Duh de înțelepciune

 „Și mă rog ca Dumnezeu, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui...”

                   Cunoașterea lui Dumnezeu este vitală pentru fiecare creștin, deoarece viața veșnică începe cu aceasta. (Ioan 17/3) Ea este determinată de un duh de înțelepciune ce aduce descoperire. Având în vedere importanța ei, apostolul  Pavel mijlocește în rugăciune și pentru alte biserici: „De aceea din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească.”

De ce este numită „înțelepciune duhovnicească”?                                                                              Deoarece, spre deosebire de cea firească, ce vine din firea noastră pământească, ea este de origine divină și o primim prin intermediul  Duhului Sfânt. Despre Domnul Isus citim astfel: „Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și frică de Domnul.” Profetul Isaia confirmă acest adevăr și cu privire la popor: „Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înțelepți...” (Isaia 11/2) A fost unul din motivele pentru care Dumnezeu a dat Duhul Sfânt copiilor Săi. „Înțelepți în ce privește binele și proști în ce privește răul” - explică apostolul Pavel bisericii din Roma. Chiar dacă ai fi un om de știință și ai cunoaște toate tainele științei, fără această înțelepciune ești etichetat ca fiind „un om fără minte”. (conf. Tit 3/3)Daniel a ajuns rob, printre „înțelepții” Babilonului. Era dificil un tânăr să țină pasul cu astfel de oameni. Dar a intervenit Dumnezeu și i-a dat înțelepciune, știință și pricepere. Rezultatul: „În toate lucrurile în care se cerea înțelepciune și pricepere, Daniel era de zece ori mai destoinic decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în împărăția lui.” (Daniel 1/17,20) Cum s-a calculat și a ieșit peste tot (nota )numărul 10? Simplu: Omul fără Dumnezeu este nimic - adică „0” Dar dacă îl pui totdeauna pe Dumnezeu în față, El fiind numărul unul, nu are cum să nu rezulte „10” (În vara acestui an trei fiice ale noastre au dat Bacalaureatul deoarece toate trei au fost în aceiași clasă. Toate trei s-au pregătit - matematica fiind o materie grea. Pe lângă pregătire au cerut ajutor „de Sus”, dar una e posibil să-L fi pus mai „temeinic” pe Dumnezeu pe primul loc. Rezultatul: 10 ...cele două fiind și ele  aproape.)  

Revenim la subiect: Cinci fecioare au intrat în odaia de nuntă datorită acestei virtuții. Ele n-au intrat în criză de untdelemn, deoarece „înțelepciunea” le-a descoperit care sunt nevoile lor. Noi ne rugăm: „Doamne, toarnă untdelemn în vasele noastre.” Dar fără înțelepciune nu vei avea niciodată... Așa că ne vom ruga pentru înțelepciune și ea vine „la pachet” cu toate nevoile noastre spirituale. „Înțeleptul„ va ști permanent care sunt lipsurile lui...  De aceea este de dorit ca „Înțelepciunea să aibă ca locuință mintea.” (Prov.8/12) Suntem încurajați să o cerem de la Cel ce este sursa înțelepciunii  în caz că observăm că ne lipsește și credem că avem nevoie de ea: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu care dă cu mână largă și fără mustrare și ea îi va fi dată.” Lui Solomon i s-a dat posibilitatea să ceară orice i-ar fi dorit inima lui. Era un „CEC”. în alb pe care Dumnezeu i l-a dat să-l completeze. Dacă nouă ni s-ar fi oferit această ocazie, ce anume am fi cerut? Nu cred că am fi dat răspunsul pe loc. Am fi cerut timp să ne consultăm cu nevasta, deoarece femeile știu cel mai bine să întocmească lista - sau mai corect spus, listele - cu nevoile casei... Solomon, în calitate de împărat a cerut un singur lucru: înțelepciune „ca să judece poporul și să știe să deosebească binele de rău.” (1Împ. 3/9) Acum să facem o paralelă: Suntem noi dispuși să ne rugăm: „Doamne, dă și guvernanților din vremea noastră, înțelepciunea ce a avut-o Solomon”? Nu e nevoie de rugăciune, deoarece ei au deja exact înțelepciunea lui Solomon. O „înțelepciune” ce te determină să-ți însușești totul pentru tine. Nu cred că este cineva care nu știe că în timp ce poporul a fost adus la sapă de lemn - sau mai biblic spus - jug de lemn, împăratul se desfăta în lux. Ce s-a întâmplat cu înțelepciunea dată de Dumnezeu? S-a amestecat cu cea firească și a „înăbușit-o”pe cea dumnezeiască. Înțelepciunea venită de Sus este întâi curată... Dar dacă se amestecă, își pierde din eficiență.

