„Înțelegi tu ce citești?”

                Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu revelat pentru mântuirea oamenilor. Mesajul prioritar, dar și cel mai important pe care Mântuitorul l-a transmis contemporanilor Săi și nu numai, a fost următorul: „Cercetați Scripturile fiindcă socotiți că în ele aveți viața veșnică.” 

 
Cercetarea se face cu interes în dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu deoarece viața veșnică are o strânsă legătură cu cunoașterea. Însă cu toată setea după cunoaștere pentru unii înțelegerea este dificilă, pentru alții chiar imposibilă. Dar este Biblia o carte atât de complicată, încât este dificilă de interpretat din moment ce aud creștini care mărturisesc ei înșiși că n-o înțeleg? Apostolul Petru confirmă că epistolele lui Pavel conțin „lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc spre pierzarea lor.” Sunt menționați neștiutorii... dar la fel să fie și cu cei știutori? De unde provine știința? Isus L-a lăudat pe Tatăl și a zis: „Te laud Tată, Doamne al cerului și a pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da,Tată Te laud că așa ai găsit Tu cu cale.” (Matei 11/25,26) În scurt timp după ce a rostit aceste cuvinte, Isus aduce lămuriri suplimentare cu privire la „pruncii” ce au primit descoperire spunând ucenicilor Săi: „...vouă va fost dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Matei 13/11)
De aici pricepem că există două categorii de oameni: unii destinați să înțeleagă, alții predestinați să nu înțeleagă. 

