„...un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”

         Mesajul îngerului pentru păstorii din preajma Betleemului,  a fost neașteptat: „Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2/11)

Oare ce să fi înțeles păstorii din această înștiințare? Ar fi putut s-o  ignore, dar n-au făcut-o, dimpotrivă, mânați de un interes imposibil de explicat, au hotărât: „Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut de cunoscut Domnul.” Ni se spune că au plecat în grabă ca și când era o urgență ce nu permitea amânare. Au găsit un prunc culcat într-o iesle. „După ce l-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre prunc.” 

Foarte important: Mărturisindu-L pe Mântuitorul, păstorii au fost primii ce au împlinit cuvintele: „...și orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul.” (Fil. 2/11) Despre El și a Sa mântuire discutăm și noi cu prilejul acestui studiu.                                                     Știm deja că scopul unui Mântuitor este de a mântui. Dar de ce este atât de importantă această mântuire? Deoarece toată Scriptura are în esența ei tocmai această mântuire, iar noi suntem chemați să vorbim despre ea în fiecare zi. (Ps. 96/2)

Dar înainte de a vorbi despre ea, este bine să definim, ce înseamnă mântuire?                                    Mântuire înseamnă izbăvire, salvare.                                                                                                       Dar de la ce?                                                                                                                                      Depinde de contextul în care este folosit acest termen. De ex: Iona a făcut referire la mântuire (izbăvire) din pântecul peștelui: „Mântuirea vine de la Domnul.” (Iona 2/10) - cu referire la izbăvirea din situația grea în care se găsea. Există mântuire (izbăvire) de boală: „Rugăciunea făcută cu credință va mântui pe cel bolnav.” (Iacov 5/15) Dar cel mai mult (aproape în totalitate) în Vechiul Testament termenul mântuit face referire la izbăvire de vrăjmași. Poporul evreu a fost și rămâne cea mai asuprită nație de oameni. Au fost sub stăpânirea egipteană, apoi sub cea asiriană, apoi babiloniană, persană și în final cea romană. Speranțele lor s-au legat totdeauna de orice promisiune făcută de sfinții proroci cu privire la un Mântuitor și o zi a mântuirii - dar fără să realizeze că mântuirea vestită nu avea nici o legătură cu vrăjmașii lor.

Însuși prorocii ce au vestit această mântuire nu știau cu exactitate timpul în  care va avea loc și probabil nici la ce anume se referă ea. „Prorocii care au prorocit despre harul ce era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetării și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei când vesteau mai dinainte patimile lui Hristos...” (1Petru 1/10,11) Evanghelistul Luca consemnează că preotul Zaharia în preajma nașterii Mântuitorului s-a umplut de Duhul Sfânt și a prorocit astfel: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat și răscumpărat pe poporul Său și a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura robilor Săi proroci din vechime: mântuire de vrăjmași și din mâna celor ce ne urăsc...” Dar nu era întocmai deoarece îngerul clarifică în ce constă mântuirea: „El va mântui pe poporul Său de păcatele Sale.” (Matei 1/21) A dat greș Zaharia cu această prorocie? Nu. Cel ce a dat greș a fost Luca ce a introdus și cuvintele menționate mai sus în cadrul prorociei, când de fapt prorocia începe ceva mai jos de la vers 76 - cu referire la fiul său Ioan: „Și tu pruncule vi fi chemat proroc a Celui preaînalt...” Dar nici Zaharia n-a interpretat corect profețiile existente în ce privește mântuirea.

Acum înțelegem cel mai bine de ce a fost respins Isus de poporul Israel. Așteptările cu privire la mântuirea dorită a eșuat, fiind zădarnică. Se așteptau să apară pe scena lumii un împărat puternic care să mobilizeze armata și să-i izbăvească. Dar n-a fost așa. Împăratul așteptat s-a născut într-o iesle săracă. El însuși a fost sărac. Și-a ales doisprezece discipoli la fel de săraci ca El. Disprețuit și părăsit de oameni umbla cu ei din loc în loc folosind uneori ca hrană spice din lanurile de grâu. În una din zile a început să le predice. În prima Sa predică le-a vorbit despre: iubirea vrăjmașilor. Această predică a atins punctul culminat în ce privește dezamăgirea și au concluzionat: Nu acesta este Mântuitorul așteptat! Și L-au respins răstignindu-L pe cruce. În contextul respingerii Isus i-a avertizat pe evrei:  „Eu am venit în Numele Tatălui și nu Mă primiți. Dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.” - cu referire la Antihrist. Dar de ce va fi primit Antihrist? El va reuși să satisfacă așteptările evreilor și va fi acceptat „drept dumnezeu” deoarece va reuși pentru un scurt timp să aducă pentru Israel, pace și prosperitate cum n-au avut niciodată. Aceasta va fi „mântuirea” așteptată de ei. Dacă evreii au strigat cândva: „Domnul este adevăratul Dumnezeu”, vine vreme când vor striga la adresa lui Antihrist: „El este adevăratul dumnezeu”.

Mântuirea a venit! Cum beneficiem de ea, ce trebuie să fac?

Nimic nu ți se cere să faci, ci doar să crezi că Isus Hristos - Domnul este Mântuitorul și El a venit să mântuiască. Mântuirea se capătă prin credință: „...prin har ați fost mântuiți prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”  Numai că este absolut necesar de știut că mântuirea atât de discutată se realizează în două etape: 1) mântuirea de păcate- ce se realizează prin credință. 2)mântuirea sufletului la judecata de apoi și acceptarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu ce implică și răsplătire ce se realizează prin fapte. La această mântuire suntem chemați să contribuim cu toții: „..cu multe alte cuvinte îi îndemna și zicea: Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos.” (Fapte 2/40) După ce am crezut trecem la fapte, altfel degeaba am crezut, întru-cât „...credința fără fapte este moartă.” ( Iacov 2/26) Apostolul Pavel îi cere lui Filimon: „...rog ca această părtășie a ta la credință, să se arate prin fapte...” (Fil v6). Și lui Tit îi cere ceva asemănător: „...să spui apăsat aceste lucruri: cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapt bune...”(Tit 3/8) Credința este cea care pune în mișcare faptele: „De aceea dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră faptele...” (1Petru 1/5)

Așadar: Deși am rezolvat cu mântuirea de păcate crezând în jertfa sa mântuitoare, suntem responsabili de mântuirea (izbăvirea) de mânia lui Dumnezeu și trecerea noastră în Împărăția lui Dumnezeu ce depinde de fiecare personal Ea nu este colectivă. Va depinde în final de felul în care am dus „...mântuirea până la capăt cu frică și cutremur...” (Fil. 2/12) Dar ca să înțelegem și mai bine modul cum am primit mântuirea prin credință( fără să ne coste ceva) și mântuirea care trebuie dusă până la capăt însoțită de fapte, va trebui să luăm un exemplu practic: Cineva îți face cadou o mașină. Primești cheile și mașina.  După ce ai primit-o tu ești responsabil de ea. Tu o vei conduce și nu cel ce ți-o dăruit-o. Tu o alimentezi și tot tu o întreții. Totul depinde de tine...

Așa va fi și cu mântuirea. Credința te duce până la poarta raiului. Dincolo de poartă nu va mai fi nevoie de ea (credință), deoarece vom trăi prin vedere, dar va fi nevoie de fapte: „Ferice de acum de morții care mor în Domnul. Da, zice Duhul: ei se vor odihni de ostenelile lor căci faptele lor îi urmează.” 

Închei studiul privitor la mântuire cu o veste bună. Cei ce decid mântuirea oamenilor va fi Dumnezeu și Fiul Său și nu un om: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului.” (Apoc. 7/10) Așa că nu va fi nici un fel de discriminare. Cu toate acestea la venirea Sa nu toți vor beneficia de ea, întrucât ni se spune că „...se va arăta a doua oară, dar nu în vederea păcatului, ci să aducă mânuire celor ce-L așteaptă.” (Evrei 9/28)

Doar celor ce s-au pregătit și îl așteaptă. Să ne ajute Domnul să ne găsim și noi printre ei...

Fiți binecuvântați!

„...am venit să ne închinăm Lui.”

            Evanghelistul Matei este singurul ce consemnează prezența magilor din Răsărit la Ierusalim. În lipsa detaliilor în ce privește identitatea lor, cititorii Bibliei sunt interesați și chiar devin preocupați în mod excesiv să știe de unde au venit acești oameni căutători de Dumnezeu?

Pe noi n-ar trebui să ne intereseze atât de mult să știm de unde au venit, ci interesul să fie: pentru ce anume au venit , care a fost scopul deplasării? (Din nebăgare de seamă părinții, L-au „pierdut” pe băiatul Isus pe când se întorceau de la Templu din Ierusalim. L-au găsit în urma căutării, iar El nu i-a întrebat: „pe unde M-ați căutat”?, ci: „De ce M-ați căutat”? Luca 2/49)                                              Scopul deplasării magilor îl aflăm chiar din propria lor mărturisire: „...am venit să ne închinăm Lui.”(Matei 2/2b)

Dorința unor oameni de a se închina înaintea unui prunc a stârnit reacții adverse, deoarece „...când a auzit  împăratul Irod lucrul acesta s-a tulburat mult și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.”(Matei 2/3) Cum de s-a răspândit atât de repede tulburarea maselor? Să fi fost la mijloc un duh demonic? Da, „...acolo unde este duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele.” (Iacov 3/16) Dacă magii ar fi spus împăratului: dorim să vedem pruncul și să-i oferim un dar, cu siguranță că nu se producea atât de multă tulburare. dar când a fost vorba de închinare, lucrurile s-au schimbat radical.

Dacă vom arunca o privire pe pagina alăturată vom vedea cine este cel ce pretinde închinare și vom înțelege, de ce s-a tulburat Irod. „Diavolul L-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și i-a zis: Toate aceste împărății ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.” (Matei 4/8,9) Cum ar fi putut să accepte ca închinarea să-i fie atribuită altuia când el era dispus în calitate de Stăpânitor a lumii să renunțe la tot, în favoarea ei? 

Dar ce înseamnă închinare și de ce este ea atât de importantă?                                                            Închinarea are două sensuri:                                                                                                             Închinare (dăruire) „...dacă îți vei aduce aminte de mine și vei da roabei tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Ție pentru toate zilele vieții lui...” (1Sam. 1/11b)                                Închinare (ca formă de rugăciune). Cea care implică prosternare cu fața la pământ înseamnă recunoașterea sau atribuirea suveranității. Tocmai aceasta pretindea diavolul de la Isus, cât și de la întreaga lume.

