Citind epistolele scrise de Pavel, apostolul Petru face o constatare cu privire la ele și scrie astfel:
„În ele sunt lucruri grele de înțeles pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor”. (2Petru 3/16). Unul din „lucrurile grele de înțeles” se găsește în epistola scrisă romanilor în care apostolul vorbește despre sine. Deși a scris celor din Filipi că: „pot totul în Hristos care mă întărește” Pavel vede chiar în lăuntru său un inamic greu de învins și se destăinuie : „am voința să fac binele dar n-am puterea să-l fac”Rom.7/18).
Apoi explică cauza „neputinței”: „...păcatul care locuiește în mine”. Dar cum este posibil așa ceva? Păcatul locuia în el?
În aceeași epistolă și chiar pe aceeași pagină scrie: „voi sunteți duhovnicești, dacă Duhul Lui Dumnezeu locuiește în voi”. (8/9)
Așadar cine locuiește în noi: păcatul sau Duhul Lui Dumnezeu? Amândoi... Dar cum să împacă aceste două „persoane” atât de diferite și opuse să locuiască în aceeași „casă”? Spunem persoane deoarece și păcatul se personifică. Dumnezeu l-a avertizat pe Cain:„ păcatul pândește la ușă”, iar cei din Roma au fost și ei atenționați: „păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui”.
Foarte important:
Fiecare persoană este formată din doi „oameni”: Omul din afară (firea pământească) și omul lăuntric (sufletul). Într-un singur verset Pavel îi descrie pe amândoi: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi”. (2Cor.4/16) Între acești doi „oameni” există o rivalitate permanentă... Petru avertizează: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul. (1Petru 2/11)
După ce a păcătuit primul om în grădina Edenului, iar Duhul lui Dumnezeu l-a părăsit, el a afirmat: „am văzut că sunt gol...” iar Dumnezeu constată: „... omul (a rămas doar) carne păcătoasă.”
Carnea (firea pământească) este „locuința” păcatului deoarece în ea sunt localizate toate poftele, atât cele bune dar și cele rele care trebuie anesteziate (adormite).
Tot apostolul Pavel recomandă să umblăm cu grijă cu firea pământească să nu-i trezim poftele, Dacă se trezesc intră în conflict cu sufletul. Iacov atenționează și el:
„ ...fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta când a zămislit dă naștere păcatului. Păcatul înfăptuit aduce moartea”.
Firea pământească este asociată cu „păcatul” dar inactiv ca și o sămânță într-un pământ uscat. Dar dacă găsește mediul prielnic el „încolțește” și iese la suprafață. Medicina susține că în fiecare om există celule canceroase dar inactive (în stare de adormire). Trebuie umblat cu grijă cu ele...
„Semințele cu puf de păpădie purtate de vânt” cum ar fi dușmănie, ură, răutate invidie și altele asemănătoare cu acestea ajung vrând-nevrând în fiecare om, dar nu trebuie să le dăm posibilitatea să încolțească - găsind mediul prielnic ele vor ieși la suprafață.
Exemplu biblic: Ucenicii au văzut că femeia a turnat mirul pe picioarele Domnului Isus. Fiind un produs deosebit de scump, invidia care deja era prezentă a reacționat imediat: „Ce înseamnă risipa aceasta”?. - deși pe ei nu-i costase absolut nimic...
Firea provocată de diferite pofte rele (lumești Tit3/5) intră în conflict cu sufletul datorită incompatibilității. Însă între cele două entități se găsește duhul omului care raționează, el „funcționând” pe bază de înțelepciune, având rolul de mediator. Dacă înțelepciunea este firească (Iacov 3/15) firea va fi totdeauna îndreptățită, dacă înțelepciunea este „de sus” sufletul va avea câștig de cauză. „Fiindcă după omul lăuntric îmi place legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea...” (Rom.7/22)
Firea pământească are dorința de a domina, (de a stăpâni) de acea Pavel scrie : „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor”. (Rom.6/12)
În mod nejustificat punem pe seama diavolului mulțimea de păcate care se comit fără să ținem cont că firea pământească este în cele mai multe cazuri sursa tuturor relelor.Iacov scria în acest sens: „De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? (Iacov 4/1) Suntem avertizați adesea de pericolul care ar putea veni din partea „săgeților arzătoare” ale celui rău fără să ținem cont că „răul este lipit chiar de mine” - spunea Pavel și locuiește în „camera” alăturată dar în aceiași „casă”.În aceiași idee scrie și Ioan: „Dacă zice cineva că n-are păcat adevărul nu este în el” - forma gramaticală fiind la timpul prezent (persistent)și nu la timpul trecut.