Dar ce înseamnă înțelegere ?                                                                                                          Înțelegere înseamnă clarificare, limpezire, luminare.
„Eu am auzit, dar n-am înțeles...dar a venit repede în zbor omul Gavril, m-a atins și mi-a zis: Daniele am venit să-ți luminez mintea. Ia aminte la cuvântul acesta și înțelege vedenia.” (Daniel 12/8; 9/21-23)  Ezra  în calitate de preot și cărturar, împreună cu leviții  „citeau deslușit în cartea Legii lui Dumnezeu și-i arătau înțelesul, ca să-i facă să înțeleagă ce citiseră.” (Neemia 8/8)
 De unde avea Ezra această capacitate de înțelegere încât să-i ajute și pe alții?
„Căci Ezra își pusese inima să adâncească și să împlinească Legea Domnului și să învețe pe oameni legile și poruncile.” În acest mod el a devenit  „...un cărturar iscusit în Legea lui Moise dată de Domnul...” De ce? „...fiindcă mâna Domnului era peste el...” (Ezra 7/10,6)
Această „pricepere duhovnicească” cărturarul a dorit să o împărtășească cu poporul în primul rând printr-o citire deslușită în scopul clarificării unor norme de viețuire. Citirea deslușită este primul pas spre înțelegere.. Însuși Domnul Isus l-a întrebat pe învățătorul Legii: „Cum citești în ea? Iar apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei: „...ia seama la citire și la învățătura pe care o dai altora.”
Nu există înțelegere fără o citire deslușită (clară) a Bibliei, deoarece totul pornește de la citire. Însă nu-i totul doar să citești... Unul din sloganurile de pe panourile publicitare din orașul nostru ce aparține grupului de misiune „Eben-Ezer”  spune astfel:
,Degeaba știi să citești, dacă n-ai studiat niciodată Biblia.” Credeți că o simplă lecturare a Bibliei ar aduce beneficii în ce privește mântuirea sufletului? E posibil să rămâi doar cu cititul. Biblia nu-i o carte de povești. Famenul etiopian  și-a sacrificat timpul pentru a merge la Ierusalim să se închine. Inima lui era legată de Templu -  singurul loc de închinare. La întoarcere citea în car din cartea profetului Isaia pe care o cumpărase de la Templu.  Imaginați-vă că a citit 53 de capitole și nu a înțeles nimic... Totul era o enigmă pentru el. Însă Dumnezeu l-a trimis pe Filip să-i deslușească citirea. Acesta l-a întrebat:
„Înțelegi tu ce citești? Răspunsul nu se putea altul mai bun: „Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva.” (Fapte 8/31) Înseamnă că este necesar să ceri călăuzirea celor ce au înțeles pentru a te ajuta, în caz contrar rămâi cu citirea sau ascultarea. Categoria de oameni „predestinați” să nu înțeleagă au ascultat pilda cu „Păstorul cel bun”. însă „...ei n-au înțeles spusele Lui.” (Ioan 10/6)
Finalul? „Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege vine Cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui.” (Matei 13/19)
Dar care să fie cauza predestinării? Vrea Dumnezeu ca oamenii să nu înțeleagă? Citim:
„Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi , și-au închis ochii, ca să nu vadă cu ochii, să audă cu urechile, să  înțeleagă cu inima. să se întoarcă la Dumnezeu și să-i vindec.” (Matei 13/15) Deci nu este vorba doar de un om, ci este în discuție starea unui popor. Un popor cu inima împietrită. În discuția avută cu ei Mântuitorul le-a cerut să strice ,templu” și El în 3 zile îl va reface din nou. Iudeii s-au revoltat l-a auzul acestor cuvinte deoarece a fost necesar 46 de ani pentru construirea lui. Cum ar putea El să-L refacă din nou? Dar Mântuitorul vorbea despre trupul Său...
Lipsa de înțelegere în ce privește spusele Domnului Isus a ajuns atât de departe încât chiar și unii din ucenicii Lui l-au părăsit renunțând să-L mai urmeze. El le-a vorbit despre necesitatea de a mânca din trupul Său și de a bea din sângele Său. Interpretând această învățătură în mod literal aceasta era o aberație. A fost socotită o „vorbire prea de tot”. Probabil că ucenicii care l-au părăsit au mai avut neclarități cu privire la unele afirmații , dar în acest context li s-a părut că depășește orice limită. N-au înțeles că Domnul Isus făcea referire la Cuvântul întrupat care a devenit Pâinea Vieții. Explicația a venit ceva mai târziu: „Carnea nu folosește la nimic, cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață.” Nu știm în ce măsură o fi înțeles cei 12 ucenici aceste cuvinte deoarece în unele împrejurări și ei erau deficitari la capitolul „înțelegere” . Totuși partea bună era că ei manifestau interes cerând explicații suplimentare: „Doamne tâlcuiește-ne pilda aceasta!”. Și ei au fost mustrați în unele împrejurări din cauza nepriceperii lor. Ca o măsură de precauție ca nu cumva să vorbească în zădar, Învățătorul îi întrebă pe ucenici după ce a rostit „Pilda năvodului”: Ați înțeles voi toate aceste lucruri?” Da Doamne - i-au răspuns ei. (Matei13/51)  Trebuie să admitem că teoria în unele cazuri este greu de înțeles, dar și practica?
El Domnul și Învățătorul a spălat picioarele ucenicilor Săi. Lui Petru i-a spus de la bun început: „Ce fac Eu tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.”  Probabil că Petru a fost totuși mulțumit de promisiune că va pricepe la timpul potrivit numit „după aceea”. Ce faci cu cei care au făcut spălarea picioarelor dar n-au mai priceput niciodată? După ce le-a spălat picioarele ucenicilor, întrebarea a fost adresată tuturor ucenicilor : „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?  Niciunul n-a spus „DA” Motivați de sinceritate...
Da sunt atâtea lucruri care urechea noastră le aude, ochii noștri le citesc sau le văd și nu le înțelegem. Suntem oameni limitați. Nu de puține ori am rămas cu subiecte biblice neînțelese.  Apostolul Pavel nu forțează nota : „Și dacă cineva nu înțelege, nici să nu înțeleagă.” Da, în ce privește „înțelegerea” sunt oameni destinați să înțeleagă și alții predestinați să nu înțeleagă. Dar care sunt beneficiile celor ce înțeleg? ” „...sămânța căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul și-l înțelege. El aduce roadă: o sămânță dă o sută, alta șaizeci, alta treizeci.” (Matei 13/23)

Cei ce nu au  satisfăcut stagiul militar probabil nu știu că indiferent de ordinul primit de la un superior militar, aveai totdeauna obligația să încuviințezi și să răspunzi : „Am înțeles” - chiar dacă n-ai înțeles... În armata lui Hristos în care suntem înrolați suntem noi adesea întrebați: „ați înțeles”? Dacă ai înțeles  pune în totul în practică! Dacă n-ai înțeles nu pleca... Ai tot dreptul să pui întrebări suplimentare pentru clarificarea „neînțelegerii”. Și Dumnezeu te va lumina...

„Înțelege ce-ți spun, Domnul îți va da pricepere în toate lucrurile.”

Fiți binecuvântați!

Sfânta Cină (trebuie) însoțită de buna rânduială...