Aceasta însă dorește și Dumnezeu fiind pe deplin îndreptățit, deoarece El este creatorul tuturor lucrurilor și suveran peste ele. În acest sens a fost mesajul îngerului transmis tuturor locuitorilor pământului: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor.” (Apoc. 14/7) Fiind de o importanță vitală, închinarea a fost legiferată, fiind inclusă în  prima poruncă din decalog: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor ce sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ. Să nu te închini înaintea lor și sa nu le slujești căci Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău...” (Exod.20/4,5) Însă oamenii au călcat în mod frecvent legea divină îndreptând închinarea spre alți dumnezei fără suflare. Deși se pretinde a fi o nație creștină, asistăm la o închinare pervertită ce nu poate fi încadrată nici pe departe în „adevăr” ( Ioan 4/23) Încercăm pe toate căile să-i convingem pe oameni să renunțe la această formă de închinare idolatră, dar nu aceasta este problema. Oamenii sunt îndreptățiți să aleagă această formă de închinare, deoarece ei nu au nimic comun cu „Tatăl care este în ceruri.” Ei au un alt tată (conf. Ioan 8/44) așa că modul lor de închinare  este pe placul tatălui lor. De ce vrem noi să le schimbăm modul de închinare, în loc să-i convingem să-și schimbe „tatăl”?  Nu putem discuta de închinare plăcută ca formă de rugăciune (Evrei 12/28) până nu este însoțită de evlavie și frică de Dumnezeu.  

 Ce înseamnă aceasta:                                                                                                                            Înainte de a practica  închinarea ca rugăciune, trebuie practicată închinarea ca dăruire: „...dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu ca vii, din morți cum erați și dați lui Dumnezeu mădularele voastre ca niște unelte ale neprihănirii. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca niște unelte ale nelegiuirii...” (Rom. 6/13) Dăruindu-ne pe noi înșine, rezolvăm  prioritatea „0” în ce privește închinarea. Astfel suntem îndreptăți-ți să ne rugăm Tatălui în duh și adevăr pentru că astfel de închinători dorește și Tatăl. Avem dreptul să-i spunem „Tată” fiindcă îl cunoaștem. „Noi ne închinăm la ce cunoaștem.”- spunea Fiul Isus. Nu poți spune „tată” la orice om de pe stradă dacă nu cunoști că între tine și el este o legătură de paternitate. După „cunoaștere” urmează închinarea în duh și adevăr...

Magii au făcut cu siguranță o călătorie lungă și extrem de istovitoare cu dorința de a se închina pruncului. Dar n-ar fi putut să o facă în țara lor?  Cu siguranță puteau, dar ei au dorit ca împreună cu închinarea să-i dăruiască și darurile lor. Pentru aceasta a fost necesar să intre în casă: „Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și i s-au închinat, apoi și-au deschis visteriile și i-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă.” (Matei 2/11)  Este locul unde poate fi găsit fără prea multă căutare. Părinții L-au căutat pe băiatul Isus printre rudele și cunoscuții lor dar nu L-au găsit. Ei n-au știut unde să-L caute. Când a fost găsit, El le-a reproșat: „De ce M-ați căutat. Oare nu știați că trebuia să fiu în Casa Tatălui Meu.”?

 Dar unde este această casă? „Și voi ca niște pietre vii sunteți zidiți să fiți o casă duhovnicească și să aduceți daruri duhovnicești plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.” (1Petru 2/5) Darurile și închinarea se oferă în „casă” iar pentru aceasta magii au intrat în ea. Sunt însă atâția oameni care pribegesc departe de casă, sau refuză să intre în ea: „El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară și la rugat să intre.” (Luca 15/28) Ce frumos! Un tată plin de dragoste ce nu vrea să stai afară și te roagă să intre în casă. Ușa este larg deschisă „Astăzi”, dar suntem avertizați că ea într-o zi se va închide și e posibil să rămâi afară: „ Odată ce Stăpânul casei se va scula și va încuia ușa, iar voi veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: Doamne, Doamne, deschide-ne! Drept răspuns El vă va zice: Nu știu de unde sunteți.” (Luca 13/25)

Magii au intrat în casă. Au văzut pruncul cu Maria, mama Lui..                                                         Primul care a fost văzut a fost pruncul, nu Maria. De fapt magii pe Isus îl căutau pentru închinare, nu pe Maria. Când cineva intră în Casa lui Dumnezeu, primul ce trebuie să fie văzut este Isus. Un păstor obișnuia să spună mereu: „Isus este aici în casă. La sfârșitul slujbei un bărbat care fusese pentru prima dată, îi spuse celui ce l-a invitat. Atât de mult am dorit să-L văd și eu pe Isus, dar nu L-am văzut”...Este bine când cineva dorește să-L vadă. Niște greci s-au apropiat  de Filip, l-au rugat și i-au zis: Domnule, am dori să vedem pe Isus.” Unde ar trebui să fie văzut Isus? În mine, în tine, în orice creștin ce poartă chipul și asemănarea Sa. În toată slujirea din Casa lui Dumnezeu trebuie să fie văzut întâi Isus, apoi „Maria”.

Magii s-au închinat pruncului, apoi și-au deschis visteriile și i-au dat daruri. Nu toate darurile erau la fel, erau diferite,  dar ele au însoțit închinarea după ce au intrat în casă. Este una dintre cele mai frumoase lecții ce ne învață închinarea adevărată, însoțite de daruri plăcute lui Dumnezeu. Cel mai frumos dar ce-l putem oferi la acest sfârșit de an este inima noastră. De altfel aceasta e și dorința Sa: „Fiule dă-mi inima ta și ochii tăi să-și găsească plăcerea în căile Mele.”                                                                            Versul cântecului spune astfel:                                                                                                                      /Acum și noi ca dar
Ți-aducem la altar
Aici la ieslea Ta
Ți-aducem inima,
Ca Tu s-o curăţești
Și-n ea să locuiești
Să faci din ea tot ce dorești./          

Este cel mai frumos dar...

Fiți binecuvântați!

„.. să deosebiți bine...”

               „Mă bucur că sunt o făptură atât de minunată.”- afirmă psalmistul cu deplină convingere. Nimic nu se compară cu omul, deoarece el a fost creeat diferit de celelalte viețuitoare. Creatorul ne-a creeat cu discernământ. Avem (sau ar trebui să avem) capacitate de discernere,  fiind o binecuvântare pentru orice om. Aceasta ne este de folos să deosebim: între cald și rece, între urât și frumos, între înalt și scund, curat sau murdar, sau diferite culori din mediul înconjurător. Apoi dacă ar fi să vorbim despre modul în care limba poate să facă distincție între bun și rău, între dulce și amar, între sărat și nesărat ș.a.m.d.

Oare nu tot astfel ar trebui să stea lucrurile și în plan spiritual? Tocmai aceasta a fost constatarea Mântuitorului în raport cu religioșii vremii. Se pricepeau în deosebirea lucrurilor pământești, dar nu se pricepeau în deosebirea celor cerești. Au fost mustrați pentru această nepricepere: „Fățarnicilor, fața cerului știți să o deosebiți și semnele vremurilor nu puteți să le deosebiți?” 

Ce ni se cere să deosebim în domeniul spiritual?                                                                                                                                                                                   „...să deosebim bine voia lui Dumnezeu, cea bună plăcută și desăvârșită.” (Rom. 12/2) În contrast fiind voia noastră, sau voia oamenilor, sau și mai rău, voia diavolului ce ni se pare de multe ori că se potrivește atât de bine cu voia lui Dumnezeu, fără să ne dăm seama că ne-am înșelat.  Deși ne-am obișnuit să spunem: ”Doamne, facă-se voia Ta” este dificil în anumite împrejurări să cunoaștem care este voia Domnului.  Unii pentru a ști cu exactitate aleargă la văzători. Toți am merge dacă n-am ști că cei plecați au revenit de cele mai multe ori mai încurcați decât au plecat, deși au fost interesați să știe care este voia Domnului în căsătorie, în dispute financiare, în călătorii, în  diferite tranzacții funciare și imobiliare, vânzări - cumpărări - un dumnezeu al afacerilor în gândirea multora. Încurcătura s-a datorat și faptului că  „socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la văzător”. Însă este specificat care este cerința lui Dumnezeu pentru a putea face deosebirea: „Să vă înnoiți în duhul minții voastre...” Numai o minte înnoită în care locuiește Cuvântul lui Dumnezeu poate realiza lucrul acesta. Totul pornește de la felul în care gândim. Tocmai de aceea ni se cere „...să nu mai trăim cum trăiesc păgânii, în deșărtăciunea gândurilor, având mintea întunecată, străini de viața cu Dumnezeu”. (Efes. 4/17/,18) O minte întunecată nu are nimic comun cu înnoirea, iar înnoirea nu se poate face decât după ce a fost luminată de Duhul Sfânt, prin Cuvântul Evangheliei (Rom 9/1) Dovada că mintea a fost luminată rezultă din felul de gândire...„Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor ca orice sabie cu două tăișuri, pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțurile și gândurile inimii.” (Evrei 4/12) Este necesar o linie de demarcație clară, între firesc și duhovnicesc, ce numai Cuvântul o poate face. Apostolul Pavel insistă: „...nu fiți nepricepuți și înțelegeți care este voia Domnului.” (Efes. 5/17)  „Priceperea” este cheia ce deschide mintea pentru a înțelege voia Domnului, dar nu priceperea pământească, ci pricepere duhovnicească. (Luca 24/45) În acest sens apostolul s-a rugat personal pentru biserica din Colose: „ De aceea și noi, de când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Sale, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească.” (Col. 1/9)                                                                                                                                                                       Ni se cere să deosebim bine „lucrurile alese” Fil. 1/10 (faptele bune - în contrast cu cele rele) pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte ca noi să umblăm în ele. Efes. 2/10. Această alegere numai o inimă aleasă o poate face, pe baza cercetării Scripturii în fiecare zi să știe dacă este întocmai. (Fapte 17/11) Tocmai aceasta recomandă și apostolul Pavel: „Cercetați ce este plăcut Domnului.”  Domeniul cercetării este deosebit de vast și înseamnă muncă în scopul cunoașterii.  Dar tocmai cunoașterea face deosebirea...