Cum vom cunoaște dacă avem sau nu această înțelepciune, „venită de Sus”?                                              În societate (lume) cei ce dețin arta oratoriei sunt considerați și înțelepți. Însă în „societatea” lui Dumnezeu înțelepți, nu sunt cei ce s-au evidențiat la partea teoretică, ci se are în vedere nota de la purtare. „Cine dintre voi este înțelept și priceput să-și arate prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” (Iacov 3/13) Înțelepciunea divină sau „venită de Sus”se materializează și are propria sa roadă, numită „roada neprihănirii”.  „Pomul bun se cunoaște după roadă.” - spunea chiar Isus. Cel ce deține această înțelepciune va avea un caracter deosebit, fiind un „om”: „curat, pașnic, blând, ușor de înduplecat, plin de îndurare și de rod bun, nepărtinitor și nefățarnic.” (Iacov 3/17)Așadar: nu trebuie și nici nu avem voie să ne socotim singuri înțelepți - purtarea noastră este suficientă și va fi cea mai bună dovadă. Fapte nu vorbe... Pericolul constă în faptul că unii s-au fălit (lăudat) că sunt înțelepți, căzând în cealaltă extremă - au nebunit - adică au căzut de la credință. De pe această poziție  „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu.” (Ps. 14/1)                                        Având în vedere că sunt mai multe feluri de înțelepciune este bine să nu le amestecăm...                                                                                                                                          Există înțelepciune pământească, dobândită în urma unor studii, într-o unitate de învățământ. (școala gimnazială, liceu, facultate)  Tot aici se încadrează și instituțiile de învățământ teologic. Este posibil să se ridice întrebarea: Prin frecventarea instituțiilor teologice, nu se dobândește înțelepciune duhovnicească? Nicidecum... Astfel de instituții (sunt bune) dar ele te ajută să știi cât mai multe lucruri despre Dumnezeu, pe când înțelepciunea duhovnicească venită prin intermediul Duhului Sfânt te ajută să-L cunoști pe Dumnezeu. Este o diferență. Apostolul Pavel a învățat teologia în „școala lui Gamaliel”știa multe despre Dumnezeu, dar nu-L cunoștea din moment ce a întrebat „Cine ești Tu, Doamne”?Așa că s-a născut în el dorința de a cunoaște: „Și să-L cunosc pe El, și puterea învierii Lui...” Noi nu discutăm în studiul de față despre „cât știm” despre Dumnezeu, ci despre „cât cunoaștem”, fiind cu totul altceva. „Dacă crede cineva că știe ceva... și e posibil să fie întocmai „...însă n-a ajuns să cunoască cum ar trebui să cunoască”. (1Cor. 8/2) Și preoții au frecventat teologia, știu multe, dar „cunosc” puțin sau chiar nimic... Pavel constată:  „Sunt unii printre voi ce nu cunosc pe Dumnezeu. Spre rușinea voastră o spun.” Nu știm dacă aveau teologia, sau nu... (Când eram copil am fost la un studiu biblic în orașul nostru ținut de un frate cu numele Răuț. Mirarea era că nu avea nici o clasă și preda lecții biblice unor oameni cu studii superioare. Mai cerea unora să citească un anume text, și erau corectați că n-au citit corect.) Imaginați-vă acum că ministrul Economiei din Etiopia, a cerut călăuzire (consiliere) spirituală de la un om ce nu avea în mod sigur o  pregătire pământească la nivelul pregătirii sale.   Aceasta se numește înțelepciune duhovnicească.

Există înțelepciune firească (Iacov 3/15) Fie că e mai multă sau mai puțină cu ea ne naștem fiecare, crescând și ea în paralel cu creșterea fizică. Este și o moștenire ereditară. Exemplu: „Împăratul Solomon a trimis să aducă din Tir pe Hiram, fiul unei văduve. Hiram era plin de înțelepciune, de pricepere, și de știință în săvârșirea oricărei lucrări de aramă.” Un om de știință (savant) fără școală. Nu trebuie să ne mire aceasta. Foarte multe meserii se practică și-n vremea noastră ca rezultat a înțelepciunii firești. (În biserica noastră sunt meseriași ce construiesc vile, fără o pregătire profesională în domeniu. Artă.) Chiar și-n plan spiritual înțelepciunea firească ne poate fi de folos... „Neamurile măcar că n-au Lege, fac din fire lucrurile Legii...” (Când văd prin biserici tineri cu părul lung mă întreb: Oare cum de nu-i învață măcar firea, că este rușine pentru un bărbat să poarte părul lung?                                                                                                                                                     Există înțelepciune drăcească (demonică)                                                                                                 Cu această înțelepciune Diavolul îi ispitește pe copiii lui Dumnezeu. El (Diavolul) a dăruit această înțelepciune oamenilor pentru al ispiti pe Isus punându-i felurite întrebări pentru al prinde cu vorba. Tot cu această înțelepciune, știința contestă creația, înlocuind-o cu evoluția. Există o înțelepciune demonică „adâncă (nepătrunsă): „Voi care n-ați cunoscut adâncimile Satanei.” Această înțelepciune lucrează în paralel cu înțelepciunea adâncă a lui Dumnezeu: „O adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!” (Rom. 11/33) Moise a plecat în Egipt, silit și nu de bunăvoie. Nu de teama lui Faraon, ci din pricină că trebuia să înfrunte înțelepciunea Egiptului ce concura cu înțelepciunea lui Dumnezeu. În vremea sfârșitului toată puterea întunericului se va mobiliza pentru ai înșela chiar pe cei aleși,  materializându-se în tot felul de minuni, semne, puteri mincinoase și amăgiri ale nelegiuirii... Ba încă Satana se va preface în înger de lumină.Va fi nevoie de  înțelepciune să faci diferența dintre două „lumini” identice...

Dar ce este înțelepciunea?                                                                                                                             Este chiar Dumnezeu. (Prov. 8/12) El a „rupt” o fărâmă din El, și a împărțit-o oamenilor. Nu știu să vă spun de ce n-au primit toți la fel. Totul e atât de diferit.Este darul lui Dumnezeu, fiind cel mai mare de pe lista darurilor, întru-cât a fost menționat primul. (1Cor. 12) Nu-i suficient să fii credincios. Trebuie să fii un ispravnic, credincios și înțelept...” (Luca 12/42)În toată slujirea pe care o facem avem nevoie de ea. În rugăciune: „Fiți înțelepți și vegheați în vederea rugăciunii.” În Cuvânt: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea...” În cântare: „Cântați Domnului o cântare înțeleaptă” Și cel mai important: Darul înțelepciunii (ce nu trebuie amestecat cu duhul de înțelepciune) în combinație cu darul cunoștinței, rezultă „darul deosebirii duhurilor.” ce este vital acum în vremea din urmă când ni se cere să „nu dăm crezare oricărui duh.” 

