De ce „biserica se bucura de pace în Iudeea, Galileea și Samaria”?

              Cu siguranță că cititorii Bibliei, doritori de cunoaștere și-au pus întrebarea: De ce scriitorul Luca după ce a făcut cercetări cu amănuntul a fost determinat să consemneze starea de bine și în mod deosebit pacea în aceste trei localități iudaice: Iudeea, Galileea și Samaria?  De ce n-a fost menționat Ierusalimul, el fiind  tulburat, devenind orașul cel mai tensionat din punct de vedere religios?

Pentru cine nu știe, trebuie să specific  faptul că Samaria se găsește între Iudeea și Galileea,  având   o istorie cu totul deosebită de celelalte ținuturi din Israel. Spun „deosebită” deoarece (fără să intrăm în amănute)  Samaria era formată din evrei  amestecați cu alte nații străine ce au fost exilați pe acest teritoriu. (conf. 2Împ. 17/24)  Prin căsătorie -fierul amestecat cu lutul menționat în cartea Daniel - a rezultat samaritenii. Ca vecini, între aceste trei localități: Iudeea pe deoparte, Galileea pe altă parte, au fost permanent conflicte de rasă cât și religioase cu Samaria. „Zidul” era atât de mare încât iudeii ce călătoreau între Iudeea și Galileea ocoleau Samaria pentru a nu intra în contact cu samaritenii, chiar dacă  drumul devenea  lung și obositor.

Deși Solomon la inaugurarea Templului de la Ierusalim s-a rugat și pentru străinii ce vor „veni dintr-o țară depărtată să se roage în casa aceasta...” (1Împ.8/41) evreii au interzis chiar și samaritenilor să intre în Templu pentru a nu-l spurca având în vedere că ei aveau o religie politeistă. În aceste condiții  au fost nevoiți să-și construiască propriul templu pe muntele Garizim.  În discuția avută cu Isus la fântână, samariteana amintește de acest munte: „Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceți că-n Ierusalim este  locul unde trebuie să se închine oamenii.” O femeie în căutarea adevărului surprinsă că un evreu fără nici un resentiment cere apă de la o femeie samariteană... Ce este cu evreul acesta? De ce este el diferit de ceilalți? - a fost nedumerirea femeii. Apare în text o informație  : „Iudeii n-au legătură cu samaritenii”. Absolut toate „legăturile” erau rupte deoarece evreii îi considerau păgâni pe samariteni. Tocmai de aceea spuneam că  între unii și alții s-a ridicat un zid ce era imposibil de trecut.

Dar într-o zi a venit „demolatorul de ziduri.” Cel mai mare zid era între noi  și Dumnezeu. Isaia a consemnat aceasta în cartea sa: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru...” (Isaia 59/2) Dar el a luat asupra Sa păcatele noastre, a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre, și cum era așteptat zidul s-a prăbușit,  având intrare slobodă la Dumnezeu în locașul preasfânt.

Însă „demolarea” nu este încheiată, deoarece între evrei și neamuri exista un alt zid bine consolidat. Apostolul Pavel aduce vestea bună a păcii: „El este pacea noastră, din doi făcând unul, surpând „zidul de la mijloc cei despărțea, și prin trupul Lui a înlăturat vrăjmășia...” Zidul acesta s-a surpat în casa lui Corneliu, după ce Dumnezeu i-a cerut lui Petru să nu mai numească spurcați pe cei ce i-a curățit Dumnezeu. În casa lui Corneliu au fost îndepărtate toate barierele religioase, a fost momentul împăcării - evrei și neamuri pornind  împreună spre patria Cerească.

