„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său: Tată dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Și tatăl le-a împărțit averea.”
Suntem îndreptăți-ți să punem pentru început câteva întrebări: 1) a fost îndreptăți-tă cererea fiului? 2) ce avere le-a împărțit tatăl?
Da, fiul cel mic a cerut întru-cât Tatăl său l-a învățat să ceară, iar el i-a respectat învățătura: „Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide. Căci oricine cere, capătă și oricine caută, găsește, iar celui ce bate i se deschide.” (Matei 7/8,9) Încurajat de sfaturile Tatălui, el a făcut cererea cu mult bun simț: „Tată dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” El n-a cerut parte dreaptă cu fratele său și nici ce anume să-i dea, ci doar să i se dea ce i se cuvine lăsând la hotărârea tatălui să stabilească „partea sa”. Tatăl știe cel mai bine cât ni se cuvine fiecăruia...
Dar ce i se cuvenea fiului și ce avere este în discuție? În calitate de fiu, el avea dreptul la moștenire. Având în vedere că este un Tată nemuritor, El nu are mai mare bucurie decât să-și vadă fii cerând parte din averea Sa, El să o împartă, iar copiii Săi să devină bogați. „Căci prin El ați fost îmbogățiți în toate privințele...” (1Cor. 1/5) Da, „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii a lui Dumnezeu. Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori a lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos...” (Rom. 8/16,17) Dar despre ce moștenire este vorba? „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, dimpotrivă binecuvântați căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea.” (1Petru 3/9) Această moștenire este arvuna și deschide drumul spre alte moșteniri: Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică (Matei 19/29)
Nu poți intra în posesia moștenirilor cerești dacă n-ai fost părtaș la moștenirea pământească (binecuvântarea) Doar în virtutea binecuvântării vom putea moșteni Împărăția lui Dumnezeu, implicit viața veșnică: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția ce va fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Matei 25/34) Binecuvântarea ca moștenire o primim de la Tatăl ceresc urmare a unei unei făgăduințe rostite de Dumnezeu părintelui nostru Avraam: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Gen. 12/3) Cum adică „toate famiile pământului”? Infiferent de orientarea religioasă? Da - dar cu o condiție (clauză): „Dacă vei asculta de glasul Domnului, păzind și împlinind toate poruncile Lui, iată toate binecuvântările care vor veni peste tine...”(Deuteronom 28:1,2). ”Dar dacă nu cei asculta de glasul Domnului, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate porucile Lui și toate legile Lui, iată toate blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte...”(Deuteronom 28:15).
Așa dar: Dumnezeu nu binecuvântă pe nimeni în mod silit și nici nu blestemă pe nimeni. Omului i se dă posibilitatea să aleagă între binecuvântare și blestem. De aceea citim că la judecata viitoare cei ce au ales binecuvântarea vor avea parte de chemarea Lui Dumnezeu: ”veniți binecuvântații Tatălui Meu de moștenți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeirea lumii” (Matei 25:34). Cei ce au ales blestemul, vor fi îndepărtați: ”Duceți-vă de la Mine blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei 25:41).
Deci, este bine de știut că binecuvântarea se poate dobândi ca drept de moștenire, în calitate de fiu, se poate păstra, dar se poate și pierde.
Cum o putem pierde? Simplu-Rupând legătura cu cel ce este sursa binecuvântării-Dumnezeu: „Fiindcă nu au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștiința lor; Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate...” (Romani 1:28).
Despre fiul cel mic citim că el după ce și a primit partea de avere ce i se cuvenea, a strâns totul și a plecat într-o țară îndepărtată unde si-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. Deci, averea (binecuvântarea) este pierdută printr-o viață înstrăinată de Dumnezeu, trăită în destrăbălare. Despre Esau citim că binecuvântarea era strict legată de păstrarea dreptului de întâi-născut. Numai că el a nesocotit acest drept, cum îl nesocotesc mulți și în ziua de astăzi: „ce-mi trebuie mie pocăință, biserică și Dumnezeu?”. Toate acestea le spun unii din cei care au fost aduși pe când erau prunci de către părinții lor la binecuvântare, au primit un „CEC în alb”, dar au renunțat la el.
Consecințe: „Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi-născut”, „Știți că mai pe urmă când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit, deși a cerut-o cu lacrimi, n-a putut să o schimbe” (Evrei 12:16,17).
Sunt binecuvântări pământești și sunt binecuvântări duhovnicești: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat cu tot felui de binecuvântări duhovnicești, în locuri cerești...”(Efeseni 1:3). În Vechiul Testament accentul era pus pe binecuvântările pământești. Nu doar copiii au nevoie de rugăciune pentru a le primi, ci fiecare om are dreptul să se roage pentru propria binecuvântare: hrană, apă, sănătate, viață, purtare de grijă în călătorie, o viață liniștită, protecție în toate circumstanțele vieții. Și lista ar putea continua...Însă Dumnezeu cere fiecăruia să căutăm mai întai Împărăția lui Dumnezeu și celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra. Aceasta presupune: căutând binecuvântările duhovnicești, binecuvântările pământești le primim ca un rezultat al ascultării de El.
Dar în ce constă binecuvântările duhovnicești?
„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce în dragostea Lui, ne-a rânduit mai înainte să fim înfiați prin Îsus Hristos după buna plăcere a voii Sale” (Efeseni 1:7).
„În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său pe care l-a răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune și pricepere” (Vers. 7).
„În El am fost făcuți moștenitori, fiind rânduiți mai de înainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale ca să slujim de laudă slavei Sale, noi care mai înainte am nădăjduit în Hristos” (Vers. 11).
Dar ce înseamnă binecuvântare?
Pentru cei mai mulți, binecuvântarea înseamnă cuvinte (bune, frumoase, dulci, încurajatoare). Numai că binecuvântarea nu înseamnă numai vorbe, ci înseamnă și fapte: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: vorbește lui Aron și fiilor lui și spune-le: așa să binecuvântați și să le ziceți:
Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să te binecuvânteze și să lumineze fața Lui peste tine! Domnul să te binecuvânteze și să se îndure de tine! Domnul să te binecuvânteze și să-și înalțe fața Lui peste tine! Domnul să te binecuvânteze și să-ți dea pacea! Atfel să pună numele meu peste copiii lui Israel și Eu îi voi binecuvânta!”(Numeri 6:22-27).
În concluzie: dreptul de binecuvântare prin rugăciune îl au nu doar copiii, ci și adulții, întru-cât expresia „copii” se referă atât la copii, cât și la adulți: „copii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii” (Exodul 12:37).
Rugăciunea noastră pentru binecuvântare să fie pentru fiecare familie, fiecare casă:
„Binecuvântează dar casa robului Tău, ca să dăinuiască pe vecie înaintea Ta! Căci Tu, Doamne Dumnezeule, ai vorbit și prin binecuvântarea Ta, casa robului Tău va fi binecuvântată pe vecie” (2 Samuel 7:29).
Fiți binecuvântați!
