Nebunia crucii

             Zelul apostolului Pavel manifestat în slujirea la care a fost chemat, a fost considerat de către unii din biserica din Corint, specific unui nebun. (2Cor 11/19)  Este surprinzător că apostolul nu respinge această etichetă, ci dimpotrivă, recunoaște că este nebun pentru Hristos și cere „să sufere puțintică nebunie din partea sa.”

Dar înainte de a intra în subiect, este bine să definim ce înseamnă „nebun”?

Din punct de vedere omenesc, expresia „nebun” îi este atribuită unui bolnav mintal, fără discernământ, sau cu discernământul diminuat. Din punct de vedere spiritual, „nebun” scoate în evidență alte stări ale minții: de la lipsa totală de înțelepciune duhovnicească,  se face  trecerea în cealaltă extremă - la  starea ce seamănă cu unul „ieșit din minți” (2Cor.11/23)   numită în termeni religioși, extremism sau fanatism. „Pe când vorbea el astfel ca să se apere, Festus a strigat cu glas tare: Pavele ești nebun. Învățătura ta cea multă te face să dai în nebunie.” (Fapte 26/24)

Prima categorie sunt cei lipsiți de judecată duhovnicească: „Nebunul zice în inima lui: Nu există Dumnezeu.” (Ps 14/1)Cei ce neagă existența lui Dumnezeu sunt considerați  „nebuni”, deși din punct de vedere pământesc pot fi intelectuali. Apostolul Pavel folosește la rândul său alt termen și îi consideră „fără minte”. (Tit 3/3) Astfel de nebuni nu pot sta în preajma ochilor lui Dumnezeu. Totuși, înțeleptul Solomon constată că există remediu pentru această categorie și chiar le recomandă: „Învățați-vă minte proștilor și înțelepțiți-vă nebunilor!” (Prov. 8/5) 

A doua categorie sunt cei au avut înțelepciune duhovnicească, ce a determinat cunoașterea lui Dumnezeu, dar „S-au fălit că sunt înțelepți și au nebunit.”(Rom 1/22)  Această categorie de nebuni nu trebuie căutată în lume, deoarece ea se găsește peste tot în adunare. Nu știu dacă nu cumva trebuie să fim atenți la „nebunii” de lângă noi. Însuși Dumnezeu deplânge decăderea morală a propriului Său popor și afirmă generalizând: „Poporul Meu este nebun” - care îi sunt manifestările? „sunt fără minte și lipsiți de pricepere, sunt meșteri să facă răul și nu știu să facă binele.” (Ier. 4/22) În momentul în care mentorul bisericii din Corint constată că s-au făcut greoi la pricepere și nu înțeleg cel mai elementar raționament privitor la înviere, el este determinat să li se adreseze corespunzător: „Nebun ce ești...”

A treia categorie de „nebuni” (printre care ar trebui să ne găsim și noi) sunt cei ce au acceptat „nebunia propovăduirii crucii”. „Căci, întrucât lumea cu înțelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu prin înțelepciunea lui Dumnezeu, El a găsit cu cale să mântuiască pe credincioșii prin nebunia propovăduirii crucii.” Dar ce înseamnă „nebunia crucii”? Sunt stări extreme și inexplicabile: Imaginați-vă acum un Fiu de Dumnezeu ce părăsește slava Cerului pentru a lua chip de om și nu doar atât: flămând, însetat, disprețuit, batjocorit, părăsit și în final omorât. Și-a asumat cel mai mare risc ce nici un păstor pământesc nu l-ar face lăsând 99 de oi pe islaz, mergând după cea rătăcită. Imaginați-vă acum lucrători ce au părăsit  vama  și au hotărât să meargă după un om ce le-a spus: „vino după mine”! fără să-i ceară identitatea, sau fără să-L întrebe de beneficiile  urmării Sale? Învățăturile promovate  au uimit întreaga audiență: Cât de dezamăgiți probabil au rămas  ucenicii când au auzit învățăturile ce nu se potrivea cu felul lor de gândire: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău, ci oricui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina lasă-i și cămașa. Celui ce-ți cere, dă-i și nu-i întoarce spatele. Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc...” (Matei 5/39-44)

