„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire...”

                  Apostolul Pavel consemnează o profeție cu privire la vremurile din urmă, aparent incompatibilă cu caracterul lui Dumnezeu: „...le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună”. (2Tes. 2/11)

Am spus că este incompatibilă, deoarece noi știm deja că scopul lui Dumnezeu nu este de a rătăci pe nimeni. Nici măcar un singur om. Și cum ar putea  recurge la asemenea manifestare, din moment ce El a apreciat atitudinea păstorului ce a riscat lăsându-și 99 de oi pe munți, mergând în căutarea celei rătăcite?  „Tot astfel nu este voia Tatălui din ceruri să se piardă (rătăcească) unul măcar din acești micuți.” (Matei 18/12,14)                                                                                                                                     Toate indicațiile date de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, au menirea de al „ghida” pe om pe calea ce trebuie s-o urmeze și să-i blocheze accesul pe căi greșite pe care ar putea s-o apuce, deoarece „...multe căi i se par omului bune, dar ele duc inevitabil la moarte”. 

Apostolul Iuda ne vorbește despre rătăcirea prorocului Balaam: „S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorința de câștig.” (Iuda v11) Și nu doar el s-a rătăcit... Pe calea apucată de el, au urmat și alții după ce au părăsit Calea cea dreaptă. (2Petru 2/15) Dar a dorit Dumnezeu ca prorocul ce altădată avea ochii deschiși, având revelații dumnezeiești cu privire la steaua ce urma să se ridice din Iacov, să se rătăcească? Cu siguranță, nu. El i-a vorbit în repetate rânduri să nu urmeze calea dictată de propria inimă,  dar la insistențele sale l-a lăsat în „voia minții blestemate să facă lucruri neîngăduite”. (Rom.1/28) I-a părut rău Domnului de „pornirile” lui și a hotărât să ia măsuri radicale, trimițând  din cer un înger înarmat cu sabie, pentru al opri din drumul său, iar: „...o măgăriță necuvântătoare, care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei prorocului.” (2Petru  2/16b) Se pare că tot Cerul s-a pus în mișcare pentru al determina să renunțe...

Dar cum s-a ajuns la nebunie?                                                                                                                   „...s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au nebunit.”  Numai că omul ajuns în stadiul nebuniei este greu, dacă nu chiar imposibil de redresat. Întunericul este cauza nebuniei și apoi a rătăcirii. „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, El i-a lăsat... și astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire...” De pe această poziție, astfel de oameni pretind că încă slujesc lui Dumnezeu - deși apostolul consideră că sunt vrednici de moarte. (Rom. 1/32)

Această categorie de „slujitori” fac obiectul  profeției discutată: oameni care deși se consideră creștini, n-au primit în ei dragostea adevărului, sau pe parcurs au renunțat la ea. (Rom. 1/21) Nu-i suficient să spui: „Doamne, Doamne”. Ajuns la capătul răbdării, cât și a timpului de har, fără posibilitate de întoarcere „...din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună.”     De unde provine minciuna, din interior sau din exterior? Sub nici o formă din afară. Teama apostolului nu era afară, ci era lăuntru.  Multiple surse de minciună  au fost, sunt și vor fi  în interior: apostoli mincinoși, proroci mincinoși, învățători mincinoși, frați mincinoși. „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos.” (Iuda 4) Va fi o lucrare de rătăcire determinată doar de falsitate, ce va culmina în vremurile din urmă și nimic din adevăr. Mirarea constă în faptul că acești „slujitori” mincinoși ce au fost înșelați de  propria inimă „ o inimă nespus de rea și înșelătoare”,  îi va înșela la rândul lor și pe alții, apoi vor pretinde să fie mântuiți invocând „meritele”  slujirii:  „Doamne, n-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Cu siguranță că toți cei  ce „...s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam  însoțiți de același duh, iubind plata nelegiuirii și prorocind din dorința de câștig” - se găsesc printre ei. Nu știu dacă trebuie să mai reamintesc că promovarea pe scena lumii a omului fărădelegii (Anticrist) va fi făcută de prorocul mincinos. Prorocul mincinos - cu referire la totalitatea prorocilor mincinoși prevestită de Isus, ce vor fi insuflați de un duh de minciună - duhul Izabelei, nu va trebuie căutat în lume, ci în Templu lui Dumnezeu: „Tu lași ca Izabela, femeia aceea care este proorociță să amăgească pe robii Mei.” (Apoc. 2/20) Dacă  duhul „Izabelei” făcea posibilă amăgirea atunci, ce va fi la sfârșitul vremurilor...? Rolul prorocilor mincinoși este de a face  intrarea liberă a omului fărădelegii în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept dumnezeu...

Am înțeles deja că unii vor cere să li se „deschidă”, deoarece au pretins că au prorocit în Numele Domnului, deși prorociile lor au fost mincinoase. Această categorie este frecvent amintită de Dumnezeu  în Vechiul Testament, dar de care El se detașează: „ Până când vor prorocii aceștia să prorocească minciuni, să prorocească minciunile inimii lor”? (Ier. 23/26)                                               Dar cine sunt cei ce au făcut minunile, pretinzând că le-au făcut în Numele Domnului?                          În „lucrarea de rătăcire” profețită de apostol sunt incluse și minunile ce vor favoriza acceptarea lui Anticrist: „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, semne și puteri mincinoase.” Cu siguranță că nu Satana va face aceste minuni, ci oameni insuflați de puteri mincinoase (demonice) Este interesant termenul folosit: „puteri mincinoase” ca să putem înțelege că minunile și semnele sunt false pentru a deruta și îndrepta pe oameni într-o direcție greșită. 