Beneficii: În acest mod vei ajunge un om cu judecată (discernământ) ce îți vei zidi casa pe stâncă. Vei vedea cum vânturile, ploile, șuvoaiele vor izbi în casa ta, dar ea va rămâne neclintită. Abia atunci vei realiza câte beneficii aduce înțelepciunea.

 În cartea „Eclesiastul” autorul descrie modul în care un om sărac cu mâinile goale, a învins oștirea  unui împărat puternic: „Era o cetate cu puțini oameni în ea. Și a venit un împărat puternic și a împresurat-o. În ea se afla un om sărac dar înțelept, ce a scăpat cetatea cu înțelepciunea lui și nimeni nu s-a gândit la omul acesta. Atunci am zis: Mai bună este înțelepciunea, decât tăria.”                                  Cine era cetatea? Biserica sau familia? Tu știi... Ceea ce știu eu, este că omul acesta poți fi tu. Cu o condiție: „Să fii înțelept...

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

 

 

 

 

Băuturile alcoolice, permise sau nepermise pentru un creștin?

               Îmi amintesc căci cu ani în urmă am fost într-o biserică în care liderul mi-a șoptit dacă aș putea vorbi despre băuturile alcoolice.  Am înțeles imediat despre ce anume era vorba acolo...

Aparent subiectul este simplu la prima vedere, dar devine dificil atunci când vrei să-l argumentez biblic și nu doar etic sau moral.

(Bunicul din partea mamei, Popovici, a fost un creștin conservator în totalitate împotriva băuturilor alcoolice. A fost surprins să audă că într-o biserică mare din zonă, unde darurile spirituale se manifestau din belșug, era tolerată și băutura. Așa că împreună cu prietenul său, Dumitru Pascaru din Stăuceni, încălțați amândoi cu râvna Evangheliei, s-au deplasat în biserica respectivă. Fiind cunoscuți, li s-a dat cuvântul, iar ei au pledat pentru renunțarea cu desăvârșire la consumul de băutură. Acum să vă spun rezultatul: La sfârșitul slujbei pastorul a „demontat” învățătura lor, folosind ca argument tot Cuvântul Evangheliei precum că nu ce intră în om îl poate spurca, ci ceea ce iese din el.  Mai puteai spune ceva?     

 Eu cred că o astfel de abordare, creează un precedent periculos, ce nu va duce la stoparea acestei maladii, ci dimpotrivă la încurajarea ei. Noi știm deja că băutura alcoolică provoacă grave tulburări mintale. În aceste condiții mai poți conta pe niște oameni care chiar sunt plini de must, atunci când este vorba de manifestarea darurilor? Eu am unele îndoieli la cei treji când folosesc darurile spirituale, darămite să mai fii și turmentat. Apostolul Pavel scrie bisericii din Efes: „Nu vă îmbătați de vin. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.” Trebuie să-ți alegi: Ori plin de Duh, ori plin de must...  Amândouă nu „funcționează”.

Acum să vă spun de ce am ales să vorbesc despre băuturile alcoolice.                                                   Știm că apostolul Pavel îi recomandă lui Tit astfel: „și dă-te pe tine însuți  pildă de fapte bune...” -  Exemplu personal este cel mai bun „exemplu”. Când cer tinerilor să închidă telefonul mobil în biserică, completez: Eu n-am intrat niciodată cu telefonul în biserică. Sună altfel... Referitor la băutură, sunt îndreptățit să-i îndemn și pe alții să procedeze la fel, ca unul ce n-am consumat băuturi alcoolice niciodată. Și țin să vă asigur că se poate trăi și fără ele. Am întâlnit însă și persoane care susțin că Dumnezeu n-ar interzice cu desăvârșire consumarea lor. Dar depinde din ce unghi privești lucrurile...

Acum atenție pentru că ne apropiem de învățătura Scripturii să vedem ce are să ne spună și vă asigur că nu am să vă „plimb” peste tot în căutarea de argumente, ci am să mă folosesc doar de un singur verset ce se găsește în prima epistolă scrisă de Pavel către biserica din Corint, capitolul 6, versetul 12; fiind un puternic avertisment pentru cei ce încă nu sunt siguri dacă este permis, sau nepermis. Să luăm prima parte:  „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite...” Ce frumos sună! Îngăduință totală. Nici o barieră, nici un gard. Aceasta se numește libertate după care oamenii tânjesc. Democrație sau slobozenie în termeni biblici. Acest verset este „frate geamăn” cu cel din „Eclesiastul” 9/11: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căi alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” 

 Să citim acum și partea a doua a versetului: „...nu toate sunt de folos. Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic să nu pună stăpânire pe mine.” Ați observat deja că apostolul repetă „îngăduința”, dar o barează între două interdicții: „nu e de folos” și „nimic să nu pună stăpânire”.  Avertisment cu pericolul că cineva ar putea să te stăpânească. Cineva care vrea să-ți răpească libertatea (slobozenia) Relația unui om cu Dumnezeu este asemănată cu o casă. (conf. Matei 7/24) Casa omului cu judecată - adică cu discernământ, îi dată în stăpânire lui Dumnezeu. Numai că în această relație (casă) vor să intre și alți musafiri nepoftiți. Cain a fost atenționat: „Păcatul pândește la ușă, dar tu să-l stăpânești”- să nu intre. În caz că intră, el te va stăpâni pe tine. Pentru început „păcatul” se mulțumește cu puțin, dar mai târziu vei ajunge rob, muncind în folosul noului stăpân. „Duhul Domnului a părăsit pe Saul și el a fost muncit de un duh rău.” 

