La judecata de apoi: „...smulgeți întâi neghina”!

               Judecata de apoi va fi iminentă, deoarece procedura este stabilită: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată...” ( 2Cor. 5/10) - fără excepție. La prima vedere n-ar părea să fie pe placul nostru. Nu este o veste bună. Judecată...? (Dacă ai primi în una din zile o citație de la Judecătorie, prin care ai fi anunțat că primul termen de judecată va avea loc în ziua de... , cum ai reacționa? Îi-ar produce în mod sigur o stare de neliniște și te-ai întreba: Care va fi obiectul judecății? Care este culpa? ) Oare nu era mai corect să se fi scris: „toți trebuie să se înfățișeze” - cu referire la cei necredincioși?  Această „înștiințare” precum că „toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată ” demontează conceptul, precum că fiecare creștin ce a încetat din viață, este luat de îngeri și dus în bucuria veșnică, (aidoma săracului Lazăr) făcând o doctrină pe baza unei pilde.

 Dar cum, ai ajuns deja în rai fără să treci pe la judecată? Dacă bucuria veșniciei va începe o dată cu trecerea din viață, care mai este rostul învierii? Apostolul Pavel scrie  „...noi cei vii, n-o vom lua-o înaintea celor adormiți...” și nici invers. Toți în același timp. Noi am stabilit altă regulă. Direct în rai... Sau facem aceste afirmații, fie pentru mângâierea celor rămași în viață, după despărțirea de cei dragi, fie le-am copiat de la alții și nu le-am  trecut prin cenzura minții. 

Este bine de reținut: Tocmai pentru faptul că au știut voia (legislația) Stăpânului, toți cei ce vor  fi găsiți lăuntru după ce odaia de nuntă se va umple de oaspeți (împlinindu-se numărul deplin a neamurilor) -  vor avea parte de judecată. (conf. Matei 22/12) 

Ce se va întâmpla cu cei necredincioși?

Conform învățăturilor date de Judecătorul Suprem ce se află la ușa Casei: „...cine n-a crezut a și fost judecat, pentru că n-a crezut în numele singurului Fiu a lui Dumnezeu.” Înțelegem de aici că nu va fi o judecată a celor necredincioși. Judecata de la scaunul mare și alb, menționată în Apocalipsa va fi una „de pe scaunul de domnie” (20/11) a evreilor din timpul domniei de o mie ani a lui Hristos.  „Judecata” celor necredincioși  se  încheie în același timp cu sfârșitul  vieții trăită în necredință.  Dar ce înseamnă necredință, din moment ce știm că aproape toată lumea crede la modul declarativ  în Fiul lui Dumnezeu? Numai că Isus a cerut credință în Evanghelie. „Pocăiți-vă și credeți  în Evanghelie” (Marcu 1/15) Credința în Evanghelie constă în recunoașterea ei ca fiind de origine divină, ești în acord cu cerințele ei, direcționându-te spre pocăință. Necredința va fi criteriul după care vor fi destinați iadului - fără judecată, deoarece Judecătorul nu va avea nimic de „judecat”( având în vedere că judecată înseamnă discernere) la cei ce vor fi „Afară” - o lume ce a fost cufundată numai în rău. (1Ioan 5/19) „Afară sunt: câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii,închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună.” - partea (dreptul) lor va fi iazul cu foc - adică moartea a doua. Apoc. 22/15

Dar  va pedepsi Dumnezeu pe oameni cu o pedeapsă atât de cruntă?                                                     Nu. Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni. „Tu singur te pedepsești cu răutatea ta, și singur te lovești cu necredința ta...”( Ier. 2/19) Omul fiind înzestrat cu voință liberă, Dumnezeu i-a dat posibilitatea să aleagă între viață și moarte. Omul va suferi din cauza propriilor sale alegeri. (În una din închisorile comuniste, comandantul a chemat un gardian ce era pasionat de torturarea credincioșilor ajunși în penitenciar și i-a cerut să caute o celulă liberă pentru un deținut. Gardianul, un om crud, a umblat dintr-o celulă în alta, până a găsit-o pe cea în care condițiile de locuit erau din cele mai grele. La chemat pe comandant, dar la vederea ei, acesta a întrebat: N-ai găsit o celulă mai bună? Pentru un escroc, celula este prea bună - a răspuns gardianul. Escrocul, ești tu! La dezbrăcat de haina militară și la introdus în celulă. A avut posibilitatea să aleagă ceva mai bun, dar a ales în funcție de răutatea lui...)

Dumnezeu nu-i va arunca pe oameni în iad, deoarece ei vor merge singuri. Despre Lazăr ni se spune că a fost „dus” de îngeri în sânul lui Avraam (rai). Pe bogat nu l-a dus nimeni. Doar ni se spune că a murit și a fost îngropat. Fiind îngropat, a ajuns în locuința morților. Dar unde este aceasta? „Pământul și-a deschis gura și i-a înghițit și s-au pogorât astfel de vii în locuința morților.” Toți oamenii vor ajunge în ea. Raiul și iadul vor deveni  „funcționale” la sfârșitul vremurilor,  în urma eliberării  celor credincioși prin înviere  din Locuința morților, ea rămânând locul de chin și apoi moartea a doua  pentru cei necredincioși. Dar cum va fi posibilă această selecție fără judecată? Cum va ajunge „Lazăr” în sânul lui Avraam deoarece și el a fost îngropat înainte de a ajunge în el? Puterea învierii Lui Dumnezeu (Fil.3/10) - ce apostolul dorea s-o cunoască, va trece pe deasupra pământului. Toate semințele de natură dumnezeiască (Maleahi 2/15) fire dumnezeiască (2Petru 1/4) vor fi atrase aidoma unui magnet. Și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Foarte important: De regulă judecata se face pentru a da posibilitatea inculpatului să-și dovedească nevinovăția. Dar nu va mai fi nevoie de ea, deoarece oamenii nu vor avea nimic de contestat, ei fiind perfect conștienți că destinul lor veșnic va fi unul drept. Ex: „Omul acela a amuțit.”  (Matei 22/12b) Bogatul n-a reproșat, că ar fi ajuns într-un loc nemeritat și nici n-a cerut să fie scos afară, ci doar a cerut ameliorarea suferinței.  Așadar, judecata va fi pentru cei din interior și nu pentru cei de „Afară”.