Este bine de știut că  prorocii lui Dumnezeu au avut rolul de al promova pe Dumnezeu înaintea oamenilor în scopul cunoașterii și a slujirii  folosind spiritul profetic, însoțit de semne și minuni (vezi Moise în Egipt). Tot astfel Anticrist se va folosi de prorocul mincinos pentru a fi promovat ca fiind adevăratul dumnezeu, iar prorocul mincinos va amăgi cu ajutorul prorociilor false, cât și a semnelor și a  minunilor: „Apoi am văzut ieșind din gura... prorocului mincinos trei duhuri necurate, care fac semne nemaipomenite...” (Apoc. 16/13,14) Prorocul Ilie a coborât foc din cer, iar poporul a căzut cu fața la pământ și au recunoscut prin strigătul lor: „Domnul este adevăratul Dumnezeu”, tot astfel, în momentul în care „lucrarea de rătăcire” va ajunge la apogeu, iar prorocul mincinos va imita lucrarea lui Ilie, coborând și el foc din cer, rezultatul va fi cel prevăzut: „Și amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă înaintea fiarei.” (Apoc. 13/14) O lucrare de rătăcire trimisă de Dumnezeu pentru cei ce n-au primit în inima lor, dragostea adevărului.

Dar ce înseamnă să primești dragostea adevărului și de ce nu vor putea fi înșelați?                           „...așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință, având temelia și rădăcina pusă în dragoste.” (Efes. 3/17) Dragostea este Dumnezeu. (1Ioan 4/16) Această poziție îți oferă siguranță. Contează cât de adâncă este rădăcina. Un „pom” abia plantat este foarte ușor de smuls, iar cel fără rădăcină și mai rău, ține până la o vreme și cum vine necazul sau prigonirea se leapădă îndată de El. (Matei 13/21) Însă, „... omul care se încrede în Domnul, este ca un pom sădit lângă ape, ce-și întinde rădăcinile spre râu...” (Ier. 17/7,8)

Cei ce au primit dragostea adevărului,  au în ei Duhul adevărului, ce îi călăuzește în tot adevărul. În acest caz nu mai putem vorbi de rătăcire și nici de minciună (falsitate) deoarece totul este ADEVĂR. Totuși, având în vedere că vremurile din urmă vor fi marcate de falsitate ( minciună) iar ținta înșelăciunii va fi „cei aleși”, avertismentul Mântuitorului ar trebui să fie de actualitate: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.” Datorită ignorării avertismentului, avem deja rezultatul final  în mod anticipat: „Se vor scula mulți proroci mincinoși și vor înșela pe mulți.” De unde se vor scula? Duhul Izabelei - duh de minciună, duhul lui Balaam - duh de vrăjitorie, vor reveni la „viață” devenind foarte activi. Însuși Satana se va preface în înger de lumină. Cumplită înșelătorie! Dar de ce va fi posibil? Deoarece n-am fost pregătiți în mod anticipat pentru acea vreme. N-am fost învățați să deosebim „lucrurile alese” dintre cele „amestecate” și să le punem deoparte. (Fil.1/10) N-am fost învățați să fim atenți, dovedind prudență,  ci doar ni s-a cerut să „cercetăm cea fost din partea Domnului”. Totul din partea Domnului și nimic din sursă străină. Din moment ce am fost familiarizați cu acest fel de gândire, va fi dificil dacă nu chiar imposibil să mai procedăm altfel...

Într-un context tulbur pentru ucenici, atitudinea unuia din ei este o adevărată lecție de viață. Ucenicul Toma rămâne o dovadă de maturitate în momente  deosebite.  Cuvintele Mântuitorului: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva,  căci se vor ridica Hristoși mincinoși...” (Matei 24/4,24) - au rămas adânc întipărite în mintea lui. Așa că pentru „recunoașterea” Sa a cerut verificări minuțioase. Și nu doar să vadă, ci să pună mâna... Și nu doar în semnul cuielor din mâini, ci și din picioare. Și nu doar în semnul cuielor din mâini și picioare, dar și din coastă. În urma verificării a confirmat: „Domnul meu și Dumnezeul meu.” Foarte sigur pe situație... Învăț de aici că adevăratul Hristos poate fi cunoscut după semnul cuielor. El este singurul care s-a jertfit. Ceilalți Hristoși n-au nici un semn distinct. Și apostolul Pavel purta semnele lui Hristos. La revenirea Sa „...se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, iar semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și slavă mare.”

„El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor la alta.” Va fi o zi glorioasă! Cu siguranță vom fi și noi printre cei aleși. Însă până atunci ni se cere: Vegheați!...  

