți-i în întâmpinare!”                          Cu ce să-l întâmpinăm? Cu viața trăită în lumină în care arde făclia credinței. Versul cântecului spune astfel: \Este vremea să ne ridicăm\ Flacăra credinței să-nălțăm\ Ochii să ne fie ridicați în sus\ Căci curând, cu slavă, va veni Isus. Una din temerile manifestate de Isus a fost legată tocmai de lipsa credinței (untdelemnului) în preajma venirii Sale: „Dar când va veni Fiul omului va găsi credință pe pământ? (Luca 18\8) Dar este ea atât de importantă? Cu siguranță, da. Fără ea este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Fără ea candela se stinge...                                                                                        Strigarea nu va  „atunci”, ci este  făcută „acum”: „Iată, El vine pe nori !  

Ce rămâne de făcut?                                                                                                                         Periodic trebuie verificat nivelul untdelemnului din vase. Este suficient? Păstrează-l! (1Tim. 1\19)   Este puțin încât fitilul abia mai fumegă? E momentul potrivit să alergi la Cel ce „vinde” untdelemn fără bani și fără plată doar să-L rogi cum l-au rugat și ucenicii Săi: „Doamne, mărește-ne credința!” Fă aceasta astăzi!

„Atunci” va fi prea târziu...

Fiți binecuvântați!

.

„Tu să vorbești lucruri care se potrivesc cu învățătura sănătoasă...!”

          Apostolul Pavel impune ucenicului Tit să folosească o vorbire care să fie deopotrivă cu vorbirea sănătoasă. Apostolul n-a spus „ar trebui să vorbești”, ca și când ar fi fost o opțiune, ci a spus; „să vorbești”! Sigur că în condițiile cerute, Tit ar fi trebuit să dețină învățătura sănătoasă după care să-și ghideze învățătura sa.

Dar de unde ar fi putut să o ia dacă canonul biblic nu fusese finalizat și publicat?                                                Este adevărat  că în scrisoarea adresată de apostol sunt incluse câteva noțiuni generale pe care Pavel îi cere să le spună, dar acestea nu erau suficiente pentru un slujitor ce predica permanent în Biserică. Nu poți predica aceeași învățătură la fiecare slujbă deoarece devine obositor.

Doar pentru cei ce nu știu, este bine să menționez că printre cei mai apropiați colaboratori în slujirea de pe teren ai apostolului se numără Tit și Timotei. Ca să înțelegem cât de apropiat era ucenicul Tit de mentorul său, vom cita din 2Corinteni 2\12: „Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că ni se deschise-se acolo o ușă de cuvânt, n-am avut liniște în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit. De aceea mi-am luat ziua bună de la frați și am plecat în Macedonia,” (1Cor.2\12,12) Oare Pavel trebuia să-l caute pe Tit, sau invers? O relație deosebită de prietenie...

 În scrisoarea scrisă lui Timotei (pentru că acesta era modul lor de comunicare de la distanță) apostolul îi scrie câteva cuvinte de mare însemnătate:                                                                               „Dreptarul învățăturilor sănătoase pe care le-ai auzit la mine...” Foarte interesantă precizarea... Acum înțelegem că învățătura cerută pentru promovare, Tit o avea direct de la sursă, și nu doar citită, ci o învățătură auzită și chiar „văzută” pentru că sunt predici pentru urechi și sunt predici și mai convingătoare făcute pentru ochi. Cineva chiar dorea: Nu mai vreau predici pentru urechi, ci de acum vreau doar predici pentru ochi.  Apostolul Pavel a fost îndreptățit să se dea exemplu personal și apoi să spună: „Ce ați învățat, ce ați primit și ați auzit de la mine și ce ați văzut la mine - faceți!” 

Foarte important: Învățătura sănătoasă” a fost „testată” în primul rând în viața apostolului cu rezultate remarcabile. În caz contrar, Tit ar fi avut dreptul să spună: eu n-am văzut practicată această învățătură  de către învățătorul nostru. Însă apostolul nu se dă în lături în ce privește exemplul personal și insistă: „Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile  și suferințele ce au venit peste mine...” (2Tim. 310, 11)

De pe această poziție înaltă,  Pavel îi cere lui Tit să fie exemplu personal,  apoi învățătura:  „...și dă-te pe tine însuți de fapte bune în toate privințele, Iar în învățătură dă dovadă de curăție, de vrednicie, de vorbire sănătoasă și fără cusur, ca protivnicul să rămână de rușine și să nu poată spune nimic rău de noi.” (Tit 2\7,8)