Adevărații alcoolici pătimași, n-au pus prima dată butoiul sau damigeana la gură, ci au început cu un păhărel și apoi două și unde au ajuns? Pot să spun (fără teama că voi greși) că băutura este un drog, din momentul ce te-a luat înainte este greu, dacă nu cumva imposibil de stăpânit. Tocmai aceasta voia să spună apostolul: „Nimic să nu pună stăpânire...” O vorbă în popor spune un adevăr: Eu aș lăsa-o, dar nu mă lasă ea pe mine.                                                                                                                               Eu cred căci crâșmele și popasurile așezate din loc în loc în calea celor ce călătoresc, sunt adevărați „tâlhari” cei jefuiesc pe călători de bani și-i dezbracă de umanitate. Ultimul bănuț este dat pentru ai tulbura ochii și mintea. Mulți oameni și chiar dintre cei tineri, au tulburări mintale și atunci când sunt treji, dar să mai consume și băuturi alcoolice? Da, băutura este un microb ce se transmite de la unii la alții în anturaj, sau din cauză că nu a fost respectată distanțarea. Este foarte posibil ca această boală a societății să fie transmisă și pe cale ereditară. (Mă tot întrebam de un tânăr alcoolic, de unde o fi luat această patimă, dacă părinții lui sunt oameni neconsumatori și demni de respect în societate? Am aflat: bunicul său a fost un om bețiv. Moștenire ereditară...                                                                                În Noul Testament ni se spune că omenirea de pe vremea lui Noe se îndeletnicea printre altele și cu băutura. Noe era un om neprihănit și fără pată și nu consuma băutură pentru că avea un proiect foarte amplu de dus la îndeplinire, fiind necesară o minte lucidă. Au venit apele potopului și i-a exterminat pe oameni. Numai că n-a fost exterminat și microbul beției din pricină că s-a lipit de corabie. Când a ieșit Noe din corabie s-a lipit de el. În acest mod, viața lui Noe după potop a luat un „nou început”. Citind în cartea „Geneza” capitolul 10/20-25 veți constata singuri până unde te poate duce băutura...

(Cu ani în urmă îi reproșam unui tânăr ajuns prin căsătorie în biserica noastră, că nu este bine să consume alcool. El se justifica mereu: „cu măsură frate Adrian”).  Numai că atunci când ți se tulbură mintea și ochii, nu mai vezi măsura. Sfârșitul care putea să fie?  A devenit un alcoolic, ce a condus la distrugerea familiei și a relației cu Dumnezeu. Și când știi că totul a pornit de la puțin... Da, puțin aluat dospește toată plămădeala.. În cartea  „Proverbe” există o întrebare de logică: „Poate cineva să ia foc în sân și să nu se ardă”? Vrei să te convingi de acest adevăr? Poți face o probă practică dacă vrei.

Tocmai aceasta vrea să spună Pavel: „Nimic să nu pună stăpânire pe mine.”              De aceea avem recomandări, sfaturi și avertizări asupra pericolului. În cartea „Evrei” citim astfel: „Și noi fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare  de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul ce ne înfășoară așa de lesne...” (cap. 12/1) Păcatul înfășoară. În mod sigur ați avut ocazia să vedeți cum procedează păiajenul cu victima căzută în plasă. El n-o omoară brusc, ci o înfășoară întâi. După înfășurare, șansele de viețuire sunt „0”. Psalmistul numește aceste înfășurări „legăturile morții” (Ps. 116/3). Da „păhărelul” de băutură este doar momeala prin care vei fi atras într-un laț. De aceea psalmistul scrie: „Sufletul mi-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului, lațul s-a rupt și noi am scăpat.” Dar pentru a scăpa este nevoie de zbatere, de forțare, altfel lațul nu se rupe. În caz că nu te poți elibera singur, dar vrei cu adevărat, versetul următor spune: „Ajutorul nostru este Numele Domnului”. Dar trebuie să fie și voința ta.

Gândindu-mă la câte tragedii produce alcoolul: sinucideri, divorțuri, certuri în familie, crime, răzbunări, ș.a.m.d. - sunt determinat să cred că alcoolul este o maladie ce constituie un pericol public, deoarece diminuează, sau chiar distruge discernământul. Fără el ajungi ca oricare viețuitoare de la grădina zoologică. (Daniel 4/33, 36) Băutura îi înstrăinează pe oameni de rude, de prieteni, de familie, de biserică ajungând în multe cazuri „în lada de gunoi” a societății, sau chiar în mormânt. ( Am fost marcat de finalul unui „domn” tânăr ce avea o familie bună și o soție frumoasă. Nu lipsea de pe el costumul, cămașa albă și cravata. Până a dat în patima băuturii. Familia distrusă, iar caldarâmul a luat locul  canapelei din dormitor. S-a retras la casa părintească, și într-un moment de luciditate s-a prins  de o speranță - frecventând biserica. Avea un scris foarte frumos. S-a folosit de el a scriind câteva caiete, ce însumau mii de cântări. Lupta a fost grea... A căzut și a fost învins de băutură până acolo că i-a luat viața. )

  Acum spre final aș dori să vedem care este soluția?                                                                             Pentru cei ce au pus mâna pe pahar din curiozitate, numai pentru faptul că „face mărgăritare” renunță repede cu desăvârșire, până nu va fi prea târziu. Există o vorbă în popor: „Taie răul de la rădăcină”. Eu recomand altfel. „Scoate răul cu tot cu rădăcină”. În caz contrar va da lăstari  de sălbăticiune ce te vor necăji tot timpul, și nu vei scăpa de ei... (În 1990 eram în armată. Ni s-a comunicat că la masa de „Revelion” vom primi  supliment o bere și două portocale. Ce era o bere?  „Nimic”. Dar NU.  Dealtfel erau prea mulți soldați interesați să fac schimb cu portocalele - și nu puteam să nu fac „tranzacția”. Dar stai, că nu-i asta totul... Comandantul de Unitate vine să ciocnească paharul său, de sticla noastră. Cum procedez? Aparent este un gest lipsit de importanță... dar nu pentru un creștin...(!) Am cerut celui de lângă mine să-mi ascundă sticla. Și comandantul a trecut mai departe...)