În loc să fie pe „frontul de luptă”, David se plimba pe acoperișul palatului împărătesc. Din acest loc ochii lui au văzut cel mai bine... De aici un șir de fărădelegi...
Tot ochii au determinat-o pe femeie să mănânce din pomul oprit: „pomul era plăcut la vedere și de dorit ca să deschidă cuiva mintea”
Ochii au adus nenorocirea asupra lui Acan: „Am văzut în pradă o manta frumoasă, două sute de sicli de argint și o placă de aur, le-am poftit...”
Concluzie finală:
„Nu de rău te teme/ Nici de unde-ți vine/ Teme-te de firea/ Ce-i ascunsă-n tine”
„Mă port aspru cu trupul meu ca nu cumva după ce am spus altora eu însumi să fiu lepădat”.
miercuri, 28 februarie 2018
sâmbătă, 24 februarie 2018
Iertarea este necesară, ...dar în ce condiții?
Una din recomandările făcute de Domnul Isus privitor la iertare o găsim în Evanghelia după Marcu cap. 11/25: „Și când stați în picioare de vă rugați să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru să vă ierte greșelile voastre”.
Acest cuvânt de învățătură este tratat în mod superficial și nu se ține cont că se face referire doar la greșeală, ascultătorul de rând fiind constrâns să „funcționeze” asemenea unui robot: apeși pe buton și iertarea se realizează. Dar nu... Inima omului nu este formată din „piese electronice” ci din sentimente care din moment ce sunt rănite, ele au nevoie de vindecare.
Tocmai în acest sens apostolul Iacov descrie „traseul” care trebuie parcurs pentru a ajunge la reconciliere frățească și a reveni la forma inițială în caz de conflict:
„Mărturisiți-vă păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați.”(sufletește) Iacov 5/16a
Nici o plagă nu se vindecă în totalitate într-o singură zi, fie că e una ușoară, fie că e una adâncă. Ea are nevoie de zile, sau poate chiar luni...
Există un obicei bun ca atunci când ofensăm pe cineva să mergem să ne cerem iertare. De regulă, răspunsul îl primim pe loc: „Te-am iertat”. În unele cazuri iertarea este însoțită de sărutări și îmbrățișări. Dar de multe ori false. Dar cum ai iertat dacă rana nu s-a vindecat? Nu cumva este posibil să cădem în minciună, iar iertarea să fie doar de pe buze și nu din toată inima?
Domnul Isus a spus: „...dacă fiecare nu iartă din toată inima pe fratele său”. Numai că iertarea din toată inima are nevoie de vindecare, iar vindecarea are nevoie de timp.” (După doi ani de la atentat, papa Ioan Paul l-a vizitat la închisoare pe cel care a încercat să-i ia viața și să-i comunice că l-a iertat. Un reporter l-a întrebat: De ce-ați venit atât de târziu? Răspunsul a fost simplu: „Abia acum mi-a permis inima...)
Lucrurile se complică și mai mult atunci când nu facem deosebire între greșeală și păcat, amestecându-le una cu cealaltă. În rugăciunea „Tatăl nostru” din evanghelia după Matei citim: „...și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” În aceste condiții, când constatăm că semenii noștri ne-au greșit, iertarea este normală și decurge de la sine.
Dar ce este o greșeală?
Este un păcat (o fărădelege) mai mic sau mai mare îndreptat împotriva lui Dumnezeu sau în cele mai multe cazuri împotriva semenilor noștri, dar: nepremeditat, din neatenție, involuntar, fără intenție - din greșeală. Pavel scrie galatenilor: „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greșeală...” Este ca și când s-ar rupe funia sau ai călca alături de schelă - cădere bruscă, fără a mai putea judeca situația.
În Leveticul 5/17,18 citim: „Când va păcătui cineva făcând fără să știe lucruri care nu trebuie făcute, preotul să facă ispășirea greșelii pe care a făcut-o fără să știe...”