Dumnezeu iubește rânduiala. Aceasta L-a determinat să-i ceară lui Ezechia să-și pună casa în rânduială înainte de a muri. Dacă El vrea ca omul să moară în rânduială, cu atât mai mult El vrea să trăiești în bună rânduială. Dar ce înseamnă rânduială? Expresia „rânduială” derivă din cuvântul rând. A se pune sau a sta la rând într-o anumită ordine. Apostolul Pavel urmaș a Domnului Isus ce a pretins că merge pe urmele Lui, a apreciat rânduiala din biserica din Colose și o încurajează în acest sens: „... privesc cu bucurie la buna rânduială care domnește între voi...” (Col.2/5) Însă a fost dezamăgit să audă că nu tot așa stau lucrurile și în biserica din Corint. Acolo unde nu este rânduială cu siguranță că este dezordine. Aceasta duce la dezbinări, spirit de partidă și chiar la scindări. Așa că apostolul este nevoit să le scrie în scopul de a instaura disciplina. Atunci când vorbim despre rânduială nu mă refer la rânduiala stabilită de o anume față bisericească după gusturile lui, ci mă refer la rânduiala stabilită de Dumnezeu. De exemplu: Surprins de modul cum se manifestau darurile duhovnicești apostolul scrie un capitol (14) pe această temă pentru a pune lucrurile în ordine. Printre altele menționează: - întâi dragostea, apoi darurile duhovnicești. - darul vorbirii în alte limbi urmat (obligatoriu) de darul tălmăcirii. - cine prorocește mai mare decât cine vorbește în altă limbă. = Dumnezeu a rânduit în biserică: întâi apostoli. al doilea proroci, al treilea învățători, s.a.m.d. Acest capitol se încheie cu îndemnul: „...toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială”. Tot atât de surprins a fost apostolul Pavel și în ce privește modul cum se sărbătorea Sfânta Cină. Unii veneau iar alții plecau. A fost necesar să-i îndemne: „așteptați-vă unii pe alții”. Unii sătui alții flămânzi iar alții beți. Unii prezenți la Masa Domnului, dar și la masa dracilor (agapele ce aveau loc în templele idolești cu carnea rămasă de la jertfe) unii luau parte la paharul Domnului dar și la paharul dracilor. Aceasta înseamnă dezordine. Apostolul dorește rânduială și scrie vestea bună: „Am primit de la Domnul...” Rânduiala pusă de apostolul Pavel nu este de obârșie omenească ci de origine divină. Pe considerentul că este scris: „Ține cum ai primit...” unii și-n ziua de astăzi invocă anumite persoane care au lăsat în urmă o moștenire confesională și pretind: „noi așa am primit”. Cu amândouă mâini s-au prins și nu renunță nici un centimetru... Este bine că ai primit dar contează foarte mult de la cine și ce anume ai primit. Unii au „primit” împărtășirea cu Sfânta Cină noaptea, alții ziua. unii cu spălarea picioarelor, alții fără, unii cu un pahar alții cu mai multe, unii cu azimă, alții că pâine. În unele biserici împărtășirea se face stând pe picioare în altele din poziția „așezat” Într-o biserică păstorul zelos o propus ca mulțimea să fie pe genunchi atunci când se împărtășesc . Biserica a încuviințat dar cu condiția ca și el (păstorul) care împarte să meargă pe genunchi. Se pare că în ce privește regulile penticostalii sunt pe primul loc la multitudinea de păreri deosebite. Ca să fie și mai multe unii pretind că au avut anumite „descoperiri” în unele privințe ca și când Biblia n-ar fi fost completă. Partea mai puțin bună este că noi punem accent mai mult pe latura secundară decât pe cea principală. Mai mult valorează timpul și blidul decât conținutul. Pavel vine cu clarificări: „Am primit de la Domnul...” Ce a primit Pavel de la Domnul? Faptul că Domnul în noaptea în care a fost vândut a luat o pâine. Deci putem „justifica”: noaptea a luat pâinea. Avem cuvânt biblic pentru a ne împărtăși noaptea. Dar apostolul nu vrea să scoată în evidență timpul, ci accentul cade pe „o pâine”. Spunea aceasta în contrast cu belșugul de mâncăruri cu care cei din Corint serbau Sfânta Cină. De aici bogații sătui iar săracii flămânzi. Nu se făcea nici o deosebire între pâinea care în urma rugăciunii era sfințită și simboliza trupul Domnului și mâncarea obișnuită. Scriindu-le Pavel împlinește un cuvânt biblic: „Vor învăța pe poporul meu să deosebească ce este sfânt de ce nu este sfânt, și vor arăta deosebirea dintre ce este necurat și ce este curat.” (Ezec.44/23) Dacă în urma învățăturii nu se face deosebirea, atunci „își bea și mănâncă osânda lui însuși dacă nu deosebește trupul Domnului.” Ce anume a mai primit Pavel? ceva foarte important: „Și după ce a mulțumit lui Dumnezeu a zis: Luați mâncați...” Nu scrie că Domnul s-ar fi rugat să transforme pâinea în trupul Său și nici să-i dea valoarea trupului Său ci doar a mulțumit. Lui Moise, Dumnezeu i-a poruncit: „Să faci în totul după chipul care ți s-a arătat pe munte.” Este surprinzător să auzim rugăciunile unora din vremea de acum: „Doamne transformă pâinea în trupul Tău, vinul în sângele tău și dă-le valoarea trupului și sângelui Tău.” Chiar nu înțeleg...Dacă s-ar transforma ar avea și valoare. Dar nu se transformă...