 Așadar: suntem noi capabili să deosebim învățătura sănătoasă - promovată de un învățător „sănătos în credință” de o erezie? Sau vedeniile adevărate de cele închipuite? Dar prorociile adevărate de cele false? Ținând seama și de faptul că nu-s puține... Le deosebim, sau le amestecăm?                                         Având în vedere că viața noastră este în preajma duhurilor rele ce ne dau târcoale, am dorit noi ca Duhul Sfânt să ne dăruiască darul deosebirii duhurilor atât de necesar pentru a ști de ce duh suntem însuflețiți întâi noi și apoi alții? Chiar ni se cere: „Preaiubiților să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile...!” Din moment ce ni se cere să cercetăm duhurile, care este baza cercetării și cum am putea să le deosebim fără acest dar?Fără darul deosebirii duhurilor  nu se poate „cerceta duhurile.                Dar ce este darul deosebirii duhurilor? Combinația dintre darul înțelepciunii și darul cunoștinței, rezultă darul deosebirii duhurilor.   Este bine de știut că  pentru a nu putea face deosebirea, diavolul aduce falsul atât de aproape de original încât deosebirea este imposibilă.  El se transformă în înger de lumină. Dumnezeu este lumină. Diavolul lumină. Cum vei face deosebirea între două lumini? Și ca să exemplificăm practic aruncăm o privire la mesajul vrăjitoarei din Filipi la adresa lui Pavel și Sila: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii.” Un adevăr curat ce n-ar părea la prima vedere să fie promovat de un duh rău. Dar oare aveau nevoie  slujitorii Domnului de acest spot publicitar introdus în mijlocul predicilor? De unde o fi cunoscut ei că nu e o descoperire venită prin Duhul lui Dumnezeu?  Judecata ce s-a deprins prin întrebuințare să deosebească binele de rău.” - face diferența... (Evrei 5/14) În acest mod facem deosebirea.

Dar dacă nu le deosebim și le amestecăm?  E vai...                                                                                 „Vai de cei ce numesc răul bine, și binele rău. Care spun că întunericul este lumină și lumina întuneric. Care dau amărăciunea în loc de dulceață și dulceață în loc de amărăciune!” (Isaia 5/20)            Apostolul Pavel constată că adunarea din Corint nu făcea deosebirea în ce privește Sfânta Cină. Care să fi fost cauza? Nu aveau ei „judecată”? Cu siguranță aveau, dar nu era judecata unor oameni mari, ci a unor „prunci în Hristos”... Deși corintenii (grecii) erau în căutarea înțelepciunii, apostolul observă că ea era una firească specifică veacului în care trăiau. (1Cor. 2/6) Această înțelepciune nu te poate ajuta să faci deosebire în domeniul spiritual, ci doar în cel material. Așa că apostolul este preocupat și chiar se roagă pentru înțelepciune ce vine din Duhul lui Dumnezeu: „De aceea și noi când am auzit aceste lucruri nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească.” (Col.1/9)

Dacă nu reușim să o dobândim, este bine să ne lăsăm învățați de cei ce au intrat în posesia ei. În Ezec.44/23 citim astfel: „Vor învăța pe poporul Meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este sfânt și vor arăta deosebirea dintre ce este necurat și ce este curat.” Doar prin învățare omul capătă știință. De aceea Isus a trimis pe apostoli să facă ucenici și nu doar atât să-i și învețe tot ce a poruncit El.Toți pasagerii ce călătoresc cu mașina văd semnele de circulație de pe marginea drumului, dar numai cei ce au învățat legislația rutieră îi cunosc semnificația. Pentru toți ceilalți semnele de circulație sunt doar niște table puse pe un stâlp lipsite de importanță.

În cuvântul de avertizare asupra pericolului ce survine datorită lipsei de deosebire din biserica din Corint apostolul îndeamnă la cercetare de sine: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuși...” Numai că cercetarea devine dificilă datorită faptului că inima are foarte multe ascunzișuri. Ea nu-ți va spune adevărul deoarece este nespus de rea și înșelătoare. Oamenii sunt înșelați de propria inimă. Tocmai de aceea David a cerut cercetarea lui Dumnezeu pentru propria sa inimă.

Da, diavolul face  lucrările sale identice cu lucrările Domnului ca omul să nu le poată distinge. Așa a procedat vrăjitorii lui Faraon în Egipt pentru a contracara minunile făcute de Moise. Și au reușit... Ei au făcut același tip de minuni, nu le-au schimbat.                                                                                  Revenind la biserica din Corint, ni se spune că ei stăteau la Masa Domnului. Pe ea nu era așezată „o pâine” frântă ca simbol a trupului lui Hristos, ci era o masă garnisită cu diferite bunătăți și băuturi specifice oamenilor bogați. Era tot o masă... Nici o deosebire... Mâncau, beau, după care plecau pentru a lăsa loc celor săraci să mănânce resturile rămase pe masă. Apostolul consideră această practică un dispreț față de biserica lui Dumnezeu.                                                                                                       Tot în biserica din Corint mai era o „masă” pe lângă ce ar fi trebuit să fie Masa Domnului și-a făcut loc o altă masă numită masa dracilor. Tot o „masă”. În ce constă aceasta? Mâncarea de la această masă provenea de la jertfele aduse în templele păgâne. Era închinată unei zeități specifice templului ce o adorau. Această practică era (este) interzisă pentru un creștin. Este identică cu masa (praznicul) ce are loc la un anumit număr de zile și închinată unui suflet. Să ne reamintim că Daniel ajuns rob în Babilon la curtea împăratului Nebucadnețar, a refuzat să se spurce cu bucatele de la masa împăratului. Dar cum ar fi putut bucatele să-l spurce, doar nu erau luate de la container?  Bucatele servite la masa împăratului erau închinate unui idol adorat de babilonieni (Tamuz) Dacă Daniel n-ar fi știut, putea mânca fără să-l osândească cugetul...

Ignorarea deosebirii dintre ce este sfânt și ce nu este sfânt, atrage după sine judecata și pedeapsa lui Dumnezeu. Ex: „În cheful vinului împăratul a poruncit să aducă vasele de aur și de argint pe care le luase tatăl său din Templu de la Ierusalim ca să bea cu el împăratul și mai marii lui, nevestele și țiitoarele lui.” (Daniel 5/1-5) Sentința lui Dumnezeu n-a întârziat să apară. Dar de ce a intervenit Dumnezeu cu pedeapsa? Din pricina vaselor ce au fost pângărite bând din ele și lăudând dumnezei străini,  când de fapt ele erau sfințite și doar preoții din Templu aveau să bea din ele.  Dar se poate și mai rău: „Au pus chivotul Domnului într-un car nou și l-au ridicat din casa lui Abinadab. Uza și Ahio cârmuiau carul. Când au ajuns în aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu și l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Uza și l-a lovit pe loc murind pe loc pentru păcatul lui, acolo lângă chivotul Domnului.” (2Sam. 6/3-7)                                Dar care a fost păcatul lui Uza pentru care a fost pedepsit cu moartea? Chivotul Domnului deși er o ladă de lemn, trebuia privit ca ceva sacru și nu putea fi transportat decât de preoți pe umeri după ce s-au sfințit și nu în car. Orice atingere neîndreptățită era pedepsită.

Înțeleg de aici câtă seriozitate ni se cere fiecăruia atunci când avem a face cu lucrurile sfinte și cerința de a le deosebi. Poate nu te-ai gândit niciodată la asta, tratându-le la întâmplare, iar viața ta a fost un amestec de bun și rău, numind răul- bine, iar binele-rău.

Ce este de făcut?                                                                                                                              Rugăciune: „Tată bun din ceruri. Tu știi că vreau să Te slujesc cu sinceritate și nu la întâmplare. Tu ai cruțat viața ninivenilor pentru că nu știau să deosebească stânga de dreapta. Îți mulțumesc că datorită îndurării Tale  nici pe mine nu m-ai pedepsit deși poate meritam, dar doresc și de aceea  te rog, de astăzi înainte să-mi înnoiești inima și să-mi dai pricepere duhovnicească să înțeleg bine care este voia Ta cea bună, plăcută și desăvârșită. Te-am rugat în Numele Fiului Tău iubit. Amin!”

Fiți binecuvântați!

 

Mai există proroci în timpul acual?

                 În perioada Vechiului Testament cea mai dificilă slujbă la care oamenii puteau fi chemați,  era slujba de proroc. Primul ce a avut această confirmare din partea lui Dumnezeu a fost Avraam. Chemarea la o astfel de slujbă, era identică cu trimiterea pe frontul de luptă și nu exista garanția că te vei reîntoarce acasă. (Matei 23/29-35) Să ne amintim de Moise înaintea lui Faraon în Egipt, sau de Iona între cruzii asirieni. Numai Dumnezeu a făcut posibilă protecția lor, dar sunt pe paginile Bibliei descrise situații când ei (prorocii) au fost luați robi și trimiși în exil sau omorâți.

În Noul Testament slujba de proroc a fost substituită în mare parte de slujba de apostol. Cei ce au avut harul să fie chemați la slujba apostoliei, au fost avertizați că vor fi trimiși „ca niște oi în mijlocul lupilor”. Prorocii Vechiului Testament activau în perimetrul poporului Israel și cu unele excepții în afară, îndemnându-l la întoarcere și pocăință. Misiunea apostolilor a fost una globală: „până la marginile pământului”iar mesajul era același.                                                                                                        Totuși, ne punem adesea întrebarea: Mai sunt în vremea noastră proroci? Elisei a avut îndreptățirea să spună: „Lasă-l să vină la mine și va ști că este un proroc în Israel.” Mai este cineva ce poate spune la fel, sigur pe „ce are”: Să vină la mine și se va ști (recunoaște) că este un proroc în Suceava...                                                  Deși în rânduiala stabilită de apostolul Pavel în biserică apar consemnați și prorocii (Efes. 4/11), am putea spune că această categorie de slujitori - după modelul celor din perioada vechi testamentară - este (aproape) inexistentă. Am spus „aproape” deoarece nu cunosc cu exactitate ce este în ansamblu. Dar ca să dăm un răspuns exact, „dacă sunt sau nu”, trebuie întâi să definim  ce înseamnă din punct de vedere biblic „proroc” și apoi putem trage concluzia asupra rezultatului:

 Prorocul era desemnat ca fiind omul lui Dumnezeu (1Împ. 13/1) ce a primit chemarea și harul de a sta la sfatul lui Dumnezeu. (Ier. 23/22) Prelua mesajul (sfatul)  și în mod neîntârziat îl ducea la destinatar din partea lui Dumnezeu. Primirea mesajului nu era determinat de prezența prorocului la o anumită slujbă. El era mesagerul direct a lui Dumnezeu. Astfel de slujitori purtători de mesaje își rosteau cuvântul indiferent de împrejurarea în care te găseau: pe stradă, în palat, în piață sau la fântână. Acum să facem „proba soluției”: Ți s-a întâmplat  măcar o singură dată să-ți bată cineva în poartă, sau să sune la ușă și să ți se aducă un mesaj din „partea Domnului”? A știut adresa ta fără să întrebe pe nimeni? (Fapte 9/11)  Dacă da, era proroc... Era și adevărat ce ți-a spus? Era omul (prorocul) lui Dumnezeu. Merita pentru osteneala făcută să-i fi dat un pahar cu apă în Numele Domnului și primeai și tu răsplata unui proroc.                                                                                                                                                 Trebuie să recunoaștem; astăzi nimeni nu ne bate în poartă să ne aducă mesajul lui Dumnezeu, în schimb alergăm noi la cei ce-i bănuim că ar avea ceva din partea Domnului. Nimeni nu-i caută pentru a întreba pe Domnul în ce domeniul ar trebui să se pocăiască, ci sunt căutați în interes personal: căsătorie, deplasări, vânzări-cumpărări, în dispute funciare și financiare - în gândirea multora: un Dumnezeu al afacerilor.  Rezultatul: o partea eșuează, o parte se nimerește, iar o parte sunt în așteptare... Vorbesc ca unul bine documentat.