Însă cum să fi putut demola zidul dintre oamenii ce locuiau împreună în aceiași casă numită „casa lui Israel” Cum ar fi putut deschide ușile dintre ei încuiate cu „zăvoare de fier”? Decât să-l convingi că  nu-i cu nimic mai bun decât celălalt, ci dimpotrivă este  lipsit de milă. Aceasta a fost una din cerințele prioritare a Mântuitorului față de contemporanii săi evrei:  „Milă voiesc, nu jertfe.” (Matei 9/13)    Evreii au avut privilegiul ca  „Pâinea” să fie pusă pe masa lor  „ „Bogatul” (Israel)  l-a ignorat pe Lazăr (Samaria) refuzând să-l   poftească la masă din pricina „bubelor”. Însă  „El  dorea mult  să se sature cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului.”  Cățeii (neamurile) erau cei ce mâncau firimiturile de la masa stăpânilor lor. (Matei 15/27) Tot câinii îi lingeau bubele lui Lazăr. Înțeleg din această lecție că samaritenii au avut parte de mai multă milă din partea națiunilor străine decât din partea Israelului..   Avertismentul a fost unul destul de aspru, vorbindu-le de o posibilă rocadă în lumea de dincolo: „Fiule ...aici el este mângâiat, iar tu ești chinuit.” (Luca 16/25) Fiul- unul din fiii Împărăției. Cea mai frumoasă probă practică în care este evidențiată mila, și cine anume o are, se găsește în una din pildele rostite de Isus în discuția cu învățătorul Legii. Un călător se găsește la pământ între viață și moarte, deoarece a fost bătut și jefuit de tâlhari. Reprezentații religiei (ambii evrei) au trecut indiferenți pe alături. Dar unui samaritean ce era în călătorie, i s-a făcut milă de el. Și nu doar atât... „S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi la pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el.” Oare ce anume o fi gândit învățătorul Legii când a auzit cât sacrificiu a făcut un „păgân” pentru aproapele său? O fi înțeles el până la urmă că mila biruiește judecata? În final învățătorul Legii a fost întrebat: Ce ai de spus? Care ți se pare că a dat dovadă vrednică de urmat? Putea să răspundă simplu: samariteanul. Dar ca să nu-și murdărească buzele curate rostind numele „păgânului” a preferat să ocolească răspunsul: „Cel ce și-a făcut milă de el”  

Ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare din noi aceste învățături biblice care atrag atenția într-un mod indirect că este posibil ca oameni care nu au o relație cu Dumnezeu să se ridice mai sus decât noi care pretindem căci  cunoaștem pe Dumnezeu. De altfel Isus ne-a  avertizat: „Dacă neprihănirea noastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” (Matei 5/20) 

 Revenim la samariteni (oameni lumești) dar puși într-un context pozitiv demn de urmat.                      Zece leproși au fost vindecați de lepră. Nouă și-au văzut de drumul lor, însă unul s-a întors să-i mulțumească Celui cei vindecase. Este menționat: era samaritean. Ceilalți nouă erau evrei. Numai că evreul îndărătnic - cum în mod repetat îi numește Dumnezeu în cartea „Ezechiel” - a refuzat să-și arate recunoștința și atunci când au fost vindecați de o boală incurabilă. Arătându-și recunoștința pentru vindecare îi recunoșteau în mod indirect divinitatea, așa că au preferat șă-și continue drumul cu indiferență. E posibil un sirian, general de armată să se întoarcă cu tot alaiul să-i  mulțumească prorocului și să se angajeze că nu va mai sluji dumnezeilor străini?  E posibil...           Oamenii sunt ținuți în beznă de  „puterea întunericului”. Dar  cei ce vor să iasă la lumină, sunt strămutați în Împărăția Fiului dragostei. Aici domnește, sau ar trebui să domnească dragostea. Barierele trebuie îndepărtate. Înainte de a se înălța la cer Isus a dat un semnal clar că „samaritenii” sunt iubiți de El. Chiar a dorit să găzduiască la ei, ceea ce era împotriva conceptului iudaic. Samaritenii nu L-au primit... Unii din ucenici au reacționat imediat: „Doamne, să poruncim să se coboare foc din cer și să-i mistuie cum a făcut Ilie?” Acolo nu era Duhul lui Dumnezeu, deși pretindem că suntem călăuziți de El. Isus i-a certat: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Fiul omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”   