Iar apare cerința: învățătură sănătoasă. Însă tocmai această învățătură este respinsă. „...va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” ( 2Tim. 3,4)  Dar ce numește Biblia istorisiri închipuite?  Este o întrebare...  „Dar Domnul mi-a răspuns: Prorocii lor prorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă și nu le-am vorbit, ci ei vă prorocesc niște vedenii mincinoase, prorocii deșerte, înșelătorii și închipuiri scoase din inima lor.”  (Ier. 14\14)                                                                 Hrana sănătoasă are ca rezultat o creștere sănătoasă. Am citit un slogan afișat într-un loc public; „Mănâncă sănătos, ca să crești sănătos.” Creșterea nu o pot face prorociile, nici vedeniile și nici cunoștințele - „din partea Domnului”, ci suntem îndemnați: „...ca niște prunci născuți de curând să doriți laptele duhovnicesc și curat, ca prin el să creșteți spre mântuire...” (1Petru 2\2)  Toate „darurile spirituale” folosite de credincioșii bisericii din Corint nu a favorizat cu nimic creșterea lor, ei rămânând la statura de prunci în Hristos.  Creșterea este foarte importantă. Imaginați-vă acum o familie cu zece copii în care nici unul nu dă semne de creștere. Ar fi o tragedie. Imaginați-vă acum o biserică în care toți sunt „prunci” și nici un „om mare” Iar o tragedie. E important să mănânci sănătos și să crești sănătos, dar nu-i totul să crești, ci contează cum crești, deoarece ni se spune: „Ce a crescut strâmb, nu mai poate fi îndreptat.” Un pom tânăr dacă ia o direcție greșită îi pui alături urgent un tutore cu posibilitate de îndreptare. Pomul bătrân și strâmb în veac nu mai poate fi îndreptat. Dacă e ciotoros și câlțos doar focul îl mai poate îndrepta.                  

  O hrană sănătoasă rezultă negreșit o minte sănătoasă. Mintea sănătoasă - o adevărată „fabrică” de gânduri - va produce gânduri sănătoase. Isus a spus; „Ochiul (gândirea, judecata) este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău tot trupul tău va fi plin de întuneric.” (Matei 6\22,23) Vorbele rostite de noi sunt rezultatul gândurilor noastre. Când noi deschidem gura, gândurile prind a glăsui. Este foarte ușor să ne dăm seama de starea mintală a cuiva în funcție de ceea ce spune. Tocmai de aceea apostolul Petru ne vrea oameni cu mintea sănătoasă: „Prea iubiților, aceasta este a doua epistolă pe care o scriu. În amândouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înștiințări.” (2Petru 3\1) Mintea sănătoasă, nu numai că se trezește dar este înnoită de Duhul Sfânt. (Tit 3\5)

Teama apostolului Pavel pentru biserica din Corint era îndreptățită: „Dar mă tem că după cum șarpele a amăgit-o pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos.” (2Cor. 11\3) Dar înainte de a se strica gândurile, s-a stricat mintea: „...oameni aceștia se împotrivesc adevărului, ca uni ce sunt stricați la minte și osândiți în ce privește credința.” (2Tim. 3\8) Înainte de a se strica gândurile, s-a stricat mintea. Iar înainte de a se strica mintea, s-a stricat învățătura (hrana): „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu cum fac cei mai mulți, ci vorbim cu inimă curată din partea lui Dumnezeu - ca înaintea lui Dumnezeu.” (2Cor. 2\17)

În concluzie: Sănătatea omului lăuntric (mintea) este tot atât de importantă, sau chiar mai importantă ca sănătatea omului din afară (trupul) Este bunul cel mai mai prețios. Din păcate mulți nu vor să o mai prețuiască. De aceea sunt mulți neputincioși, bolnavi și nu puțini dorm. ( O soră din biserica noastră se ruga permanent: ”Doamne ține-mi mintea cuminte”!

Dar e nevoie și de contribuția ta...

Fiți binecuvântați!

        

Să nu vi se tulbure inima!

           Uneori îi compătimim pe cei ce au tulburări mintale. Este vizibil cum își pierd liniștea și devin irascibili. Asociem tulburările mintale cu unele boli psihice, dar scăpăm din vedere că tulburarea este specifică oricărui om. Poate spune cineva că nu a trecut prin această stare? Nu cred...

Dar ce înseamnă tulburare?

Nu este nevoie să consultăm dicționarul pentru a înțelege că tulburarea înseamnă ceva lipsit de limpezire. Discutăm aici de tulburare psihică ce se manifestă printr-o stare de neclaritate, incertitudine. confuzie.

Mintea poate fi asemănată cu un vas cu apă curată. Ori cât ai agita vasul ea rămâne neschimbată. Curăția și implicit limpezirea se păstrează câtă vreme vasul este închis. În cazul în care l-ai deschis în mod inevitabil și de multe ori invizibil, pătrund în interior particule străine ce favorizează tulburarea. Imaginați-vă acum că mintea este închisă și deconectată de lumea exterioară doar câtă vreme trupul este în stare adormită. În momentul în care ne trezim s-a deschis și mintea. Prin intermediul ochilor și a urechilor. mintea este invadată cu tot felul de informații.                                                                            Orice informație ce nu este compatibilă cu felul nostru de gândire produce tulburare. Ea poate fi una ușoară sau una gravă în funcție de situația creată. 