Există păcate (din greșeală) pe care nici nu le cunoaștem. De aceea David s-a rugat: „Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc...” Dar sunt și greșeli cunoscute cu consecințe grave asupra semenilor noștri. Să exemplificăm:
a) Un eveniment dintr-o Comunitate urma să se încheie cu o masă. Gospodinele erau înșirate în lungul unei mese pentru pregătirea mâncării.Unele stăteau pe scaune, altele în picioare. Cineva a luat scaunul din spatele unei bucătărese care era în picioare, dar fără să o atenționeze. Oricum căzătura s-a auzit de departe...
b) Cineva topea la foc un bulgăre de bitum (smoală). Smoala a luat foc și ca atare a fost nevoit să scoată vasul afară. Pentru că se ardea la mâini a aruncat vasul pe ușă. Însă tocmai atunci intra vecinul.
Sfârșitul a fost dureros... tot din greșeală (fără intenție) Dar sunt greșeli și mai grave:
c) Când eram copil zăpezile erau foarte mari. Un frate prezbiter a fost trimis cu utilajul (buldozer pe șenile) să degajeze zăpada. Când a dat înapoi a văzut ceva negru amestecat cu zăpada. Era un copil pe care el nu-l observase că legase sania de utilaj. Autoritățile l-au găsit nevinovat, dar mereu a fost condamnat de crimă de unii din Biserică...
d) Pe una din străzile lăturalnice dintr-un oraș un copil trăgea după el o cutie de carton la care făcuse un ham din sfoară. La apariția mașinii a lăsat cutia în stradă și a fugit... Șoferul a vrut să strice joaca copilului strivind cutia. Din interior s-a auzit un zgomot. Era un alt copil...
Doamne câte greșeli mai putem face. Iacov constată: „Toți greșim în multe feluri...” și mai ales în vorbire. Tocmai de aceea se insistă mereu pe necesitatea iertării greșelilor.
Dar greșeala rămâne „greșeală”. Ea nu este una și aceeași cu păcatul.
Dar ce este păcatul?
Este o fărădelege îndreptată împotriva lui Dumnezeu, dar în cele mai multe cazuri împotriva semenilor noștri, dar de pe o altă poziție: premeditat, cu bună intenție, cu bună știință - păcatul cu voia. Pentru acest „tip” de fărădelege iertarea nu mai decurge de la sine, ci este nevoie de mărturisire. pocăință (părere de rău). Fără acestea nu există iertare... (Fapte 3/19) Păcatul nu trebuie amestecat cu greșeala...
(Doi frați creștini lucrau pe un șantier de construcții. Unul din ei a vrut să facă o glumă cu celălalt și i-a pus în geanta cu mâncare o cârpă murdară cu ulei și motorină cu care tocmai cineva ștersese un motor. După ce a fost descoperit, seara vinovatul s-a dus să-și ceară iertare: „Am greșit și de aceea am venit: Te rog să mă ierți” Făcută în mod superficial, cererea i-a fost respinsă... Dar este exemplul acesta o greșeală sau un păcat? Deoarece nu cred că a confundat ( din greșeală) geanta fratelui cu containerul....(?)...)
Pentru păcat Dumnezeu nu oferă iertare fără pocăință și nici nouă nu o impune.
Însuși Domnul Isus spunea: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta mustră-l, și dacă-i pare rău să-l ierți”. Dar dacă nu-i pare rău, mai suntem constrânși să iertăm ca și roboții care sunt setați să facă anumite lucruri automat? Suntem noi „programați” să facem anumite lucruri fără să ținem cont de sentimente? Nu știu de așa ceva...
În rugăciunea „Tatăl nostru” din Matei 6 citim: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”. - și cum să nu iertăm când constatăm că fratele n-a avut nici ceea mai mică intenție rea? E și firesc nu numai duhovnicesc.
Dar în rugăciunea „Tatăl nostru” din Luca 11 citim: „și ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm oricui ne este dator”.
Foarte important:
Când păcătuiești împotriva cuiva află că te-ai îndatorat față de el. Ai devenit „robul” lui... Oricând îți poate veni la ușă să îți ceară „datoria”. El este încurajat să facă acest demers. Iată ce citim în Matei 18/15: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l...”.