Așadar, asemenea cerințe ce fac parte din „nebunia crucii”, sunt imposibil de procesat de mintea omenească limitată și aparent imposibil de aplicat în viața practică. Și dacă totul s-ar limita aici, dar constatăm pe măsură ce pătrundem în această nouă lume că rigorile crucii sunt abia la început - o „lume” complet diferită de cea în care ne găsim. Aici ni se cere să ne bucurăm în necaz - cea ce trebuie să recunosc că n-am reușit să ating această performanță.  Unii au fost lăudați când au primit cu bucurie răpirea averii. Deși nu am avere, nu pot să spun că m-am bucurat atunci când am avut o pierdere. Dar nebunia crucii continuă când îi fericește pe cei ce plâng și le cere bucurie celor ce vor fi ocărâți, prigoniți și se vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate despre ei. (Matei 5/4,11,12)

 Da, nebunia crucii  înseamnă să socotești toate lucrurile ca pe un gunoi, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos.” (Cu ani în urmă - imediat după Revoluția din 89, am ascultat mărturia unui om întors la Dumnezeu pe timpul comunismului: „Lucram ca inginer într-o mare întreprindere de stat. Conduceam jumătate din unitate. Când m-am hotărât să-L slujesc pe Dumnezeu, comuniștii m-au dat afară din serviciu și m-au trimis pe șantier. Am ajuns să lucrez într-o echipă de zugravi decăzuți moral. Toți cunoscuții spuneau că am înnebunit. Dar ei nu știau că așa se manifestă nebunia crucii lui Hristos...”) Au fost și oameni ce au refuzat să poarte „crucea” fiind doar interesați de moștenire. Tânărului bogat i s-a părut o absurditate când i s-a cerut: „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, apoi vino ia-ți crucea și urmează-Mă.” (Marcu 10/21) Oare ce om - s-a gândit bogatul în sinea lui - ar fi dispus să-și dea averea pe o cruce?

Deschizând Noul Testament, găsim descris chiar de la început   dorința unor oameni de a se deplasa la Ierusalim să se închine înaintea unui prunc. Am putea să întrebăm: cum să te închini înaintea unui prunc? Dar nu aceasta este nedumerirea, ci deplasarea lor de la capătul pământului, o călătorie ce s-a desfășurat ca timp pe parcursul a doi ani. Adică pentru o singură închinare să străbați mii de kilometri? Imaginați-vi-l acum și pe famenul Etiopian, om cu influență și cu mare putere la împărăteasa Etiopiei ce s-a deplasat la Ierusalim pentru închinare. 4000 de Kilometri parcurși într-un car de unul singur. Ce primejdii a înfruntat demnitarul acesta când ar fi putut să-și petreacă timpul liber altfel...! Oricât ai fi de lucid și ai încerca să raționezi procedeul acestor oameni, este imposibil de înțeles. Mintea noastră limitată te poate duce foarte ușor într-o direcție greșită, punând sub semnul întrebării veridicitatea acestor istorisiri biblice.                                                                  

 Apostolul Pavel face afirmații pe care noi nu le putem face și nici n-am vrea să fie făcute în dreptul nostru: „Noi suntem nebuni pentru Hristos - voi înțelepți în Hristos.” Cum s-a ajuns aici?                        Până în clipa aceasta suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre, când suntem ocărâți, binecuvântăm, când suntem prigoniți răbdăm, când suntem vorbiți de rău, ne rugăm.                                                                                     Până în ziua de astăzi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.” (1Cor. 4/ 10-13) Numai un om „nebun” acceptă această să coboare atât de jos.  Dar nu-i ușor... 

În concluzie: „...întrucât lumea cu înțelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu și înțelepciunea Lui, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii.” (1Cor.1/21) Aceasta a fost hotărârea Sa...

Fiți binecuvântați!         

„... cu împietrirea inimii tale care nu vrea să se pocăiască...”