Totuși, chiar dacă această categorie de slujitori este inexistentă, nu putem trece cu vederea că în rânduiala bisericească activează în domeniul prorociei cei ce au darul prorociei consemnat în lista darurilor duhovnicești din 1Corinteni 12. ( vers 10) ce este diferit de cel de proroc. Apostolul Pavel îi caută pe cei ce sunt convinși că au acest dar și îi îndeamnă la lucru: „...cine are darul prorociei? să-l întrebuințeze după măsura credinței lui.” (Rom. 12/6) De regulă această categorie de slujitori nu activează ca și prorocii în mod izolat, ci este chemată să lucreze în cadrul bisericii, fiind ei însuși  mădulare în trupul lui Hristos. Nici un mădular desprins de trup nu are viață și ca atare nici nu poate sluji cu acest dar. Sunt sub semnul întrebării cei ce nu au legătură cu biserica, dar și-au deschis și activează în propriile  locații sub pretextul întâlnirilor frățești pentru rugăciune, când de fapt scopul urmărit este „prorocia” aducătoare de avantaje materiale.  Într-o asemenea locație particulară „nu așează” să mergi cu „mâinile goale” . Darul poate însă influența calitatea prorociei. Bătrânul Isaac a cerut fiului său: „Fă-mi o mâncare cum îmi place mie și te voi binecuvânta.” Ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi plăcut mâncarea? O binecuvântare condiționată de mâncare...Pe linie profetică aflăm din surse biblice că e posibil să fie la fel: „Așa vorbește Domnul despre prorocii ce rătăcesc pe poporul Meu: dacă au de mușcat ceva vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură vestesc războiul sfânt.” (Mica 3/5)

În contextul bisericesc în care cei ce au darul prorociei îl întrebuințează, apostolul aduce o clarificare necesară în cazul în care prorocia ar fi rezultatul tălmăcirii limbilor: „Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă (deoarece e posibil să nu fie nici unul) să vorbească numai câte doi, sau cel mult trei, fiecare la rând și unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească să tacă în Biserică și să-și vorbească numai lui însuși și lui Dumnezeu.” (1Cor. 14/27/28)                                                                                 În versetele următoare apostolul se adresează unei categorii de proroci deosebiți față de cei ce slujeau în perioada vechi testamentară, cât și față de cei ce slujesc cu darul prorociei în perioada actuală:                                                                                                                                                    „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei și ceilalți să judece. Și dacă este făcută o descoperire unuia care șade jos,cel dintâi să tacă.” Foarte interesantă acestă precizare: Unul prorocește (vorbește) - ceilalți, adică biserica este îndemnată să judece, deoarece prorocia era adresată bisericii și nu prorocilor. Dacă este făcută o descoperire unuia care șade jos...  Nu cred că este cineva care să nu știe că în adunările publice mulțimea stătea jos pe pământ, numai vorbitorul pe picioare. Prorocul vorbitor la care apostolul face referire este un slujitor (predicator) cu descoperiri venite prin Duhului Sfânt cu privire la tainele Împărăției lui Dumnezeu. Exista la momentul respectiv o diferență între prorocii ( 1Petru 1/10) ce aveau descoperire cu privire la tainele Împărăției: „...vouă va fost dat să cunoașteți tainele Împărăției, iar lor nu le-a fost dat”. ( Matei 13/11) și prorocii  ce aveau atunci (și au și acum) descoperire cu privire la tainele inimii:  „Tainele inimii sunt descoperite...” (1Cor. 14/25) La momentul respectiv nu exista canonul biblic în forma actuală. În biserică învățătura era promovată de slujitori insuflați de Duhul Sfânt: „Și vorbim despre ele (taine) nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt.” (1Cor. 2/13) Tocmai de aceea apostolul Pavel consideră că toți prorocii  pot folosi această formă de prorocie (bineînțeles dacă au descoperire de la Duhul Sfânt), ca în final toți să capete învățătură. Ca să înțelegem și mai bine că această formă de „prorocie” se referă la predicare sub călăuzirea Duhului, citim mai departe: „Femeile să tacă în adunări, căci lor  nu le este îngăduit să ia cuvântul...”  (să prorocească în această formă) 1Cor. 14/34) Tot privitor la învățătură (predicare) s-a referit apostolul atunci când a scris: „Cunoaștem în parte și prorocim în parte, dar când va veni ce este desăvârșit  acest în parte se va sfârși.” De fapt ce trebuie să cunoști pentru a putea proroci? „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui...” (Efes.1/17) Apostolul Petru face și el referire la această categorie de slujitori în casa lui Corneliu pentru a vorbi despre importanța credinței: „Toți prorocii mărturisesc că oricine crede în El capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor.” (Fapte 10/43)                                 Foarte important: În momentul în care „a venit ce este desăvârșit” (Biblia) această formă de prorocie și-a încheiat activitatea: „Și avem cuvântul prorociei făcut și mai tare, l-a care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre.” (2Petru 1/19)

Da, „...mărturia lui Isus este duhul prorociei.” (Apoc.19/10b) El a fost prorocul vestit de Moise: „Domnul Dumnezeu va ridica din mijlocul vostru un proroc ca mine: de El să ascultați.” (Deut. 18/15) Un proroc puternic în fapte și-n cuvinte (Luca 24/19)

Un proroc ce ne-a revelat tot Adevărul. De El să ascultați...!

Fiți binecuvântați!

  

 

 

 

 

Scopul darurilor spirituale

                Înainte de a intra în acest subiect atât de discutat și chiar controversat, este bine să definim ce înseamnă „dar”?

 Din punct de vedere omenesc, darul este un obiect pe care îl primim, sau îl oferim  în mod gratuit,  din dragoste sau simpatie  pentru  cineva. De regulă darul nu se cere, ci este o acțiune voluntară. Consider (și nu greșesc dacă spun) că un lucru cerut, nu mai poate fi considerat „dar”, ci este o facere de bine, chiar dacă este oferit gratuit.. Urmărind itinerarul biblic, constatăm că din punct de vedere spiritual  definiția pentru „dar”este aceeași:

Mântuirea noastră a fost posibilă datorită faptului că Dumnezeu Tatăl a hotărât să ne-o dăruiască, fără să contribuim cu nimic și fără să ne coste ceva: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Pentru a intra în posesia acestui dar, Tatăl l-a dăruit pe însuși Fiul Său ca prin El  mântuirea să ajungă la noi.  Apostolul Pavel mulțumește pentru acest dar prețios: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său nespus de mare.” (2Cor. 9/15)

Așadar:  Nu noi am cerut ca Isus, Fiul lui Dumnezeu să vină în lumea noastră, ci Tatăl l-a trimis ca „dar” din dragoste pentru oameni, iar El a acceptat să vină... La rândul Său. Fiul l-a trimis ca dar pentru omenire pe Duhul Sfânt: „ dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, dar dacă mă duc vi-L voi trimite.” Deci. nu noi am cerut ca Duhul Sfânt să coboare pe pământ și să continue lucrarea de mântuire,  ci Fiul l-a trimis în urma promisiunii făcute,. (Ioan 16/7b)  Cu prilejul predicii ținută în fața mulțimii, apostolul Petru le-a vorbit despre făgăduința primirii darului Sfântului Duh.  Singura condiție cerută a fost pocăința, apoi El va fi dăruit  pentru că a fost făgăduit ( promis) Ioel 2/28.  De unde totuși a apărut învătătura precum că trebuie cerut? Dar pe celelalte daruri primite, le-ai cerut? Ce dar ai primit ca rezultat a cererilor tale? Am spus deja că darurile nu se cer, ci doar se așteaptă  în cazul în care au fost promise: „...le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim și să aștepte acolo făgăduința Tatălui...” Este supărător pentru cineva  și lipsit de maniere  să insiste să i se dea darul promis. Poate pentru tine e altfel... Totuși, evanghelistul Luca scrie că Dumnezeu va da Duhul Sfânt celor ce-L cer. Dar am spus deja că un lucru cerut nu mai este un dar făcut de bună voie și din dragoste, mai ales dacă el este rezultatul unor rugăciuni supărătoare. Este bine să știm că scrierile evanghelistul Luca sunt rezultatul documentării sale, el nefiind  de față atunci când Isus a rostit învățăturile. Nici nu are pretenția că pentru cele două cărți scrise de el,  ar fi avut inspirație divină. Ci el mărturisește sincer: „...am găsit cu cale prea ales Teofile după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul...” (Luca 1/3)  Evanghelistul  Matei deține „originalul” învățăturilor lui Isus pe  tema „cererilor” : „Deci dacă voi care sunteți răi știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce i le cer.” (Matei 7/11) Deci Mântuitorul a vorbit despre „lucruri bune” și nu despre Duhul Sfânt. Acum este posibil să înțelegem și mai bine cum au apărut anumite discrepanțe biblice.

La rândul Său,  Duhul Sfânt este înzestrat cu daruri și le împarte  după buna plăcere a voii Sale. „Sunt felurite daruri, dar este același Duh... care dă fiecăruia în parte după cum voiește.”  - scrie  Pavel bisericii din Corint.(1Cor.12/4,11) Deși în această biserică  darurile se manifestau la un nivel ridicat, apostolul  constată că darurile Duhului Sfânt nu i-a maturizat, ei rămânând la „statura de prunci”. Ar fi fost îndreptățit mentorul să le recomande să renunțe la ele dacă nu le-a fost de nici un folos în creșterea lor... Dar nu.  El îi încurajează să fie  doritori de a deține  și mai multe daruri: „Tot așa și voi fiindcă râvniți după darurile duhovnicești, să căutați să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii. 