Pentru cei avansați, ce au fost prinși în această capcană, cere ajutorul lui Dumnezeu prin  rugăciune, dar trebuie să fie operativă și voința ta. (Un bărbat necredincios prins în această mreajă a beției, a ajuns să vândă alimentele din casă pentru băutură, deși avea o familie numeroasă. În una din zile stând de vorbă cu el, mi-a spus printre altele: Aș putea să scap de băutură dacă merg la dezalcoolizare. Acolo trebuie să plătesc 200 de lei, dar n-am de unde să-i iau. I-am spus repede: Dacă nu mai consumi băutură, dezalcoolizarea se face dela sine. Dar așteaptă să-ți spun de ce nu trebuie să mai dai bani la nimeni: „Un om bogat a mers într-un târg de sclavi. A plătit prețul pentru unul din ei stăpânului său, după care s-a adresat sclavului: „Ești liber” Sclavul n-a înțeles ce s-a întâmplat, așa că i s-a repetat: „Eu am venit aici să plătesc pentru tine ca tu din ziua aceasta să fii liber.                                                                           Am continuat: Tu ești un rob a băuturii, dar cel mai bogat om a Planetei a plătit deja totul în dreptul tău ca tu de astăzi să fii liber. De ce trebuie să mai dai și tu bani dacă El a achitat totul pentru tine? Da, El a venit să-i descătușeze pe oameni. Să le dezlege legăturile și să proclame prinșilor de război slobozirea. Ar trebui să se audă strigăte de bucurie în cinstea Marelui Eliberator.

Suntem liberi! numai dacă tu vrei...

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

„Așa să binecuvântați... și Eu Domnul îi voi binecuvânta.”

                  Părinții își aduc copii la biserică în vederea  rugăciunii pentru binecuvântarea lor. Este o practică biblică. Tot astfel au procedat și părinții contemporani cu Isus. Dorința lor a fost ca El să se atingă de ei.            

 Dar ce însemna această atingere?                                                                                                                 Era un mod de „descărcare” a unei puteri, ce poate contribui la creșterea copilului, o putere ce te ferește de primejdie, ce stimulează intelectul, o putere ce aduce vindecare. O femeie bolnavă de 12 ani „a auzit vorbindu-se despre Isus. A venit pe dinapoi prin mulțime și s-a atins de haina Lui, căci își zicea ea: Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui. mă voi tămădui.” (Marcu 5/27) Și s-a tămăduit. Deși părinții au dorit ca Isus să se atingă de copii, El a făcut ceva mai mult - peste așteptările lor: i-a luat în brațe și i-a binecuvântat.

Dar oare numai copiii au nevoie de binecuvântare? Cu siguranță, toți avem nevoie de ea. Dacă cineva se roagă pentru binecuvântarea mea, eu sunt foarte mulțumit. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să spună lui Aron și fiilor săi,  către cine trebuie să rostească binecuvântarea: „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel...”   (Numeri 6/ 22-27) Deși acest text se folosește la binecuvântarea copiilor - și nu este greșit, termenul „copiii lui Israel” face referire la popor în întregime și nu la copii: „Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.”(conf. Exod. 12/37, 50,51; s.a.m.d) 

Dumnezeu a poruncit: „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel...  și Eu îi voi binecuvânta.”            Cine dă binecuvântarea, oamenii, sau Dumnezeu? Oamenii încep, fiind intermediarii, Dumnezeu sfârșește. Totul se face prin oameni, deoarece ei sunt gura lui Dumnezeu cu care El vorbește în această lume, oamenii sunt mâinile lui Dumnezeu cu care El lucrează în această lume, și tot oamenii sunt picioarele cu care Dumnezeu umblă în această lume. La învierea lui Lazăr au contribuit și oamenii, poruncindu-li-se să-i dezlege mâinile și picioarele. N-ar fi putut Isus să facă totul de unul singur? Cu siguranță, dar era nevoie și de contribuția  oamenilor.                                                                          Într-o lume în care se rostește atât de multe blesteme la adresa instituțiilor statului, a celor ce conduc destinele acestei țări, cât și la adresa omului de rând, este frumos că sunt și oameni care rostesc binecuvântarea. Și atunci când se rostește binecuvântarea se folosește Numele Domnului, deoarece El este sursa oricărei binecuvântări: „Domnul să te binecuvinteze...” Dar oare este atât de important ca cineva să-ți dorească binecuvântarea și chiar s-o rostească cu gura? Da, este foarte important, deoarece în funcție de cuvintele pe care le rostesc copiii pentru părinți și invers, părinții pentru copiii, așa este posibil să se întâmple. Este bine să nu ne jucăm cu cuvintele. Nici o vorbă nechibzuită, deoarece cuvintele sunt niște săgeți ce lovesc o țintă. Ele nu se întorc înapoi... Ele pot fi niște profeții ce se vor împlini în timp:  „Iacov a chemat pe fii săi și a zis: Strângeți-vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni... Și acestea sunt lucrurile pe care le-a spus tatăl lor când i-a binecuvântat.” (Gen.49/1,28) Să ne reamintim că pe paginile Bibliei există un om ce și-a ucis soția cu o vorbă aparent spusă la întâmplare: „Să piară cel la care îți vei găsi dumnezeii...”  Și așa a fost.