Mai târziu un „împuternicit” a Cerului a fost trimis în Samaria să propovăduiască Evanghelia. A fost interes deosebit pentru ea deoarece ni se spune că „Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit și au văzut semnele pe care le făcea. Căci din mulți îndrăciți ieșeau duhuri necurate ,i scoteau mari țipete, mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți.” (Fapte  8/5,6,7)                    Rezultatul? „Și a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.”                                                                    De fapt totdeauna mântuirea începe (fără excepție) cu bucurie...(Luca 19/6 ; Fapte 8/39) La scurt timp după această răsunătoare trezire spirituală auzită de apostoli aflați la Ierusalim, au fost trimise „întărituri pe front” pentru a desăvârși lucrarea din Samaria. Să nu uităm  că trezirea din Samaria a fost începută de o femeie, ce a strigat ca și Iona pe străzile cetății un mesaj înfricoșător pentru unii: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut.” Unii se ascund la auzul acestei vești. Nimeni nu vrea să aibă a face cu un „descoperitor” ce-ți descoperă faptele făcute în întuneric. Dar aici situația a fost invers: „Oamenii au ieșit din cetate și au venit la el.  Samaria a fost cetatea idolatră. Aici era centru unde își desfășurau activitatea ghicitorii și vrăjitorii ce prevesteau viitorul. Dar samaritenii au fost interesați de un „om” care știe, și spune totul: trecutul, prezentul și viitorul. Și nu pe ghicite... 

În urma acestor „mișcări” spirituale în care Evanghelia păcii a schimbat viața multor iudei și samariteni în raportul privind starea națiunii este consemnată starea de bine din zona de conflict:

„Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria. Se întărea sufletește și umbla în frica Domnului, și cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulțea,”

Două categorii de lucrători. Faci parte din una din ele?

           Deși era Fiul lui Dumnezeu, constată că lucrarea de vestire a Evangheliei ce implică extinderea Împărăției lui Dumnezeu în lume este atât de amplă și imposibil de făcut de Unul singur încât este nevoit să ceară suplimentarea numărului de lucrători: „Mare este secerișul,dar puțini sunt lucrătorii. Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.” (Matei 9/37,38)   Deși erau împreună cu Domnul secerișului,  ucenicii nu erau lucrători împreună cu El, ci doar însoțitori.

Dar ce înseamnă să fii lucrător?                                                                                                                    Este suficient să ai o diplomă, o legitimație, sau un atestat? Cum pot dovedi?                                    Însuși termenul „lucrător” face referire la o persoană ce prestează o muncă permanentă sau ocazională. În via lui Dumnezeu toți sunt lucrători. Numai că ei se împart în două categorii:   lucrători împuterniciți (autorizați) și lucrători amatori. Dar ce anume face diferența?                                                                      (Imaginați-vă acum că o  biserică ar hotărî să ajute o familie, ridicându-i o casă. Pentru aceasta se oferă 20 de frați să lucreze la ea. Dacă toți s-ar apuca să lucreze după priceperea lor, la urmă „casa” e posibil să nu mai arate ca și o casă. Dar dacă acolo vor fi 2-3 meșteri, sau măcar unul ce va coordona lucrul, la sfârșit va fi „artă”. Se poate spune că toți au lucrat - dar de pe poziții diferite.) 

Biserica lui Dumnezeu este asemănată cu un ogor. Lucrul într-un ogor pot să-l facă și cei cu mai puțină pregătire. Dar tot biserica este asemănată cu o clădire: „Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.”  (1Cor. 3/9) Lucrul la o clădire este diferit... De exemplu: Pentru punerea temeliei a fost nevoie de un profesionist „meșter zidar - înțelept.” (1Cor. 3/10)                                                    Conform  Pildei Talanților toți au fost chemați să fie părtași la Împărăția lui Dumnezeu. Toți au primit talanți: 5-3 sau unul. Toți au fost chemați să „zidească în dreptul casei lor”   Criteriul după care s-au împărțit talanții a fost „puterea” fiecăruia. (Cum să-i dai unui copil să ducă un bagaj ce are 20 de kilograme când el abia se ține pe picioare? ) Ce s-ar fi întâmplat cu talanții dacă celui ce i s-a dat unul (neștiind nici pe acela să-l folosească) i s-ar fi dat cinci?                                                                           În pilda polilor ni se spune că pentru împărțirea polilor au fost chemați doar 10 robi - pentru o slujire deosebită. Chemarea la o anumită slujbă implică și o charismă. „Tot așa și voi fiindcă umblați după darurile duhovnicești să căutați să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii”  (1Cor. 14/12)  Nu există un tipar. Totul este atât de diferit. „Sunt felurite daruri, dar este același Duh, sunt felurite slujbe dar este același Domn, sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu.” (1Cor.12/4,5,6) Tocmai de aceea apostolul Pavel întrebă? „Oare toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?” (1Cor. 12/29,30) Acum putem înțelege mai bine de ce la împărțirea polilor au fost chemați doar zece robi.