În ce constă această judecată?                                                                                                               „Stăpânul Casei va încuia ușa”. Ea a fost deschisă din momentul în care îngerul a adus vestea bună: „Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor - Hristos Domnul.” Din momentul închiderii „...judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu.”, deoarece în interior sunt intrate, fie pe „Ușă”, fie săriți prin altă parte, două categorii de personal:

A fost o singură Casă.  Robii au fost chemați să li se încredințeze avuția stăpânului,  primind talanți după puterea fiecăruia. Toți s-au numit robi netrebnici, dar după felul cum au lucrat,  ei s-au împărțit în două categorii: robi buni și credincioși -  făcând tot ce erau datori să facă și robi vicleni și leneși. (Pe crucile din cimitir întâlnim adesea: „Aici odihnește robul Domnului”, dar aceasta nu va favoriza cu nimic destinul veșnic, deoarece Stăpânul îți va spune El  cărei categorii ai aparținut. El nu va ține cont ce anume era scris pe crucea din cimitir... Ultima categorie de robi amintită, a fost scoasă afară în urma evaluării (judecății).  „...pe robul acela netrebnic aruncați-l în întunericul de Afară...” (Matei 25/30) Termenul „Afară”  se referă la un anume loc, ce va fi numit mai târziu: Iazul de foc (Apoc. 21/8) 

 Principiul folosit de unii: „îmi este de ajuns să se închidă ușa cu mine și să mă prindă lăuntru” e riscant deoarece nu-ți asigură nici o garanție. Fie că ești ultimul la ușă, fie că ești primul în față, ai toate șansele să ajungi Afară dacă nu corespunzi la judecată. Toți vor fi în odaia de nuntă, dar la judecata finală când Împăratul va intra să-și vadă oaspeții - cei săriți prin altă parte, neavând haina de nuntă - vor fi scoși Afară. Înseamnă că există pericolul  de a fi scos „Afară”. Singura care nu va trece prin fața scaunului de judecată, va fi Mireasa Mielului. - deoarece cei ce vor avea acest privilegiu sunt verguri. (imaculați) Apoc. 14/4) Este cât se poate de logic, deoarece nimeni când se căsătorește nu se judecă mai întâi cu viitoarea sa soție...  Sunt suficiente argumente pentru a avea o bază temeinică atunci când facem afirmații referitoare la o temă cu implicații juridice ce privesc viitorul nostru. Tot în prima Evanghelie ni se spune că năvodul este aruncat în mare (lume) și prinde „tot felul de pești”. „După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă afară ce este rău.” De unde se face alegerea? Din năvod... „Așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși și vor despărți pe cei răi, din mijlocul celor buni”.  Cei răi, erau împreună cu cei buni. Dar unde? „...în poporul Meu sunt oameni răi.” (Ier. 5/26) 

Este ușor de observat că în urma acestui „pachet” de informații ce viza tema judecății finale făcute în scopul separării,  Mântuitorul a fost interesat de capacitatea lor de percepere și i-a întrebat pe ucenici: „Ați înțeles voi toate aceste lucruri”? Deși răspunsul a fost afirmativ, nu se știe cât de bine au înțeles ei, din moment ce Isus este determinat să reia această temă, folosind o succesiune de ilustrații.

Se pare că cea mai convingătoare ilustrație în ce privește separarea din ziua judecății o întâlnim în „Pilda neghinei” - spusă de Mântuitorul. A fost același ogor. (1Cor. 3/9) Neghina a crescut împreună cu grâul, până la vremea secerișului. La sfârșitul veacului: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și vor smulge...” De unde? „...din Împărăția Sa toate lucrurile care au fost  pricină de păcătuire și pe cei ce au săvârșit fărădelegea.” (Matei 13/41) „Grâul” va ajunge în grânar, iar neghina în foc. Durerea va fi cumplită pentru cei au fost împreună, dar a venit momentul să fie despărțiți. „Atunci din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat și altul va fi lăsat, din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată și alta va fi lăsată.” (Matei 24/40) 

Nu-i totul să fii împreună. Despărțirea e posibil oricând. Fiicele Ierusalimului erau toate fecioare. Toate aveau un singur obiectiv - așteptarea Mirelui. Toate au adormit. Toate s-au trezit. Când li s-au deschis „ochii” au văzut diferența de untdelemn în vase. Cele cu untdelemn în vase și-au continuat drumul în întâmpinarea  Mirelui, celelalte au plecat în căutarea untdelemnului. De aici s-au despărțit și au luat-o pe drumuri diferite. În „căutare” de untdelemn în miez de noapte, candelele s-au stins, ajungând în întuneric. „...și inima lor fără pricepere s-a întunecat”. S-a creat cadrul potrivit și „...au ajuns plini de orice nelegiuire...” (Rom. 1/21,29) În această stare au ajuns să bată la ușa ce era deja încuiată: „Doamne, Doamne, deschide-ne! Răspunsul a fost: Nu vă cunosc... O ocazie ratată.  O despărțire dureroasă. Chiar și unii creștini, i-au în  derâdere aceste avertismente. Dar va fi plânsul și scrâșnirea dinților când veți vedea pe cei dragi în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi scoși afară.” (Luca 13/28)

Este momentul potrivit „... să ne trezim în sfârșit din somn., deoarece mântuirea e mai aproape de noi decât atunci când am crezut”. (Rom. 13/11) „Somnul” te-a împiedecat să vezi realitatea și să conștientizezi starea în care te găseai. Dar din momentul în care „mintea sănătoasă ți-a fost trezită de numeroasele înștiințări” (avertizări) 2Petru 3/1  nu ne rămâne decât să ne rugăm ca și împăratul David:

 „Cercetează-mă Dumnezeule și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe Calea veșniciei!” (Ps. 139/23,24)                                                             Te-am rugat în Numele Fiului Tău, preaiubit Isus. Amin!  