El trebuie să-ți amintească de datorie și chiar să te mustre deoarece Dumnezeu nu vrea să datorăm nimănui nimic. (Rom. 13/8). Cea mai concretă învățătură în acest sens o găsim în pilda rostită de Domnul Isus:
Un rob datora zece mii de galbeni. Nu avea cu ce plăti, dar a venit un „bancher” care a plătit toate „datoriile”.În acest fel datoria lui a fost ștearsă. Un altul datora o sută de lei. El nu a cerut să-i fie iertată, ci a cerut îngăduință pentru a o plăti: „mai îngădui-mă și-ți voi plăti”.(Matei 18/29) Vina cămătarului nu constă în faptul că nu i-a iertat datoria, ci în faptul că nu l-a așteptat să o achite. Datoria trebuia achitată.
Ai păgubit pe cineva? Du-te repede și înapoiază, repară paguba. (fie că-i una materială sau una morală). Zacheu a zis: „Doamne dacă am năpăstuit pe cineva îi dau împătrit”- iar Mântuitorul n-a spus „Nu”,
Ai nedreptățit pe cineva? Du-te repede și repară nedreptatea... Iertarea are și o latură reparatorie care este absolut necesară. Să presupunem că cineva vă lovește mașina. Coboară și vi se adresează:„Vă rog să mă iertați”. Te vei mulțumi cu atât, sau ai spune: „Vă iert, dar mașina trebuie reparată”
(Un creștin a fost vorbit de rău pe nedrept de un alt „creștin” multă vreme. Când și-a dat seama că nu face bine, s-a oprit și a venit la cel păgubit de cinste și-a mărturisit vinovăția apoi și-a cerut iertare... Fratele i-a spus: „Te iert din toată inima, dar înainte de aceasta va trebui să te duci pe la toți cei care le-ai spus neadevăruri despre mine și să le spui că vorbele tale nu erau adevăr... Pe mine poate nu mă vor crede. Pe tine te vor crede, fiindcă tu le-ai spus”.) Ce ai stricat, trebuie reparat. Greu lucru... dar necesar.
Concluzie finală:
Toți greșim în relație cu semenii noștri, dar dacă n-a fost premeditat iertarea decurge de la sine.
Dar trebuie să conviețuim în așa fel încât să nu ne „îndatorăm” față de nimeni. Să nu trăim cu „datorii” deoarece cândva ele tot trebuie plătite.
„Dimpotrivă , fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unii pe alții cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes.4/32)
Acest cuvânt de învățătură este tratat în mod superficial și nu se ține cont că se face referire doar la greșeală, ascultătorul de rând fiind constrâns să „funcționeze” asemenea unui robot: apeși pe buton și iertarea se realizează. Dar nu... Inima omului nu este formată din „piese electronice” ci din sentimente care din moment ce sunt rănite, ele au nevoie de vindecare.
Tocmai în acest sens apostolul Iacov descrie „traseul” care trebuie parcurs pentru a ajunge la reconciliere frățească și a reveni la forma inițială în caz de conflict:
„Mărturisiți-vă păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați.”(sufletește) Iacov 5/16a
Nici o plagă nu se vindecă în totalitate într-o singură zi, fie că e una ușoară, fie că e una adâncă. Ea are nevoie de zile, sau poate chiar luni...
Există un obicei bun ca atunci când ofensăm pe cineva să mergem să ne cerem iertare. De regulă, răspunsul îl primim pe loc: „Te-am iertat”. În unele cazuri iertarea este însoțită de sărutări și îmbrățișări. Dar de multe ori false. Dar cum ai iertat dacă rana nu s-a vindecat? Nu cumva este posibil să cădem în minciună, iar iertarea să fie doar de pe buze și nu din toată inima?
Domnul Isus a spus: „...dacă fiecare nu iartă din toată inima pe fratele său”. Numai că iertarea din toată inima are nevoie de vindecare, iar vindecarea are nevoie de timp.” (După doi ani de la atentat, papa Ioan Paul l-a vizitat la închisoare pe cel care a încercat să-i ia viața și să-i comunice că l-a iertat. Un reporter l-a întrebat: De ce-ați venit atât de târziu? Răspunsul a fost simplu: „Abia acum mi-a permis inima...)
Lucrurile se complică și mai mult atunci când nu facem deosebire între greșeală și păcat, amestecându-le una cu cealaltă. În rugăciunea „Tatăl nostru” din evanghelia după Matei citim: „...și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” În aceste condiții, când constatăm că semenii noștri ne-au greșit, iertarea este normală și decurge de la sine.
Dar ce este o greșeală?