Sub nici o formă în limbajul nostru creștinesc nu trebuie să fie cuvinte ce înclină spre blestem: „arză-te focul”, „ luate-ar dracul”, „nu ești bun de nimic”, „trăsnite-ar”. Vai ce cuvinte grele (rele)! Nu justifica asemenea blesteme ca fiind în Numele Domnului. Nu există blestem în numele Său, ci doar binecuvântare. Dealtfel nu se poate din aceeași vână de izvor să iasă și apă dulce și apă amară. Nu poate din aceeași gură să iasă binecuvântarea și blestemul. Nu puține au fost cazurile când  unii au regretat blestemele pe care le-au rostit la adresa altora, dar nu s-a mai putut face nimic. 

M-am gândit, ce s-ar fi întâmplat dacă Elisei îi binecuvânta pe copiii ce strigau după el? Probabil,  copiii ar fi mers acasă și ar fi povestit părinților:  „Unii din cei ce erau cu noi au strigat după un om, dar el s-a întors și ne-a binecuvântat. Copii - ar fi spus părinții - acela era omul lui Dumnezeu ce poartă „tolba” cu binecuvântări și le împarte celor din jur. Dar voi să nu strigați.” Alții nu vor așa... Ei vor ca după ei să se strige, și încă tare... (Înainte de 1989 era rușine pentru unii să se strige după ei „pocăitu”, dar nu pentru toți. Un creștin urma să treacă pe lângă școala din localitate. Un învățător ce avea necaz pe creștin, fiind afară cu copiii, văzându-l că se apropie, i-a pus să strige  când va ajunge în dreptul școlii:  „pocăitu, pocăitu...” Copiii au strigat... El n-a aruncat cu pietre după ei, ci dimpotrivă i-a plăcut de această strigare. I-a chemat la el, i-a binecuvântat pe toți, le-a dăruit câte un leu de fiecare, cu rugămintea ca de aici înainte când va mai trece pe acolo să strige și mai tare. El nu s-a supărat deoarece acesta era numele său, dar s-a supărat învățătorul că i-a binecuvântat și i-a și plătit, așa că le-a cerut copiilor să nu  mai strige pe viitor... ) Oare cea fost în mintea acestor copii când au văzut că li se dă bani pentru o vorbă spusă în batjocură? Dar a părinților? Am spus că el nu s-a supărat... De fapt, de ce ar trebui să mă supăr dacă cineva strigă după mine „Adrian”?... acesta fiind numele meu. Ați înțeles ce-am vrut să spun?

Dar oare ar trebui să facem ceva anume pentru a dobândi binecuvântarea?                                                  Copiii nu trebuie să facă nimic - dar au datoria să o păstreze. Atunci când vor crește mari și vor ști să deosebească binele de rău, trebuie să conștientizeze că peste ei a fost pus Numele Domnului.  Ajunși la majorat pot alege mai departe dacă rămân sau nu, cu binecuvântarea. Tânărul este liber în alegere, dar va suporta consecințele: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căi alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” (Ecl. 11/9) Aceasta înseamnă liberă alegere. În această „alegere” unii renunță, luând drumul lumii, cu gând că totuși într-o zi „când își vor veni în fire” se vor întoarce aidoma fiului risipitor. Tata te iartă și te primește. Dar „cazierul”  în relațiile frățești nu va mai fi cum ar fi trebuit să fie. Te-ai gândit vreodată la aceasta? Fiul la întoarcere a recunoscut: „Tată nu mai sunt vrednic...” Mi-am pierdut vrednicia (cinstea) Risipind dragostea tatălui, la întoarcere a fost re-primit din milă. Dar de ce să fie cazierul afectat dacă am revenit ? Pentru că ți-ai vândut dreptul de întâi-născut. Citim împreună: „Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut. Știți că mai pe urmă când a vrut să re-capete binecuvântarea n-a fost primit, pentru că măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12/16,17) (Cunosc un tânăr ce provenea dintr-o familie a căror părinți erau credincioși. Tatăl său fiind chiar liderul bisericii. A plecat în lume tăvălindu-se prin mocirla acestei lumi. Într-o zi s-a întors. Îi plăcea să predice tinerilor, cerându-le să-și dedice tinerețea lui Dumnezeu.  Cât de vag suna fără exemplu personal!  Apostolul Pavel i-a recomandat lui Tit: „Și dă-te tu însă-ți pildă în toate privințele...”  Predică pentru ochi, și nu doar pentru urechi...

