„...un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”

         Mesajul îngerului pentru păstorii din preajma Betleemului,  a fost neașteptat: „Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2/11)

Oare ce să fi înțeles păstorii din această înștiințare? Ar fi putut s-o  ignore, dar n-au făcut-o, dimpotrivă, mânați de un interes imposibil de explicat, au hotărât: „Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut de cunoscut Domnul.” Ni se spune că au plecat în grabă ca și când era o urgență ce nu permitea amânare. Au găsit un prunc culcat într-o iesle. „După ce l-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre prunc.” 

Foarte important: Mărturisindu-L pe Mântuitorul, păstorii au fost primii ce au împlinit cuvintele: „...și orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul.” (Fil. 2/11) Despre El și a Sa mântuire discutăm și noi cu prilejul acestui studiu.                                                     Știm deja că scopul unui Mântuitor este de a mântui. Dar de ce este atât de importantă această mântuire? Deoarece toată Scriptura are în esența ei tocmai această mântuire, iar noi suntem chemați să vorbim despre ea în fiecare zi. (Ps. 96/2)

Dar înainte de a vorbi despre ea, este bine să definim, ce înseamnă mântuire?                                    Mântuire înseamnă izbăvire, salvare.                                                                                                       Dar de la ce?                                                                                                                                      Depinde de contextul în care este folosit acest termen. De ex: Iona a făcut referire la mântuire (izbăvire) din pântecul peștelui: „Mântuirea vine de la Domnul.” (Iona 2/10) - cu referire la izbăvirea din situația grea în care se găsea. Există mântuire (izbăvire) de boală: „Rugăciunea făcută cu credință va mântui pe cel bolnav.” (Iacov 5/15) Dar cel mai mult (aproape în totalitate) în Vechiul Testament termenul mântuit face referire la izbăvire de vrăjmași. Poporul evreu a fost și rămâne cea mai asuprită nație de oameni. Au fost sub stăpânirea egipteană, apoi sub cea asiriană, apoi babiloniană, persană și în final cea romană. Speranțele lor s-au legat totdeauna de orice promisiune făcută de sfinții proroci cu privire la un Mântuitor și o zi a mântuirii - dar fără să realizeze că mântuirea vestită nu avea nici o legătură cu vrăjmașii lor.

Însuși prorocii ce au vestit această mântuire nu știau cu exactitate timpul în  care va avea loc și probabil nici la ce anume se referă ea. „Prorocii care au prorocit despre harul ce era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetării și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei când vesteau mai dinainte patimile lui Hristos...” (1Petru 1/10,11) Evanghelistul Luca consemnează că preotul Zaharia în preajma nașterii Mântuitorului s-a umplut de Duhul Sfânt și a prorocit astfel: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat și răscumpărat pe poporul Său și a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura robilor Săi proroci din vechime: mântuire de vrăjmași și din mâna celor ce ne urăsc...” Dar nu era întocmai deoarece îngerul clarifică în ce constă mântuirea: „El va mântui pe poporul Său de păcatele Sale.” (Matei 1/21) A dat greș Zaharia cu această prorocie? Nu. Cel ce a dat greș a fost Luca ce a introdus și cuvintele menționate mai sus în cadrul prorociei, când de fapt prorocia începe ceva mai jos de la vers 76 - cu referire la fiul său Ioan: „Și tu pruncule vi fi chemat proroc a Celui preaînalt...” Dar nici Zaharia n-a interpretat corect profețiile existente în ce privește mântuirea.