Fiți binecuvântați!                                                                     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„...vinul (postul) nou se pune în burdufuri (oameni) noi și se păstrează amândouă”

              „...când postești ungeți capul și spală-ți fața, ca să te arăți că postești nu oamenilor, ci Tatălui tău care este în ascuns, iar Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti”. (Matei 6/18)

Știm deja că sunt mai multe feluri de post: Postul practicat pentru oameni și postul practicat pentru Dumnezeu. Postul practicat pentru oameni, era împarțit în două moduri:                                          Postul făcut de ochii altora. (Matei 6/16a) Era un post practicat cu precădere de farisei, fiind un mod de a se evidenția public: „ Eu postesc de două ori pe săptămână...” - spunea fariseul în auzul tuturor. (Luca 18/12) El nu avea nici o legătură cu inima, dar nici cu ochii lui Dumnezeu. Rugăciunea și dărnicia erau și ele practicate în același scop. Pentru astfel de „activități religioase” nu exista făgăduită nici o răsplată divină, deoarece, „și-au luat răsplata...” (Matei 6/16) Avertismentul dat de către Isus îi viza pe ceilalți oameni să nu procedeze la fel: „Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei...” (Mat. 6/1)

                                                                                                                                                                        Postul făcut pentru oameni, nu avea nici o legătură cu slujirea lui Dumnezeu fiind practicat într-un anume context ce ținea de tradiția iudaică. De ex: După moartea împăratului Saul, parte din poporul evreu au ținut un post de șapte zile.  I-am fi înțeles mai bine rostul unui asemenea post dacă era ținut înainte de moartea sa și nu după. Credem totuși că era o formă de ași manifesta jalea pentru pierderea suferită. Să ne reamintim că iudeii i-au reproșat lui David că a mâncat după moartea copilului și a postit înainte, când ei „știau” că ar fi trebuit să procedeze invers. Religia majoritară contemporană are stabilit tot în mod tradițional ( de oameni și pentru oameni),  mai multe perioade de post pe tot parcursul anului. Totul are legătură cu tradiția și nimic comun cu Dumnezeu. Adică tot anul n-ai avut nici o relație cu Dumnezeu trăind după bunul plac, apoi  într-o perioadă dictată de calendar și nu de cuget, postești... Pentru ce? Să-ți ierte Dumnezeu păcatele și apoi să continui în același mod? Amesteci postul cu nelegiuirea? Imaginați-vă acum că Izabela în planul ei murdar de al deposeda pe Nabot de propria sa vie, a decretat „post național”  Hoția, mărturia mincinoasă și crima, au fost amestecate cu postul. Un asemenea „post ucigaș” își are corespondent în Noul Testament. 40 de inși au recurs la această formă de post pe timp nelimitat până vor omorî pe apostol. (Fapte 23/12) Tocmai de acea a fost necesar să facem o incursiune și să amintim și de alte forme de post pentru a ști să facem diferența...         

Postul cerut de Dumnezeu - este însoțit de făgăduința răsplătirii, dar cu condiția să fie respectate cerințele - pentru a fi plăcut Domnului. În acest sens Dumnezeu a vorbit prin prorocul Isaia: „Iată postul plăcut Mie...” Înseamnă că nu orice post este plăcut înaintea Sa. Așa că apostolul Pavel este determinat să recomande: „Cercetați ce este plăcut Domnului.”

 Dar ce este postul și în ce constă pentru a fi plăcut?                                                                            Postul este o jertfire de sine.  Este o aplicație practică a unei recomandări: „Vă îndemn pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie...” Nici o jertfă nu este mai bine primită, decât jertfirea de sine. Iar jertfire înseamnă sacrificiu, ce implică anumite „costuri”: „nu voi aduce Domnului jertfe care să nu mă coste nimic.” (2Sam. 24/24) Jertfirea noastră personală este „jertfa” așteptată de Dumnezeu. Dacă pentru unii creștini pântecele a devenit propriul lor dumnezeu, iată că postul țintește spre acest „dumnezeu” pentru sacrificarea sa, cât și pentru binele nostru. Nu întâmplător apostolul se dă pildă pe sine însuși: „M-am purtat aspru cu trupul meu, ca nu cumva după ce-am vestit altora, eu însumi să fiu lepădat.” În ce constă asprimea? ”...în posturi adesea...” (2Cor. 11/27)

 Chiar dacă postul înseamnă jertfire de sine în scop personal, sau pentru folosul altora, el nu poate fi practicat oricum, deoarece jertfele cu cusur nu sunt acceptate. (Mal.1/13, 14) Este bine de știut că mai presus de orice jertfă este relația noastră cu Dumnezeu. Samuel l-a întrebat pe împăratul Saul: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele, decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât toate jertfele...” (Dacă cineva ar conveni să împartă cu Dumnezeu o sumă de bani furată, credeți că  ar accepta , din moment ce tot El a poruncit: „Să nu furi”?)                                                          Așadar: Prioritatea „0” este păzirea Cuvântului, apoi postul. Tocmai acest adevăr a dorit și Isus să-l spună ca răspuns la reproșurile aduse ucenicilor Săi precum că „ei nu postesc deloc”: „Nimeni nu pune un vin nou, într-un burduf vechi...”                                                                                                             Ce înseamnă aceasta?                                                                                                                            Postul (vinul nou) în noua rânduială nu poate fi practicat de „omul vechi”, deoarece nu-și are rostul. Regula este bine stabilită: „Vin nou în burdufuri (oameni) noi.” Deci se are în vedere în mod prioritar „cine aduce  jertfa” și apoi va coborî „focul” pe jertfa de pe altar. „Domnul a privit cu plăcere la Abel și spre jertfa sa.” (Gen. 4/4) Din moment ce și-a găsit plăcerea în tine, cu siguranță că-și va găsi plăcere și-n jertfa ta... În caz contrar, osteneala va fi în zădar. Evreii au constatat că postesc degeaba și chiar i-au reproșat lui Dumnezeu: „La ce ne folosește să postim, dacă Tu nu vezi? De ce să ne chinuim sufletul dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta”? Ce s-a întâmplat, și care a fost cauza, ce l-a determinat pe Dumnezeu să ignore sacrificiul postului? Explicația nu este în altă parte, ci în același context:  „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să vă mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci păcatele voastre vă ascund fața lui și-L împiedică să v-asculte.” (Isaia 58/1)