Însă despre ce transformări vorbim? Există așa ceva? Învățătura privitor la transformarea (transubstanțierea) celor două elemente își are originea în catolicism. Dacă tot vorbim de transformare înseamnă că s-ar putea aduce la biserică apă pentru prăznuirea Sfintei Cini, în urma rugăciunii o putem transforma în vin apoi în sângele Domnului. În acest mod minunea ar fi mai mare, vădită de toți și imposibil de contestat transformarea. Dar s-a rugat Domnul Isus pentru transformare? Eu citesc astfel: „Pe când mâncau ei Isus a luat o pâine și după ce a binecuvântat ,a frânt-o și a zis: Luați mâncați acesta este trupul Meu.” Dar în ce mod era trupul Lui? În mod simbolic. Nu se putea ca Domnul Isus să fie cu ei la masă și în același timp trupul Lui să fie pe tavă. Totul avea valoare de simbol. Da (va spune cineva) dar El n-a spus că simbolizează, ci a spus că „este”. Să luăm un alt exemplu: „...toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei și stânca era Hristos. (1Cor. 10/3,4) Piatra din pustie era Hristos? Da - dar simbolic. Dacă tot vorbim despre simboluri este bine să mai luăm un exemplu: Iacov era în călătorie. A luat o piatră , a pus-o căpătâi și a adormit cu capul pe ea. A avut un vis în care a stat de vorbă cu Dumnezeu. Când s-a trezit a luat piatra care fusese ca și căpătâi, a turnat untdelemn pe ea apoi a zis: „...piatra aceasta care am pus-o ca stâlp de aducere aminte va fi casa lui Dumnezeu...” (Gen. 28/22) Piatra din pustie? Da, ea avea o mare valoare simbolică. Nu știu de unde a avut Iacov undelemn, dar ungerea pietrei n-a fost întâmplătoare. Era „piatra” care s-a dezlipit din munte. (Daniel 2/34) era piatra din capul unghiului lepădată de zidari dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. (1Petru 2/7,8) Revenind la subiect: Pâinea va rămâne tot pâine și în urma rugăciunii. Pavel confirmă aceasta și scrie în acest sens: „...noi care suntem mulți suntem un singur trup deoarece luăm o parte din aceeași pâine.” (1Cor. 10/17) - și nu din același trup. O pâine binecuvântată care deși nu-și modifică cu absolut nimic compoziția ea trebuie privită ca ceva sfânt (pus deoparte) pentru un scop divin , din care nu poate mânca oricine și oricum. Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea pe împăratul Belșațar din cauză că în cheful vinului „...a poruncit să aducă vasele de aur și de argint pe care le luase tatăl său Nebucadnețar din Templu de la Ierusalim ca să bea cu ele împăratul și mai marii lui...” (Dan. 5/2) Vasele erau sfințite și puteau fi folosite doar de preoții ce slujeau la Templu. Același lucru s-a întâmplat cu Uza care purta chivotul într-un car, când el ar fi trebuit să fie dus de preoți pe umăr. Deși era o ladă din lemn, trebuia privit ca un lucru sfânt. Așa trebuie privit conținutul paharului sau a paharelor cât și pâinea binecuvântată. Deoarece ele în urma rugăciunii de mulțumire simbolizează sângele și trupul Domnului. Deși este o pâine ea ilustrează cât se poate de bine o altă pâine care a fost numită „Pâinea Vieții”, Pâinea vie care s-a pogorât din cer. Atunci când în viața de fiecare zi în fața noastră pe masă se află o pâine trebuie să ne gândim la „drumul” lung pe care l-a parcurs până să ajungă la noi. Înainte de a ajunge pe masă „ea” a fost un bob de grâu ce a fost pus în pământ. A murit ca să aducă multă roadă. La vremea rânduită a odrăslit și a ieșit la suprafață. A fost primit cu răceală de ploile reci ale toamnei. apoi de vânturile reci ale iernii, Într-o zi rodul bobului a fost zdrobit de valțurile nemiloase ale morii făcându-se asemenea cu praful pământului. Cel mai greu moment a fost atunci când a trebuit să fie pusă în cuptorul cu foc. Tot procesul acesta a rezultat pîinea care o avem la masă... Ea a îndurat acestea ca eu mâncând să mă bucur de viață. Cel care este „Pâinea vieții” a avut parte de același drum. A fost o odraslă slabă care iese dintr-un pământ uscat. Primit cu răceală și indiferență ba chiar respins, a fost zdrobit în suferință, apoi a trecut prin cuptorul cu foc. Pâinea rumenită scoasă din foc a fost pusă pe masa poporului Său iubit, dar ea a fost disprețuită și făcută firimituri. Firimiturile au fost strânse și au ajuns pe masa noastră. Da, ferice de cei flămânzi, căci ei vor fi săturați. Pentru că pe masa din casă este pâine îndestulată. Fiul cel mic a hotărât să plece de la casa părintească.. A hoinărit prin lumea largă până a ajuns păzitor la porci. A uitat tot ce era în casa tatălui său. Dar chinuit de foame și-a adus aminte că în casa părăsită este belșug de pâine și a hotărât să se întoarcă acasă. Este bine să uiți niciodată, că-n casa Tatălui este belșug de pâine. Cei flămânzi se pot sătura. Este „Pâinea” care s-a coborât din cer. Pâinea care dă lumii viață...

