Stăruința după Duhul Sfânt.

                Viața unui creștin este o viață „în stăruință”. Peste tot în Noul Testament este „presărat”  acest îndemn sfânt. Dar înainte de a vorbi despre ea este bine să  definim ce înseamnă stăruință:
Stăruință înseamnă a insista cu rugăminte, sau: a persevera, a persista într-un lucru pe care deja îl ai. Există stăruință în bine (Rom. 2/7), dar și stăruință în rău (Ecl. 8/3), în legătura frățească, în rugăciune, în învățătura apostolilor, în frângerea pâinii (Fapte 2/42) și să nu uităm de stăruința în dragostea frățească (Evrei 13/1)
În comunitățile penticostale există o stăruință suplimentară numită „stăruința după Duhul Sfânt.” Cei care se convertesc și sunt botezați sunt direcționați spre această formă de stăruință. Dar ce este ea?
Este o întrunire specială pentru rugăciune în care cei care consideră că nu au Duhul Sfânt au posibilitatea ca prin rugăciune stăruitoare să-L primească cu ajutorul celor ce îl dețin. Modurile de stăruință sunt diferite. De exemplu: În mediul carismatic accentul se pune pe latura fonică. Cu cât atmosfera este mai zgomotoasă cu atât șansele de al primi sunt mai mari.
De regulă participarea persoanelor străine este limitată sau chiar interzisă. Și nu înțeleg de ce... La sărbătoarea „cincizecimii” revărsarea Duhului Sfânt s-a făcut în prezența a mii de oameni necredincioși. A fost o adunare publică. Dacă la botezul în apă invităm prieteni necredincioși, facem fotografii sau filmăm evenimentul pentru a rămâne amintire, de ce nu stau lucrurile la fel și atunci când suntem botezați cu Duhul Sfânt? N-am avut ocazia să văd la nimeni o fotografie de la acest eveniment. Nici conținutul rugăciunii nu este unul obișnuit. Se folosește o formulă clasică moștenită. Dar nu știu de la cine...   Este necesar să deschidem Sfânta Scriptură și să cercetăm „regulamentul de ordine interioară” și să vedem dacă există compatibilitate.
În Ea nu vom găsi expresia „stăruință după Duhul Sfânt” și nici că s-ar fi organizat undeva. La una din conferințele locale liderul de la centru a deplâns situația critică dintr-o Biserică pentru că nu s-a mai primit Duhul Sfânt de 30 de ani - spunea el, deoarece nimeni nu a mai organizat stăruință în tot acest timp. Oare cum ar trebui să etichetez această afirmație? Are ea suport biblic?
Membrii Bisericii au fost lăsați „orfani” din lipsă de organizare cât și din neglijența organizatorilor. Dar ca cineva să intre în părtășie cu Duhul Sfânt este nevoie de organizare, organizatori, intermediari, , s. a. m. d. ? Eu nu știu de așa ceva... Cine o fi organizat întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu în pustie? Dar a lui Moise? Nu știm. Dar mai sunt neclarități: Cunosc persoane din Biserici penticostale  care au plecat la cele veșnice dar nu au vorbit niciodată în alte limbi. Cine are știința să spună care este destinul lor veșnic? 

Cum se primește Duhul Sfânt din punct de vedere biblic și nu confesional?

Foarte simplu... Nu se cere nici un fel de organizare și nici demersuri suplimentare.                           Cum l-au primit oamenii pe Isus până la venirea Duhului Sfânt în calitate de continuator a procesului de mântuire? „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii a lui Dumnezeu.” Prin credință... Tot prin credință primim pe Duhul Sfânt. Ce te determină să crezi că Duhul Sfânt se primește altfel? Relația omului cu divinitatea se realizează în același mod, deoarece este un singur Dumnezeu. Primindu-L pe Duhul Sfânt, am primit duhul lui Hristos - deoarece duhul lui Hristos este Duhul Sfânt (conf. Rom. 8/9, 1Petru 1/11) Primind Duhul Sfânt, L-am primit pe Dumnezeu, deoarece El  (Duhul Sfânt) este Duhul lui Dumnezeu. Nu știu dacă pentru unii este simplu de înțeles cum „funcționează” divinitatea (trinitatea)?                                                                          

Cum intră omul în contact cu divinitatea ( Duhul Sfânt)  -  El fiind continuatorul procesului de mântuire (conf. Ioan 16/8, Fapte 2/17)  ?