Cu siguranță că orice constare, are și o recomandare: „Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțul răutății...”  Din ce este format un lanț? Din mai multe zale prinse una de alta. Răutatea era un mod de viață și nu ceva accidental. Deci nu este în discuție  un păcat, ci o formă de persistență în păcat, ce s-a cumulat făcând un „zid” ce-i despărțea pe oameni de Dumnezeu. Acum  înțelegem mai bine de ce este necesar omul  să fie „nou”. Pentru că omul născut din nou nu continuă să păcătuiască.” (1Ioan 3/9) Fără pocăință postul nu are nici o valoare: „Domnul își aduce aminte de nelegiuirile lor și le pedepsește păcatele (nemărturisite). Chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunea...” (Ier. 14/10,12) 

 De ce postim? 

Este bine de știut că postul  practicat  în vremea Bisericii, nu are același scop cu cel practicat în perioada vechi testamentară. Menirea sa este diferită dacă ținem cont și de cuvintele Domnului Isus: „Eu fac toate lucrurile noi” Așa că în mod sigur  lucrurile s-au înnoit și în ce privește postul. Reamintim cuvintele Domnului pentru a justifica de ce nu posteau ucenicii Săi: „Nimeni nu pune vin nou, în burdufuri vechi.” Înseamnă că nu doar oamenii (burdufurile) trebuia să fie noi, dar și vinul (postul) trebuia să fie nou.                                                                                                                                         În Vechiul Testament „întoarcerea” omului de pe căile rele, era însoțit de post. Însuși Dumnezeu  a stabilit această regulă: „Da chiar acum zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și bocet.” (Ioel 2/12) Numai că postul a devenit atât de formal încât el doar  simula întoarcerea  la Dumnezeu, dar fără o pocăință reală. Ex: La auzul veștii că va veni nenorocirea peste el, cel mai rău împărat a lui Israel - Ahab, a luat o măsură radicală provenită din tradiția iudaică: „...și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe trup și a postit...” (1Împ. 21/27) Deși și-a rupt hainele împărătești înlocuindu-le cu un sac, postea și mergea încet, „pocăința” lui a fost de scurtă durată, deoarece au fost sfâșiate doar hainele, dar n-a fost sfâșiată și inima așa cum cerea Dumnezeu. (Ioel 2/13)  Dumnezeu nu se lasă batjocorit (păcălit) a revenit și a pedepsit atât pe Ahab, cât și casa lui. Oamenii au folosit postul ca un refugiu, punându-se la adăpost de judecata și mânia lui Dumnezeu, ba încă împreună cu postul își mărturiseau (recunoșteau) vinovăția conf. Neemia 9/1,2 dar aceasta nu era suficient deoarece regula de aur spune astfel: „Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine și le mărturisește și se leapădă de ele, capătă îndurare.” (Prov. 28/13) Poate că ar fi bine să amintim în acest context și de „pocăința” temporară a ninivenilor la propovăduirea lui Iona. A fost una dintre cele mai mari revoluții spirituale. Poporul în întregime s-a „întors” la Dumnezeu în urma postului național decretat chiar de împărat. Însă și întoarcerea lor a fost una temporară specifică unei pocăințe făcute „între nicovală și ciocan” și nu din dragoste - așa cum dorește Dumnezeu. Cartea „Naum” relatează felul cum a fost distrusă cetatea Ninive.

Revenind în Noul Testament la „vinul cel nou” este bine să știm că nicăieri nu ni cere să postim pentru „ispășirea păcatelor sau ca o dovadă a pocăinței. Ispășirea păcatelor se face doar prin sângele Mielului. Întoarcerea la Dumnezeu nu este obligatoriu să fie însoțită de post, dar trebuie însoțită  de pocăință autentică și nu formală. „Pocăiți-vă și întoarceți-vă la Domnul ca să vi se șteargă păcatele.”(Fapte 3/19) Iar pocăință nu înseamnă doar părere de rău, ci înseamnă schimbare (înnoire) Tit 3/5 Nu postim ca să fim mântuiți, deoarece mântuirea noastră este prin credință și nu prin fapte.

Dar revenim cu întrebarea: De ce postim?

Postim pentru că suntem mântuiți, iar mântuirea trebuie dusă până la capăt însoțită de fapte, iar faptele care implică jertfire (sacrificiu), vor fi răsplătite .  „...ca să te arăți că postești, nu oamenilor, ci Tatălui tău care este în ascuns. Și tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti.” (Matei 6/18) Când ni se promite răsplată, mai punem întrebarea: de ce postim? Răsplată ca pentru oricare altă jertfă pe care o aducem înaintea lui Dumnezeu. Și totuși atunci când te-ai hotărât să slujești Domnului cu o zi de post, ea trebuie motivată...