Văduve... cu adevărat văduve.

     „Era o zi mohorâtă de toamnă.
Sora Elisabeta împreună cu cei 9 copii își petrecea pe ultimul drum pe soțul ei drag. Au rămas doar amintiri frumoase din anii căsniciei care au trecut ca un vis. Viața a fost parcă nedreaptă condamnând-o la singurătate. La cei 47 de ani ea va trebui de aici înainte să lupte cu greutățile vieții pentru a-și crește singură copii. Viața este o luptă. Speranța ei este legată de Dumnezeu care a promis că este apărătorul văduvei și tatăl orfanului.Dar cum o va face? Cu siguranță prin intermediul oamenilor. Oamenii sunt ochii lui Dumnezeu cu care El privește în această lume. Oamenii sunt picioarele lui Dumnezeu cu care El umblă în această lume. Și tot oamenii sunt mâinile cu care Dumnezeu lucrează în această lume. Dar vor fi dispuși oamenii să stea la dispoziția lui Dumnezeu pentru a se folosi de ei la nevoie?
Despre Ana citim că a rămas văduvă după doar 7 ani de căsnicie. A ales să rămână la Templu și să-și petreacă restul vieții în post și rugăciune. Dar se pare că Ana nu avea nici un copil. Asemenea dedicare nu se potrivește unei văduve cu 9 copii.
Apostolul Pavel scrie în acest sens: „Dacă nu poartă cineva grijă de cei din casa lui s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios.” (1Tim. 5/8) Singură este dificil dacă nu cumva imposibil să te îngrijești, așa că singura alternativă este Biserica care este sau ar trebui să fie ca o familie. Aici vei găsi ajutorul necesar. Dar pentru aceasta există un „cadru legal” în care sunt menționate condițiile care ar trebui să le îndeplinească o văduvă pentru a fi ajutată.
În primul rând văduva trebuie să fie cu adevărat văduvă. (1 Tim. 5/16) Aceasta presupune că ea trebuie să figureze pe lista văduvelor existentă  în Biserică.
La vremea respectivă existau multe văduve datorită faptului că bărbații cădeau uciși în frecventele războaie ce aveau loc. Însuși Domnul Isus a confirmat: „Multe văduve erau în Israel...”
După această listă se făcea ajutorarea. În Faptele Apostolilor citim că exista o stare de nemulțumire în biserica primară din cauză că  o anumită categorie de văduve erau trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor. Pentru rezolvarea problemei a fost necesar să fie aleși 7 diaconi care să fie plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune. Dar oare și la împărțirea ajutoarelor este nevoie de plinătatea Duhului și înțelepciune? Sigur că da... Sunt factorii care te vor ajuta să vezi bine nevoile fiecăruia și să iei decizii corecte și nepărtinitoare.