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

 

Adevărații închinători - în duh și adevăr, fiindcă asfel de închinători dorește și Tatăl

         Închinarea este parte din viața fiecărui creștin. Este o cerință divină.                                                 Îngerul, (unul din miile ce vestesc omului calea ce trebuie să o urmeze) a transmis  un mesaj de interes general tuturor locuitorilor pământului: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i cinste, și închinați-vă înaintea Celui ce a făcut cerul și pământul.”                                                                                   Înțelegem din mesaj, că închinarea trebuie însoțită de temere și cinstire, fiind adresată Creatorului. (Un creștin a fost întrebat de un ateu: De ce vă închinați voi creștinii lui Dumnezeu? Pentru că El este creatorul cerului și a pământului, mai mult, El a creeat soarele ce luminează și încălzește întreaga Planetă - a răspuns creștinul. După care i-a propus ateului:  Fă și tu un soare și mă voi închina înaintea ta) 

Punând în contrast micimea omului  cu măreția lui Dumnezeu, abia „...atunci se arată omul cât este de prost cu știința lui și orice argintar rămâne de rușine cu chipul său cioplit, căci idolii săi nu sunt decât minciună și nu este nici o suflare în ei...”. (Ier. 10/14) Un dumnezeu ce are ochi dar nu vede, urechi, dar n-aude, gură, dar nu vorbește, merită să primească închinare în detrimentul unui Dumnezeu viu, a cărui ochi sunt ca para focului, picioarele ca arama aprinsă, iar glasul ca vuietul unor ape multe?  Nicidecum...

Dar de ce trebuie să ne închinăm înaintea Lui?                                                                                       Închinarea este un mod de a ne arăta mulțumirea (recunoștința) față de El. „Fiindcă am primit dar o împărăție ce nu se poate clătina să ne arătăm mulțumitori și să-i aducem astfel lui Dumnezeu o  închinare plăcută cu evlavie și cu frică”. (Evrei 12/28) Prin închinare îi recunoaștem supremația și divinitatea și e bine de știut că nimeni nu are dreptul să-i fie atribuită. Nici chiar îngerii cu toate că sunt ființe cerești: „...m-am aruncat la picioarele îngerului ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt  slujitor ca tine. Lui Dumnezeu închină-te”. (Apoc. 22/8,9) Dacă îngerul n-a acceptat închinare, atunci pot eu să mă cobor atât de jos și să mă închin la moaștele unui „sfânt”? Doamne, unde am ajuns? Un popor „consumator” de moaște. Totuși există   justificare:„Și noi eram altădată fără minte, rătăciți, robiți...” s.a.m.d. (Tit 3/3)

Dar ce este închinarea?                                                                                                                             Din punct de vedere biblic închinarea are două înțelesuri:                                                                         1) închinarea cu referire la dăruire (a da).  Este o expresie clasică dar biblică folosită în biserici: „Ne închinăm Domnului cu daruri de bunăvoie”.    Ana - mama lui Samuel, a cerut și a promis că „darul” va fi închinat (dăruit) Domnului. „...dacă îmi vei da un copil de pare bărbătească, îl voi  închina Domnului pentru toate zilele vieții lui”.(1Sam. 1/11) Primim prin rugăciune și apoi dăruim și noi la rândul nostru. Cea mai prețioasă donație este făcută atunci când ne dăruim pe noi înșine lui Dumnezeu. „Dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu”.                                                                                                       2) închinare - ce implică  rugăciune.                                                                                                       Rugăciunea a fost practicată încă din grădina „Edenului” (raiul pământesc) Gen. 3/9,10 și va avea continuitate până în raiul ceresc (Apoc. 4/10) Rugăciune nu înseamnă doar să cerem ceva  din partea lui Dumnezeu, ci  înseamnă comunicare. „Atunci au început oameni să cheme numele Domnului”. (Gen.4/26)

Locul și forma rugăciunii, au rămas subiectul interminabil de discutat de-a lungul tuturor timpurilor. Întâlnirea Mântuitorului cu femeia samariteancă a avut menirea să „rezolve” acest subiect atât de controversat. Interlocutorul i-a pus înainte două variante: „ a) Părinții noștri (samaritenii) s-au închinat pe muntele acesta (Garizimi), b) voi (evreii) spuneți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” Care variantă este corectă? „a sau b”? În mod surprinzător, nici una din ele, deoarece a venit momentul să fie schimbată „ora” „Vine ceasul când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl”. (Ioan 4/23)

Dar ce înseamnă închinare în duh și adevăr?

Înainte de a vorbi despre această „formă” de închinare, nu putem trece cu vederea faptul că închinarea implică „cunoaștere” față de persoana căruia te adresezi. „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem”. - spunea Mântuitorul în discuția cu samariteanca.  Este o diferență... Tocmai de aceea Isus i-a învățat pe ucenici, să se adreseze cu „Tatăl nostru care ești în ceruri...” Este o legătură de paternitate. Nu poți spune „tată” la orice om de pe stradă.  Apoi Isus a fost determinat să combată modul în care se rugau  religioșii contemporani, cât și fariseii din vremea noastră:  „Să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să stea în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. ”  Rugăciuni formale, făcute de pe buze, doar de ochii oamenilor, ce nu aveau nici o legătură cu „Tatăl ”. A fost dezamăgire: „Norodul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima este departe de Mine.” Așa că i-a îndrumat pe ucenici spre cel mai potrivit loc de rugăciune: „Tu când te rogi intră în odăița ta și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns...” (nevăzut) - și sub nici o formă unui sfânt agățat pe perete. Este atât de greu de înțeles? 