Postim pentru că în acest mod se revigorează omul lăuntric și  rezistăm cu bine în fața ispitelor. Mântuitorul a postit în mod supranatural 40 de zile. Apoi a fost ispitit ca și noi dar fără păcat. Atunci când firea  păcătoasă te ispitește, ce ar însemna să o „pedepsești” cu o zi sau chiar două de post? E posibil de prea multă îmbuibare  să-ți creeze probleme... Da, cu siguranță că postul acționează „frâna” când dorim să ținem sub control firea pământească. În acest fel împlinim îndemnul: „umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești.” 

Postim pentru că „postul însoțit de rugăciune” este o modalitate de a fi eliberați de duhuri rele.  Conștientizăm că lupta noastră este îndreptată împotriva acestor duhuri care dau târcoale și vor cu orice preț să intre în „casa” noastră. Și nu-i de mirare că reușesc... Duhuri de ceartă, duhuri de îndoială, de frică, de invidie, de răutate, de clevetire și lista continuă. Dacă ne-am cerceta bine, am constata că fiecare am căzut pradă și suntem „dezbrăcați și jefuiți în mod subtil de acești tâlhari în coborârea de la Ierusalim la Ierihon”. Este posibil ca noi să dorim să-i eliberăm pe alții, când noi înșine nu ne-am eliberat. Nu vom scăpa de ei și nu vom fi eliberați decât cu post și rugăciune...

Postim pentru eficiență în lucrarea lui Dumnezeu. Un lucrător responsabil nu-i va îndemna doar pe alții la jertfire, aidoma cărturarilor de care Isus a spus: „Ei zic, dar nu fac”, ci se vor da ei înșiși pildă vrednică de urmat cerând călăuzirea și ajutorul Domnului cu post și rugăciune.  Pavel se dă exemplu și scrie despre sine: „...adesea în posturi...” De fapt în acest mod a fost investirea apostolilor Pavel și Barnaba în dificila misiune de răspândire a Evangheliei: „...au postit, s-au rugat, apoi au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece.” (Fapte 13/3) 

 În concluzie: Ce este postul?                                                                                                                   Este un timp pus deoparte în care îl cauți pe Dumnezeu (dar nu ca ceva pierdut) ci îl cauți pentru o părtășie deosebită.  „Și mi-am întors fața spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă.” (Daniel 9/3) Este o îndeletnicire spirituală plăcută Domnului în care este „...ținut în frâu tot trupul”. (Iacov 3/2)Aceasta presupune abstinență totală de la somn, mâncare, apă și relații intime. „...un timp în care  să vă îndeletniciți cu postul și rugăciunea” - recomandă apostolul Pavel. 

Un timp în care „slăbește” omul de afară, dar cu siguranță se întărește omul lăuntric. Fiindu-ne absolut necesar...

Fiți binecuvântați!

 

Care este relația omului cu Trinitatea?

                Deși sunt dovezi imposibil de contestat, nu toate religiile acceptă divinitatea formată din trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. Studiul de față nu este preocupat de aducerea dovezilor, ci analizează  relația omului cu Trinitatea.

Dumnezeu Tatăl stă pe scaunul de domnie. La dreapta Sa, stă Fiul Său al cărui nume nu este cunoscut. (Apoc. 3/12) Este atât de necuprins încât ni se spune: „Cerul este scaunul Meu de domnie, iar pământul este așternutul picioarelor Mele.”(Isaia 65/1)  În jurul Scaunului Său de domnie se găsesc patru făpturi vii a căror descriere este imposibil de făcut de mintea omenească. Ele au rolul de a proclama fără încetare sfințenia lui Dumnezeu, cât și de a „direcționa” slava, cinstea și mulțumirea, către Cel ce stă pe scaunul de domnie. Apoi 24 de bătrâni încununați, împreună cu îngerii ce formează oștirea Cerului, înconjoară scaunul de domnie aducându-i laudă și închinare.

Este bine de știut că Dumnezeu nu are contact direct cu oamenii, decât în cazuri de excepție (Gen. 18/21) și nici n-a fost văzut vreodată de făptura omenească, totuși unii oameni au avut posibilitatea să audă glasul Său. În perioada vechi testamentară relația omului cu Dumnezeu era întreținută prin intermediul îngerilor, ce sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea.” (Evrei 1/14) În contact cu oamenii ei luau o înfățișare umană: „... o scară era rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii Lui Dumnezeu se urcau și coborau pe scara aceea.” (Gen. 28/12)  Slava lui  Dumnezeu a fost reprezentanta  pentru Templu de la Ierusalim.