Cea mai mare tulburare consemnată în Biblie a fost determinată de vestea adusă de magi împăratului Irod despre „Împăratul de curând  născut a iudeilor”, cât și dorința lor de a i se închina. „Când a auzit împăratul lucrul acesta, s-a tulburat mult și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.” (Matei 2\3) Ar fi putut să ignore. dar vestea nașterii unui alt împărat, cât și dorința magilor de închinare înaintea unui prunc erau informații incompatibile cu felul său de gândire. Dar să revenim la viața noastră cotidiană. De câte ori veștile ce au ajuns la urechea noastră nu a produs tulburare? Fie că cineva drag a fost diagnosticat cu o boală, fie a fost implicat într-un accident, sau a plecat la cele veșnice. (Tatăl meu a murit la vârsta de 74 de ani. Nu a fost niciodată bolnav. Seara s-a așezat în pat pentru somn și a făcut infarct. Nu are rost să încerc să vă explic cât de mult m-a tulburat vestea aceasta neașteptată în toiul nopții...)

Nu trebuie să surprindă faptul că deși le-a cerut ucenicilor Săi să nu fie tulburați, Isus - Fiu de Dumnezeu s-a tulburat în câteva împrejurări. Da, tulburarea este iminentă, dar este important de observat care sunt factorii ce produc tulburarea și care este frecvența lor. Domeniul spiritual în care ne găsim este și el o sursă în plus de tulburare dacă nu suntem  suficient de vigilenți. Însă în acest domeniu mijloacele sunt bine definite, iar din moment ce Isus a cerut ucenicilor Săi să nu accepte tulburarea înseamnă că există o posibilitate de a fi blocată.        În biserica primară sursa multor tulburări  era învățătura. Fără o doctrină scrisă era dificil, dacă nu chiar imposibil de procesat avalanșa de învățătură de la vremea respectivă. Apostolul Pavel mâhnit de apariția multor învățători falși a rostit cuvinte grele: „Schilodească-se o dată cei ce vă tulbură...” iar Biserica din Roma îi recomandă: „Vă îndemn fraților să vă feriți de cei ce fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care ați primit-o,” Recomandarea nu întârzie: „Depărtați-vă de ei!” (Ro,.16\17) Acum când avem la îndemână Sfânta Scriptură, mintea noastră nu mai poate fi tulburată de nici o învățătură, ci doar ne poate nemulțumi. Atât... (Eram în una din zile într-o Biserică în care un predicator vorbea cu patos încercând să explice de ce interzice Dumnezeu băutura și tutunul: Sufletul omului este sângele. Alcoolul și tutunul pătrund în sânge și fac imposibilă mântuirea lui. Înseamnă că este necesar ca Dumnezeu să dețină un purgatoriu - un laborator pentru dializa sângelui - m-am gândit eu în timp ce vorbea. Dar cum. sângele este sufletul omului? Pentru el slujim? Noi am citit deja:  carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu.) Sigur că exemplul acesta și multe alte asemănătoare cu acesta ne pot nemulțumi, dar nici într-un fel tulbura.

O altă sursă de tulburare sunt duhurile de ceartă. Ele au menirea să agite „apa” iar dacă este amestecată cu un bulgăraș de pământ (fire pământească) tulburarea este imposibil de evitat. Cine poate ieși dintr-o ceartă cu mintea limpede? Tocmai de aceea Iacov avertizează: „Căci acolo unde este duh de ceartă este tulburare și tot felul de fapte rele.  (Iacov 3\16) Așadar: tulburarea poate atrage după sine o mulțime de fapte negative. Poate că ar trebui să amintim aici că stările de tulburare diminuează capacitatea de discernere. Este mai ușor de pescuit în ape tulburi, decât în ape limpezi. Duhurile rele știu lucrul acesta, tocmai de aceea aruncă momeala: să tulbure apa... Mai târziu când mintea se limpezește apar și părerile de rău, însă săgețile au fost aruncate și nu mai pot fi întoarse din drum...

O altă sursă de tulburare sunt lăstarii de amărăciune ce provin din firea pământească. E suficient  puțin aluat ce dospește toată plămădeala. Parte destul de mare din faptele firii pământești menționate de apostolul Pavel, atrag atenția asupra apariției corpurilor străine: vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele s.a.m.d. Toate aceste manifestări  firești sunt surse de tulburare și de întinare.                                                                                                        Soluția: Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut.” (Evrei 12\16) Totdeauna, când se amestecă firescul cu duhovnicesc - rezultă starea de tulburare.

Care este soluția?

Ea este exprimată în același context: ”Aveți credință în Dumnezeu, aveți credință în Mine!” - a cerut Isus ucenicilor Săi. Credința în Dumnezeu este cea ce poate aduce liniște sufletească pentru fiecare când este tulburat. Iar credința nu-i doar un simplu crez, ci e forță ce te propulsează pe o treaptă superioară numită încredere. (Evrei 11\1) Atunci împrejurările vieții tulbură frecvent mintea noastră să ne prindem  de ancora credinței cu gândul la promisiunea lui Dumnezeu:                                                                  „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră. În seninătate și încredere va fi mântuirea voastră.” (Isaia 30\15)

Fiți binecuvântați!