Este un păcat (o fărădelege) mai mic sau mai mare îndreptat împotriva lui Dumnezeu sau în cele mai multe cazuri împotriva semenilor noștri, dar: nepremeditat, din neatenție, involuntar, fără intenție - din greșeală. Pavel scrie galatenilor: „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greșeală...” Este ca și când s-ar rupe funia sau ai călca alături de schelă - cădere bruscă, fără a mai putea judeca situația.
În Leveticul 5/17,18 citim: „Când va păcătui cineva făcând fără să știe lucruri care nu trebuie făcute, preotul să facă ispășirea greșelii pe care a făcut-o fără să știe...”
Există păcate (din greșeală) pe care nici nu le cunoaștem. De aceea David s-a rugat: „Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc...” Dar sunt și greșeli cunoscute cu consecințe grave asupra semenilor noștri. Să exemplificăm:
a) Un eveniment dintr-o Comunitate urma să se încheie cu o masă. Gospodinele erau înșirate în lungul unei mese pentru pregătirea mâncării.Unele stăteau pe scaune, altele în picioare. Cineva a luat scaunul din spatele unei bucătărese care era în picioare, dar fără să o atenționeze. Oricum căzătura s-a auzit de departe...
b) Cineva topea la foc un bulgăre de bitum (smoală). Smoala a luat foc și ca atare a fost nevoit să scoată vasul afară. Pentru că se ardea la mâini a aruncat vasul pe ușă. Însă tocmai atunci intra vecinul.
Sfârșitul a fost dureros... tot din greșeală (fără intenție) Dar sunt greșeli și mai grave:
c) Când eram copil zăpezile erau foarte mari. Un frate prezbiter a fost trimis cu utilajul (buldozer pe șenile) să degajeze zăpada. Când a dat înapoi a văzut ceva negru amestecat cu zăpada. Era un copil pe care el nu-l observase că legase sania de utilaj. Autoritățile l-au găsit nevinovat, dar mereu a fost condamnat de crimă de unii din Biserică...
d) Pe una din străzile lăturalnice dintr-un oraș un copil trăgea după el o cutie de carton la care făcuse un ham din sfoară. La apariția mașinii a lăsat cutia în stradă și a fugit... Șoferul a vrut să strice joaca copilului strivind cutia. Din interior s-a auzit un zgomot. Era un alt copil...
Doamne câte greșeli mai putem face. Iacov constată: „Toți greșim în multe feluri...” și mai ales în vorbire. Tocmai de aceea se insistă mereu pe necesitatea iertării greșelilor.
Dar greșeala rămâne „greșeală”. Ea nu este una și aceeași cu păcatul.
Dar ce este păcatul?
Este o fărădelege îndreptată împotriva lui Dumnezeu, dar în cele mai multe cazuri împotriva semenilor noștri, dar de pe o altă poziție: premeditat, cu bună intenție, cu bună știință - păcatul cu voia. Pentru acest „tip” de fărădelege iertarea nu mai decurge de la sine, ci este nevoie de mărturisire. pocăință (părere de rău). Fără acestea nu există iertare... (Fapte 3/19) Păcatul nu trebuie amestecat cu greșeala...
(Doi frați creștini lucrau pe un șantier de construcții. Unul din ei a vrut să facă o glumă cu celălalt și i-a pus în geanta cu mâncare o cârpă murdară cu ulei și motorină cu care tocmai cineva ștersese un motor. După ce a fost descoperit, seara vinovatul s-a dus să-și ceară iertare: „Am greșit și de aceea am venit: Te rog să mă ierți” Făcută în mod superficial, cererea i-a fost respinsă... Dar este exemplul acesta o greșeală sau un păcat? Deoarece nu cred că a confundat ( din greșeală) geanta fratelui cu containerul....(?)...)
Pentru păcat Dumnezeu nu oferă iertare fără pocăință și nici nouă nu o impune.
Însuși Domnul Isus spunea: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta mustră-l, și dacă-i pare rău să-l ierți”. Dar dacă nu-i pare rău, mai suntem constrânși să iertăm ca și roboții care sunt setați să facă anumite lucruri automat? Suntem noi „programați” să facem anumite lucruri fără să ținem cont de sentimente? Nu știu de așa ceva...