„Odăița„ este locul în care rugăciunea izvorăște din  adâncul ființei - ce este duhul omului. Duhul (mintea) este „dispecerul” ce cunoaște absolut toate nevoile personale. „Cine cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el”? (1Cor. 2/11) Duhul, știe când ne este foame sau sete, știe când avem o durere în trupul nostru, știe când suntem sănătoși și când suntem bolnavi, el știe care sunt lipsurile noastre. Absolut totul este la cunoștința sa.  El este „centrul de comandă” ce gestionează întreaga noastră ființă. Este „locația„ unde locuiește Duhul Sfânt ce are o influență deosebită asupra rugăciunilor noastre. „Tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul, mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.” (Rom. 8/26)  Din acest loc se îndreaptă rugăciunile noastre spre Tatăl Ceresc,   și nu doar de pe buze. Tocmai de aceea suntem îndemnați să-L avem ca intermediar în rugăciune pe Duhul Sfânt, întru-cât El ne conștientizează de starea și nevoile noastre.(Iuda v20) Și nu doar  odăița este locul rugăciunii, ci în oricare loc ne-am găsi: „Vreau dar ca bărbații să se roage în orice loc și să ridice spre cer mâini curate fără mânie și fără îndoieli.” Pentru a se închina la Ierusalim, famenul a străbătut aproape 2000 de km. A fost un jug greu. Dar acum, datorită  jugului bun și a sarcinii ușoare, aduse de Domnul Isus, închinarea este posibilă în orice loc, dar cu o condiție:„mâini curate, fără mânie și fără îndoieli”. 

Așadar, curăția este criteriul de bază pentru închinarea în „adevăr”.

Am primit „Adevărul” și El  ne face slobozi, dezlegând toate legăturile rele pe care cineva le-a avut până să-L cunoască pe Dumnezeu. Am trecut printr-un proces de curățire, ce a produs înnoirea noastră lăuntrică - fiind o cerință divină: „...cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi, fiind stricat de poftele înșelătoare și să vă înnoiți în duhul minții voastre...” Acesta este cadrul potrivit ce ne dă libertatea să ne închinăm înaintea Celui ce este Tatăl nostru Ceresc.  Avem garanția că închinarea noastră este plăcută înaintea Sa, întru-cât este însoțită de evlavie și frică, potrivit cu cerințele Sale. (Evrei 12/28) Deși avem intrare liberă în locașul Preasfânt, nu ne putem închina oricum, deoarece suntem avertizați că El este și un „foc mistuitor”. Riscăm să fim mistuiți, dacă din neglijență  aducem pe altar „foc străin”. Psalmistul constată cu amărăciune: „Noi suntem mistuiți de mânia Ta și îngroziți de urgia Ta, când scoți la lumina Feței Tale, păcatele noastre ascunse.”  

Mâinile curate sunt „puntea” de legătură dintre noi și Dumnezeu. Israel avea biruință în luptă, datorită unor mâini curate ridicate către Cer. Când mâinile erau coborâte, vrăjmașul era mai puternic. Dacă ele nu sunt însoțite de „mânie” înseamnă că relațiile noastre frățești sunt bune. Și dacă nu sunt însoțite nici  de „îndoieli” înseamnă că relația noastră cu Tatăl  ne permite să avem îndrăzneală la El. „Îndrăzneala pe care o avem la El, este că dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă.”

Concluzie: Sunt două feluri de închinători: închinători falși (fățarnici) ce se roagă de pe buze, doar pentru ochii altora. Stațiile de amplificare fac posibilă auzirea lor de la mare distanță. Tot de la distanță ți se pare că sunt reale. Ca unul ce locuiește în vecinătatea unui lăcaș de închinare aud mereu și mereu, aceiași rugăciune: „Doamne miluiește! și iar Doamne miluiește!” Ca și conținut nu este o rugăciune greșită, însă nu știu dacă e rostită de cineva cu gura (din inimă sigur știu că nu-i) sau dacă e înregistrată cu câțiva ani în urmă și redată mereu ori de câte ori este nevoie. Pe enoriași nu-i interesează modul cum e făcută rugăciunea. Sunt mulțumiți și de un robot, chiar dacă nu este însuflețit, dar îi fără de păcat, implorând divinitatea pentru miluirea lor. Apoi au motive de mulțumire că au avut privilegiul să facă parte dintr-un popor „creștin”. 

Sunt și închinători adevărați. Diferența constă în faptul că ei se închină în duh și adevăr. Fiindcă  astfel de închinători dorește și Tatăl...

Fiți binecuvântați!

Dezbinarea este necesară

             Știm deja că dezbinarea face parte din faptele firii pământești. (Gal. 5/20) și este contrar voii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel este determinat să scrie bisericii din Corint: „Vă îndemn fraților în Numele Domnului Isus, să aveți toți același fel de vorbire și să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit...” 

 Așadar: vorbirea este factorul ce cauzează dezbinarea?                                                                                                                                                         Pe pagina alăturată citim astfel: „Vă îndemn fraților să vă feriți de cei ce fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care ați primit-o.” Și nu doar atât: „Depărtați-vă de ei.” Învățătura curată era „deteriorată” de altă învățătură ce dădea naștere la certuri. De ex: În biserica din Corint, Evanghelia era înlocuită cu publicitatea de susținere și promovare a unor slujitori a Evangheliei. „... între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, când unul zice: Eu sunt a lui Pavel și altul a lui Apolo...” Tot în biserica din Corint se propovăduia împotriva învierii morților - alt motiv de dezbinare - împotriva învățăturii sănătoase. Manifestarea darurilor spirituale în neorânduială - altă sursă de dezbinare.