 Deci   scopul darurilor Duhului Sfânt este zidirea sufletească.                                                                       Ea (zidirea) nu trebuie amestecată cu creșterea. (maturizarea) Acum înțelegem mai bine de ce corintenii n-au crescut - deși erau binecuvântați cu diferite daruri. Pentru creștere este necesar în mod obligatoriu, „lapte” și apoi „bucate tari” (consistente) Evrei 5/14 „Și voi ca niște prunci născuți de curând să doriți laptele duhovnicesc și curat ca prin el să creșteți spre mântuire.”  (1Petru 2/2) Dar care este diferența dintre zidire și creștere ? Zidirea este asemănătoarea cu imunitatea dobândită în urma consumului de vitamine. Dar vitaminele nu pot înlocui alimentele. Laptele rămâne alimentul de bază ce asigură o creștere sănătoasă. Tocmai de aceea, după ce apostolul explică  scopul darurilor, apoi instaurează disciplina în acest domeniu atât de bulversat, le îndreaptă atenția  spre Evanghelie: „Vă fac cunoscut fraților Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o,  în care ați rămas, și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am propovăduit-o, altfel degeaba ați crezut”. (1Cor. 15/1)

Propovăduirea Evangheliei este darul lui Hristos și se găsește  pe lista trimisă de apostol bisericii din Efes , alăturat de darul apostoliei, darul prorociei, a păstoririi și celui de învățător:  „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători.  ...pentru zidirea trupului lui Hristos... până vom ajunge la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.” (Efes. 4/7,11) Tocmai de aceea apostolul  încurajează  pe Timotei să înflăcăreze darul de evanghelist primit  prin punerea mâinilor (2Tim. 1/6) „ ...fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba.” (2Tim. 4/4) Este ușor de observat că darurile enumerate mai sus nu doar zidesc, ci  au menirea de a contribui la creșterea trupului lui Hristos „ca să nu rămânem copii, mânați de orice vânt de învățătură.”

Foarte important: Din punct de vedere pământesc, omul nu poate să-și ducă existența doar pe baza darurilor. Din punct de vedere spiritual lucrurile stau la fel. Totuși apostolul încurajează biserica din Corint să umble (râvnească) și după darurile duhovnicești. Recomandarea nu este adresată unei persoane, ci unei biserici, Deci, biserica în ansamblu trebuie să și le dorească și nu eu să doresc să mi se dea „darul puterea de a face minuni”, deoarece Duhul Sfânt dă cui voiește El și nu cum voim noi. Criteriul după care sunt împărțite darurile (talanții) este puterea fiecăruia. (conf. Matei 25/5) Nimeni nu pune pe umărul unui prunc ce abia se ține pe picioare o greutate de 20 kg. Pe umărul unui prunc, nimic  nu pune Duhul Sfânt ...

Nu putem încheia acest studiu fără să nu spunem că suntem îndemnați să râvnim după darurile cele mai bune. (1Cor. 12/31) Intrând în posesia unor daruri bune și mersul nostru pe Cale va fi îmbunătățit. Dar sunt daruri bune și daruri mai puțin bune? Da, există o listă valorică a darurilor ce începe cu darul înțelepciunii și sfârșește cu darul limbilor și a tălmăcirii limbilor (prorocia) Înțeleg de aici că cel mai prețios dar după care trebuie să râvnească biserica, este darul înțelepciunii. Însa asistăm la o inversare a priorităților: Biserica nu mai râvnește după înțelepciune, ci după limbi și prorocie. Aceiași stare de indiferență era și la credincioșii din bisericile din Efes și Colose contemporani cu Pavel, încât apostolul este determinat să facă el câteva demersuri prin rugăciune: „nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de orice fel de înțelepciune și de pricepere duhovnicească.” (Col 1/9) și pentru cei din Efes se roagă: „...și mă rog ca Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui...” (Efes. 1//17)

De ce este nevoie de darul înțelepciunii?                                                                                         Deoarece înțeleptul va fi un om cu judecată ce va ști să-și chibzuiască bine viața.  Totdeauna înțelepciunea vine la pachet cu toate nevoile noastre spirituale făcându-te un ispravnic înțelept. Toate darurile ar trebui să aibă la bază darul înțelepciunii.

Fiind cel mai prețios dar...

Fiți binecuvântați!

 

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său...”

        „Pilda fiului risipitor” are ca protagoniști, doi fii. Pe marginea „identificării” lor s-a făcut discuții interminabile. Dar oare chiar este necesar să știm, cine erau cei doi fii? Diversitatea de păreri, ne determină să cercetăm  cu atenție Sfânta Scriptură. De regulă, nu trebuie spiritualizat fiecare element dintr-o pildă și chiar ar fi dăunător să facem supoziții pe marginea unor aspecte ce  au fost rostite pentru a formula o pildă, dar fără esență spirituală. Dar în cazul de față „cei doi fii” fac obiectul parabolei rostite de către Domnul Isus. Famenul etiopian a întrebat pe Filip: „Rogu-te, despre cine vorbește  prorocul astfel, despre sine, sau despre altul”? Cine este personajul la care s-a făcut referire?

Este bine de știut că cei doi fii erau evrei și făceau parte din fii Împărăției. „Iar fii Împărăției (fără pocăință), vor fi aruncați afară” Matei 8/12) Dar de ce sunt doi? Din pricina gândirii și a manifestărilor diferite: „Un om avea doi fii. S-a dus la cel dintâi și i-a zis: Fiule du-te astăzi și lucrează în via mea! Nu vreau - a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus  și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: Mă duc, doamne și nu s-a dus.” (Matei 21/28-30)

Deci cine erau cei doi fii?                                                                                                                            Când Isus a rostit aceste cuvinte, ei erau amândoi de față - în caz contrar, cuvintele rostite nu-și mai aveau efectul dorit. Este interesant de observat, că sunt cuprinși într-un singur verset, din același capitol: „Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos, care se pocăiește, decât pentru nouă zeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” - și o resping. (Luca 15/7) Așadar: Fiul cel mic, era evreul ce s-a întors și a primit pocăința, iar fiul cel mare era cărturarii și fariseii ce protestau față de acceptarea păcătoșilor la „masa” părtășiei. Pilda în care Mântuitorul a rostit aceste cuvinte, îi avea de față pe vameșii și păcătoșii interesați să-L asculte, cât și pe cărturarii și fariseii ce cârteau: „Omul acesta primește pe păcătoși...

Între cei doi „fii„ a fost permanent divergențe, datorită reproșurilor aduse de fratele cel mare. Însă „mânia” sa a atins cota maximă atunci când tatăl l-a reprimit din nou la masa părtășiei. Și nu doar atât, dar a alergat înaintea sa, a căzut pe grumazul său și la sărutat mult. Cum să facă un „tată” a cărui ochi nu pot să privească răul așa ceva? Ce l-a determinat pe tatăl să îmbrățișeze un copil îmbrăcat în zdrențe, nespălat (necurat) ce emana un miros neplăcut de porc? Ascultarea fiului, ca răspuns la îndemnul tatălui de a se întoarce (Ioel 2/13), cât și cuvintele de căință: „Tată am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta.” au deschis nu doar brațele tatălui, dar și inima. Aflăm că nu doar tatăl s-a bucurat de întoarcerea fiului, Cerul este în sărbătoare când „fiul” renunță la porci și se întoarce acasă.

Fiul cel mare se întorcea de la „ogor”. El pretindea că „masa„ ce îl așteaptă acasă este pe merit, deoarece vine de la muncă: postește, se roagă, dă zeciuiala, iar pe deasupra este atât de drept, încât n-a călcat niciodată porunca tatălui. Un geniu... Nu vrea să se compromită intrând în casă și să stea la aceiași masă cu fratele său ce și-a petrecut timpul cu „femeile destrăbălate” (lumea). El nu poate fi părtaș la bucuria tatălui său, chiar dacă-i pricinuită de „învierea” fiului său.

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire...”

                  Apostolul Pavel consemnează o profeție cu privire la vremurile din urmă, aparent incompatibilă cu caracterul lui Dumnezeu: „...le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună”. (2Tes. 2/11)

Am spus că este incompatibilă, deoarece noi știm deja că scopul lui Dumnezeu nu este de a rătăci pe nimeni. Nici măcar un singur om. Și cum ar putea  recurge la asemenea manifestare, din moment ce El a apreciat atitudinea păstorului ce a riscat lăsându-și 99 de oi pe munți, mergând în căutarea celei rătăcite?  „Tot astfel nu este voia Tatălui din ceruri să se piardă (rătăcească) unul măcar din acești micuți.” (Matei 18/12,14)                                                                                                                                     Toate indicațiile date de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, au menirea de al „ghida” pe om pe calea ce trebuie s-o urmeze și să-i blocheze accesul pe căi greșite pe care ar putea s-o apuce, deoarece „...multe căi i se par omului bune, dar ele duc inevitabil la moarte”. 

Apostolul Iuda ne vorbește despre rătăcirea prorocului Balaam: „S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorința de câștig.” (Iuda v11) Și nu doar el s-a rătăcit... Pe calea apucată de el, au urmat și alții după ce au părăsit Calea cea dreaptă. (2Petru 2/15) Dar a dorit Dumnezeu ca prorocul ce altădată avea ochii deschiși, având revelații dumnezeiești cu privire la steaua ce urma să se ridice din Iacov, să se rătăcească? Cu siguranță, nu. El i-a vorbit în repetate rânduri să nu urmeze calea dictată de propria inimă,  dar la insistențele sale l-a lăsat în „voia minții blestemate să facă lucruri neîngăduite”. (Rom.1/28) I-a părut rău Domnului de „pornirile” lui și a hotărât să ia măsuri radicale, trimițând  din cer un înger înarmat cu sabie, pentru al opri din drumul său, iar: „...o măgăriță necuvântătoare, care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei prorocului.” (2Petru  2/16b) Se pare că tot Cerul s-a pus în mișcare pentru al determina să renunțe...