Echipa ce urma să lucreze la extinderea Împărăției lui Dumnezeu în lume aflată în faza de proiect (nefiind pusă nici temelia) trebuia mărită și în ea urma să fie incluși și ucenicii.       Ne așteptam ca Domnul secerișului să-i trimită pe ucenici să frecventeze  cursurile școlilor de teologie existente atunci ca și acum. .                                                                                                                                                 Însă procedeul a fost altul: „Isus a chemat pe cei 12 ucenici și le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate și să tămăduiască orice boală și orice neputință.” (Matei 10/1)                                          Așadar: Îndreptățirea de a fi un lucrător autorizat o dă ÎMPUTERNICIREA.                          Apostolul Pavel a mărturisit în dreptul său cât și a echipei de lucrători: „Noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos...” (2 Cor. 5/20) Dacă ucenicii ar fost doar doxă de teologie, ar fi pierdut timpul pe drumuri. Dar apostolul Petru a avut curajul să spună: „Argint și aur n-am, dar ce am îți dau: În Numele lui Isus Hristos scoală-te și umblă.” Elisei a știut ce să ceară pentru dificila misiune ce o avea de îndeplinit: „Te rog  să vină peste mine o îndoită măsură (de putere) din duhul tău.” Puterea a fost sursa unor lucrări supranaturale ce le-au făcut ucenicii Domnului, deoarece Împărăția lui Dumnezeu nu stă doar în vorbe, ci pe putere.  (1Cor. 4/20) Ucenicii au conștientizat aceasta și s-au rugat: „...dă putere robilor Tăi să vestească Evanghelia cu toată îndrăzneala și întinde-Ți mâna să se facă tămăduiri, minuni și semne...” (Fapte 4/29,30). De ce a fost necesar ca Evanghelia să fie însoțită de minuni? „Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri, felurite minuni și cu darurile Duhului Sfânt împărțite după voia Sa.” (Evrei 1/4) În acest mod lucrătorii din linia întâi (apostolii) au pus bazele (temelia) Împărăției lui Dumnezeu în lume. ((Efes. 2/20) Dar lucrarea nu se oprește aici deoarece pe această temelie trebuie zidită Casa lui Dumnezeu (biserica) încât porțile locuinței morților (lumea) să nu o poată birui.      Așadar întrebările sunt bine-venite:

Cine sunt lucrătorii după înființarea bisericii și ce lucrează  ei?                                                                        „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire pentru zidirea trupului lui Hristos...” (Efes. 4/11,12) Zidăria este foarte importantă,  fiind un subiect pe care „Ziditorul tuturor lucrurilor” îl aduce mereu în atenția lucrătorilor atrăgându-le atenția că El este interesat mai mult de calitate decât de cantitate: „...fiecare să ia seama cum clădește deasupra.” și nu cât clădește. Ce ai clădit în ani de zile se poate dărâma într-o singură zi. Ai clădit fără temelie? Prăbușirea va fi mare și iminentă, deoarece vor veni „ploile și șuvoaiele” ce nu vor cruța lucrarea nimănui făcută fără „...să i-a seama.”  Materialele   cu care se lucrează sunt de mare preț: aur argint, pietre scumpe și nu este permis înlocuirea lor cu altele lipsite de valoare: lemn, fân sau trestie. Există o zi în care „proba de foc” va evalua lucrarea fiecăruia.  Vestea bună este că lucrătorul va primi  răsplata pentru munca sa, dar dacă lucrarea sa va fi distrusă de foc își va pierde răsplata, iar mântuirea ca prin foc... (cu greutate)