Acum înțelegem cel mai bine de ce a fost respins Isus de poporul Israel. Așteptările cu privire la mântuirea dorită a eșuat, fiind zădarnică. Se așteptau să apară pe scena lumii un împărat puternic care să mobilizeze armata și să-i izbăvească. Dar n-a fost așa. Împăratul așteptat s-a născut într-o iesle săracă. El însuși a fost sărac. Și-a ales doisprezece discipoli la fel de săraci ca El. Disprețuit și părăsit de oameni umbla cu ei din loc în loc folosind uneori ca hrană spice din lanurile de grâu. În una din zile a început să le predice. În prima Sa predică le-a vorbit despre: iubirea vrăjmașilor. Această predică a atins punctul culminat în ce privește dezamăgirea și au concluzionat: Nu acesta este Mântuitorul așteptat! Și L-au respins răstignindu-L pe cruce. În contextul respingerii Isus i-a avertizat pe evrei:  „Eu am venit în Numele Tatălui și nu Mă primiți. Dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.” - cu referire la Antihrist. Dar de ce va fi primit Antihrist? El va reuși să satisfacă așteptările evreilor și va fi acceptat „drept dumnezeu” deoarece va reuși pentru un scurt timp să aducă pentru Israel, pace și prosperitate cum n-au avut niciodată. Aceasta va fi „mântuirea” așteptată de ei. Dacă evreii au strigat cândva: „Domnul este adevăratul Dumnezeu”, vine vreme când vor striga la adresa lui Antihrist: „El este adevăratul dumnezeu”.

Mântuirea a venit! Cum beneficiem de ea, ce trebuie să fac?

Nimic nu ți se cere să faci, ci doar să crezi că Isus Hristos - Domnul este Mântuitorul și El a venit să mântuiască. Mântuirea se capătă prin credință: „...prin har ați fost mântuiți prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”  Numai că este absolut necesar de știut că mântuirea atât de discutată se realizează în două etape: 1) mântuirea de păcate- ce se realizează prin credință. 2)mântuirea sufletului la judecata de apoi și acceptarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu ce implică și răsplătire ce se realizează prin fapte. La această mântuire suntem chemați să contribuim cu toții: „..cu multe alte cuvinte îi îndemna și zicea: Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos.” (Fapte 2/40) După ce am crezut trecem la fapte, altfel degeaba am crezut, întru-cât „...credința fără fapte este moartă.” ( Iacov 2/26) Apostolul Pavel îi cere lui Filimon: „...rog ca această părtășie a ta la credință, să se arate prin fapte...” (Fil v6). Și lui Tit îi cere ceva asemănător: „...să spui apăsat aceste lucruri: cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapt bune...”(Tit 3/8) Credința este cea care pune în mișcare faptele: „De aceea dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră faptele...” (1Petru 1/5)

Așadar: Deși am rezolvat cu mântuirea de păcate crezând în jertfa sa mântuitoare, suntem responsabili de mântuirea (izbăvirea) de mânia lui Dumnezeu și trecerea noastră în Împărăția lui Dumnezeu ce depinde de fiecare personal Ea nu este colectivă. Va depinde în final de felul în care am dus „...mântuirea până la capăt cu frică și cutremur...” (Fil. 2/12) Dar ca să înțelegem și mai bine modul cum am primit mântuirea prin credință( fără să ne coste ceva) și mântuirea care trebuie dusă până la capăt însoțită de fapte, va trebui să luăm un exemplu practic: Cineva îți face cadou o mașină. Primești cheile și mașina.  După ce ai primit-o tu ești responsabil de ea. Tu o vei conduce și nu cel ce ți-o dăruit-o. Tu o alimentezi și tot tu o întreții. Totul depinde de tine...

Așa va fi și cu mântuirea. Credința te duce până la poarta raiului. Dincolo de poartă nu va mai fi nevoie de ea (credință), deoarece vom trăi prin vedere, dar va fi nevoie de fapte: „Ferice de acum de morții care mor în Domnul. Da, zice Duhul: ei se vor odihni de ostenelile lor căci faptele lor îi urmează.” 

Închei studiul privitor la mântuire cu o veste bună. Cei ce decid mântuirea oamenilor va fi Dumnezeu și Fiul Său și nu un om: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului.” (Apoc. 7/10) Așa că nu va fi nici un fel de discriminare. Cu toate acestea la venirea Sa nu toți vor beneficia de ea, întrucât ni se spune că „...se va arăta a doua oară, dar nu în vederea păcatului, ci să aducă mânuire celor ce-L așteaptă.” (Evrei 9/28)

Doar celor ce s-au pregătit și îl așteaptă. Să ne ajute Domnul să ne găsim și noi printre ei...

Fiți binecuvântați!

„...am venit să ne închinăm Lui.”

            Evanghelistul Matei este singurul ce consemnează prezența magilor din Răsărit la Ierusalim. În lipsa detaliilor în ce privește identitatea lor, cititorii Bibliei sunt interesați și chiar devin preocupați în mod excesiv să știe de unde au venit acești oameni căutători de Dumnezeu?