În rugăciunea „Tatăl nostru” din Matei 6 citim: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”. - și cum să nu iertăm când constatăm că fratele n-a avut nici ceea mai mică intenție rea? E și firesc nu numai duhovnicesc.
Dar în rugăciunea „Tatăl nostru” din Luca 11 citim: „și ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm oricui ne este dator”.
Foarte important:
Când păcătuiești împotriva cuiva află că te-ai îndatorat față de el. Ai devenit „robul” lui... Oricând îți poate veni la ușă să îți ceară „datoria”. El este încurajat să facă acest demers. Iată ce citim în Matei 18/15: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l...”.
El trebuie să-ți amintească de datorie și chiar să te mustre deoarece Dumnezeu nu vrea să datorăm nimănui nimic. (Rom. 13/8). Cea mai concretă învățătură în acest sens o găsim în pilda rostită de Domnul Isus:
Un rob datora zece mii de galbeni. Nu avea cu ce plăti, dar a venit un „bancher” care a plătit toate „datoriile”.În acest fel datoria lui a fost ștearsă. Un altul datora o sută de lei. El nu a cerut să-i fie iertată, ci a cerut îngăduință pentru a o plăti: „mai îngădui-mă și-ți voi plăti”.(Matei 18/29) Vina cămătarului nu constă în faptul că nu i-a iertat datoria, ci în faptul că nu l-a așteptat să o achite. Datoria trebuia achitată.
Ai păgubit pe cineva? Du-te repede și înapoiază, repară paguba. (fie că-i una materială sau una morală). Zacheu a zis: „Doamne dacă am năpăstuit pe cineva îi dau împătrit”- iar Mântuitorul n-a spus „Nu”,
Ai nedreptățit pe cineva? Du-te repede și repară nedreptatea... Iertarea are și o latură reparatorie care este absolut necesară. Să presupunem că cineva vă lovește mașina. Coboară și vi se adresează:„Vă rog să mă iertați”. Te vei mulțumi cu atât, sau ai spune: „Vă iert, dar mașina trebuie reparată”
(Un creștin a fost vorbit de rău pe nedrept de un alt „creștin” multă vreme. Când și-a dat seama că nu face bine, s-a oprit și a venit la cel păgubit de cinste și-a mărturisit vinovăția apoi și-a cerut iertare... Fratele i-a spus: „Te iert din toată inima, dar înainte de aceasta va trebui să te duci pe la toți cei care le-ai spus neadevăruri despre mine și să le spui că vorbele tale nu erau adevăr... Pe mine poate nu mă vor crede. Pe tine te vor crede, fiindcă tu le-ai spus”.) Ce ai stricat, trebuie reparat. Greu lucru... dar necesar.
Concluzie finală:
Toți greșim în relație cu semenii noștri, dar dacă n-a fost premeditat iertarea decurge de la sine.
Dar trebuie să conviețuim în așa fel încât să nu ne „îndatorăm” față de nimeni. Să nu trăim cu „datorii” deoarece cândva ele tot trebuie plătite.
„Dimpotrivă , fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unii pe alții cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes.4/32)
vineri, 2 februarie 2018
„Omul a răspuns: Femeia...”
Influența feminină este ceea mai veche formă de manipulare, deoarece femeia deține toate pârghiile și capacitatea de a influența pe bărbat în direcția dorită de ea. Se spune că femeia a acceptat poziția privilegiată a bărbatului de a fi capul familiei doar cu condiția ca ea să fie recunoscută ca fiind „gâtul”.
Prima familie și-a început viața de căsnicie în grădina Edenului. Mediul de viață era superb. Nimic nu prevestea că viața lor va lua o întorsătură nefericită.Cineva a dorit să strice armonia dintre ei și Creatorul lor. Planul ar fi eșuat dacă ar fi fost amândoi. Și dacă ar fi fost bărbatul singur este posibil și așa să fi eșuat. Dar într-un moment de singurătate a femeii, ea a fost convinsă să mănânce, și ea la rândul ei l-a convins și pe bărbat. Mai târziu s-a scris în acest sens: „...și nu bărbatul a fost amăgit, ci femeia.” Rezultatul: „Omul s-a dezvinovățit: Femeia ...m-a convins (tr. nouă) și am mâncat.
Ce n-a reușit să facă diavolul, a reușit să facă femeia... Sunt multiple situații când bărbatul nu reușește să opună rezistență valurilor de ademenire feminină. Pentru a trece cu bine este nevoie de multă tărie de caracter.