Dar cum s-a ajuns la nebunie?                                                                                                                   „...s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au nebunit.”  Numai că omul ajuns în stadiul nebuniei este greu, dacă nu chiar imposibil de redresat. Întunericul este cauza nebuniei și apoi a rătăcirii. „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, El i-a lăsat... și astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire...” De pe această poziție, astfel de oameni pretind că încă slujesc lui Dumnezeu - deși apostolul consideră că sunt vrednici de moarte. (Rom. 1/32)

Această categorie de „slujitori” fac obiectul  profeției discutată: oameni care deși se consideră creștini, n-au primit în ei dragostea adevărului, sau pe parcurs au renunțat la ea. (Rom. 1/21) Nu-i suficient să spui: „Doamne, Doamne”. Ajuns la capătul răbdării, cât și a timpului de har, fără posibilitate de întoarcere „...din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună.”     De unde provine minciuna, din interior sau din exterior? Sub nici o formă din afară. Teama apostolului nu era afară, ci era lăuntru.  Multiple surse de minciună  au fost, sunt și vor fi  în interior: apostoli mincinoși, proroci mincinoși, învățători mincinoși, frați mincinoși. „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos.” (Iuda 4) Va fi o lucrare de rătăcire determinată doar de falsitate, ce va culmina în vremurile din urmă și nimic din adevăr. Mirarea constă în faptul că acești „slujitori” mincinoși ce au fost înșelați de  propria inimă „ o inimă nespus de rea și înșelătoare”,  îi va înșela la rândul lor și pe alții, apoi vor pretinde să fie mântuiți invocând „meritele”  slujirii:  „Doamne, n-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Cu siguranță că toți cei  ce „...s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam  însoțiți de același duh, iubind plata nelegiuirii și prorocind din dorința de câștig” - se găsesc printre ei. Nu știu dacă trebuie să mai reamintesc că promovarea pe scena lumii a omului fărădelegii (Anticrist) va fi făcută de prorocul mincinos. Prorocul mincinos - cu referire la totalitatea prorocilor mincinoși prevestită de Isus, ce vor fi insuflați de un duh de minciună - duhul Izabelei, nu va trebuie căutat în lume, ci în Templu lui Dumnezeu: „Tu lași ca Izabela, femeia aceea care este proorociță să amăgească pe robii Mei.” (Apoc. 2/20) Dacă  duhul „Izabelei” făcea posibilă amăgirea atunci, ce va fi la sfârșitul vremurilor...? Rolul prorocilor mincinoși este de a face  intrarea liberă a omului fărădelegii în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept dumnezeu...

Am înțeles deja că unii vor cere să li se „deschidă”, deoarece au pretins că au prorocit în Numele Domnului, deși prorociile lor au fost mincinoase. Această categorie este frecvent amintită de Dumnezeu  în Vechiul Testament, dar de care El se detașează: „ Până când vor prorocii aceștia să prorocească minciuni, să prorocească minciunile inimii lor”? (Ier. 23/26)                                               Dar cine sunt cei ce au făcut minunile, pretinzând că le-au făcut în Numele Domnului?                          În „lucrarea de rătăcire” profețită de apostol sunt incluse și minunile ce vor favoriza acceptarea lui Anticrist: „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, semne și puteri mincinoase.” Cu siguranță că nu Satana va face aceste minuni, ci oameni insuflați de puteri mincinoase (demonice) Este interesant termenul folosit: „puteri mincinoase” ca să putem înțelege că minunile și semnele sunt false pentru a deruta și îndrepta pe oameni într-o direcție greșită. 

Este bine de știut că  prorocii lui Dumnezeu au avut rolul de al promova pe Dumnezeu înaintea oamenilor în scopul cunoașterii și a slujirii  folosind spiritul profetic, însoțit de semne și minuni (vezi Moise în Egipt). Tot astfel Anticrist se va folosi de prorocul mincinos pentru a fi promovat ca fiind adevăratul dumnezeu, iar prorocul mincinos va amăgi cu ajutorul prorociilor false, cât și a semnelor și a  minunilor: „Apoi am văzut ieșind din gura... prorocului mincinos trei duhuri necurate, care fac semne nemaipomenite...” (Apoc. 16/13,14) Prorocul Ilie a coborât foc din cer, iar poporul a căzut cu fața la pământ și au recunoscut prin strigătul lor: „Domnul este adevăratul Dumnezeu”, tot astfel, în momentul în care „lucrarea de rătăcire” va ajunge la apogeu, iar prorocul mincinos va imita lucrarea lui Ilie, coborând și el foc din cer, rezultatul va fi cel prevăzut: „Și amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă înaintea fiarei.” (Apoc. 13/14) O lucrare de rătăcire trimisă de Dumnezeu pentru cei ce n-au primit în inima lor, dragostea adevărului.

Dar ce înseamnă să primești dragostea adevărului și de ce nu vor putea fi înșelați?                           „...așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință, având temelia și rădăcina pusă în dragoste.” (Efes. 3/17) Dragostea este Dumnezeu. (1Ioan 4/16) Această poziție îți oferă siguranță. Contează cât de adâncă este rădăcina. Un „pom” abia plantat este foarte ușor de smuls, iar cel fără rădăcină și mai rău, ține până la o vreme și cum vine necazul sau prigonirea se leapădă îndată de El. (Matei 13/21) Însă, „... omul care se încrede în Domnul, este ca un pom sădit lângă ape, ce-și întinde rădăcinile spre râu...” (Ier. 17/7,8)

Cei ce au primit dragostea adevărului,  au în ei Duhul adevărului, ce îi călăuzește în tot adevărul. În acest caz nu mai putem vorbi de rătăcire și nici de minciună (falsitate) deoarece totul este ADEVĂR. Totuși, având în vedere că vremurile din urmă vor fi marcate de falsitate ( minciună) iar ținta înșelăciunii va fi „cei aleși”, avertismentul Mântuitorului ar trebui să fie de actualitate: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.” Datorită ignorării avertismentului, avem deja rezultatul final  în mod anticipat: „Se vor scula mulți proroci mincinoși și vor înșela pe mulți.” De unde se vor scula? Duhul Izabelei - duh de minciună, duhul lui Balaam - duh de vrăjitorie, vor reveni la „viață” devenind foarte activi. Însuși Satana se va preface în înger de lumină. Cumplită înșelătorie! Dar de ce va fi posibil? Deoarece n-am fost pregătiți în mod anticipat pentru acea vreme. N-am fost învățați să deosebim „lucrurile alese” dintre cele „amestecate” și să le punem deoparte. (Fil.1/10) N-am fost învățați să fim atenți, dovedind prudență,  ci doar ni s-a cerut să „cercetăm cea fost din partea Domnului”. Totul din partea Domnului și nimic din sursă străină. Din moment ce am fost familiarizați cu acest fel de gândire, va fi dificil dacă nu chiar imposibil să mai procedăm altfel...

Într-un context tulbur pentru ucenici, atitudinea unuia din ei este o adevărată lecție de viață. Ucenicul Toma rămâne o dovadă de maturitate în momente  deosebite.  Cuvintele Mântuitorului: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva,  căci se vor ridica Hristoși mincinoși...” (Matei 24/4,24) - au rămas adânc întipărite în mintea lui. Așa că pentru „recunoașterea” Sa a cerut verificări minuțioase. Și nu doar să vadă, ci să pună mâna... Și nu doar în semnul cuielor din mâini, ci și din picioare. Și nu doar în semnul cuielor din mâini și picioare, dar și din coastă. În urma verificării a confirmat: „Domnul meu și Dumnezeul meu.” Foarte sigur pe situație... Învăț de aici că adevăratul Hristos poate fi cunoscut după semnul cuielor. El este singurul care s-a jertfit. Ceilalți Hristoși n-au nici un semn distinct. Și apostolul Pavel purta semnele lui Hristos. La revenirea Sa „...se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, iar semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și slavă mare.”

„El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor la alta.” Va fi o zi glorioasă! Cu siguranță vom fi și noi printre cei aleși. Însă până atunci ni se cere: Vegheați!...  

Fiți binecuvântați!                                                                     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„...vinul (postul) nou se pune în burdufuri (oameni) noi și se păstrează amândouă”

              „...când postești ungeți capul și spală-ți fața, ca să te arăți că postești nu oamenilor, ci Tatălui tău care este în ascuns, iar Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti”. (Matei 6/18)

Știm deja că sunt mai multe feluri de post: Postul practicat pentru oameni și postul practicat pentru Dumnezeu. Postul practicat pentru oameni, era împarțit în două moduri:                                          Postul făcut de ochii altora. (Matei 6/16a) Era un post practicat cu precădere de farisei, fiind un mod de a se evidenția public: „ Eu postesc de două ori pe săptămână...” - spunea fariseul în auzul tuturor. (Luca 18/12) El nu avea nici o legătură cu inima, dar nici cu ochii lui Dumnezeu. Rugăciunea și dărnicia erau și ele practicate în același scop. Pentru astfel de „activități religioase” nu exista făgăduită nici o răsplată divină, deoarece, „și-au luat răsplata...” (Matei 6/16) Avertismentul dat de către Isus îi viza pe ceilalți oameni să nu procedeze la fel: „Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei...” (Mat. 6/1)

                                                                                                                                                                        Postul făcut pentru oameni, nu avea nici o legătură cu slujirea lui Dumnezeu fiind practicat într-un anume context ce ținea de tradiția iudaică. De ex: După moartea împăratului Saul, parte din poporul evreu au ținut un post de șapte zile.  I-am fi înțeles mai bine rostul unui asemenea post dacă era ținut înainte de moartea sa și nu după. Credem totuși că era o formă de ași manifesta jalea pentru pierderea suferită. Să ne reamintim că iudeii i-au reproșat lui David că a mâncat după moartea copilului și a postit înainte, când ei „știau” că ar fi trebuit să procedeze invers. Religia majoritară contemporană are stabilit tot în mod tradițional ( de oameni și pentru oameni),  mai multe perioade de post pe tot parcursul anului. Totul are legătură cu tradiția și nimic comun cu Dumnezeu. Adică tot anul n-ai avut nici o relație cu Dumnezeu trăind după bunul plac, apoi  într-o perioadă dictată de calendar și nu de cuget, postești... Pentru ce? Să-ți ierte Dumnezeu păcatele și apoi să continui în același mod? Amesteci postul cu nelegiuirea? Imaginați-vă acum că Izabela în planul ei murdar de al deposeda pe Nabot de propria sa vie, a decretat „post național”  Hoția, mărturia mincinoasă și crima, au fost amestecate cu postul. Un asemenea „post ucigaș” își are corespondent în Noul Testament. 40 de inși au recurs la această formă de post pe timp nelimitat până vor omorî pe apostol. (Fapte 23/12) Tocmai de acea a fost necesar să facem o incursiune și să amintim și de alte forme de post pentru a ști să facem diferența...         