                 Încă din Vechiul Testament aflăm  dorința lui Dumnezeu cu privire la făptura mâinii Sale - omul: „Pe viața Mea zice Domnul că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască.” (Ezec. 33/11) Astfel, Dumnezeu a pus la dispoziția omului „spațiul” necesar ca el să întoarcă din căile sale ce i se păreau bune, dar care duceau inevitabil la moarte. Însă omul a refuzat. Misiunea  prorocilor împuterniciți de Dumnezeu să-i recomande omului întoarcerea, a eșuat: „...pe unul l-au bătut, pe altul l-a omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi și i-au primit la fel.” (Matei 21/36)

Soluția a fost aparent găsită: „La urmă a trimis pe fiul său zicând: Vor primi cu cinste pe fiul meu. Dar ei au pus mâna pe el, l-au scos afară din cetate și l-au omorât.”  Cu toate acestea dorința lui Dumnezeu rămâne neschimbată, iar chemarea Sa la întoarcere este valabilă și-n ziua de astăzi: „Domnul are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” (2Petru 3/9)

Dacă aceasta este dorința lui Dumnezeu, de ce totuși oamenii refuză să se pocăiască?

Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu are răspuns și la această întrebare formulat într-o singură frază: „Veți auzi cu urechile voastre și nu veți înțelege, veți privi cu ochii voștri și nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu și să fie vindecați.” Din acest citat reiese că întoarcerea este imposibilă din pricina unor „mădulare” iresponsabile: ochi, urechi, inimă -   ele devenind nefuncționale deoarece „...și-au pierdut orice pic de simțire și s-au dedat la desfrânare și săvârșesc cu lăcomie orice necurăție.” (Efes. 4/19)

Vinovate de neputința omului de a se pocăi sunt în primul rând „urechile”, ce sunt întoarse de la adevăr și îndreptate spre istorisiri închipuite. În acest context ele nu pot deosebi glasul Păstorului de șoaptele celui rău. Ele nu aud bătăile Duhului Sfânt, ce folosește Cuvântul și bate la inima oricărui muritor. (Apoc.3/20) Dar sunt  fericite  urechile care aud. Ele aduc beneficii celor ce le au deschise: „...doi orbi ședeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus și au început să strige: Ai milă de noi Isuse, Fiul lui David.” El nu L-a văzut, dar a auzit... Datorită  „urechilor”, au fost vindecați întâi ochii, apoi inima - întru-cât ni se spune că au mers pe drum după Isus. Tocmai de aceea Isus în cuvântările Sale făcea apel și striga: „Cine are urechi de auzit să audă!” Nu-i totul să ai urechi și nu-i totul nici chiar să auzi, întrucât suntem atenționați să luăm seama cum auzim. E foarte posibil auzul să nu-ți fie de nici un folos: „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima Lui.” (Matei 13/19) Intrarea s-a făcut  pe o ureche, iar ieșirea pe cealaltă, rămânând  sărac, orb și gol.

„Ochii” sunt și ei cauza ce determină nepocăința oamenilor, deoarece sunt lipsiți de vedere... Da, „au ochi, dar nu văd.” Este posibil să fie afectați de o boală sau chiar s-a ajuns la orbire. Dar ce ar trebui să vadă? „bunătatea lui Dumnezeu care îndeamnă la pocăință.” (Rom. 2/4) Nu discutăm aici de ochii fizici, ci de „ochii inimii” pentru care  apostolul Pavel s-a rugat să fie luminați pentru a pricepe care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei Lui.” (Efes. 1/18)Cât de important este ca lumina să pătrundă în mintea omului prin intermediul ochilor!  Numai că mintea necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei pe fața lui Hristos.” (2Cor. 4/4) Scopul venirii Mântuitorului în lumea noastră a avut o mare legătură cu ochii: „Eu am venit în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să ajungă orbi.” (Ioan 9/39)                                                                                                                                                                 Cine trebuie să determine pocăința oamenilor: bunătatea, sau asprimea lui Dumnezeu, deoarece fiecare om este îndemnat să privească  ambele  trăsături divine: „Uită-te la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut și bunătate față de tine, dacă rămâi în această bunătate...” Orice tată  și-ar dori ca copilul său să fie ascultător ca urmare a bunătății sale. În caz de împotrivire, fiindcă tatăl îi dorește binele este nevoit să acționeze cu asprime Și una și alta sunt trăsături benefice pentru viața unui copil. Cum ne putem verifica dacă vederile noastre sunt bune? Urmărind  dacă credința noastră are angrenate în spatele ei alte virtuții creștine: fapta, cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de frați, iubirea de oameni.” (2Petru 1/5,6,7)În caz contrar diagnosticul este stabilit: „cine nu are aceste lucruri este orb...” 