Duhul sfânt nu vine în inima omului decât prin intermediul Cuvântului Evangheliei. (conf. Efes 6/17)Folosindu-se de Cuvânt - ce este viu și lucrător - El bate la inima oricărei făpturi omenești (Marcu 16/15). Duhul Sfânt este purtătorul Cuvântului (conf.   ) Astfel se explică promisiunea făcută de Dumnezeu prin prorocul Ioel, precum că Duhul Sfânt va fi turnat peste orice făptură (Fapte 2/17) - deoarece Evanghelia va fi propovăduită la orice făptură (Marcu 16/15) 

Care poate fi poziția omului față de preocuparea Duhului Sfânt față de făptura omenească?               Una de acceptare sau de respingere - omul având voință proprie.
În Apoc. 3/13 citim: „Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Iată Eu stau la ușă și bat, dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”.                   Nu sunt reguli stufoase ci foarte simple. „Pe Calea aceasta nici  chiar cei fără minte nu se vor rătăci.”(Isaia 35/8)
Așadar, nu eu sau tu trebuie să-L cauți pe Duhul Sfânt deoarece El ne caută pe noi. De ce? Pentru că „... ne vrea cu gelozie pentru Sine”. (Iacov 4/5) Și nu noi trebuie să-L avem pe Duhul Sfânt, ci El trebuie să ne aibă pe noi. Chiar dacă ne vrea cu gelozie, El nu intră abuziv ci bate și așteaptă. Iar dacă ai auzit -  ai deschis - și i-ai permis  să intre, El va intra...
Numai că oamenii s-au „zăvorât” înăuntru și refuză să deschidă, iar Ștefan i-a mustrat pe evrei: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt”. Dar Zacheu a „deschis” și a auzit vestea bună: „Astăzi a intrat mântuirea în casa ta”.
În cartea Cântarea Cântărilor Duhul Sfânt este asemănat cu un pețitor. El bate la ușă dar nu i se deschide. Nu renunță ci petrece noaptea la ușă... Nu forțează intrarea, ci doar unge mânerul ușii cu smirnă. Dimineața tânăra și-a dat seama de dragostea lui față de ea și aleargă după el. A fost însă prea târziu. Din dragoste față de tine El bate și așteaptă la „ușa” inimii tale. Doar trebuie să deschizi și să-L inviți să intre... Nu aștepta ca cineva să intermedieze relația ta cu Duhul Sfânt. Nu este necesar un loc special de întâlnire, ci oriunde te găsești, chiar dacă ești și singur - cere să intre și-n inima ta.
În epistola lui  Iacov 4/2b citim: „nu aveți pentru că nu cereți, sau  cereți și nu căpătați pentru că cereți cu gând rău să risipiți în plăcerile voastre.” (Fapte 8/19)
„Și când cereți un lucru să credeți că l-ați și primit.” Totul se capătă prin credință. Chiar și existența noastră este prin credință deoarece: „Cel neprihănit v-a trăi prin credință. Iar credința este o încredere în lucrurile care nu se văd... ” Dacă ai crezut și ai cerut Cuvântul lui Dumnezeu îți garantează că ai primit. Nu trebuie să-ți spună nimeni dacă îl ai sau nu.