Dar ce înseamnă dezbinare?                                                                                                                          Dezbinare înseamnă: a se diviza, a se separa, în urma unei stări tensionate. Din punct de vedere biblic, ea se împarte în două categorii: dezbinare negativă - ca și faptă a firii pământești și dezbinare pozitivă - fiind o cerință divină. În acest sens citim chiar cuvintele lui Isus: „Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare. 

  Există o dezbinare lăuntrică după voia lui Dumnezeu.                                                                          Toate gândurile omului (gestionate de firea noastră păcătoasă) aveau o singură direcție: „...îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. O sincronizare perfectă. Numai spre rău... Dar  într-o zi a pătruns în mintea noastră Duhul lui Dumnezeu, înarmat cu sabia (Cuvântul) și a stabil altă regulă: de astăzi înainte, orice gând va trebui să fie rob ascultării de Hristos. Mai mult decât atât, „sabia” a pătruns în locurile ascunse ale inimii și a despărțit (separat) sufletul și duhul, încheieturile și măduva. Adică firescul de duhovnicesc. Totul în cămări separate. În mod sigur aceste „revoluții” spirituale pentru unii aduc bucurie, iar pentru alții întristare. „...tocmai întristarea aceasta după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi”. (2Cor.7/11) Chiar și-n condițiile separării, în mintea omului va fi un permanent „conflict” între Duhul Sfânt și firea pământească deoarece ele sunt persoane potrivnice, una - alteia (conf. Gal. 5/17) Și nu-i doar un simplu conflict de moment, ci e un război fără sfârșit: „Preaiubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești ce se războiesc cu sufletul.”  Așadar: dezbinare lăuntrică...

 Dezbinarea lăuntrică conduce în mod inevitabil la dezbinare în familie, determinată  de decizia unuia din soți (sau fiu) de a sluji pe Dumnezeu. Reamintesc cuvintele Mântuitorului:„Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare. Cum Isus a adus dezbinare în detrimentul păcii? Da. Deoarece cuvintele Sale urmau să stârnească o adevărată revoltă chiar între cei ce locuiau în aceiași casă: „Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica  împotriva mamei, soacra împotriva norei și nora împotriva soacrei.” (Luca 12/53) Dar era nevoie de așa ceva? Nu era mai bună pacea? Pacea este bună, dar însoțită de sfințire. „Urmăriți pacea și sfințirea fără de care nimeni nu va vedea  pe Domnul.” Pacea este căutată, sfințirea mai puțin, sau deloc.( Un soț i-a spus în una din zile soției sale: De astăzi m-am hotărât să-L urmez pe Isus. Vai! - a reacționat imediat soția: Ce foc mare s-a aprins în casa mea!) E posibil ca dorința cuiva de a sluji pe Dumnezeu să aprindă focul? Da, deoarece până atunci a fost un tăciune ce  a scos doar fum, dar Dumnezeu l-a aprins. În aceste condiții unitatea de gândire între cei cei doi, nu mai funcționează perfect. Și e bine să fie așa... Ce ar fi însemnat dacă Safira s-ar fi împotrivit păcatului și iar fi spus soțului: NU procedăm astfel. Ar fi ieșit „scântei” între ei, dar sigur nu ajungeau în mormânt înainte de vreme. Unitatea de multe ori este dăunătoare. Dar mai bine  „scântei” aici, decât focul din iad.  Există o unitate într-un scop bun, dar există și unitate pentru un scop rău. (O soție se împotrivea cu înverșunare soțului de a merge la biserică. Cineva a întrebat-o: De ce ești împotrivă? Nu mai am cu cine bea... De obicei, noi bem amândoi și apoi dormim amândoi.) De dragul păcii soțul sau soția acceptă  compromisuri, în scopul de a evita cearta. („Nu vrea nevastă-mea și nu vreau să am ceartă cu ea” - se justifica un bărbat ce frecventase o perioadă biserica. Multă vreme n-am înțeles cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrea să vină cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi,pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu este vrednic de Mine.” Doamne unde am ajuns? Nu e vorba de ură în sens literar, ci este vorba de ordinea priorităților în ce privește iubirea: Întâi Dumnezeu. Pe locul doi, ceilalți... Cei de pe locul doi ar părea să fie privați de iubire în detrimentul lui Dumnezeu.  Întâi Împărăția Sa și neprihănirea... - apoi celelalte lucruri...

Făcând din „neprihănire” prioritatea „0” apare dezbinare și-n Adunare,  deoarece ea este formată dintr-o adunătură de oameni, firești și duhovnicești cu mentalități diferite. „Pavel care știa că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: „Fraților, eu sunt fariseu din pricina nădejdii în învierea morților.” Rezultatul: „...adunarea s-a dezbinat”. Dar n-a aruncat cu gaze lacrimogene...  A aruncat câteva vorbe. „...ce a stârnit o neînțelegere între Farisei și Saduchei.” Așadar dezbinarea în Adunare este cauzată și ea de vorbire. Cel mai bine ești văzut atunci când predici pe placul mulțimii . Cum te-ai aventurat să faci altfel, trebuie să știi că ți-ai asumat un risc.  Isus doar a citit în Templu din cartea Isaia câteva versete. S-a oprit înainte de versetul în care se vorbea de o zi de răzbunare. Rezultatul: Toți îl vorbeau de bine. Foarte bun predicator... Știe ce să vorbească și mai ales când să se oprească. Dar a continuat să spună lucruri incomode. Rezultatul: Toți sau mâniat și au vrut să-L arunce în prăpastie.