Inima împietrită este principală cauză ce îi împiedică pe oameni să se pocăiască: „dar cu împietrirea inimii tale care nu vrea să se pocăiască...” Nu doar că nu vrea, dar nici nu poate, deoarece o inimă de piatră și-a pierdut orice simțire și nu mai reacționează în nici un fel. Dar Dumnezeu a făcut o promisiune celor interesați: „Voi lua din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă de carne.”(Ezec. 11/19)

Inima de piatră nu poate fi modificată și nici prelucrată în vreun fel. Este inima care îți permite să mergi la Biserică, să te botezi în apă, să cânți și să te rogi, dar nu vrea să se pocăiască (Rom. 2/5) Este „stânca” pe care cade sămânța bună - Cuvântul lui Dumnezeu - ține până la o vreme și se leapădă de el fără să-l înfăptuiască.  

În Evrei 3/13 ni se spune cauza ce determină împietrirea inimii: „Nici unul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.”

(Un creștin a fost întrebat într-o împrejurare: „De ce la voi în adunare sunt oameni care nu dau nici  o dovadă că sunt creștini? Fiindcă se găseau pe malul unei ape, creștinul a luat din apă o piatră, a spart-o în două, apoi a întrebat la rândul său: Este în această piatră vreo picătură de apă? Nu, a răspuns celălalt. Creștinul a continuat: Ei vezi, piatra aceasta stă aici în apă de 20 - 40 - 70 de ani și n-a intrat în ea nici o picătură de apă. Tot așa și la noi, sunt oameni care au stat pe băncile adunării 30 - 40 - 50 de ani, sau poate chiar toată viața, dar „apa” care este Cuvântul, n-a pătruns niciodată în inima lor pentru a le schimba viața.”)

În aceste  condiții este absolut necesar un „transplant de inimă”. Dumnezeu a promis prin proorocul Ezechiel că va da tuturor celor interesați în locul „inimii de piatră o inimă de carne”. Primul care a avut parte de o asemenea „donație” a fost împăratul Saul. În urma acestui „transplant”, Saul a devenit un alt om. 

Concluzie: Chiar dacă ochii ar vedea, urechile ar auzi, dacă inima rămâne rea și necredincioasă, ne va despărți pentru totdeauna de Dumnezeul cel viu, deoarece ea hotărăște destinul nostru veșnic. Este necesar să ne rugăm Domnului ca și împăratul David: „Doamne, cercetează-mi inima și cunoaște-mi gândurile, vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei”!

Dacă neprihănirea voastră, nu întrece...”

              Cuvântul „neprihănire” este intens folosit în limbaj biblic, și mai puțin  în limbajul cotidian.  Totuși, el are o semnificație deosebită în procesul mântuirii omului, tocmai de aceea ne-am oprit în dreptul său.

Dar este bine să stabilim: ce înseamnă neprihănire și cum o putem defini?

Cuvântul neprihănire provine din originalul grecesc „dikaio”, un cuvânt folosit cu referire la justiția divină,  însemnând într-un sens mai larg : drept, fără vină, just. Cel ce a fost numit „Neprihănitule Tată” este îndreptățit să primească  aceste calificative, dar oare ar putea fi puse și în dreptul omului aflat într-o  stare critică în urma  derapajului moral? „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânță de nelegiuiți, copii stricați. Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiți din ce în ce mai rău.”? (Isaia 1/4,5) Cum ar putea un asemenea om sau popor, să fie scos nevinovat (drept), din moment ce dreptatea lui Dumnezeu este descrisă astfel: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, plin de bunătate și credincioșie, iartă fărădelegile și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat, drept nevinovat...” (Exod. 34/6,7)

Da, poporul iubit de Dumnezeu cufundat în nelegiuire urma să  fie sortit pedepsei divine. Exista un acuzator ce invoca în permanență nevoia de justiție în aplicarea pedepsei capitale. Însă Marele Judecător dă un verdict ce a rămas istoric: „Eu  nu văd nici o nelegiuire în Iacov, nu văd nici o răutate în Israel.” (Num. 23/21)                                                                                                                                           Cum s-a ajuns aici? Unde era nelegiuirea lui Israel?   „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele ca o ceață, întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat ” (Isaia 44/22)

Cum s-a realizat acest obiectiv?

„Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El...” În acest mod toată vinovăția noastră a trecut asupra Sa, ca noi să fim socotiți nevinovați (neprihăniți), să fim liberi, având cugetul curat că vina noastră a fost ispășită de cineva în locul nostru, iar noi am fost grațiați. „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Însă nu oricine poate beneficia de această grațiere și îndreptățire, ci doar cei ce cred că această ispășire a fost o realitate și îi sunt recunoscători: „Pe El, Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie prin credința în sângele Lui o jertfă de ispășire ca să-și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vedere păcatele dinainte, pentru ca în vremea de acum să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” (Rom. 3/21-26) Înțeleg de aici că neprihănirea este oferta lui Dumnezeu față de noi, neprihănire ce se capătă prin credință și nu prin fapte. Pentru a putea face diferența Isus a dat o pildă în care este descrisă atitudinea unui fariseu înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, curvari, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc și dau zeciuială din toate veniturile mele.” Să urmărim acum și atitudinea unui vameș ce era conștient de vinovăția sa: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul.” Când a fost evaluată  neprihănirea celor doi oameni, cine a primit îndreptățirea? „Vă spun că mai degrabă s-a întors vameșul neprihănit, decât fariseul acesta.”

Da, înțeleg acum și mai bine că recunoștința și pocăința fac posibilă intrarea în posesia neprihănirii: „Tot așa vă spun că va fi mai mare bucurie în cer, pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” Tocmai în acest sens a fost scrisă avertizarea: ”Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” Dar în ce constă „întrecerea”? Neprihănirea dobândită de noi a fost posibilă prin credința în  Răscumpărătorul sufletelor, pe când neprihănirea fariseilor, cât și a multora din vremea de acum, se bazează pe propriile lor fapte - considerându-se buni și merituoși. Însă să nu scăpăm din vedere faptul că pe lângă cei răi ce au fost siliți să intre în odaia de nuntă, au fost siliți să intre și cei buni. Cei buni au considerat că ei nu au nevoie de haină de nuntă (neprihănirea) ce se găsea în garderoba aflată la „Ușa” de la intrare și că propria neprihănire este suficientă. În acest mod, „...pentru că n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.” Apostolul Pavel insistă cu explicațiile pe această temă: „Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Ce simplu și frumos! „Avraam la crezut pe Dumnezeu pe  cuvânt și aceasta i-a fost socotit ca neprihănire.” Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu. Lucrurile se schimbă în momentul în care suntem priviți prin prisma neprihănirii Domnului Isus. Nu va fi posibilă trecerea de judecata lui Dumnezeu în baza faptelor noastre, aparent bune, ci trecerea va fi posibilă, doar dacă am trăit „în faptele bune pregătite  de El, ca noi să umblăm în ele.” (Efes. 2/10) La întrebarea pusă de David cu privire la cine sunt cei ce vor locui în cortul lui Dumnezeu, a primit un răspuns interesant, ce ar trebui să ne pună pe gânduri: „Cel ce umblă în neprihănire.” Este mai mult decât ați însuși neprihănirea Sa. Este trăirea în fiecare zi în ea. 

Ce înseamnă aceasta? 

