Scopul darurilor spirituale

                Înainte de a intra în acest subiect atât de discutat și chiar controversat, este bine să definim ce înseamnă „dar”?

 Din punct de vedere omenesc, darul este un obiect pe care îl primim, sau îl oferim  în mod gratuit,  din dragoste sau simpatie  pentru  cineva. De regulă darul nu se cere, ci este o acțiune voluntară. Consider (și nu greșesc dacă spun) că un lucru cerut, nu mai poate fi considerat „dar”, ci este o facere de bine, chiar dacă este oferit gratuit.. Urmărind itinerarul biblic, constatăm că din punct de vedere spiritual  definiția pentru „dar”este aceeași:

Mântuirea noastră a fost posibilă datorită faptului că Dumnezeu Tatăl a hotărât să ne-o dăruiască, fără să contribuim cu nimic și fără să ne coste ceva: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Pentru a intra în posesia acestui dar, Tatăl l-a dăruit pe însuși Fiul Său ca prin El  mântuirea să ajungă la noi.  Apostolul Pavel mulțumește pentru acest dar prețios: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său nespus de mare.” (2Cor. 9/15)

Așadar:  Nu noi am cerut ca Isus, Fiul lui Dumnezeu să vină în lumea noastră, ci Tatăl l-a trimis ca „dar” din dragoste pentru oameni, iar El a acceptat să vină... La rândul Său. Fiul l-a trimis ca dar pentru omenire pe Duhul Sfânt: „ dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, dar dacă mă duc vi-L voi trimite.” Deci. nu noi am cerut ca Duhul Sfânt să coboare pe pământ și să continue lucrarea de mântuire,  ci Fiul l-a trimis în urma promisiunii făcute,. (Ioan 16/7b)  Cu prilejul predicii ținută în fața mulțimii, apostolul Petru le-a vorbit despre făgăduința primirii darului Sfântului Duh.  Singura condiție cerută a fost pocăința, apoi El va fi dăruit  pentru că a fost făgăduit ( promis) Ioel 2/28.  De unde totuși a apărut învătătura precum că trebuie cerut? Dar pe celelalte daruri primite, le-ai cerut? Ce dar ai primit ca rezultat a cererilor tale? Am spus deja că darurile nu se cer, ci doar se așteaptă  în cazul în care au fost promise: „...le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim și să aștepte acolo făgăduința Tatălui...” Este supărător pentru cineva  și lipsit de maniere  să insiste să i se dea darul promis. Poate pentru tine e altfel... Totuși, evanghelistul Luca scrie că Dumnezeu va da Duhul Sfânt celor ce-L cer. Dar am spus deja că un lucru cerut nu mai este un dar făcut de bună voie și din dragoste, mai ales dacă el este rezultatul unor rugăciuni supărătoare. Este bine să știm că scrierile evanghelistul Luca sunt rezultatul documentării sale, el nefiind  de față atunci când Isus a rostit învățăturile. Nici nu are pretenția că pentru cele două cărți scrise de el,  ar fi avut inspirație divină. Ci el mărturisește sincer: „...am găsit cu cale prea ales Teofile după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul...” (Luca 1/3)  Evanghelistul  Matei deține „originalul” învățăturilor lui Isus pe  tema „cererilor” : „Deci dacă voi care sunteți răi știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce i le cer.” (Matei 7/11) Deci Mântuitorul a vorbit despre „lucruri bune” și nu despre Duhul Sfânt. Acum este posibil să înțelegem și mai bine cum au apărut anumite discrepanțe biblice.

La rândul Său,  Duhul Sfânt este înzestrat cu daruri și le împarte  după buna plăcere a voii Sale. „Sunt felurite daruri, dar este același Duh... care dă fiecăruia în parte după cum voiește.”  - scrie  Pavel bisericii din Corint.(1Cor.12/4,11) Deși în această biserică  darurile se manifestau la un nivel ridicat, apostolul  constată că darurile Duhului Sfânt nu i-a maturizat, ei rămânând la „statura de prunci”. Ar fi fost îndreptățit mentorul să le recomande să renunțe la ele dacă nu le-a fost de nici un folos în creșterea lor... Dar nu.  El îi încurajează să fie  doritori de a deține  și mai multe daruri: „Tot așa și voi fiindcă râvniți după darurile duhovnicești, să căutați să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii. 