Totuși, din cauza ruperii legăturii dintre El (Creatorul) și făptura mâinii Sale - omul; Dumnezeu a hotărât să coboare pe pământ în persoana Fiului Său pentru o scurtă perioadă de timp. Spunem că „Dumnezeu s-a coborât” pe baza mărturisirii Fiului Său: „ Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, nu sunt ale Mele, ci  sunt ale Tatălui ce locuiește în Mine... ” (Ioan 14/9,10) Scopul Său a fost de a reface legătura printr-un nou legământ „parafat” cu sângele propriului Său Fiu. La încheierea misiunii  s-a rugat Tatălui cerând: „Și acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine însuți, cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.” (Ioan 17/5)    El s-a înălțat la Cer, și-a reocupat locul la dreapta Tatălui, dar a făgăduit că „... va veni din nou în același fel cum a fost văzut mergând la cer.” (Fapte 1/11) Cuvântul folosit adesea la slujbele de închinare: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” - nu mai este de actualitate. El a fost valabil câtă vreme Fiul a fost pe pământ. Înainte de plecare, Isus a „confirmat”: „... am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat s-o fac”. (Ioan 17/4) „S-a isprăvit.” Revenit la dreapta Tatălui, El mijlocește pentru noi. Nu urcă și coboară ori de câte ori este chemat, (așa cum se spune de obicei) ci „... se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci să aducă mântuire celor ce-L așteaptă.” (Evrei 9/28)

Înainte de a se înălța la cer, El le-a vorbit ucenicilor Săi că nu-i va lăsa „orfani” (singuri) deoarece El va trimite un alt „reprezentant” (ambasador) a cerului în persoana Duhului Sfânt. Expresia „voi trimite” scoate în evidență faptul că Fiul lui Dumnezeu este mai mare decât Duhul Sfânt. De regulă, numai un superior face trimiteri. Tot astfel, Fiul a fost trimis de către Dumnezeu Tatăl. Însuși Fiul a recunoscut: „Tatăl este mai mare decât Mine”. (Ioan 14/28) Mai mult, la vremea sfârșitului „... chiar și Fiul se va supune, Celui ce i-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” (1Cor. 15/28)                                                             Așadar, există și în Trinitate o formă ierarhică: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. (1Cor. 11/3)  În persoana Duhului Sfânt este „încorporat” Duhul lui Dumnezeu Tatăl, cât și Duhul lui Hristos. Tocmai de aceea în multe texte biblice, apare expresia „Duhul lui Dumnezeu”, sau: Duhul lui Hristos în loc de Duhul Sfânt (Rom. 8/9 și 1Petru 1/11). În persoana Fiului era încorporat Duhul Sfânt ( Matei 12/28) cât și Duhul Tatălui ( Ioan 14/10)„... Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine.” Tocmai de aceea ni se spune că există un singur Dumnezeu.

Foarte împortant de reținut: Relația omului cu Dumnezeu Tatăl este intermediată de Duhul Sfânt sub toate aspectele. Împuternicirea Duhului Sfânt ca și trimis a Cerului este de ai convinge pe oameni că sunt păcătoși, oferindu-le harul de a se mântui prin credință, ca dar a lui Dumnezeu. Și nu doar atât: Duhul Sfânt este aducător de lumină (Rom. 9/1) schimbă (înnoiește) viața păcătosului, (Tit 3/5) călăuzește (Rom. 8/14) mijlocește (Rom. 8/26) rodește (Gal. 5/22) sfințește (1Petru 1/2) învață (1Cor. 2/13)                         

În ce privește rugăciunea, Duhul Sfânt are o contribuție vitală în viața unui creștin. Fără El ești „deconectat de centrală”, dar din păcate faptul acesta este mai puțin cunoscut. Asfel se explică că în mediul carismatic, cât și în cel penticostal (fără să generalizez) accentul este pus pe latura fonică. Adică: strigăte cât mai mari, pentru a fi auzite de Dumnezeu. Imaginați-vă câtă lipsă de cunoaștere! Oamenii îl subestimează pe Dumnezeu ca și când iar fi slăbit auzul, iar El respinge acest concept: „Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine.” (Ps. 50/ 21) Dacă am cerceta Cuvântul lui Dumnezeu și l-am crede cu adevărat, percepția noastră față de Dumnezeu s-ar schimba în mod radical. Psalmistul rostește un adevăr imposibil de trecut cu vederea: „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu îl cunoști în totul.” (Ps 139/4) Isus i-a învățat pe ucenicii Săi cum să se roage și a început astfel: „Tatăl nostru... ” Rugăciunea este adresată ca de la „fiu la tată”  Oare ce-ai gândi ca tată, dacă fiul tău ar veni la tine în una din zile să-ți ceară ceva și ar începe să dea din mâini și să strige haotic, deși tu ești lângă el? Sigur ai gândi: E o problemă cu copilul meu...