Oprimă condiție pentru a figura pe această listă era vârsta care nu trebuia să fie mai mică de 60 de ani. Dar sora Elisabeta are doar 47 de ani. Ea nu îndeplinește condițiile cerute. Dar are 9 copii...
Ca și-n biserica primară există o stare de nemulțumire deoarece sora Veronica se găsește pe listă pentru că are 65 de ani dar nu mai are nici un copil cu ea - toți fiind plecați la casele lor.
Cineva a intervenit în favoarea sorei și a cerut să se treacă peste acest punct la următorul.
Dar situația se complică și mai tare. Sora Elisabeta n-a practicat primirea de oaspeți datorită casei care a fost ani buni în construcție. Multă vreme familia a locuit într- o singură cameră. În aceste condiții primirea oaspeților a fost imposibilă.
S-a făcut propunerea să se treacă și peste aceasta dar îi stătea împotrivă punctul privitor la spălarea picioarelor sfinților musafiri. Dacă în casa ei în cursul anilor, datorită împrejurărilor n-a poposit nici un oaspete este clar că n-a existat nici spălarea picioarelor.
Cât privește spălarea picioarelor aproape toate văduvele (ca să nu spun chiar toate) nu se încadrează aici și datorită faptului că această practică era legată de cultura evreilor și nu a românilor. Eu nu cunosc în zonă nici o văduvă care să fi practicat spălarea picioarelor musafirilor. Poate și din cauză că Pavel menționează: „...picioarele sfinților...” Este greu să deosebești un musafir sfânt de unul nesfânt.

„Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor... (?)

             Apostolul Pavel înzestrat cu autoritate apostolească îl îndeamnă pe Timotei ca pentru disciplinarea celor ce păcătuiesc să folosească mustrarea publică.
Înainte de a intra în acest studiu pe o temă atât de delicată dar și aparent complicată, este necesar să pun o simplă întrebare:
Există și persoane care nu păcătuiesc? „Cine poate zice: Mi-am curățit inima, sunt curat de păcatul meu?” - întreabă Solomon. Sau cine poate spune: eu nu păcătuiesc și ca atare pot să mă ocup de mustrarea celor ce păcătuiesc. Solomon a afirmat „... căci nu este om viu care să nu păcătuiască” (1Împ. 8/46) iar Ioan a scris ceva asemănător: „Dacă zicem că n-avem păcat ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi” (1Ioan 1/8). Deci: poate „arunca cu piatra” - spunea Domnul Isus  - doar cel care nu are păcat (Ioan 8/7).
         De regulă există o percepție greșită despre păcat din cauză că avem o listă restrânsă de păcate: curvia, hoția, înșelăciunea și cam atât. Dar întrebarea decurge de la sine: Gândurile rele care spurcă pe om, mândria, fățărnicia, ura, viclenia, pizma (invidia), lăcomia de avere, idolatria sub diferite forme și multe altele, nu sunt păcate? Ați auzit sau văzut ca cineva să fi fost mustrat sau disciplinat pentru astfel de păcate?
Nu-i greu să păcătuiești. Te-ai uitat la fața omului și ai păcătuit. Știi să faci bine și n-ai făcut - iar ai păcătuit. Păcat nu este numai atunci când ai făcut o fărădelege, ci este și atunci când ai omis să faci ceva ce ți se cerea să faci. În ziua judecății foarte mulți oameni vor fi responsabili nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au făcut. (Conf. Matei 25/14-30)
         Totuși, revenind la subiect este bine să urmărim contextul în care a fost scris acest îndemn și cui anume i se adresează. Epistola este scrisă către Timotei. Este o epistolă personală și nu una adresată unei biserici. Nu tot ce scrie într-o astfel de epistolă trebuie luat ca atare.
De exemplu: în epistola a doua, Pavel îi cere lui Timotei să-i aducă mantaua și cărțile din piele  - lucruri care nu ne privesc pe noi. Sau: lui Tit îi scrie că l-a lăsat în Creta să rânduiască prezbiteri, o lucrare destinată pentru el.
Epistola către Timotei este personală, deși din ea putem învăța și noi foarte multe lucruri, dar nu trebuie generalizat...
Contextul în care apare versetul discutat este unul în care Pavel face referire strict la prezbiteri. 
Versetul 17: „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciți cu îndoită cinste.”
Dar cum  poți să cârmuiești bine decât folosind  exemplu personal. Cinstea se dobândește și nu se cerșește.Așa că Pavel îi scrie lui Tit: „Sfătuiește pe tineri să fie cumpătați și dă-te pe tine pildă de fapte bune în toate privințele...” (Tit 2/6,7) Nici apostolul Pavel nu se dă în lături în ce privește exemplul personal și-i scrie lui Timotei: „Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea...” (2Tim. 3/10) Cineva obișnuia să spună mereu: „Nu mai vreau predici pentru urechi, ci vreau doar predici pentru ochi.”
Vers 19: Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori.
Există posibilitatea ca cineva să facă o mărturisire mincinoasă sau una cu intenții bune dar nedocumentată. Astfel de mărturii trebuie tratate cu atenție sau respinse. Aceasta este valabil și pentru „descoperirile” care ar învinovăți pe cineva. (Un păstor a mers într-o biserică unde trebuia să oficieze Sfânta Cină. Înainte de a începe slujirea o femeie l-a „somat” să renunțe deoarece Domnul i-a „descoperit”că are mâinile murdare - dar fără să spună de ce anume... Biserica a încuviințat. Astfel de practici trebuie respinse iar asemenea persoane cu jumătăți de „descoperiri” trebuie puse sub disciplină în regim de urgență până când Dumnezeu le va lumina ochii inimii să vadă deslușit).
Totuși Pavel nu vrea să spună că prezbiterii sunt infailibili sau ar avea imunitate. Pe acest considerent apare scris versetul următor:
„Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică” (vers. 20)
Deci mustrarea se face înaintea celorlalți prezbiteri și nu a bisericii pentru ca și ceilalți prezbiteri să aibă frică. Atenție la citire îi mai scrie Pavel lui Timotei. „Pe cei ce păcătuiesc...” -  forma gramaticală: prezent continuu. Avem a face cu persistență în a păcătui. Cine avea dreptul să-i mustre? - Timotei, deoarece el i-a investit în slujba de prezbiter. Dar ca o măsură de precauție  apostolul îl îndeamnă la prevenție în versetul 22 „Să nu-îi pui mâinile cu grabă  peste nimeni. ca să nu te faci părtaș păcatelor altora...” Cum e posibil așa ceva? Păcatele comise de unii investiți în mod ușuratic ar putea fi imputate celui ce i-a promovat. Există o avertizare și mai aspră în Vechiul Testament: „Blestemat este omul care face cu nebăgare de seamă lucrarea lui Dumnezeu.” Trebuie însă să admitem că omul care nu este decât carne păcătoasă poate fi schimbător odată cu trecerea timpului.