Exemplu: „Nevastă-sa i-a spus lui Iov: Blestemă pe Dumnezeu și mori”. Dar Iov a refuzat. Se pare că nevastă-sa a fost prea brutală și nu și-a folosit toată „strategia” feminină. Ori Iov a fost prea puternic. Altfel este posibil ca rezultatul să fi fost altul.. Cazul lui Iov este printre puținele cazuri din Biblie când un bărbat rezistă în fața valului de ademenire feminină.
La fel de puternic a fost și Samson. Mii de filisteni în frunte cu domnitorii țării au fost mobilizați împotriva lui și n-au reușit să-l învingă. Dar o femeie cu mâinile goale (neînarmată) dar „înarmată” cu cuvintele „iubirii” și în „numele dragostei”,Samson a fost învins.
Versul cântării spune astfel:
/Căzuta-u în luptă și oameni viteji
Răpuși de ispite când nu erau treji/
David a reușit să învingă leul și să-i smulgă oaia din gură. A reușit să-l doboare pe Goliat, dar a fost învins de o femeie ce se afla pe acoperișul casei. Și cum un păcat nu vine niciodată singur, de aici un șir de fărădelegi încât David a recunoscut: „Mă copleșesc nelegiuirile...”
Societatea actuală promovează relația dintre bărbat și femeie ca fiind pe picior de egalitate. Se corectează în acest mod o nedreptate care s-a creeat de-a lungul timpului când femeia era privită cu mult inferioară bărbatului. Chiar fiind tratată ca o sclavă. În cultura poporului evreu femeia a fost totdeauna devalorizată. Pe lângă faptul că ei mulțumeau lui Dumnezeu pentru faptul că nu sunt femeie, dar au disprețuit-o prin faptul că nu le-au recunoscut nici în scrierile biblice ca fiind cele care au dat naștere copiilor. Astfel citim: „Adam a născut un fiu și i-a pus numele Set, Set a născut pe Enos, Enos a născut pe Cainnan, s.a.m.d. Dar știm că bărbații nu nasc.
Atunci unde este locul femeii?
Ea a fost luată din coasta lui Adam. Foarte aproape de inimă. Dacă bărbații ar conștientiza acest adevăr nu le-ar fi greu să le iubească. Ea n-a fost luată nici de la cap, dar nici de la picioare, ci de la mijloc. Această pozițieo găsim în familie unde domnește o anumită ierarhie: Hristos - bărbatul - femeia.
Dar în biserică unde este locul ei? Ce poziție poate să ocupe?
Fariseii au adus la Domnul Isus o femeie. Ea a fost prinsă pe când săvârșea păcatul. Cei ce au adus-o au justificat că după Lege astfel de femei ar trebui omorâte cu pietre. Dar păcatul săvârșit nu-l putea comite singură. Unde era partenerul? De ce n-a fost adus și el? Iar vorbim despre discriminare? Apostolul Pavel clarifică: „Aici nu mai este nici bărbat, nici femeie, nici rob, nici slobod...” Nici...
Sigur că în momente cheie sunt folosite cele mai frumoase și mai alese cuvinte. Chiar și Domnul Isus a fost surprins de jocul de cuvinte rostite de femeia cananeancă și a reacționat: „Pentru vorba aceasta... O femeie, mare este credința ta - facă-se cum voiești. (Matei 15/28
Nu putem să nu spunem aici că cel mai mare proces din istorie a fost întrerupt de o femeie. Pe când Pilat se afla pe scaunul de judecată, iar cel judecat era Împăratul împăraților, cineva i-a „strecurat pe masă un bilețel, după care i-a șoptit: „din partea soției.” Pe el scria: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta pentru că am suferit mult în vis din pricina Lui.” Procesul a fost încheiat, Pilat s-a spălat pe mâini, iar cel judecat a fost declarat nevinovat.
Prima familie și-a început viața de căsnicie în grădina Edenului. Mediul de viață era superb. Nimic nu prevestea că viața lor va lua o întorsătură nefericită.Cineva a dorit să strice armonia dintre ei și Creatorul lor. Planul ar fi eșuat dacă ar fi fost amândoi. Și dacă ar fi fost bărbatul singur este posibil și așa să fi eșuat. Dar într-un moment de singurătate a femeii, ea a fost convinsă să mănânce, și ea la rândul ei l-a convins și pe bărbat. Mai târziu s-a scris în acest sens: „...și nu bărbatul a fost amăgit, ci femeia.” Rezultatul: „Omul s-a dezvinovățit: Femeia ...m-a convins (tr. nouă) și am mâncat.