Postul cerut de Dumnezeu - este însoțit de făgăduința răsplătirii, dar cu condiția să fie respectate cerințele - pentru a fi plăcut Domnului. În acest sens Dumnezeu a vorbit prin prorocul Isaia: „Iată postul plăcut Mie...” Înseamnă că nu orice post este plăcut înaintea Sa. Așa că apostolul Pavel este determinat să recomande: „Cercetați ce este plăcut Domnului.”

 Dar ce este postul și în ce constă pentru a fi plăcut?                                                                            Postul este o jertfire de sine.  Este o aplicație practică a unei recomandări: „Vă îndemn pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie...” Nici o jertfă nu este mai bine primită, decât jertfirea de sine. Iar jertfire înseamnă sacrificiu, ce implică anumite „costuri”: „nu voi aduce Domnului jertfe care să nu mă coste nimic.” (2Sam. 24/24) Jertfirea noastră personală este „jertfa” așteptată de Dumnezeu. Dacă pentru unii creștini pântecele a devenit propriul lor dumnezeu, iată că postul țintește spre acest „dumnezeu” pentru sacrificarea sa, cât și pentru binele nostru. Nu întâmplător apostolul se dă pildă pe sine însuși: „M-am purtat aspru cu trupul meu, ca nu cumva după ce-am vestit altora, eu însumi să fiu lepădat.” În ce constă asprimea? ”...în posturi adesea...” (2Cor. 11/27)

 Chiar dacă postul înseamnă jertfire de sine în scop personal, sau pentru folosul altora, el nu poate fi practicat oricum, deoarece jertfele cu cusur nu sunt acceptate. (Mal.1/13, 14) Este bine de știut că mai presus de orice jertfă este relația noastră cu Dumnezeu. Samuel l-a întrebat pe împăratul Saul: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele, decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât toate jertfele...” (Dacă cineva ar conveni să împartă cu Dumnezeu o sumă de bani furată, credeți că  ar accepta , din moment ce tot El a poruncit: „Să nu furi”?)                                                          Așadar: Prioritatea „0” este păzirea Cuvântului, apoi postul. Tocmai acest adevăr a dorit și Isus să-l spună ca răspuns la reproșurile aduse ucenicilor Săi precum că „ei nu postesc deloc”: „Nimeni nu pune un vin nou, într-un burduf vechi...”                                                                                                             Ce înseamnă aceasta?                                                                                                                            Postul (vinul nou) în noua rânduială nu poate fi practicat de „omul vechi”, deoarece nu-și are rostul. Regula este bine stabilită: „Vin nou în burdufuri (oameni) noi.” Deci se are în vedere în mod prioritar „cine aduce  jertfa” și apoi va coborî „focul” pe jertfa de pe altar. „Domnul a privit cu plăcere la Abel și spre jertfa sa.” (Gen. 4/4) Din moment ce și-a găsit plăcerea în tine, cu siguranță că-și va găsi plăcere și-n jertfa ta... În caz contrar, osteneala va fi în zădar. Evreii au constatat că postesc degeaba și chiar i-au reproșat lui Dumnezeu: „La ce ne folosește să postim, dacă Tu nu vezi? De ce să ne chinuim sufletul dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta”? Ce s-a întâmplat, și care a fost cauza, ce l-a determinat pe Dumnezeu să ignore sacrificiul postului? Explicația nu este în altă parte, ci în același context:  „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să vă mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci păcatele voastre vă ascund fața lui și-L împiedică să v-asculte.” (Isaia 58/1)

Cu siguranță că orice constare, are și o recomandare: „Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțul răutății...”  Din ce este format un lanț? Din mai multe zale prinse una de alta. Răutatea era un mod de viață și nu ceva accidental. Deci nu este în discuție  un păcat, ci o formă de persistență în păcat, ce s-a cumulat făcând un „zid” ce-i despărțea pe oameni de Dumnezeu. Acum  înțelegem mai bine de ce este necesar omul  să fie „nou”. Pentru că omul născut din nou nu continuă să păcătuiască.” (1Ioan 3/9) Fără pocăință postul nu are nici o valoare: „Domnul își aduce aminte de nelegiuirile lor și le pedepsește păcatele (nemărturisite). Chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunea...” (Ier. 14/10,12) 

 De ce postim? 

Este bine de știut că postul  practicat  în vremea Bisericii, nu are același scop cu cel practicat în perioada vechi testamentară. Menirea sa este diferită dacă ținem cont și de cuvintele Domnului Isus: „Eu fac toate lucrurile noi” Așa că în mod sigur  lucrurile s-au înnoit și în ce privește postul. Reamintim cuvintele Domnului pentru a justifica de ce nu posteau ucenicii Săi: „Nimeni nu pune vin nou, în burdufuri vechi.” Înseamnă că nu doar oamenii (burdufurile) trebuia să fie noi, dar și vinul (postul) trebuia să fie nou.                                                                                                                                         În Vechiul Testament „întoarcerea” omului de pe căile rele, era însoțit de post. Însuși Dumnezeu  a stabilit această regulă: „Da chiar acum zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și bocet.” (Ioel 2/12) Numai că postul a devenit atât de formal încât el doar  simula întoarcerea  la Dumnezeu, dar fără o pocăință reală. Ex: La auzul veștii că va veni nenorocirea peste el, cel mai rău împărat a lui Israel - Ahab, a luat o măsură radicală provenită din tradiția iudaică: „...și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe trup și a postit...” (1Împ. 21/27) Deși și-a rupt hainele împărătești înlocuindu-le cu un sac, postea și mergea încet, „pocăința” lui a fost de scurtă durată, deoarece au fost sfâșiate doar hainele, dar n-a fost sfâșiată și inima așa cum cerea Dumnezeu. (Ioel 2/13)  Dumnezeu nu se lasă batjocorit (păcălit) a revenit și a pedepsit atât pe Ahab, cât și casa lui. Oamenii au folosit postul ca un refugiu, punându-se la adăpost de judecata și mânia lui Dumnezeu, ba încă împreună cu postul își mărturiseau (recunoșteau) vinovăția conf. Neemia 9/1,2 dar aceasta nu era suficient deoarece regula de aur spune astfel: „Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine și le mărturisește și se leapădă de ele, capătă îndurare.” (Prov. 28/13) Poate că ar fi bine să amintim în acest context și de „pocăința” temporară a ninivenilor la propovăduirea lui Iona. A fost una dintre cele mai mari revoluții spirituale. Poporul în întregime s-a „întors” la Dumnezeu în urma postului național decretat chiar de împărat. Însă și întoarcerea lor a fost una temporară specifică unei pocăințe făcute „între nicovală și ciocan” și nu din dragoste - așa cum dorește Dumnezeu. Cartea „Naum” relatează felul cum a fost distrusă cetatea Ninive.

Revenind în Noul Testament la „vinul cel nou” este bine să știm că nicăieri nu ni cere să postim pentru „ispășirea păcatelor sau ca o dovadă a pocăinței. Ispășirea păcatelor se face doar prin sângele Mielului. Întoarcerea la Dumnezeu nu este obligatoriu să fie însoțită de post, dar trebuie însoțită  de pocăință autentică și nu formală. „Pocăiți-vă și întoarceți-vă la Domnul ca să vi se șteargă păcatele.”(Fapte 3/19) Iar pocăință nu înseamnă doar părere de rău, ci înseamnă schimbare (înnoire) Tit 3/5 Nu postim ca să fim mântuiți, deoarece mântuirea noastră este prin credință și nu prin fapte.

Dar revenim cu întrebarea: De ce postim?

Postim pentru că suntem mântuiți, iar mântuirea trebuie dusă până la capăt însoțită de fapte, iar faptele care implică jertfire (sacrificiu), vor fi răsplătite .  „...ca să te arăți că postești, nu oamenilor, ci Tatălui tău care este în ascuns. Și tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti.” (Matei 6/18) Când ni se promite răsplată, mai punem întrebarea: de ce postim? Răsplată ca pentru oricare altă jertfă pe care o aducem înaintea lui Dumnezeu. Și totuși atunci când te-ai hotărât să slujești Domnului cu o zi de post, ea trebuie motivată...

Postim pentru că în acest mod se revigorează omul lăuntric și  rezistăm cu bine în fața ispitelor. Mântuitorul a postit în mod supranatural 40 de zile. Apoi a fost ispitit ca și noi dar fără păcat. Atunci când firea  păcătoasă te ispitește, ce ar însemna să o „pedepsești” cu o zi sau chiar două de post? E posibil de prea multă îmbuibare  să-ți creeze probleme... Da, cu siguranță că postul acționează „frâna” când dorim să ținem sub control firea pământească. În acest fel împlinim îndemnul: „umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești.” 

Postim pentru că „postul însoțit de rugăciune” este o modalitate de a fi eliberați de duhuri rele.  Conștientizăm că lupta noastră este îndreptată împotriva acestor duhuri care dau târcoale și vor cu orice preț să intre în „casa” noastră. Și nu-i de mirare că reușesc... Duhuri de ceartă, duhuri de îndoială, de frică, de invidie, de răutate, de clevetire și lista continuă. Dacă ne-am cerceta bine, am constata că fiecare am căzut pradă și suntem „dezbrăcați și jefuiți în mod subtil de acești tâlhari în coborârea de la Ierusalim la Ierihon”. Este posibil ca noi să dorim să-i eliberăm pe alții, când noi înșine nu ne-am eliberat. Nu vom scăpa de ei și nu vom fi eliberați decât cu post și rugăciune...

Postim pentru eficiență în lucrarea lui Dumnezeu. Un lucrător responsabil nu-i va îndemna doar pe alții la jertfire, aidoma cărturarilor de care Isus a spus: „Ei zic, dar nu fac”, ci se vor da ei înșiși pildă vrednică de urmat cerând călăuzirea și ajutorul Domnului cu post și rugăciune.  Pavel se dă exemplu și scrie despre sine: „...adesea în posturi...” De fapt în acest mod a fost investirea apostolilor Pavel și Barnaba în dificila misiune de răspândire a Evangheliei: „...au postit, s-au rugat, apoi au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece.” (Fapte 13/3) 

 În concluzie: Ce este postul?                                                                                                                   Este un timp pus deoparte în care îl cauți pe Dumnezeu (dar nu ca ceva pierdut) ci îl cauți pentru o părtășie deosebită.  „Și mi-am întors fața spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă.” (Daniel 9/3) Este o îndeletnicire spirituală plăcută Domnului în care este „...ținut în frâu tot trupul”. (Iacov 3/2)Aceasta presupune abstinență totală de la somn, mâncare, apă și relații intime. „...un timp în care  să vă îndeletniciți cu postul și rugăciunea” - recomandă apostolul Pavel. 