Mustrarea este necesară.
Însoțită de un îndemn bun, ea îl îndreaptă pe om pe calea vieții - scrie Solomon. Pentru unii ea este o îndeletnicire, iar pentru alții chiar o pasiune. Le face plăcere să mustre pe alții, dar nu acceptă ca ei să fie mustrați. Pentru îmbărbătarea altora este nevoie să ai darul îmbărbătării (Rom. 12/6,8) Se consideră că pentru mustrare nu este necesar să ai un dar special. Oricine o poate face, dar contează cum o faci... Este nevoie de multă înțelepciune. Râvna este bună dar însoțită de pricepere, altfel ai ruinat totul. Există mai multe modalități de mustrare.
David a săvârșit un foarte mare păcat. Spun „foarte mare” deoarece conform Bibliei, păcatele dimensional se împart în: păcate mici, mari și foarte mari. Dumnezeu l-a trimis pe prorocul Natan să-l mustre. Pentru așa faptă cuvintele trebuia să fie pe măsură. Cum o va face? I-o fi spus Dumnezeu ce cuvinte să folosească sau le-a spus din înțelepciunea lui? A rostit o pildă... despre un om care a săvârșit o mișelie. Probabil că nu terminase prorocul de vorbit și David s-a umplut de mânie pe omul care păcătuise după care a rostit repede sentința. „Omul acesta este vrednic de moarte”. Condamnat la moarte prin sentință definitivă.Oamenii lui David așteptau ca prorocul să-i pronunțe numele pentru a executa hotărârea împăratului. Prorocul zăbovește,  dar în cele din urmă se descoperă: „Tu ești omul acesta”. David și-a recunoscut păcatul dar despre sentința de moarte n-a mai amintit nimic deoarece era valabilă doar pentru alții. Suntem gata să-i executăm sau să-i punem pe rug pe alții, iar când este vorba de noi nu acceptăm nici să ne frigă.
Iuda a decis cu privire la nora-sa: Să fie arsă. Dar când i s-a dovedit păcatul complicității în care era mai vinovat decât ea, a zis: „Ea este mai puțin vinovată.” Și atât...
Revenim: Mustrarea este biblică și necesară. Va corecta ea și va avea rezultatul dorit? Răul este deja făcut. Va contribui ea la cicatrizarea lui, sau se va face și mai mare decât a fost. Tamar i-a cerut lui Iuda: „Nu mai mări răul acesta...”
Ucenicul Petru a mărturisit că va sluji pe Domnul până la moarte, dar n-a fost așa. Ce cuvinte de mustrare am fi folosit noi dacă eram în locul Domnului Isus: „M-am lămurit și cu tine și ce bază să mai pun eu pe astfel de oameni?.. Nu an nevoie de asemenea ucenici.” Dar nu. „Mustrarea” pe care Mântuitorul i-a dat-o avea în ea cuvintele iubirii: Petre fiul lui Iona, mă iubești tu”? - o întrebare pusă de trei ori. Petru s-a întristat că-l întrebase a treia oară. De ce? Deoarece și-a dat seama că fiecare întrebare „cade” pe fiecare lepădare și a capitulat: „Doamne Tu toate le știi.” - știi că m-am lepădat. 
Abia atunci  și-a dat seama Petru că Domnul știe de lepădarea sa.
Foarte important:
Vorbind despre mustrare la modul general, avem obligația să ținem cont  în primul rând împotriva cui este săvârșit păcatul respectiv. Împotriva lui Dumnezeu sau împotriva unui semen?