„Cine trăiește în neprihănire, este neprihănit, cum El însuși este neprihănit. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu de copiii diavolului.  Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este de la Dumnezeu...” (1Ioan 3/7,10) 

Concluzie: Eram pasibili de pedeapsa veșnică datorită dreptății lui Dumnezeu. Însă El a hotărât să-și trimită propriul Fiu să ia întreaga vină asupra Sa și să se roage pentru iertarea celor vinovați. (Isaia 53/12) Prin credința în El, noi să fim socotiți neprihăniți. Dar să nu scăpăm din vedere termenul adesea folosit: „socotit neprihănit” și nu neprihănit de drept. Cum s-a făcut socoteala? Omul despărțit de Dumnezeu este „nimic” (0) Ioan 15/5. Dar atunci când îl punem pe Cel ce este „Numărul Unul” înainte, rezultă o lucrare de 10(zece) „Dumnezeule, ...ai milă de mine păcătosul” Rezultatul: socotit neprihănit. Omul împreună cu Dumnezeu este 10: „În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele, ce erau în toată împărăția.” (Daniel 1/20)     

Deși  mântuirea finală se va realiza prin harul lui Dumnezeu, trebuie să conștientizăm că este important și aportul nostru: „Să ne bucurăm și să ne veselim căci a venit nunta Mielului, soția Lui s-a pregătit. Și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire. Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților.” (Apoc. 19/7,8)

Fiți binecuvântați!

Ce este înțelepciunea duhovnicească?

             Ințelepciunea duhovnicească este cea mai înaltă formă de înțelepciune. Nu poate fi amestecată  cu cea pământească - dobândită în școală, și nici cu înțelepciunea firească, dobândită ereditar, ea fiind de origine divină, venită de „Sus” prin intermediul Duhului Sfânt: „Le-ai dat Duhul Tău cel bun ca să-i faci înțelepți...” (Neemia 9/20)  Cei lipsiți de această înțelepciune,  sunt numiți „fără minte” (Tit 3/3) - indiferent de pregătirea lor pământească.

Dar cum o putem defini?

 Înțelepciunea duhovnicească este „lumina” răspândită de Dumnezeu. Este ca și cum ai rătăci multă vreme într-o pădure întunecată, dar în cele din urmă ai dat de o poieniță luminată de razele soarelui și sufli ușurat că din acel loc ai găsit drumul spre casă... Pe paginile Bibliei este descrisă povestea unui om ce pretindea că este înțelept, dar nu conștientiza că era într-o stare cumplită de rătăcire până într-o zi când „...a strălucit o lumină din cer în jurul lui.” (Fapte 9/3) Lumina aceasta a pus capăt rătăcirii sale...

Dar care este rostul acestei înțelepciuni și cum cunoaștem dacă o deținem? 

Când omul este preocupat cu întrebările despre Dumnezeu, este dovada faptului că este atins de această înțelepciune. Înțelepciunea îl determină pe om să pună întrebarea: „Cine ești Tu Doamne?”          Ce întrebare adâncă! Este o sămânță ce a încolțit și a dat naștere unei dorințe de cunoaștere.                              Așadar: înțelepciunea duhovnicească  nu se evidențiază prin oratorie - spunând multe, ci se evidențiază prin interes de cunoaștere. Cel ce nu are întrebări este o dovadă că nu-l interesează să cunoască. Este bine de știut: „Cariera” Mântuitorului n-a început  cu predicare, ci cu întrebări puse cărturarilor din Templu încă de la vârsta de 12ani, în scopul cunoașterii: „L-au găsit în Templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări.” (Luca 2/46) Tocmai acest obiectiv dorește apostolul Pavel să-l atingă și cei din biserica din Efes, când se roagă pentru ei:                         „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru  Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoaștere Lui și să vă lumineze ochii inimii...” (Efes. 1/17)                                Așadar: Înțelepciunea este  legată de cunoaștere...  Numai că această cunoaștere este posibilă într-un anumit context.  Tatăl este cunoscut în toate detaliile de copiii săi, dar numai de copiii ce locuiesc în aceeași casă cu el. Cei ce locuiesc la „căminul de copii” poate că au multe informații despre tatăl lor dar nu-l cunosc... Cunoașterea se realizează totdeauna în intimitate și înseamnă mai mult decât informații.  (Doi ucenici mergeau pe drum alături de Domnul, dar nu l-au cunoscut. Au început cu întrebările și au sfârșit să-L cunoască când au stat împreună în părtășie la aceeași  masă. Ce lecție frumoasă!) Aici în părtășie poate fi cunoscut cel mai bine.  Îi cunoști bunătatea, dar îi cunoști și asprimea, îi cunoști dragostea, îi cunoști cerințele - îi cunoști caracterul. Iar cunoașterea înseamnă viață veșnică. (Ioan 17/3)