Din momentul intrării în inima omului, primul lucru pe care îl face Duhul Sfânt: „aduce lumină”. (Rom.9/1) Este modalitatea prin care i se dă posibilitatea de a conștientiza personal starea păcătoasă în care se găsește (Ioan 16/8) Din momentul conștientizării, Duhul Sfânt împreună cu voința omului, începe procesul de înnoire în viața omului, având la bază pocăința - ce înseamnă schimbare. Nu există pocăință (schimbare) independent de Duhul Sfânt. Erezia ce se predică în mod deosebit în mediul penticostal, precum că omul trebuie să se pocăiască el întâi, apoi după ce a realizat acest obiectiv va primi Duhul Sfânt, este rezultatul interpretării denaturate a celor spuse de Petru în Cuvântarea de la „Cincizecimi”  Dacă omul se poate pocăi și fără Duhul Sfânt, înseamnă că se și poate mântui singur, deoarece versetul următor îndeamnă: „Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos...” Fapte 2/40 - cu referire la voința și contribuția personală și nu cu referire la independență.                                          Fără Duhul Sfânt pocăința este superficială și de scurtă durată. Fără rădăcină., ține până la o vreme... (conf. 1Împ. 21/27) Pocăință înseamnă roade (fapte) ce conduc la sfințire: „Dar acum o dată ce ați fost izbăviți de păcat, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică”  Roade vrednice de pocăința voastră (autentică) - a cerut Ioan Botezătorul celor ce doreau să se boteze.                                                          În acest mod, omul se face părtaș firii dumnezeiești - devenind o făptură nouă - fugind de stricăciunea ce este în lume determinată de pofte. Natura nouă creează toate condițiile ca Duhul Sfânt să locuiască în noua locație. De fapt acesta este obiectivul pe care trebuie să-l atingă fiecare creștin: „Voi sunteți duhovnicești dacă Duhul Sfânt locuiește  cu adevărat în voi”.  (conf Rom. 8/9) Expresia „locuit” însemnând domiciliul stabil (definitiv).

Pentru a atinge această performanță este nevoie de stăruință?                                                                      DA. Dar în ce mod? „...El s-a făcut că vrea să meargă mai departe, dar ei au STĂRUIT de El și au zis: rămâi cu noi ... Și a intrat să rămână cu ei.” Foarte interesantă remarcă... Ce frumos! Ce simplu! Da este nevoie de stăruință, dar aceasta este una personală și nu are nevoie de intermediari, deoarece relația omului cu Duhul sfânt este una strict personală. Nimeni nu trebuie să-ți spună dacă ai sau nu ai Duhul Sfânt. Tu singur trebuie să fii convins...                                                                                  Semnul primirii este: înnoirea (Tit 3/5) sfințirea (1Petru 1/2) roada (Gal. 5/22) darurile (1Cor. 12)            Fără Duhul Sfânt NU EXISTĂ mântuire, deoarece omul nu se poate mântui singur.                                  

:ii. (Rom. 9/1, Efes. 1/18)
Îți v-a sfinți inima. (1Petru 1/2)
Omul lăuntric se v-a înnoi din zi în zi. (2Cor. 4/16,1Tim. 3/5)
Roadele neprihănirii nu vor întârzia să apară. (Fil. 1/11, Gal 5/22)
Te vei bucura de darurile Lui. (1Cor. 12)
Vei fi călăuzit pe calea cea nouă și vie. (Rom. 8/14)
Nu-L refuza. Și nu uita: Chiar dacă tu nu-L vrei, El te caută pentru că te vrea cu gelozie pentru Sine...
El  caută ca să mântuiască ce este pierdut. Acesta este scopul Lui...
 

Anturaje nepotrivite (!)