Pentru cel major binecuvântarea nu este „un CEC în alb” dăruit omului. Nu.                                         Este dreptul nostru să o primim dar condiționat, fiind  o moștenire ce o vom dărui altora. „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați să moșteniți binecuvântarea. Este o „ștafetă” lăsată din generație în generație. De unde provine această „moștenire”? Cine a fost titularul? Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam:    „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta...” (Gen.22/18) Din ce motiv? „...pentru că ai ascultat de porunca Mea.”  Tocmai de aceea spuneam că binecuvântarea este condiționată. Ea este rezultatul ascultării „părintelui” nostru față de porunca divină. Pentru ca această moștenire să ajungă până la noi cineva a trebuit să fi fost „sacrificat”. (Gen. 22/16; Isaia 53/7)  Tot la ascultare sunt chemați și moștenitorii doritori să o primească:  „Iată toate binecuvântările ce vor veni peste tine și de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Dumnezeului tău.”  Ascultarea este „contul” deschis prin care „binecuvântările vor veni peste tine.” Dar lucrurile nu se opresc aici,  ele merg mai departe: „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului... blestemele vor veni peste tine...” (Deut. 18/2; 15)                                   

Omul nu este un robot, deoarece este înzestrat cu discernământ. Lui i s-a dat posibilitatea alegerii după bunul lui plac. Este dreptul său. El poate alege între viață sau moarte, între binecuvântare sau blestem. În calitate de moștenitor a binecuvântării în urma ascultării ai dreptul să o primești, să te bucuri de ea și nu doar atât... Ai datoria ca această moștenire să o împarți  permanent  cu cei din jur: „Domnul să vă binecuvânteze, și apoi altora „Fiți binecuvântați de Domnul” și apoi altora...și altora. În felul acesta devenim binecuvântații Tatălui. Știți cine vor fi cei chemați să intre în posesia unei alte moșteniri? Binecuvântații...

„Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția ce v-a fost pregătită.” (Matei 25/34)

Fiți binecuvântați!

„Este cineva bolnav? ...să cheme prezbiterii Bisericii...” (?)

 „ În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el.” (1Cor. 2/11)

Starea „interioară” a omului se poate schimba de la o zi la alta, sau chiar de la o clipă la alta. Dar nimeni n-o poate cunoaște decât cel în cauză. Aparențele de multe ori sunt înșelătoare.                                      Întrebările puse de Iacov, seamănă necunoștință: „Este vreunul printre voi în suferință... Este vreunul printre voi bolnav”? Este, sau nu este? Fie și o biserică mică, un bolnav tot se găsește în ea, deoarece un om perfect sănătos este greu de găsit. Și dacă nu este nici un bolnav, în suferință sigur vei găsi.

Dar ce este suferința și cum se manifestă ea?                                                                                        Suferința nu este cauzată în mod obligatoriu de boală. Suferința sufletească este mai frecvent întâlnită decât cea trupească.  Isus a fost numit : „...om a durerii și obișnuit cu suferința.” (Isaia 53/3) Ea făcea parte din rutina zilnică. În ce constă aceasta? Batjocorit, disprețuit,  învinuit pe nedrept, respins, părăsit chiar și de prietenii apropiați, sunt factori ce produc suferință și amărăciune. La sfârșitul misiunii și-a făcut publică dezamăgirea: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” Așadar: suferința înseamnă durere sufletească. Este posibil ca tu să nu ai nici o „suferință”, dar ești determinat să suferi din pricina suferinței celor din jur: „Voi sunteți trupul lui Hristos, și dacă sufere un mădular, toate mădularele sufere împreună cu el...” (1Cor. 12/26,27) Copiii suferă din pricina părinților care sunt bolnavi, părinții suferă din pricina copiilor bolnavi, neascultători, răzvrătiți, ce și-au luat drumul lumii și nu se mai răspund cu ei. Despărțirea de cei dragi, în urma plecării la cele veșnice, în unele cazuri înainte de vreme, este o altă sursă de suferință. Nu putem noi calcula  câtă suferință și răni sufletești nevindecabile produc divorțurile. Este afectată întreaga familie, de la cel mai mic, până la bunicii cu părul cărunt ce și-au dorit fericirea nepoților. Suferim pentru că trăim în Valea Plângerii. Dar suferim și de suferințe de care n-ar trebui să suferim. Suferința ce o produce păcatul. Părtășii și prietenii frățești au fost distruse de această maladie. Păstori și proroci și-au distrus „cariera” și familia, tăvăliți prin păcate grele. Au ajuns sarea călcată în picioare nemaifiind bună la nimic. În timp au dorit repunerea în slujbă dar nu și-au dat seama că păcatul te dezbracă de cinste. Și aceasta este suferință. Nu greșesc dacă spun că trăim într-o lume ce pare veselă, dar ea este doar suferință. Vremea râsului a trecut, a venit vremea plânsului... Pentru cine cunoaște... „Fii lui Isahar se pricepeau în cunoașterea vremurilor.” Singurul tratament recomandat de Iacov  în suferință este rugăciunea. „Și nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că știm că dacă aveți parte de suferințe, veți avea parte și de mângâiere.” (2Cor. 1/7) Însă lucrurile nu se opresc aici, deoarece Iacov mai are o întrebare însoțită de o recomandare:

„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii și să se roage pentru el...”              Dar ce înseamnă să fii bolnav? Cât de grav trebuie să fii, pentru „a fi îndreptățit” să chemi un prezbiter pentru rugăciune? L-am auzit pe un predicator făcând o remarcă: „Bolnavi sunt cei ce stau la pat, de aceea trebuie să fie chemați, întru-cât ei nu se pot deplasa.” Ce gândire îngustă! Dar cei cu aparat la inimă ce se poate opri oricând; alții fără nici un rinichi funcțional, diabetici, canceroși etc.etc, ce umblă totuși pe picioare, nu sunt bolnavi?