 Deci   scopul darurilor Duhului Sfânt este zidirea sufletească.                                                                       Ea (zidirea) nu trebuie amestecată cu creșterea. (maturizarea) Acum înțelegem mai bine de ce corintenii n-au crescut - deși erau binecuvântați cu diferite daruri. Pentru creștere este necesar în mod obligatoriu, „lapte” și apoi „bucate tari” (consistente) Evrei 5/14 „Și voi ca niște prunci născuți de curând să doriți laptele duhovnicesc și curat ca prin el să creșteți spre mântuire.”  (1Petru 2/2) Dar care este diferența dintre zidire și creștere ? Zidirea este asemănătoarea cu imunitatea dobândită în urma consumului de vitamine. Dar vitaminele nu pot înlocui alimentele. Laptele rămâne alimentul de bază ce asigură o creștere sănătoasă. Tocmai de aceea, după ce apostolul explică  scopul darurilor, apoi instaurează disciplina în acest domeniu atât de bulversat, le îndreaptă atenția  spre Evanghelie: „Vă fac cunoscut fraților Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o,  în care ați rămas, și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am propovăduit-o, altfel degeaba ați crezut”. (1Cor. 15/1)

Propovăduirea Evangheliei este darul lui Hristos și se găsește  pe lista trimisă de apostol bisericii din Efes , alăturat de darul apostoliei, darul prorociei, a păstoririi și celui de învățător:  „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători.  ...pentru zidirea trupului lui Hristos... până vom ajunge la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.” (Efes. 4/7,11) Tocmai de aceea apostolul  încurajează  pe Timotei să înflăcăreze darul de evanghelist primit  prin punerea mâinilor (2Tim. 1/6) „ ...fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba.” (2Tim. 4/4) Este ușor de observat că darurile enumerate mai sus nu doar zidesc, ci  au menirea de a contribui la creșterea trupului lui Hristos „ca să nu rămânem copii, mânați de orice vânt de învățătură.”

Foarte important: Din punct de vedere pământesc, omul nu poate să-și ducă existența doar pe baza darurilor. Din punct de vedere spiritual lucrurile stau la fel. Totuși apostolul încurajează biserica din Corint să umble (râvnească) și după darurile duhovnicești. Recomandarea nu este adresată unei persoane, ci unei biserici, Deci, biserica în ansamblu trebuie să și le dorească și nu eu să doresc să mi se dea „darul puterea de a face minuni”, deoarece Duhul Sfânt dă cui voiește El și nu cum voim noi. Criteriul după care sunt împărțite darurile (talanții) este puterea fiecăruia. (conf. Matei 25/5) Nimeni nu pune pe umărul unui prunc ce abia se ține pe picioare o greutate de 20 kg. Pe umărul unui prunc, nimic  nu pune Duhul Sfânt ...

Nu putem încheia acest studiu fără să nu spunem că suntem îndemnați să râvnim după darurile cele mai bune. (1Cor. 12/31) Intrând în posesia unor daruri bune și mersul nostru pe Cale va fi îmbunătățit. Dar sunt daruri bune și daruri mai puțin bune? Da, există o listă valorică a darurilor ce începe cu darul înțelepciunii și sfârșește cu darul limbilor și a tălmăcirii limbilor (prorocia) Înțeleg de aici că cel mai prețios dar după care trebuie să râvnească biserica, este darul înțelepciunii. Însa asistăm la o inversare a priorităților: Biserica nu mai râvnește după înțelepciune, ci după limbi și prorocie. Aceiași stare de indiferență era și la credincioșii din bisericile din Efes și Colose contemporani cu Pavel, încât apostolul este determinat să facă el câteva demersuri prin rugăciune: „nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de orice fel de înțelepciune și de pricepere duhovnicească.” (Col 1/9) și pentru cei din Efes se roagă: „...și mă rog ca Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui...” (Efes. 1//17)

De ce este nevoie de darul înțelepciunii?                                                                                         Deoarece înțeleptul va fi un om cu judecată ce va ști să-și chibzuiască bine viața.  Totdeauna înțelepciunea vine la pachet cu toate nevoile noastre spirituale făcându-te un ispravnic înțelept. Toate darurile ar trebui să aibă la bază darul înțelepciunii.