 Foarte mulți credincioși când se roagă și-L imaginează pe Dumnezeu stând pe scaunul de domnie, iar ei trebuie să se roage în așa fel încât rugăciunile lor să ajungă până la El. Ba încă unii și fața o îndreaptă în sus să fie siguri că sunt auziți, fără să țină cont că în învățătura nou testamentară, cerința este clară: „Rugați-vă prin Duhul Sfânt”! (Iuda 20) Dar ce înseamnă să mă rog prin Duhul Sfânt? Simplu... Prin intermediul Său. El este purtătorul rugăciunilor noastre. Noi suntem slabi și nu știm ce să spunem în rugăciune, sau cerem cu gând rău ca să risipim și ca atare El este nevoit să completeze, să retușeze și apoi să mijlocească pentru nevoile noastre, pentru că nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar lucrurile nu se opresc aici, deoarece ni se spune că Duhul Sfânt suspină din pricina rugăciunilor noastre. (Rom. 8/26,27) Te-a gândit măcar o dată la aceasta: Tu te rogi și El suspină? Noi știm că suspinul însoțește plânsul. Da, plânge când aude rugăciunile noastre în care nu i se mai dă importanța cuvenită. După 20-30 de ani după ce au fost botezați cu Duhul Sfânt, aud mereu aceiași rugăciune clasică: „Doamne, trimite pe Duhul Sfânt să ne cerceteze inimile!” De unde ar trebui să vină? Noi știm că El locuiește este în duhul nostru. (Rom. 8/9) Tu ai uitat de El, și-L cauți în altă parte? Noi suntem templul Duhului Sfânt. (1Cor. 3/16) Așa că rugăciunile noastre ar trebui îndreptate spre interior și nu spre exterior. Tocmai de aceea Tatăl dorește ca închinătorii adevărați să se închine în duh și adevăr, deoarece duhul (mintea) este „locația” unde locuiește Duhul Sfânt, iar rugăciunile făcute de duhul omului sunt preluate și îmbunătățite de Duhul Sfânt, apoi trimise către Dumnezeu Tatăl. O colaborare perfectă mai performantă decât a unui unui satelit de comunicare. Aceasta ne ajută să înțelegem de ce este posibilă rugăciunea „în orice loc” - fie și în public între oameni ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Pentru că poate fi făcută chiar și cu cu gândul.

Mi-e teamă că mulți n-au înțeles din pricina „fixului” ce îi caracterizează pe  mulți creștini și la care nu vor putea să renunțe toată viața sub pretextul: „eu așa am primit”. Ni se spune: „ce a crescut strâmb, nu mai poate fi îndreptat”. Și eu cred, așa este, dar ar trebui măcar să ținem cont de manifestare atunci când te găsești în public: Dacă rugăciunea mea zgomotoasă  se ridică mai presus decât a celorlalți vrând în acest fel să mă evidențiez, fiind o pricină de păcătuire pentru alții, trebuie să mă adaptez. Sunt în public și voi avea o manifestare cu bun simț... Acasă... faci ce vrei și cum vrei - bineînțeles dacă ești singur. Este posibil să pretinzi: „Eu sunt liber să mă rog cum vreau... ” Da, însă Cuvântul te avertizează: „Luați seama  ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi.”(1Cor 8/9)

Apostolul Pavel, adept al disciplinei bisericești a impus  rânduiala în biserica din Corint în așa fel încât dacă intră un necredincios să nu zică că sunt nebuni. Înseamnă că și părerea altora contează, de aceea apostolul a dorit ca manifestarea lor să fie de așa manieră, încât să lase  o impresie plăcută.

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, ... ci să fie omul ascuns a inimii, într-un duh blând și liniștit care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.” Da, vorba dulce mult aduce - atât în rugăciune, cât și în predicare. Pentu cine cunoaște...

Fiți binecuvântați!

Ce înseamnă „Cină” din punct de vedere biblic?

                      Pe paginile Scripturii, cu precădere în Noul Testament, întâlnim frecvent termenul „cină”. Pentru cunoștința noastră generală, am fost  preocupați să-i aflăm însemnătatea?

Din punct de vedere pământesc „cină” înseamnă masa de seară. Însă din punct de vedere biblic, Cina - nu are nici o legătură cu masa obișnuită de seară, deoarece „Cină” înseamnă părtășie - ce derivă din: a lua parte, a fi părtaș. (1Ioan 1/3)                                                                                                             Sunt trei modalități de cinare (părtășie): Cinare individuală, cinare în grup și cinare globală cei va cuprinde pe credincioșii de pretutindeni. Este bine să le luăm pe rând:

Cinare individuală: „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.”(Apoc. 3/20) 

Această modalitate de cinare este independentă, neavând nici o legătură cu cei din jurul tău. Să admitem că te găsești la slujba din biserică. Este posibil să fie o atmosferă apăsătoare și o totală indiferență pentru tot ce se desfășoară în Casa Domnului. Cei mai mulți fiind deconectați de la slujire datorită unor preocupări: privitul pe fereastră, discuție cu altă persoană sau chiar accesând telefonul. Nu suntem străini de aceste practici chiar în locașul de închinare. Însă  acest dezinteres din partea unora, n-ar trebui să-ți afecteze cu nimic părtășia ta cu Dumnezeu intermediată de Duhul Sfânt deoarece ea este strict personală: „...voi cina cu el și el cu Mine”. Pe vremea lui Noe pământul era stricat, cauzat de faptul că oamenii  duceau o viață înstrăinată de  Dumnezeu.  Însă aceasta nu l-a împiedecat pe Noe să fie fără pată între cei din vremea lui. Părtășia sa cu Dumnezeu n-a fost întreruptă de atitudinea nepăsătoare a celor din jur, chiar și atunci când au fost avertizați de iminența prăpădului ce urma să vină. Nici părtășia lui Zacheu n-a fost afectată de ignoranța celor din preajma sa, el fiind singurul din mulțime căruia i-a fost strigat numele, datorită interesului său de a vedea pe Isus. Cea mai grăitoare dovadă în acest sens este famenul etiopian. Deși  era singur, venind din întunericul Etiopiei, aceasta n-a fost un impediment ca Dumnezeu să trimită un slujitor să-i propovăduiască pe Isus, să-l boteze în apă, ca apoi el să-și vadă de drum plin de bucurie.  O părtășie care s-a realizat după ce a parcurs aproximativ 2000 de km. și încă într-un car...