Ce n-a reușit să facă diavolul, a reușit să facă femeia... Sunt multiple situații când bărbatul nu reușește să opună rezistență valurilor de ademenire feminină. Pentru a trece cu bine este nevoie de multă tărie de caracter.
Exemplu: „Nevastă-sa i-a spus lui Iov: Blestemă pe Dumnezeu și mori”. Dar Iov a refuzat. Se pare că nevastă-sa a fost prea brutală și nu și-a folosit toată „strategia” feminină. Ori Iov a fost prea puternic. Altfel este posibil ca rezultatul să fi fost altul.. Cazul lui Iov este printre puținele cazuri din Biblie când un bărbat rezistă în fața valului de ademenire feminină.
La fel de puternic a fost și Samson. Mii de filisteni în frunte cu domnitorii țării au fost mobilizați împotriva lui și n-au reușit să-l învingă. Dar o femeie cu mâinile goale (neînarmată) dar „înarmată” cu cuvintele „iubirii” și în „numele dragostei”,Samson a fost învins.
Versul cântării spune astfel:
/Căzuta-u în luptă și oameni viteji
Răpuși de ispite când nu erau treji/
David a reușit să învingă leul și să-i smulgă oaia din gură. A reușit să-l doboare pe Goliat, dar a fost învins de o femeie ce se afla pe acoperișul casei. Și cum un păcat nu vine niciodată singur, de aici un șir de fărădelegi încât David a recunoscut: „Mă copleșesc nelegiuirile...”
Societatea actuală promovează relația dintre bărbat și femeie ca fiind pe picior de egalitate. Se corectează în acest mod o nedreptate care s-a creeat de-a lungul timpului când femeia era privită cu mult inferioară bărbatului. Chiar fiind tratată ca o sclavă. În cultura poporului evreu femeia a fost totdeauna devalorizată. Pe lângă faptul că ei mulțumeau lui Dumnezeu pentru faptul că nu sunt femeie, dar au disprețuit-o prin faptul că nu le-au recunoscut nici în scrierile biblice ca fiind cele care au dat naștere copiilor. Astfel citim: „Adam a născut un fiu și i-a pus numele Set, Set a născut pe Enos, Enos a născut pe Cainnan, s.a.m.d. Dar știm că bărbații nu nasc.
Atunci unde este locul femeii?
Ea a fost luată din coasta lui Adam. Foarte aproape de inimă. Dacă bărbații ar conștientiza acest adevăr nu le-ar fi greu să le iubească. Ea n-a fost luată nici de la cap, dar nici de la picioare, ci de la mijloc. Această pozițieo găsim în familie unde domnește o anumită ierarhie: Hristos - bărbatul - femeia.
Dar în biserică unde este locul ei? Ce poziție poate să ocupe?
Fariseii au adus la Domnul Isus o femeie. Ea a fost prinsă pe când săvârșea păcatul. Cei ce au adus-o au justificat că după Lege astfel de femei ar trebui omorâte cu pietre. Dar păcatul săvârșit nu-l putea comite singură. Unde era partenerul? De ce n-a fost adus și el? Iar vorbim despre discriminare? Apostolul Pavel clarifică: „Aici nu mai este nici bărbat, nici femeie, nici rob, nici slobod...” Nici...
Sigur că în momente cheie sunt folosite cele mai frumoase și mai alese cuvinte. Chiar și Domnul Isus a fost surprins de jocul de cuvinte rostite de femeia cananeancă și a reacționat: „Pentru vorba aceasta... O femeie, mare este credința ta - facă-se cum voiești. (Matei 15/28
Nu putem să nu spunem aici că cel mai mare proces din istorie a fost întrerupt de o femeie. Pe când Pilat se afla pe scaunul de judecată, iar cel judecat era Împăratul împăraților, cineva i-a „strecurat pe masă un bilețel, după care i-a șoptit: „din partea soției.” Pe el scria: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta pentru că am suferit mult în vis din pricina Lui.” Procesul a fost încheiat, Pilat s-a spălat pe mâini, iar cel judecat a fost declarat nevinovat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)