Această înțelepciune te va umple cu siguranță de cunoștință (cunoaștere) în relația cu Dumnezeu.             Apostolul insistă cu rugăciunea în acest domeniu și pentru alte biserici. Iată ce scrie bisericii din Filipi:  „Și mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult prin cunoștință, datorită priceperii, ca să deosebiți lucrurile alese...” (Filip. 1/9)  Pentru aceasta ai nevoie de o inimă aleasă. În caz contrar „sunt mulți între voi care nu cunosc pe Dumnezeu, spre rușinea voastră o spun.” Scriptura ne vorbește de oameni ce au atins această performanță - cunoscându-L,  dar au căzut în altă extremă: „S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit...”  Dar ce fel de înțelepciune au avut acești oameni căzuți? Tocmai această înțelepciune de care vorbim, întru-cât ni se spune:  „fiindcă măcar că (au fost înțelepți)și L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat...” Din ce cauză? N-au continuat până la capăt - păstrându-L  în cunoștința lor. (conf. Rom. 1/28) Ce pericol...!

După ce am dobândit cunoștință (cunoaștere) care înseamnă mai mult decât „a ști”, următorul pas care ar putea fi?                                                  

 „De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste lucruri nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Sale, prin orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească, pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul...” (Col.1/9)                                                Purtarea - ce înseamnă latura aplicativă. Tocmai aceasta dorește să spună și Iacov în epistola sa când vorbește despre înțelepciune. Se pare că și el a întâlnit frați ce se pretindeau înțelepți, dar la nivel doar teoretic și ca atare este determinat să lanseze întrebarea: „Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” Așadar purtarea ca rezultat al înțelepciunii duhovnicești este vitală pentru fiecare creștin.   Nu le-ar fi de nici un folos copiilor să știe că tatăl lor are o ținută morală înaltă, iar purtarea lor să nu fie într-un „chip vrednic” de tatăl. 

Dar de unde știm noi dacă deținem această înțelepciune? Cum ne putem verifica? 

Înțelepciunea de Sus are propriile sale rezultate (roade)  făcându-se vizibile. Cel ce o deține este curat, pașnic, blând, ușor de înduplecat, plin de îndurare, plin de rod bun, nepărtinitor, nefățarnic. (Iacov 3/17)   Totul se dovedește cu fapta. În caz contrar ajungi în altă extremă: „Ei se laudă căci cunosc pe Dumnezeu, dar cu fapta îl tăgăduiesc...” (Tit 1/16) Ori cât de bune ar fi notele la partea teoretică, dacă nota de la purtare este scăzută, înseamnă că ai fost un copil „problemă”...

În concluzie:  Ni se cere să fim înțelepți deoarece doar fecioarele înțelepte au intrat în odaia de nuntă. Înțelepciunea vine la pachet cu toate nevoile noastre. Nu trebuie să ne îngrijorăm de nevoile spirituale, deoarece înțelepciunea  ne va spune care sunt lipsurile noastre. Noi doar trebuie să o cerem în caz căci constatăm lipsa ei și Cel ce este sursa înțelepciunii promite că ne va da-o și vom deveni înțelepți. Înțelepți în ce privește binele și proști în ce privește răul. Da binele se învață făcut în școala lui Dumnezeu: „Învățați-vă să faceți binele, încetați să faceți răul.” Lipsiți de înțelepciunea lui Dumnezeu, binele va înceta să mai fie învățat și practicat. Este un adevăr rostit chiar de gura lui Dumnezeu: „Poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaște, sunt niște copii fără minte și lipsiți de pricepere, sunt meșteri să facă răul, dar nu știu să facă binele.” (Ier. 4/22)

Ce descriere nepotrivită pentru un popor numit: „al Domnului”!Poate astăzi nu-i la fel și nu se potrivește descrierea . Eu cred despre poporul Domnului căci e format  doar din oameni înțelepți. 

Iar înțelepții vor fi mântuiți și vor străluci într-o zi ca strălucirea cerului. (Dan.12/3)                              Să ne ajute Domnul să ne găsim și noi printre ei...

Fiți binecuvântați!