Ne întoarcem la lucrătorii de pe ogor. „Plugarul trebuie să muncească înainte de a strânge rodul.” Nimeni n-a fost plătit pentru  ore de somn, ci pentru ore lucrate. Vine ziua când lucrătorii se vor odihni de ostenelile lor. (Apoc. 14/13) Adam era în grădina Edenului. Ar fi putut toată ziua să doarmă la umbră dacă nu i-ar fi poruncit Dumnezeu să lucreze grădina și s-o păzească. Ce lucra Adam, sau ce păzea?  Nu știu... Era umbra lucrurilor viitoare. „Lucrul” a pornit din grădina „Edenului” și a fost porunca numărul unul  și apoi porunca „să nu mănânci.” Însuși Mântuitorul a fost întrebat: „Tu ce lucrezi?” Dacă aceeași întrebare ar fi pusă în dreptul tău, tu ce răspuns ai da? Stăpânul s-ar bucura să te vadă că nu ești „leneș și neroditor.” Să nu fii doar un consumator. Apostolul Pavel atrăgea atenția că sunt unii care nu lucrează nimic și se țin de nimicuri. Este bine că nu te găsești printre ei... Ție ți s-a încredințat un talant. Ți se cere să-l pui în negoț.  Să fii un bun ispravnic. Într-o zi vei auzi vocea stăpânului care te va chema și-ți va zice: „Bine rob bun și credincios, ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.”

Până atunci: „... ce se cere de la ispravnici, e ca fiecare să fie găsit bun în lucrul încredințat lui”

Fiți binecuvântați!

Ce este ispita?

          Nimeni nu este scutit de ispită. Cu ea se confruntă cei tineri, copiii și chiar bătrânii.  Deși era fiu de Dumnezeu - „...a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”. (Evrei 4/15b)                                                    În    mod surprinzător aflăm că însuși Dumnezeu este ispitit: „...ei ispitesc pe Dumnezeu și scapă.” (Mal. 3/15)                                                                                                                                               Dar ce este ispita?                                                                                                                                         a) este o  cursă (capcană) în care cel neprihănit cade în lipsă de veghere: „venindu-și în fire să se desprindă din cursa diavolului în care au fost prinși ca să-i facă voia.” (2Tim. 26) Dar pentru desprindere este nevoie de voință.                                                                                                                 b) este un laț:  „sufletul ne-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului. Lațul s-a rupt și noi am scăpat.” Dar pentru a se rupe lațul e nevoie de zbatere.                                                                                                                                                  c) este o groapă (uneori cu mocirlă): „El S-a plecat spre mine ,mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii din fundul mocirlei...” (Ps. 40/1,2) Nu-i suficient voință de a ieși. Situația este atât de critică încât este necesară intervenția lui Dumnezeu. Știți cine a făcut aceste afirmații? - Împăratul David.                                                                                                                                                       Dar cum o fi ajuns în fundul mocirlei? „Oaia” refuză totdeauna să intre în mocirlă. În schimb ni se spune că „scroafa” se tăvălește - se complace. (persistă) 2Petru 2/22. Dar în cazul de față avem a face cu un om care strigă din groapa cu mocirlă după ajutor. Înseamnă că „groapa” era mascată. A căzut în ea accidental...                                                                                                                                            De unde vine ispita?                                                                                                                                  „Ispititorul (diavolul) s-a apropiat de El și i-a zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu poruncește...” (Matei 4/3) Diavolul este ispititorul și nici într-un caz Dumnezeu. (Iacov 1/13) Este ușor de observat că pentru a-și atinge scopul în ispitire diavolul folosește multă „diplomație” sau mai corect spus; viclenie. Modul de exprimare este subtil: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu...” Nu știa el că Isus era Fiul lui Dumnezeu? Cu siguranță că da. Doar el a mărturisit la Gadara acest adevăr. În cazul de față nu-L mai recunoaște și-i cere să aducă dovezi practice înaintea lui. ( magie) „Dacă ești” - demonstrează...                                       Urmărind cu atenție modul cum a fost ispitită femeia în grădina „Edenului” pe bună dreptate s-a spus că șarpele era cel mai șiret decât toate viețuitoarele din grădină. El se adresează femeii:                           „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...”: Adică, nu cumva te-a înșelat cineva spunându-ți „să nu mănânci”? Discuția continuă pe alte considerente: „Dumnezeu știe că în ziua în care veți  mânca, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu...” (Gen. 3/5) Era nevoie de o provocare mai mare ca aceasta? Curiozitate stârnită ce te consumă continuu. „Să fiu ca Dumnezeu”? Ce vis frumos! E posibil să nu fi știut femeia că ea era deja „ca Dumnezeu”? (Gen. 5/1,2)