Atunci când un organ din trupul uman  nu mai funcționează la capacitate, sau este afectat de o boală - persoana respectivă este bolnavă. În funcție de stare, se poate spune „grav bolnav”. Iacov  face referire la cei bolnavi, recomandându-le să cheme cu încredere pe prezbiterii Bisericii să se roage pentru ei. Este o recomandare făcută într-un anumit context și nu o poruncă ce trebuie generalizată.                   „Prezbiterii” la care Iacov face referire erau colaboratorii săi (Fapte 21/18) pe care el îi cunoștea că sunt binecuvântați cu dar de vindecare și ca atare el este încredințat că prin intermediul rugăciunilor făcute de ei, Dumnezeu va vindeca pe cei bolnavi. Din aceste considerente el îi și recomandă... În graba noastră, noi am generalizat un text biblic, considerând că fiecare prezbiter este „îndreptățit” să facă minuni prin vindecare. În baza acestui citat, fiecare prezbiter își ia sticluța cu undelemn și cu pași grăbiți se îndreaptă spre casa bolnavului. În urma ungerii cu untdelemn și a rugăciunii, de cele mai multe ori, nici un rezultat. Se caută cauza... Vinovat este bolnavul deoarece, fie n-a crezut cum trebuie, fie nu s-a mărturisit complet.  De asta ne și rătăcim și umblăm pe bâjbâite: Nu cunoaștem, nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.

Este bine de știut că pentru rezultate eficiente în rugăciunea pentru cei bolnavi, nu este nevoie de legitimație de prezbiter, sau de păstor. Nu. Ci este nevoie de: darul tămăduirii, sau puterea de a face minuni. (Culmea mândriei întâlnită la slujitori, am întâlnit-o în biserica în care diaconul bisericii respective insista să fie promovat ca prezbiter pentru a putea face și el vindecări, fără să citească în cartea Faptele Apostolilor despre semnele făcute în Samaria de diaconul Filip: „...căci din mulți îndrăciți ieșeau duhuri necurate, mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți.”) Darurile amintite mai sus  fac parte din darurile Duhului Sfânt menționate de apostolul Pavel în prima sa epistolă adresată Bisericii din Corint. (cap. 12/9,10) Nu avem voie să amestecăm slujba cu charisma. „Sunt felurite daruri, dar este același Duh. Sunt felurite slujbe, dar este același Domn. Sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu.” 

Așadar:  Omul lui Dumnezeu știe (sau ar trebui să știe) dacă deține această putere, ce-l  împuternicește să poruncească în Numele Domnului Isus. Petru la poarta Templului știind bine ce are, a avut curajul să spună „Argint și aur n-am, dar ce am îți dau: În numele lui Isus Hristos, scoală-te și umblă.” Dar pentru a atinge această performanță s-a rugat  împreună cu ceilalți apostoli: „...dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, și întinde-Ți mâna să se facă tămăduiri, minuni și semne prin Numele Robului Tău Isus.” (Fapte 4/29/30)                                                                                      Ce mai știa Petru? Ajuns în cetatea Lida, „... a găsit acolo un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. Enea, i-a zis Petru: Isus Hristos te vindecă...” Fără rugăciune? Fără ungere cu untdelemn? Fără mărturisire? Fără... Textul ne spune că Petru cerceta pe sfinți. Între ei nu era și un frate prezbiter, ce ar fi putut să se roage pentru vindecarea lui? Cu siguranță era. Dar până n-a venit un slujitor împuternicit de Sus care să poruncească: „scoală-te și fă-ți patul” neputința lui Enea, timp de opt ani n-a putut nimeni s-o vindece. Tocmai de aceea spuneam că „puterea” este mijlocul prin care un slujitor este mandatat să facă vindecări. Isus a fost întrebat de către cărturari: „Cu ce putere faci Tu aceste minuni”? Și Dalila l-a întrebat pe Samson: „Spune-mi te rog, de unde-ți vine puterea ta cea mare...”? Unii nu știu, că fără ea nu ai nici o autoritate în lupta cu duhurile necurate și a duhurilor de boală. Tocmai de aceea înainte ca ucenicii să plece pe frontul de luptă „Isus a chemat pe cei doisprezece și le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, și să tămăduiască orice boală și orice neputință.” (Matei 10/1)

Știu că nu-s puțini cei care se întreabă: De ce nu se mai fac și-n vremea noastră minunile pe care le-au făcut apostolii? Nu mai are Dumnezeu oameni prin intermediul cărora să le facă? Are Dumnezeu oameni și încă foarte mulți. Este greșită percepția că Dumnezeu nu mai are oameni.Așa a crezut și prorocul Ilie: „Doamne am rămas singur.” Dumnezeu l-a liniștit: „Mai am șapte mii...” Prorocul  nu știa de ei. De ce spun că Dumnezeu are oameni și încă mulți? Știu că Ilie nu era un înger, ci era și el „om”. Iar „oameni” mai sunt...  Și Ilie avea aceleași slăbiciuni ca și ceilalți oameni.                                                                                                                                                                                    Așadar „problema” vindecărilor puține în comparație cu vremea apostolilor nu depinde de oameni, deoarece „...nu atârnă, nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Rom. 9/16) Nu-i totul să „alergi”. Trebuie să alergi când îți spune El - ca să nu alergi în zădar... Răspunsul la întrebările și frământările noastre îl aflăm din discuția pe care Isus a avut-o cu  femeia cananeancă: „Pâinea întreagă a fost pusă pe masa copiilor lui  Israel. Din această pâine s-au desprins firimituri de care au avut parte cățeii (neamurile) adică noi.                                                                                           În concluzie: Trebuie să recunoaștem faptul că în vremea de acum darul tămăduirii sau a minunilor este rar întâlnit, iar vindecările nu mai sunt la intensitatea celor de la început. Dar totuși  există... Trebuie să învățăm o dată pentru totdeauna că ele sunt doar „firimituri” și aceasta datorită faptului că El (Dumnezeu) n-a lucrat la fel cu toate  neamurile...” (Ps. 147/20)

„Înțelege ce-ți spun. Domnul îți va da pricepere.” 

„Încolo, fraților fiți sănătoși, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace și Dumnezeu va fi cu voi.”