Toți vor zidire, ceva care să zidească, nu care să dărâme. E foarte adevărat și frumos spus. Dar dacă vrei să zidești, trebuie mai întâi să pregătești terenul. Îl compătimim pe cel ce a zidit casa pe nisip, ea n-a rezistat în fața șuvoaielor, dar o casă zidită și mai rău pe movila de „gunoi”, credeți că va rezista? Dumnezeu l-a trimis pe Ieremia să zidească, dar înainte de aceasta i-a cerut: „...să smulgi, să tai, să dărâmi și să nimicești și apoi să zidești și să sădești.” Ieremia 1/10 (Un frate  a fost trimis să slujească ca și păstor într-o altă biserică. A constatat repede că-i una firească. A pus mâna pe sabia Duhului - Cuvântul lui Dumnezeu și-a început să lovească. Rezultatul: Băncile tot mai goale. După un timp cineva i-a reproșat: ,Ai dărâmat Adunarea aceasta. Când ai venit aici era plină și acum?  Da, a spus păstorul, la aceasta am fost trimis, să dărâm, abia de aici înainte mă voi apuca de zidit”.) Cu siguranță că împărțind drept Cuvântul lui Dumnezeu e imposibil să nu iasă dezbinare, dar aceasta e una după voia lui Dumnezeu. Cel mai mare „dezbinător” a fost apostolul Pavel. Însă pentru aceasta a plătit fiind  întemnițat, împroșcat cu pietre până aproape de moarte, bătut de mai multe ori cu nuiele și apoi plătind cu viața. M-am gândit: n-ar fi putut Pavel să vorbească pe placul lor pentru a evita stările tensionate ce duceau inevitabil la dezbinare? Sigur că putea, dar n-a făcut-o pentru că „proiectul” trebuia respectat. Apostolul și-a argumentat verticalitatea în slujire printr-o întrebare: „...caut eu bunăvoința oamenilor”?  ( Cineva mi-a arătat o înregistrare cu un păstor ce era împins jos de la amvon, de niște oameni firești ce făceau parte dintre „cei strecurați printre voi ce schimbă harul în desfrânare”. Nu știu motivul pentru care doreau să-l înlăture, dar dacă era înlăturat din pricina Adevărului - ferice de el. Merită să primească  mai multă cinste din partea celorlalți( 1Tim.5/17) iar el să fie supărat că n-a fost învrednicit să primească câteva lovituri. Pentru Adevăr...

Noi netezim,  cosmetizăm, unde ajungem? Să fie pace...și iar pace, dar fără sfințire? Și Izabela era interesată de pace și l-a întrebat pe Iehu: „Pace, noule Zimri? Ce pace, atâta vreme cât dăinuiesc curviile și vrăjitoriile”? ( Un tânăr plin de râvnă a predicat în una din zile împotriva celor ce stau acasă și se uită la televizor, în timp ce este slujbă în biserică. S-a făcut tulburare în biserica respectivă. Păstorul l-a sfătuit la urmă: Să nu mai predici împotriva lor, deoarece ei dau cei mai mulți bani la colecta duminicală. Și tânărul a încuviințat. La următoarea numire pentru predică tânărul a predicat împotriva celor ce consumă băuturi alcoolice. Din nou tulburare, ba încă și mai mare ca data trecută. Păstorul l-a sfătuit din nou să nu mai predice despre ei, deoarece se face dezbinare, în plus, pe ei (consumatorii) nu trebuie să-i supărăm deoarece  sunt nelipsiți de la Adunare. În râvna sa, tânărul s-a revoltat și a zis: Atunci despre ce să predic ? Predică despre evrei, deoarece n-avem nici unul printre noi... - a spus păstorul.) Suntem interesați mai mult de cantitate decât de calitate. Predicăm, postăm, după care așteptăm  să adunăm laude și link-uri...

Concluzie: Adevărul trebuie să rămână la înălțime indiferent de reacția celor din jur. Nu se cuvine să ascultăm mai mult de oameni, decât de Dumnezeu. Isus nu s-a ferit să strige în public: Vai de voi cărturari și farisei fățarnici, să pună mâna pe bici și să răstoarne mesele negustorilor. A fost acuzat că are drac și că ațâță poporul la răscoală. A fost disprețuit și părăsit chiar de ucenicii Săi, sub pretextul vorbirii prea de tot...  Vorbire ce aduce dezbinare. Ne așteptam să-i oprească și să vină cu explicații suplimentare, dar nu; i-a lăsat să plece. A rămas „Adunarea” aproape goală. Nu i-a părut rău de această pierdere, chemându-i înapoi. A rămas doar cu 12 ucenici. Era îndreptățit să spună: „Măcar ei să rămână cu Mine”, dar i-a întrebat și pe ei: „voi nu vă duceți”?  N-au plecat, dar mai târziu l-au părăsit și ei, rămânând singur - pentru că oamenii au părăsit „Adevărul”. Singur. „disprețuit și părăsit de oameni, om a durerii...”

Așa s-a încheiat misiunea Celui de care s-a spus  „că a fost rânduit spre prăbușirea, și ridicarea multora, fiind un semn ce va stârni împotrivire.” Chiar de la nașterea Sa,  „Irod s-a tulburat mult și împreună cu el tot Ierusalimul”.                                                                                                                   Așa se poate sfârși și misiunea  unui slujitor ce a mărturisit Adevărul.                                                         

Tot astfel, în singurătate, abandonați de toți cei dragi, se poate sfârși viața unora din cei ce au primit Adevărul...” Pentru că omul va avea de vrăjmaș, chiar pe cei din casa lui”.

Fiți binecuvântați!

 

Trebuie să fac parte dintr-o organizație confesională pentru a primi Duhul Sfânt?

           Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) este vital pentru viața oricărui creștin și nu numai...                                                                                                                                                       Fără El nu poți deveni și nici nu poți fi un creștin adevărat , deoarece omul nu se poate mântui singur, deși  are  propria sa contribuție. (Fapte 2/40)  Tatăl Ceresc stă pe scaunul de domnie, Fiul stă la dreapta Sa pentru că și-a „sfârșit lucrarea” (misiunea) la cruce. (Ioan 17/4) Ambasadorul Cerului (Duhul Sfânt) a fost trimis să continue procesul mântuirii și extinderea Împărăției lui Dumnezeu în lume. Felul în care a fost gândit procedeul de Cel ce este sursa înțelepciunii este uimitor: „Voi turna din Duhul Meu peste orice făptură.” (Fapte 2/17) și nu doar peste cei ce-L cer, așa cum am fost învățați. Înțeleg din această hotărâre divină că orice făptură (om) intră în contact nemijlocit  cu Duhul lui Dumnezeu,  „...fiindcă El „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.” 

Cum se explică aceasta?                                                                                                                             „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” Așadar, prin intermediul Cuvântului, Duhul Sfânt bate la inima oricărui muritor, fără să „forțeze” intrarea, după care așteaptă decizia fiecăruia... Acceptând Cuvântul, îl accepți pe Duhul Sfânt (Dumnezeu), respingând Cuvântul îl respingi pe Duhul Sfânt. Ștefan le-a reproșat evreilor contemporani: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt.”                                                                        Foarte important: În urma unei făgăduințe făcute prin profetul Isaia, Duhul Sfânt s-a manifestat într-un mod miraculos, vorbindu-le evreilor prezenți în număr mare la Ierusalim cu prilejul sărbătorii „Cincizecime” pe limba învățată în provinciile unde au fost strămutați și locuiau. Ce anume le-a vorbit? - lucruri minunate a lui Dumnezeu. În urma acestei „predici” 3000 de persoane s-au convertit la creștinism pentru că Biserica se înmulțește cu ajutorul Duhului Sfânt. Menirea Sa este de a „...dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul...” (Ioan 16/8)

Este bine de reținut:                                                                                                                              Pentru primirea Duhului Sfânt, nu trebuie să fii membru într-o anume organizație confesională ce pretinde că deține  monopolul asupra Duhului. Păgân fiind, dacă-ți deschizi inima la auzirea Cuvântului, accepându-L,  ai făcut cel mai important pas pe Calea cea nouă și vie. În acest mod mântuirea a intrat în casa ta. Totul fiind atât de simplu. Despre Domnul Isus ni s-a spus că a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit - adică celor ce cred în Numele Său, le-a dat dreptul să se facă copiii lui Dumnezeu.” Cum l-au primit pe Isus? prin credință. Ce te determină să crezi că Duhul Sfânt - numit și Duhul lui Hristos se primește altfel? De câți intermediari ai nevoie să-L primești, din moment ce știm că El ne vrea cu gelozie pentru Sine? El ne-a căutat pe noi și nu noi L-am căutat pe El. Nouă nu ni se cere decât să-L acceptăm și nimic mai mult. (Apoc. 3/20) „Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El”.

Din moment ce „ușa„ i-a fost deschisă mântuirea a intrat în casa ta, ca și-n cazul lui Zacheu. Mântuirea fiind  un proces și nu o acțiune spontană. Casa în care tocmai a intrat, fiind într-o stare deplorabilă, nu are condițiile propice să locuiască în ea. Este veche și  întunecată. Dar nu va fi abandonată, deoarece tocmai acesta a fost scopul pentru care a bătut la ușă - dorind să intre... Duhul Sfânt este aducător  de lumină. „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt.” - mărturisește apostolul Pavel. Spuneam la început că Duhul are cu Sine, sabia ce este „Cuvântul lui Dumnezeu”.  „El este viu  și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri...”   Ca orice „lucrător” începe lucrarea de înnoire (schimbare)  Înnoire ce nu se realizează într-o singură zi, ci în timp. Apostolul Pavel explică: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi.” Treptat. Nu prin destoinicia, sau puterea noastră, ci „...înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. (Tit 3/5) Vei fi un om născut din nou, ca un copilaș. Însuși Mântuitorul a spus: „Dacă nu se naște cineva din nou, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.” Și când știm că totul a pornit de la o sămânță. Da, suntem acum o făptură nouă, „...fiindcă am fost născuți din nou dintr-o sămânță care nu poate putrezi, prin Cuvântul Evangheliei.” O făptură nouă, are o minte înnoită, slujește lui Dumnezeu într-un duh nou. Viața sa fiind schimbată este acum, nouă. Merge pe calea cea nouă și vie cu gândul la un cer și un pământ nou. Totul nou -  fiind lucrarea Cuvântului, sub îndrumarea Duhului Sfânt.

 Înnoirea casei a fost făcută de Duhul Sfânt cu scopul bine determinat să locuiască în ea. Poziția în care ne găsim este diferită de cea inițială. Dintr-un păgân (firesc) ai devenit un om duhovnicesc, cu o condiție: „...dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi.” (Rom.8/9)

RECAPITULARE:  Am auzit bătăile în ușa inimii, am deschis în mod voluntar și am acceptat să intre. L-am primit  prin credință (conf. Efes. 1/13) . Conștientizăm acum că toată această schimbare (lucrare) este opera Duhului Sfânt (împreună cu voința noastră) . Știm că înnoirea s-a făcut cu scopul ca inima noastră să devină Templu în care să locuiască Duhul Sfânt. Din moment ce lucrarea a fost finalizată ni se spune că Duhul Slavei se odihnește peste noi... (1Petru 4/14)