Cinare (părtășie) în grup atunci când biserica este într-o armonie plăcută în ce privește slujirea. 

Acest mod de cinare atinge punctul culminant atunci când credincioșii stau la masă  și mănâncă pâinea binecuvântată și beau rodul viței ce simbolizează trupul și sângele Domnului. Forma această de părtășie este numită și Cina Domnului, sau „Masa Domnului”. În acest context toți credincioșii stau (sau ar trebui să stea) la aceeași masă, mâncând toți din aceeași pâine ce evidențiază unitatea părtășiei: „Având în vedere că este o pâine,noi care suntem mulți, suntem un trup, căci toți luăm o parte din aceeași pâine.” (1Cor.10/17) Dar dacă nu mai luăm toți o parte din aceeași pâine, mai suntem un singur trup? Se pare că felul acesta de cinare bazat pe diferite păreri în ce privește timpul și nu scopul, mai mult a divizat pe credincioșii unor biserici, decât să-i unească.  Există o cântare a cărei  vers spune astfel: /Suntem o familie unită/ Suntem o familie reală/. Rămâne de văzut cât este de unită și cât este de reală.    Așadar: dacă acest mod de împărtășire nu reușește să-i unească pe toți membrii Comunității la aceeași masă, o astfel de cinare nu-și poate atinge  scopul (unitatea trupului) pentru care a fost concepută și ca atare este eșuată...  

Nu întâmplător în vocabularul biblic cuvântul „masă” este folosit în scopul de a evidenția părtășia. În ce privește părtășia familiei, ea este descrisă astfel: „...copiii tăi stau ca niște lăstari în jurul mesei tale”. Mai suntem îndreptăți-ți să o numim „părtășie” dacă o familie are zece copii și ar veni  la masă fiecare după bunul său plac?   (Ps. 128/3)  De regulă când oamenii discută despre o afacere nu merg să se stea pe banca din parc, ci aleg masa ca loc de discuție. Tocmai datorită faptului că „masa” este simbolul părtășiei, apostolul Pavel după ce face o descriere a unei categorii de oameni, atașează și interdicția: „...cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați.” (1Cor.5/11) Însă masa folosită într-un cadru cu adevărat creștinesc, întărește  relația frățească, făcând punte de legătură în cunoașterea reciprocă. Să ne reamintim că cei doi ucenici ce mergeau pe drumul spre Emaus, nu l-au cunoscut pe „străinul” ce-i însoțea. Dar, „Pe când ședea la masă cu ei, El a luat pâinea, și după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o și le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii și l-au cunoscut...” (Luca 24/30,31) Deși au fost tovarăși de călătorie schimbând opinii cu privire la evenimentele petrecute, aceasta nu le-a folosit la nimic, însă în intimitatea mesei servite împreună li s-au deschid ochii și cu siguranță și inima, care deși ardea, nu putea să înțeleagă Scripturile pentru că nu erau încă „deschise” (Luca 24/32)

Cinarea globală 

Va fi cea mai mare sărbătoare din Univers, când toți răscumpărații: „...din orice neam, din orice seminție, din orice norod și din orice limbă, îmbrăcați în haine albe...” vor fi invitați în calitate de nuntași (Matei 9/15) să fie părtași la nunta Mielului.  „Masa” a fost pregătită din timp, dându-se vestea: „Iată că am gătit ospățul Meu, toate sunt gata, veniți la nuntă.” Va fi cea mai mare întrunire deoarece va fi nunta unui Fiu de Împărat ce nu poate fi asemănată cu una ce a avut loc printre pământeni, iar cinarea va fi pe măsură: „Un Om a dat o cină mare și i-a poftit pe mulți.” (Luca 14/16) Vor veni de la răsărit și de la apus și vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu.” (Luca 13/29) Cine vor fi cei ce vor avea onoarea   de a fi părtași la această Cină? Răspunsul nu este greu de găsit: Vor lua parte doar cei ce la timpul potrivit au auzit glasul ce le-a vorbit și bătaia din „ușa” inimii lor, au deschis și au cinat împreună cu Cel venit din cer. El a venit să-ți aducă vestea bună că Cerul este deschis pentru tine, dacă și inima ta a fost deschisă pentru El. (Apoc. 3/20)

Prietene: Nu cred că n-ai primit încă invitația de a fi părtaș la această Cină. Chemarea Sa: „Veniți toate sunt gata”!  vrea să te conștientizeze că totul este pregătit, iar pe tine nu te costă nimic. Doar să accepți invitația... Este însă posibil să te fi dezvinovățit cam tot așa cum au făcut-o și alții înaintea ta punând pe primul loc interese personale: afaceri sau familia. (Luca 14/18-20) Dumnezeu nu este împotriva afacerilor cinstite și nici a familiei, dar este împotriva modului cum au fost așezate prioritățile: „lasă-mă întâi...” să fac pentru mine și apoi pentru Tine... Dumnezeu vrea schimbată ordinea: „mai întâi”  caută  Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Sa și celelalte lucruri ți se vor da pe deasupra. (Matei 6/33)

Numai în acest fel vei avea garanția că vei putea fi și tu  împreună cu toți cei răscumpărați, la marea Cină, stând la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția lui Dumnezeu.

Fiți binecuvântați!