 Dacă sursa ispitei ar fi doar diavolul, situația creștinului în lupta cu ispita ar mai ușoară. Pericolul constă în faptul că „ispititorul” cel mai de temut este chiar lăuntrul nostru.  Versul cântecului avertizează: „/Nu de rău te teme/ Nici de unde vine/ Teme-te de firea /Ce-i ascunsă-n tine.        „...fiecare este ispitit de pofta lui însuși și momit.” (Iacov 1/14)                                                   Apostolul Pavel constată că firea pământească este atât de înverșunată încât este determinat să facă lucruri ce n-ar fi trebuit să le facă și se justifică: „Și dacă fac, ce n-ar trebui să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine”. (Rom. 7/20)                                             Tocmai de aceea Petru recomandă: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul.” Mulți „luptători” destoinici au fost luați prinși de război sau au căzut pe frontul de luptă. Un alt vers de cântare spune un adevăr: / Căzuta în luptă și oameni viteji/ Răpuși de ispite când nu erau treji/                                                                                    De unde a venit ispita la împăratul David? Dar la Acan? Dar la Samson? „ia-mi-o căci îmi place”. Parțial, și la ispitirea femeii în grădina Edenului” firea pământească a avut contribuție, deoarece         „... Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, și plăcut la privit...”  Înțeleg de aici că ochii sunt „ferestre” deschise spre strălucirea trecătoare a acestei lumi. Ei determină inima ce-i rea și înșelătoare să poftească ce Dumnezeu a zis să nu poftești: „casa, nevasta...și nici un lucru care este a aproapelui tău” Și nu putem să nu spunem că „...cei care vor să se îmbogățească, cad în ispite și în pofte nesăbuite ce cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare.”

Dumnezeu nu acceptă nici o scuză pentru cel căzut în ispită, deoarece El a promis că „nu va îngădui nici o ispită care să nu fie potrivit cu puterile noastre.” Mai mult decât atât  „ ...El a pregătit și mijlocul de a ieși din ea ca s-o putem răbda.” (1Cor. 10/13)                                                                              Deci ce este necesar pentru a birui ispita?                                                                                                   În primul rând:  răbdare.                                                                                                                    „Ferice de cel ce rabdă ispita,. Căci după ce a ieșit biruitor va primi cununa vieții ce a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iacov 1/12)   „Răbdare” înseamnă să taci atunci când ai fi in drept să spui ceva.  Răbdare înseamnă să renunți la dreptul tău când alții vor să ți-l ea. Răbdare înseamnă  „să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine”. (Rom 15/1)                                        Da - „prin răbdarea voastră vă veți mântui sufletele”. Răbdarea aduce biruință (Rom.5/4)                        Apoi pentru a birui ispita este nevoie de rugăciune.                                                                               Isus a avertizat chiar și pe ucenicii Săi: „Rugați-vă ca să nu cădeți când vine ispita !” Ea vine negreșit dar tu roagă-L pe Cel ce a spus că-i „Dumnezeul răbdării” să-ți dea și ție răbdare să poți răbda. Nu te bizui pe puterea ta și nici pe destoinicia ta. Deja am spus: căzuta în luptă oameni viteji, răpuși de ispite când nu erau treji. Isus l-a atenționat special pe ucenicul Petru de intenția satanei de ai cerne pe ucenici. Domnul s-a rugat pentru el- să nu se piardă credința lui. A preferat rugăciunea în locul sfaturilor și a indicațiilor.  Petru a subestimat „cernerea” și ca un viteaz a promis: „cu Tine voi merge până la moarte”  Cernerea a venit, ucenicii s-au împrăștiat, cel mai rău a ieșit Petru din ea...                                  Tot pentru a birui ispita este nevoie numaidecât să fii înarmat cu sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu. În ispitirea din pustie Isus a folosit permanent sabia: „Este scris, Este scris”. Suntem îndemnați să luăm toată armătura lui Dumnezeu, ca să ne putem împotrivi în ziua cea rea și să rămânem în picioare, după ce vom fi biruit torul: „Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu ca să puteți ținea piept împotriva uneltirilor  diavolului.” (Efeseni 6:11)                                                                    Da, ispita este o uneltire demonică.                                                                                                              Te confrunți cu ispite din interior? Ce este de făcut?                                                                              „Mă port aspru cu trupul meu ca nu cumva după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” Așa că „că păcatul (firea pământească) să nu mai domnească (stăpânească) în trupul nostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui.” (Rom. 6/12)                                                                

Avertismentul rămâne valabil pentru orice creștin: „Astfel dar cine stă în picioare să ia seama să nu cadă” - în ispită. (1Cor. 10/12                                                                                                                  Ești în picioare?