 După ce am parcurs itinerarul acesta și am ajuns aici,  mai are sens sau rost (cum vreți să-i spuneți) să ne rugăm „stăruitor” ca Dumnezeu să ne dea Duhul Sfânt? Cum se așează o asemenea gândire în mintea noastră? Este ca și când toate aceste realizări le considerăm meritul nostru, iar Duhul Sfânt ar veni în toate dea gata. Dar oare o asemenea gândire ce s-a transmis de la o generație la alta, nu este cumva o ofensă la adresa Duhului Sfânt? Nu avem voie să ne oprim la unul- două exemple din Biblie în ce privește primirea Duhului  și să le luăm ca etalon, fără să ținem cont că lucrarea Duhului este atât de complexă și diferită. Este necesar să studiem Biblia în ansamblu pe această temă. Nu întâmplător Duhul Sfânt este asemănat cu vântul ce „...suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Așa este cu cel născut din Duhul.” Pot eu sau tu, să dirijezi acțiunea vântului? Cât de diferite și în permanentă schimbare sunt direcțiile în care suflă el (El)...!                                                                                                                                                                       - Când a fost botezat în apă, Duhul Sfânt s-a coborât peste Domnul Isus în chip de porumbel.
- Ioan Botezătorul s-a umplut de Duhul Sfânt înainte de a se naște.
- Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt în momentul în care i-a săltat pruncul în pântece.
- Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt când a auzit vestea nașterii fiului său, Ioan.
- Duhul Sfânt era peste Simion, dar nu știm cum l-a primit.
- Peste ucenici a fost suflat Duh Sfânt.
- Mulțimea  la „Cincizecimi” era în așteptarea făgăduinței
- Saul, samaritenii și ucenicii lui Ioan, prin punerea mâinilor.
- Casa lui Corneliu, în timpul auzirii Cuvântului.

 Adeseori, evidențiem un anumit mod din Noul Testament  când s-a primit Duhul Sfânt și că acesta ar trebui să fie valabil și pentru cei din generația noastră, dar primirea Duhului în timpul predicării Evangheliei aidoma în casa lui Corneliu sau prin punerea mâinilor, nu mai este valabil pentru generația noastră? Dar după modelul Domnului Isus - în timpul botezului în apă? De ce o fi rămas o singură modalitate de primire când avem atâtea modele în Noul Testament? 

Există nevoie de o dovadă a primirii Duhului? Cu siguranță că este nevoie de ea... Cine este în drept să-mi confirme: un proroc sau o înaltă față bisericească? Nimeni. Tu trebuie să ai siguranța că L-ai primit, urmărind gena . Dacă firea noastră păcătoasă, a fost modificată (schimbată)  genetic, cu o fire dumnezeiască ce te determină să fugi de stricăciunea ce este în lume prin pofte, aceasta trebuie să știi că numai Duhul Sfânt o poate face: „El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, fugind de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (1Petru 1/4) „Viță nobilă”ce produce struguri buni. În cazul în care ai luat ca dovadă vorbirea în limbi noi - (deși nu este obligatorie) - vorbești în limbi, dar „strugurii sunt sălbatici” (Isaia 5/4), renunță urgent la ele deoarece sunt imitate (falsificate) iar „altoirea” a eșuat.                                                                                                                                                   Atenție: De ce credeți că dintre toate semnele ce vor însoți pe unii din cei ce cred în Numele Lui, menționate în Marcu 16/16, cei mai mulți și-au însușit limbile? deoarece sunt cel mai ușor de falsificat. 2-3 cuvinte și am demonstrat că am Duhul Sfânt. Cumplită înșelătorie pentru cei slabi și naivi. (Un „creștin” dintr-o biserică din zona noastră, ce pretindea a fi și proroc, a căzut de la credință. Vreme de câțiva ani s-a tăvălit prin mizeria acestei lumi, ca nimeni altul. Un frate din biserica respectivă îmi aduce în una din zile „vestea bună”: Fratele „Ionescu” a venit astăzi din nou la biserică și Dumnezeu l-a iertat... De unde știi că l-a iertat? întreb eu repede. L-am auzit vorbind în alte limbi...) Culmea ipocriziei și nerușinării... Câtă copilărie! Limbile și iar limbile... „Piatra de căpătâi” pentru mulți... Dacă lucrurile „mărunte” nu reușim să le gestionăm cu deplină maturitate, oare care va fi destinul nostru când Diavolul va trece cu tăvălugul înșelăciunii, încercând și probabil reușind să înșele mulți din cei aleși?

Pentru o bază temeinică, urmărește roadele - nu vorbele. Deoarece „pomul se cunoaște după rodul lui”- spunea chiar Isus. (Matei 12/33) Tu vrei să schimbi regula și să-l cunoști după frunze? Sau poate dorești ceva mai mult? Foarte bine, e dreptul tău. „În Ierusalim era un om cu numele Simion. Omul acesta ducea o viață sfântă, umbla în frica Domnului și Duhul Sfânt era peste el.” Ce l-a determinat pe autor să spună despre Simion că are Duhul Sfânt? Umblarea sa era în frică de Domnul, ducând o viață sfântă”. Frumoasă și credibilă mărturie.  „...sfințirea lucrată de Duhul Sfânt...” (1Petru 1/2)

În concluzie: Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. El toarnă din abundență peste orice făptură. Peste cei ce-L cer, și în egală măsură, peste cei ce nu-L cer - dar  îl acceptă. (Apoc. 3/20) „Ploaia” binecuvântată cade peste cei buni cât și peste cei răi. Vasul deschis se umple... „Soarele” neprihănirii a răsărit peste cei drepți, cât și peste cei nedrepți.  El are menirea să alunge „răceala” și să aducă căldură și lumină în orice inimă. Te vei minuna de modul în care Duhul lui Dumnezeu poate să te schimbe.                                    Ți cere un singur lucru: Să-i deschizi și să-L inviți să intre...

Fiți binecuvântați!