Fiind cel mai prețios dar...

Fiți binecuvântați!

 

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său...”

        „Pilda fiului risipitor” are ca protagoniști, doi fii. Pe marginea „identificării” lor s-a făcut discuții interminabile. Dar oare chiar este necesar să știm, cine erau cei doi fii? Diversitatea de păreri, ne determină să cercetăm  cu atenție Sfânta Scriptură. De regulă, nu trebuie spiritualizat fiecare element dintr-o pildă și chiar ar fi dăunător să facem supoziții pe marginea unor aspecte ce  au fost rostite pentru a formula o pildă, dar fără esență spirituală. Dar în cazul de față „cei doi fii” fac obiectul parabolei rostite de către Domnul Isus. Famenul etiopian a întrebat pe Filip: „Rogu-te, despre cine vorbește  prorocul astfel, despre sine, sau despre altul”? Cine este personajul la care s-a făcut referire?

Este bine de știut că cei doi fii erau evrei și făceau parte din fii Împărăției. „Iar fii Împărăției (fără pocăință), vor fi aruncați afară” Matei 8/12) Dar de ce sunt doi? Din pricina gândirii și a manifestărilor diferite: „Un om avea doi fii. S-a dus la cel dintâi și i-a zis: Fiule du-te astăzi și lucrează în via mea! Nu vreau - a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus  și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: Mă duc, doamne și nu s-a dus.” (Matei 21/28-30)

Deci cine erau cei doi fii?                                                                                                                            Când Isus a rostit aceste cuvinte, ei erau amândoi de față - în caz contrar, cuvintele rostite nu-și mai aveau efectul dorit. Este interesant de observat, că sunt cuprinși într-un singur verset, din același capitol: „Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos, care se pocăiește, decât pentru nouă zeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” - și o resping. (Luca 15/7) Așadar: Fiul cel mic, era evreul ce s-a întors și a primit pocăința, iar fiul cel mare era cărturarii și fariseii ce protestau față de acceptarea păcătoșilor la „masa” părtășiei. Pilda în care Mântuitorul a rostit aceste cuvinte, îi avea de față pe vameșii și păcătoșii interesați să-L asculte, cât și pe cărturarii și fariseii ce cârteau: „Omul acesta primește pe păcătoși...

Între cei doi „fii„ a fost permanent divergențe, datorită reproșurilor aduse de fratele cel mare. Însă „mânia” sa a atins cota maximă atunci când tatăl l-a reprimit din nou la masa părtășiei. Și nu doar atât, dar a alergat înaintea sa, a căzut pe grumazul său și la sărutat mult. Cum să facă un „tată” a cărui ochi nu pot să privească răul așa ceva? Ce l-a determinat pe tatăl să îmbrățișeze un copil îmbrăcat în zdrențe, nespălat (necurat) ce emana un miros neplăcut de porc? Ascultarea fiului, ca răspuns la îndemnul tatălui de a se întoarce (Ioel 2/13), cât și cuvintele de căință: „Tată am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta.” au deschis nu doar brațele tatălui, dar și inima. Aflăm că nu doar tatăl s-a bucurat de întoarcerea fiului, Cerul este în sărbătoare când „fiul” renunță la porci și se întoarce acasă.

Fiul cel mare se întorcea de la „ogor”. El pretindea că „masa„ ce îl așteaptă acasă este pe merit, deoarece vine de la muncă: postește, se roagă, dă zeciuiala, iar pe deasupra este atât de drept, încât n-a călcat niciodată porunca tatălui. Un geniu... Nu vrea să se compromită intrând în casă și să stea la aceiași masă cu fratele său ce și-a petrecut timpul cu „femeile destrăbălate” (lumea). El nu poate fi părtaș la bucuria tatălui său, chiar dacă-i pricinuită de „învierea” fiului său.