 „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos.” (1Cor.15/57)  

Fiți binecuvântați!                     

Famenul etiopian - un evreu convertit în mod miraculos

           Povestea famenului etiopian este unică în felul ei, deoarece eroul rămas în istorie este unul fără egal. Se poate spune și despre el, cum a spus  Isaia despre familia sa: „un semn și o minune”.(Isaia 8/18)

Dar de ce a fost famenul un semn și o minune?

Să străbați aproximativ 2000 de km. - dus, și 2000 de km. întors, de unul singur și încă într-un car, depășește orice limită de imaginație. Protagonistul nostru era un om bogat din moment ce ni se spune despre el că era un funcționar cu mare putere (influență) și cu siguranță avea foarte mulți prieteni determinați de poziția sa socială. Dar unde să fi fost prietenii lui? De ce nu l-a însoțit nici măcar unul din ei? Răspunsul este simplu: nimeni nu era interesat de religie și de un dumnezeu necunoscut...

Dar ce l-a determinat pe famen să se aventureze într-o călătorie atât de lungă și de primejdioasă și să ajungă la Ierusalim când ar fi putut să-și petreacă timpul liber altfel? Sunt întrebări pe care și le pune probabil fiecare cititor interesat să cunoască „tainele” acestui om și ce anume a fost în mintea lui.      Lumina apare la orizont când am descoperit că famenul nu era etiopian - ci era evreu. Aceasta spune deja totul despre el. Era unul din „cei împrăștiați peste tot pământul” (1Petru 1/1) Călătoria sa la Ierusalim era rodul angajamentului pe care evreii l-au luat  față de Ierusalim atunci când au fost exilați: „Dacă te voi uita Ierusalime să-și uite dreapta  mea destoinicia ei. Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele. (Ps. 137/5,6) Și famenul evreu și-a adus aminte de Ierusalim și de angajamentul făcut, deoarece în inima lui ardea dorul după slujbele sfinte ce se aduceau cândva în Templu.                                                                                          Era un foc ce-l mistuia lăuntric. Despre acest foc a vorbit și prorocul Ieremia: „caut să-l opresc, dar nu pot” În  Cântarea Cântărilor citim că:  „focul este o flacără a Domnului ce aprinde dragostea încât apele cele mari nu pot să o stingă”.  Un om ce ardea ca o torță vie a pornit spre Ierusalim dispus să călătorească într-un car 2000 de km. A fost o aventură pe viață și moarte și n-ai cum să izbutești dacă nu pornești prin credință.

Imaginați-vă că Cerul s-a pus în mișcare la vederea acestui om hotărât să pornească într-o călătorie atât de riscantă în căutarea lui Dumnezeu. Spun „riscantă ” deoarece se știe că  pădurile din preajma Ierusalimului erau înțesate de hoarde de tâlhari ce jefuiau pe negustorii ce se întorceau acasă după vânzarea mărfii. „Reporterul” ce a descris călătoria famenului, scrie și despre un călător ce a ieșit din Ierusalim și se îndrepta spre Ierihon. A căzut între tâlhari ce l-au bătut și jefuit lăsându-l aproape mort. Soarta famenului putea fi aceeași. Însă cete de îngeri înarmați cu săbii învăpăiate asigurau escorta înaltului demnitar „etiopian”.  Este angajamentul lui Dumnezeu și nu se putea trece peste el: „Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de el și-i scapă din primejdie” (Ps. 34/7) Deși a fost călătorie primejdioasă el a fost păzit la plecare și la întoarcere potrivit cu promisiunile Domnului (Ps. 121) 

Îmi imaginez că  Dumnezeu a văzut dezamăgirea famenului ce se întorcea de la Templu cu inima goală și mintea tulburată pentru că citea într-o carte ce nu putea să o înțeleagă. Călătoria lui părea un eșec deoarece la Templu nu găsise ce căuta... Însă lucrurile nu se opresc aici deoarece Dumnezeu promite că „...se lasă găsit de cei ce-L caută cu toată inima” (Ier. 29/13)                                                                 Un înger al  Domnului  a vorbit lui Filip - „unul din miile acelea care vestesc omului calea ce trebuie s-o urmeze” (Iov 33/23) ...duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea.” (Evrei 1/14) : „Du-te și ajunge carul”