        Suntem ființe sociabile și ca atare nu putem trăi izolați. Însuși Creatorul a constatat că „...nu-i bine ca omul să fie singur”. Viața în singurătate este tristă și neîmplinită. Așa că suntem nevoiți să căutăm tovărășia celor din jurul nostru. Cei cu care ne întovărășim ne devin prieteni.
Chiar și Domnul Isus deși era (și) Fiu de Dumnezeu - natura Lui umană l-a determinat să-și aleagă câțiva prieteni. Însă mai târziu unul din ei l-a vândut pe 30 de arginți. Aceasta ne „obligă” să dăm o atenție și mai mare celor din anturajul nostru. Prietenia la întâmplare poate deveni prietenia cu lumea, iar prietenia cu lumea este vrăjmășie cu Dumnezeu. Am intrat deja într-o „ecuație” greșită. Trebuie limitate și chiar evitate tovărășiile cu persoane care au un mod de viață dubios care ar putea periclita conduita noastră creștină. Apostolul Pavel pune câteva întrebări la care ești chemat să răspunzi:
Ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere este între Hristos și Belial? Cum se împacă templu lui Dumnezeu cu idolii?
Dacă ai răspuns onest la aceste întrebări înseamnă că ți-ai făcut o percepție clară despre incompatibilitate. Ideea pe care apostolul dorește să o promoveze este că nu putem și nu trebuie să ne înjugăm la un jug care nu ni se potrivește...
Când a dorit Dumnezeu să rezolve problema singurătății primului om din grădina Edenului, El a spus: „ Am să-i fac un ajutor potrivit”. - după șablonul  sau tiparul lui - ceva care să fie deopotrivă cu el. În dorința noastră de asociere putem ajunge prea departe.
(O publicație scria despre un ofițer de armată pensionar și văduv care a încercat să-și rezolve singurătatea cumpărând un pui de jaguar. Călătoreau împreună, dormeau în aceiași cameră și serveau masa împreună. Jaguarul a crescut mare și a devenit puternic. Într-o zi i-a lins o zgârietură de pe mână și a dat de sânge. Sfârșitul a fost tragic...) Dar cum să locuiești în casă cu o felină? Eu cred că locul ei era în junglă și nu în casă.
Sunt oameni și nu puțini, care în loc să înfieze un copil necăjit de la creșă, preferă să aducă în casă un câine și să investească sume mari de bani și timp pentru confortul lui. O mentalitate bolnăvicioasă, dar ,justificată”: trăsături comune.
În funcție de cât de apropiate sunt legăturile cu cei din jur vrând - nevrând suntem învăluiți de valurile lumii. Nu întâmplător apostolul Pavel scrie: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune”. Nu e de mirare că tineri care s-au născut și crescut în familii de credincioși au devenit interesați mai mult de cluburi și baruri decât de casa de rugăciune, devenind consumatori de băuturi alcoolice și tutun persistând într-un anturaj periculos.
Când scriu aceste rânduri mă gândesc la un astfel de tânăr care este judecat pentru complicitate la furt. El se consideră nevinovat deoarece n-a furat nimic, doar a condus mașina în care se găseau hoții și lucrurile furate. Dar din moment ce te-ai amestecat cu „tărâța” la ce poți să te mai aștepți?
Eu cred că este și de datoria părinților de ai preveni pe tineri și ai feri de eventualele „accidente” ce pot avea consecințe grave asupra vieții lor, deoarece nu totdeauna poți evalua de unul singur riscul la care te-ai supus...
(Unchiul mamei mele a plecat în America înainte de 1989. Mezinul familiei a început să învețe la liceu având 17 ani. A fost ademenit de persoane care comercializau în preajma liceului droguri în scopul de a fi racolat ca și comerciant... În scurt timp a fost prins. A fost eliberat din închisorile americane la vârsta de 40 de ani și expulzat în România. A ajuns ocazional și în Biserica noastră. L-am compătimit: 23 de ani de închisoare și o tinerețe ratată din imprudență. )
Atenție mărită la cei  care ne însoțesc. De fapt spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești.  
„Tu, spune că tinerii trebuie să fie cumpătați și dă-te tu însuți pildă de fapte bune”...