Un timp în care „slăbește” omul de afară, dar cu siguranță se întărește omul lăuntric. Fiindu-ne absolut necesar...

Fiți binecuvântați!

 

Care este relația omului cu Trinitatea?

                Deși sunt dovezi imposibil de contestat, nu toate religiile acceptă divinitatea formată din trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Studiul de față nu este preocupat de aducerea dovezilor, ci analizează  relația omului cu Trinitatea.

Dumnezeu Tatăl stă pe scaunul de domnie. La dreapta Sa, stă Fiul Său al cărui nume nu este cunoscut. (Apoc. 3/12) Este atât de necuprins încât ni se spune: „Cerul este scaunul Meu de domnie, iar pământul este așternutul picioarelor Mele.”(Isaia 65/1)  În jurul Scaunului Său de domnie se găsesc patru făpturi vii a căror descriere este imposibil de făcut de mintea omenească. Ele au rolul de a proclama fără încetare sfințenia lui Dumnezeu, cât și de a „direcționa” slava, cinstea și mulțumirea, către Cel ce stă pe scaunul de domnie. Apoi 24 de bătrâni încununați, împreună cu îngerii ce formează oștirea Cerului, înconjoară scaunul de domnie aducându-i laudă și închinare.

Este bine de știut că Dumnezeu nu are contact direct cu oamenii, decât în cazuri de excepție (Gen. 18/21) și nici n-a fost văzut vreodată de făptura omenească, totuși unii oameni au avut posibilitatea să audă glasul Său. În perioada vechi testamentară relația omului cu Dumnezeu era întreținută prin intermediul îngerilor, ce sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea.” (Evrei 1/14) În contact cu oamenii ei luau o înfățișare umană: „... o scară era rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii Lui Dumnezeu se urcau și coborau pe scara aceea.” (Gen. 28/12)  Slava lui  Dumnezeu a fost reprezentanta  pentru Templu de la Ierusalim.

Totuși, din cauza ruperii legăturii dintre El (Creatorul) și făptura mâinii Sale - omul; Dumnezeu a hotărât să coboare pe pământ în persoana Fiului Său pentru o scurtă perioadă de timp. Spunem că „Dumnezeu s-a coborât” pe baza mărturisirii Fiului Său: „ Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, nu sunt ale Mele, ci  sunt ale Tatălui ce locuiește în Mine... ” (Ioan 14/9,10) Scopul Său a fost de a reface legătura printr-un nou legământ „parafat” cu sângele propriului Său Fiu. La încheierea misiunii  s-a rugat Tatălui cerând: „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți, cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.” (Ioan 17/5)    El s-a înălțat la Cer, și-a reocupat locul la dreapta Tatălui, dar a făgăduit că „... va veni din nou în același fel cum a fost văzut mergând la cer.” (Fapte 1/11) Cuvântul folosit adesea la slujbele de închinare: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” - nu mai este de actualitate. El a fost valabil câtă vreme Fiul a fost pe pământ. Înainte de plecare, Isus a „confirmat”: „... am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat s-o fac”. (Ioan 17/4) „S-a isprăvit.” Revenit la dreapta Tatălui, El mijlocește pentru noi. Nu urcă și coboară ori de câte ori este chemat, (așa cum se spune de obicei) ci „... se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci să aducă mântuire celor ce-L așteaptă.” (Evrei 9/28)

Înainte de a se înălța la cer, El le-a vorbit ucenicilor Săi că nu-i va lăsa „orfani” (singuri) deoarece El va trimite un alt „reprezentant” (ambasador) a cerului în persoana Duhului Sfânt. Expresia „voi trimite” scoate în evidență faptul că Fiul lui Dumnezeu este mai mare decât Duhul Sfânt. De regulă, numai un superior face trimiteri. Tot astfel, Fiul a fost trimis de către Dumnezeu Tatăl. Însuși Fiul a recunoscut: „Tatăl este mai mare decât Mine”. (Ioan 14/28) Mai mult, la vremea sfârșitului „... chiar și Fiul se va supune, Celui ce i-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” (1Cor. 15/28)                                                             Așadar, există și în Trinitate o formă ierarhică: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. (1Cor. 11/3)  În persoana Duhului Sfânt este „încorporat” Duhul lui Dumnezeu Tatăl, cât și Duhul lui Hristos. Tocmai de aceea în multe texte biblice, apare expresia „Duhul lui Dumnezeu”, sau: Duhul lui Hristos în loc de Duhul Sfânt (Rom. 8/9 și 1Petru 1/11). În persoana Fiului era încorporat Duhul Sfânt ( Matei 12/28) cât și Duhul Tatălui ( Ioan 14/10)„... Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine.” Tocmai de aceea ni se spune că există un singur Dumnezeu.

Foarte împortant de reținut: Relația omului cu Dumnezeu Tatăl este intermediată de Duhul Sfânt sub toate aspectele. Împuternicirea Duhului Sfânt ca și trimis a Cerului este de ai convinge pe oameni că sunt păcătoși, oferindu-le harul de a se mântui prin credință, ca dar a lui Dumnezeu. Și nu doar atât: Duhul Sfânt este aducător de lumină (Rom. 9/1) schimbă (înnoiește) viața păcătosului, (Tit 3/5) călăuzește (Rom. 8/14) mijlocește (Rom. 8/26) rodește (Gal. 5/22) sfințește (1Petru 1/2) învață (1Cor. 2/13)                         

În ce privește rugăciunea, Duhul Sfânt are o contribuție vitală în viața unui creștin. Fără El ești „deconectat de centrală”, dar din păcate faptul acesta este mai puțin cunoscut. Asfel se explică că în mediul carismatic, cât și în cel penticostal (fără să generalizez) accentul este pus pe latura fonică. Adică: strigăte cât mai mari, pentru a fi auzite de Dumnezeu. Imaginați-vă câtă lipsă de cunoaștere! Oamenii îl subestimează pe Dumnezeu ca și când iar fi slăbit auzul, iar El respinge acest concept: „Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine.” (Ps. 50/ 21) Dacă am cerceta Cuvântul lui Dumnezeu și l-am crede cu adevărat, percepția noastră față de Dumnezeu s-ar schimba în mod radical. Psalmistul rostește un adevăr imposibil de trecut cu vederea: „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu îl cunoști în totul.” (Ps 139/4) Isus i-a învățat pe ucenicii Săi cum să se roage și a început astfel: „Tatăl nostru... ” Rugăciunea este adresată ca de la „fiu la tată”  Oare ce-ai gândi ca tată, dacă fiul tău ar veni la tine în una din zile să-ți ceară ceva și ar începe să dea din mâini și să strige haotic, deși tu ești lângă el? Sigur ai gândi: E o problemă cu copilul meu...

 Foarte mulți credincioși când se roagă și-L imaginează pe Dumnezeu stând pe scaunul de domnie, iar ei trebuie să se roage în așa fel încât rugăciunile lor să ajungă până la El. Ba încă unii și fața o îndreaptă în sus să fie siguri că sunt auziți, fără să țină cont că în învățătura nou testamentară, cerința este clară: „Rugați-vă prin Duhul Sfânt”! (Iuda 20) Dar ce înseamnă să mă rog prin Duhul Sfânt? Simplu... Prin intermediul Său. El este purtătorul rugăciunilor noastre. Noi suntem slabi și nu știm ce să spunem în rugăciune, sau cerem cu gând rău ca să risipim și ca atare El este nevoit să completeze, să retușeze și apoi să mijlocească pentru nevoile noastre, pentru că nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar lucrurile nu se opresc aici, deoarece ni se spune că Duhul Sfânt suspină din pricina rugăciunilor noastre. (Rom. 8/26,27) Te-a gândit măcar o dată la aceasta: Tu te rogi și El suspină? Noi știm că suspinul însoțește plânsul. Da, plânge când aude rugăciunile noastre în care nu i se mai dă importanța cuvenită. După 20-30 de ani după ce au fost botezați cu Duhul Sfânt, aud mereu aceiași rugăciune clasică: „Doamne, trimite pe Duhul Sfânt să ne cerceteze inimile!” De unde ar trebui să vină? Noi știm că El locuiește este în duhul nostru. (Rom. 8/9) Tu ai uitat de El, și-L cauți în altă parte? Noi suntem templul Duhului Sfânt. (1Cor. 3/16) Așa că rugăciunile noastre ar trebui îndreptate spre interior și nu spre exterior. Tocmai de aceea Tatăl dorește ca închinătorii adevărați să se închine în duh și adevăr, deoarece duhul (mintea) este „locația” unde locuiește Duhul Sfânt, iar rugăciunile făcute de duhul omului sunt preluate și îmbunătățite de Duhul Sfânt, apoi trimise către Dumnezeu Tatăl. O colaborare perfectă mai performantă decât a unui unui satelit de comunicare. Aceasta ne ajută să înțelegem de ce este posibilă rugăciunea „în orice loc” - fie și în public între oameni ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Pentru că poate fi făcută chiar și cu cu gândul.

Mi-e teamă că mulți n-au înțeles din pricina „fixului” ce îi caracterizează pe  mulți creștini și la care nu vor putea să renunțe toată viața sub pretextul: „eu așa am primit”. Ni se spune: „ce a crescut strâmb, nu mai poate fi îndreptat”. Și eu cred, așa este, dar ar trebui măcar să ținem cont de manifestare atunci când te găsești în public: Dacă rugăciunea mea zgomotoasă  se ridică mai presus decât a celorlalți vrând în acest fel să mă evidențiez, fiind o pricină de păcătuire pentru alții, trebuie să mă adaptez. Sunt în public și voi avea o manifestare cu bun simț... Acasă... faci ce vrei și cum vrei - bineînțeles dacă ești singur. Este posibil să pretinzi: „Eu sunt liber să mă rog cum vreau... ” Da, însă Cuvântul te avertizează: „Luați seama  ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi.”(1Cor 8/9)

Apostolul Pavel, adept al disciplinei bisericești a impus  rânduiala în biserica din Corint în așa fel încât dacă intră un necredincios să nu zică că sunt nebuni. Înseamnă că și părerea altora contează, de aceea apostolul a dorit ca manifestarea lor să fie de așa manieră, încât să lase  o impresie plăcută.

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, ... ci să fie omul ascuns a inimii, într-un duh blând și liniștit care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.” Da, vorba dulce mult aduce - atât în rugăciune, cât și în predicare. Pentu cine cunoaște...

Fiți binecuvântați!