Ar fi putut Filip să protesteze: „Dacă eram anunțat din timp  l-aș fi așteptat pe famen și nu mai trebuia să alerg ”. Dar Filip se conformează... și aleargă după car. Dar oare putea alerga Filip mai tare decât „zmeii” famenului? Nicidecum. Dar era la mijloc Duhul lui Dumnezeu ce-l purta pe Filip pentru a ajunge carul. Era  însă nevoie și de picioarele slujitorului pentru a înțelege că slujirea se face cu sacrificiu, alergând pe jos și nu doar „zburând” pe sus

Urcat în car, famenul a fost întrebat de potențialul de înțelegere a Scripturii de către tovarășul său de drum.: „Înțelegi tu ce citești? - a fost o primă întrebare. Cititorul făcea parte din înțelepții veacului. Numai că înțelepciunea lui era una firească. Însă în acest caz era nevoie de pricepere și înțelepciune duhovnicească ce aduc lumină și descoperire. Pentru ea s-a rugat apostolul Pavel pentru cei din Colose: :„De aceea și noi când am auzit aceste lucruri nu încetăm să ne rugăm pentru voi  și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească”.

Interesul famenului a fost stârnit de personajul „ce a fost dus ca o miel la măcelărie și ca o oaie înaintea celor ce o tund... El care a purtat păcatele multora și s-a rugat pentru cei vinovați”.            Filip a folosit momentul și i-a vorbit famenului despre importanța botezului în apă a celor ce cred în Numele Lui. Credința din inimă venită în urma auzirii Cuvântului, apa din preajmă, au fost cadrul potrivit ca famenul să fie botezat  în apă...

Sigur că botezul „din mers” de care a avut parte famenul ridică câteva semne de întrebare:                    Cum a fost posibil să fie botezat un candidat fără cateheză, fără frecventarea periodică a unei biserici, fără cunoștințe biblice, fără și fără... Sunt întrebări îndreptățite.  Înseamnă că se poate -invocă unii...       Argumentul este simplu: Dacă în ziua în care în  biserica din localitatea dv. se oficiază botezuri în apă ar veni cineva într-un car, nu din altă țară, ci din localitatea învecinată și ar dori și el să fie botezat, un asemenea candidat ar trebui trecut primul pe lista candidaților. E posibil să fie un candidat cu puține cunoștințe. dar cu o inimă plină de dragoste. Și aceasta contează . Deja știm că dragostea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt...                                                                                                                    Așadar: o lucrare de asemenea anvergură nu este una omenească, ci este lucrarea Duhului Sfânt.  O lucrare ce schimbă inimile oamenilor: Dacă am spus că famenul se întorcea de la Ierusalim cu inima goală, în urma întâlnirii cu Dumnezeu „famenul își vedea de drum plin de bucurie”  E bucuria mântuirii ce ar trebui să însoțească pe fiecare creștin ce s-a întâlnit cu Dumnezeu. 

Probabil că  Filip era epuizat în urma alergării după carul famenului, dar a constatat că se merită să alergi după carul unui om ce-L cată pe Dumnezeu, decât să fugi după „carul lui Naaman”. Duhul Domnului l-a răpit pe Filip deoarece trebuia să fie prezent la evanghelizarea din Azot.                          La această evanghelizare Filip avea dreptul să depună mărturie despre modul cum  i-a vorbit un înger, cum Duhul Domnului l-a ajutat să ajungă carul, și cel mai important el avea dreptul să le spună ascultătorilor: „Știți că eu am ajuns aici în urma unei răpiri? Când le predici oamenilor de răpiri deja ai captat atenția publicului, uitând de Evanghelie. Sunt subiecte intens căutate. de interes maxim...        Filip nu este preocupat de acestea, deoarece citim că: „...Filip propovăduia Evanghelia prin toate cetățile pe unde trecea”.  (Fapte 8/40)

Evanghelia și numai... Evanghelia.

  Așa să ne ajute Dumnezeu!   Fiți binecuvântați!