Pe noi n-ar trebui să ne intereseze atât de mult să știm de unde au venit, ci interesul să fie: pentru ce anume au venit , care a fost scopul deplasării? (Din nebăgare de seamă părinții, L-au „pierdut” pe băiatul Isus pe când se întorceau de la Templu din Ierusalim. L-au găsit în urma căutării, iar El nu i-a întrebat: „pe unde M-ați căutat”?, ci: „De ce M-ați căutat”? Luca 2/49)                                              Scopul deplasării magilor îl aflăm chiar din propria lor mărturisire: „...am venit să ne închinăm Lui.”(Matei 2/2b)

Dorința unor oameni de a se închina înaintea unui prunc a stârnit reacții adverse, deoarece „...când a auzit  împăratul Irod lucrul acesta s-a tulburat mult și tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.”(Matei 2/3) Cum de s-a răspândit atât de repede tulburarea maselor? Să fi fost la mijloc un duh demonic? Da, „...acolo unde este duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele.” (Iacov 3/16) Dacă magii ar fi spus împăratului: dorim să vedem pruncul și să-i oferim un dar, cu siguranță că nu se producea atât de multă tulburare. dar când a fost vorba de închinare, lucrurile s-au schimbat radical.

Dacă vom arunca o privire pe pagina alăturată vom vedea cine este cel ce pretinde închinare și vom înțelege, de ce s-a tulburat Irod. „Diavolul L-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și i-a zis: Toate aceste împărății ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.” (Matei 4/8,9) Cum ar fi putut să accepte ca închinarea să-i fie atribuită altuia când el era dispus în calitate de Stăpânitor a lumii să renunțe la tot, în favoarea ei? 

Dar ce înseamnă închinare și de ce este ea atât de importantă?                                                            Închinarea are două sensuri:                                                                                                             Închinare (dăruire) „...dacă îți vei aduce aminte de mine și vei da roabei tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Ție pentru toate zilele vieții lui...” (1Sam. 1/11b)                                Închinare (ca formă de rugăciune). Cea care implică prosternare cu fața la pământ înseamnă recunoașterea sau atribuirea suveranității. Tocmai aceasta pretindea diavolul de la Isus, cât și de la întreaga lume.

Aceasta însă dorește și Dumnezeu fiind pe deplin îndreptățit, deoarece El este creatorul tuturor lucrurilor și suveran peste ele. În acest sens a fost mesajul îngerului transmis tuturor locuitorilor pământului: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor.” (Apoc. 14/7) Fiind de o importanță vitală, închinarea a fost legiferată, fiind inclusă în  prima poruncă din decalog: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor ce sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ. Să nu te închini înaintea lor și sa nu le slujești căci Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău...” (Exod.20/4,5) Însă oamenii au călcat în mod frecvent legea divină îndreptând închinarea spre alți dumnezei fără suflare. Deși se pretinde a fi o nație creștină, asistăm la o închinare pervertită ce nu poate fi încadrată nici pe departe în „adevăr” ( Ioan 4/23) Încercăm pe toate căile să-i convingem pe oameni să renunțe la această formă de închinare idolatră, dar nu aceasta este problema. Oamenii sunt îndreptățiți să aleagă această formă de închinare, deoarece ei nu au nimic comun cu „Tatăl care este în ceruri.” Ei au un alt tată (conf. Ioan 8/44) așa că modul lor de închinare  este pe placul tatălui lor. De ce vrem noi să le schimbăm modul de închinare, în loc să-i convingem să-și schimbe „tatăl”?  Nu putem discuta de închinare plăcută ca formă de rugăciune (Evrei 12/28) până nu este însoțită de evlavie și frică de Dumnezeu.  