Păcatul este  comis împotriva lui Dumnezeu
În acest caz lasă--L pe Dumnezeu să--l mustre.Vrei tu să-L aperi pe Dumnezeu? Dar cum o va face? Foarte simplu... Punându-i mustrări în conștiință (cuget).
Ex: „Când au auzit fariseii cuvintele acestea s-au simțit mustrați în cugetul lor,,,” 
Iar Solomon s-a rugat în acest sens: „...dacă fiecare își vor cunoaște mustrarea cugetului ... ascultă-i din ceruri și iartă-i...”  Păcatul comis de David a produs o presiune psihică asupra conștiinței lui încât el a afirmat: „Câtă vreme am tăcut (tăinuit)  mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, pentru că mâna Ta apăsa zi și noapte asupra mea.”Cel mai potrivit mod prin care Dumnezeu îi mustră pe oameni este prin intermediul Sfintelor Scripturi. Ea are menirea „... să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire...” (2Tim.3/16) Dacă conștiința nu mai este „funcțională”,și dacă nu sunt semne de îndreptare, procesul continuă cu alte modalități de disciplinare. Dumnezeu avertizează: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care iubesc. Fii plin de râvnă și pocăiește-te!
Da este posibil ca „prin durere să fie mustrat omul în culcușul lui când o luptă necurmată îi frământă oasele”. (Iov 38/19)

Păcatul este îndreptat împotriva unui frate.
Există stabilită o regulă de aur: „...du-te și mustră-l între tine și el singur.” Atenție. Să fie singur. Mustrare „între patru ochi”. Vrând să-l mustri pe el, este posibil să constați că și tu ai o parte de vină, sau este posibil ca vrând să scoți paiul din ochiul fratelui să realizezi că în al tău este o bârnă. Cuvântul lui Dumnezeu îți spune ce trebuie să faci și-n acest caz: „Mărturisiți-vă păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați.” (sufletește) Iacov 5/16. Stările conflictuale fac de obicei răni sufletești care nu se vindecă într-o singură zi ele având  nevoie de timp pentru vindecare.
Da, mustrarea este necesară.
Dar nu totdeauna este necesar folosirea cuvintelor. Unui copil neastâmpărat în biserică este suficient să-i faci cu degetul. Dacă este un copil cu bun simț va reacționa pozitiv. Unui frate duhovnicesc este suficient să-i arăți obrazul. Sunt și mustrări practice indirecte. Ucenicii s-au certat pe drum care va fi cel mai mare. Putea Domnul Isus să-i dojenească. Dar n-a făcut-o. A preferat să le dea o lecție de smerenie spălându-le picioarele.( Fratele Zanfir, unul din pionerii credincioșilor penticostali din județul Suceava povestea că în momentul în care s-a hotărât să-L slujească pe Dumnezeu câțiva oameni răi din localitate au venit să-i strice casa  Când s-a întors din călătorie i-a găsit pe acoperiș. După ce i-a salutat cu „Doamne ajută!” a strigat la nevastă-sa: „Nevastă, te-ai apucat să faci ceva de mâncare pentru că avem oameni la lucru? Rezultatul: Mustrați în cugetul lor de o asemenea manifestare aparent ieșită din comun , au coborât în tăcere, și rând pe rând rușinați au părăsit  locuința...) Dar cu siguranță că pentru a rezolva o problemă în acest mod ai nevoie nu de putere fizică ca a lui Samson, ci ai nevoie de puterea de a răbda...
Concluzie finală: Mustrarea este necesară. Dar,
„Nu mustra pe batjocoritor ca să nu te urască, mustră pe cel înțelept și el te va iubi.” (Prov. 9/8)



Fiți binecuvântați!