 Ce înseamnă aceasta:                                                                                                                            Înainte de a practica  închinarea ca rugăciune, trebuie practicată închinarea ca dăruire: „...dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu ca vii, din morți cum erați și dați lui Dumnezeu mădularele voastre ca niște unelte ale neprihănirii. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca niște unelte ale nelegiuirii...” (Rom. 6/13) Dăruindu-ne pe noi înșine, rezolvăm  prioritatea „0” în ce privește închinarea. Astfel suntem îndreptăți-ți să ne rugăm Tatălui în duh și adevăr pentru că astfel de închinători dorește și Tatăl. Avem dreptul să-i spunem „Tată” fiindcă îl cunoaștem. „Noi ne închinăm la ce cunoaștem.”- spunea Fiul Isus. Nu poți spune „tată” la orice om de pe stradă dacă nu cunoști că între tine și el este o legătură de paternitate. După „cunoaștere” urmează închinarea în duh și adevăr...

Magii au făcut cu siguranță o călătorie lungă și extrem de istovitoare cu dorința de a se închina pruncului. Dar n-ar fi putut să o facă în țara lor?  Cu siguranță puteau, dar ei au dorit ca împreună cu închinarea să-i dăruiască și darurile lor. Pentru aceasta a fost necesar să intre în casă: „Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și i s-au închinat, apoi și-au deschis visteriile și i-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă.” (Matei 2/11)  Este locul unde poate fi găsit fără prea multă căutare. Părinții L-au căutat pe băiatul Isus printre rudele și cunoscuții lor dar nu L-au găsit. Ei n-au știut unde să-L caute. Când a fost găsit, El le-a reproșat: „De ce M-ați căutat. Oare nu știați că trebuia să fiu în Casa Tatălui Meu.”?

 Dar unde este această casă? „Și voi ca niște pietre vii sunteți zidiți să fiți o casă duhovnicească și să aduceți daruri duhovnicești plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.” (1Petru 2/5) Darurile și închinarea se oferă în „casă” iar pentru aceasta magii au intrat în ea. Sunt însă atâția oameni care pribegesc departe de casă, sau refuză să intre în ea: „El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară și la rugat să intre.” (Luca 15/28) Ce frumos! Un tată plin de dragoste ce nu vrea să stai afară și te roagă să intre în casă. Ușa este larg deschisă „Astăzi”, dar suntem avertizați că ea într-o zi se va închide și e posibil să rămâi afară: „ Odată ce Stăpânul casei se va scula și va încuia ușa, iar voi veți fi afară și veți începe să bateți la ușă și să ziceți: Doamne, Doamne, deschide-ne! Drept răspuns El vă va zice: Nu știu de unde sunteți.” (Luca 13/25)

Magii au intrat în casă. Au văzut pruncul cu Maria, mama Lui..                                                         Primul care a fost văzut a fost pruncul, nu Maria. De fapt magii pe Isus îl căutau pentru închinare, nu pe Maria. Când cineva intră în Casa lui Dumnezeu, primul ce trebuie să fie văzut este Isus. Un păstor obișnuia să spună mereu: „Isus este aici în casă. La sfârșitul slujbei un bărbat care fusese pentru prima dată, îi spuse celui ce l-a invitat. Atât de mult am dorit să-L văd și eu pe Isus, dar nu L-am văzut”...Este bine când cineva dorește să-L vadă. Niște greci s-au apropiat  de Filip, l-au rugat și i-au zis: Domnule, am dori să vedem pe Isus.” Unde ar trebui să fie văzut Isus? În mine, în tine, în orice creștin ce poartă chipul și asemănarea Sa. În toată slujirea din Casa lui Dumnezeu trebuie să fie văzut întâi Isus, apoi „Maria”.

Magii s-au închinat pruncului, apoi și-au deschis visteriile și i-au dat daruri. Nu toate darurile erau la fel, erau diferite,  dar ele au însoțit închinarea după ce au intrat în casă. Este una dintre cele mai frumoase lecții ce ne învață închinarea adevărată, însoțite de daruri plăcute lui Dumnezeu. Cel mai frumos dar ce-l putem oferi la acest sfârșit de an este inima noastră. De altfel aceasta e și dorința Sa: „Fiule dă-mi inima ta și ochii tăi să-și găsească plăcerea în căile Mele.”                                                                            Versul cântecului spune astfel:                                                                                                                      /Acum și noi ca dar
Ți-aducem la altar
Aici la ieslea Ta
Ți-aducem inima,
Ca Tu s-o curăţești
Și-n ea să locuiești
Să faci din ea tot ce dorești./          

Este cel mai frumos dar...

Fiți binecuvântați!