La judecata de apoi: „...smulgeți întâi neghina”!

               Judecata de apoi va fi iminentă, deoarece procedura este stabilită: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată...” ( 2Cor. 5/10) - fără excepție. La prima vedere n-ar părea să fie pe placul nostru. Nu este o veste bună. Judecată...? (Dacă ai primi în una din zile o citație de la Judecătorie, prin care ai fi anunțat că primul termen de judecată va avea loc în ziua de... , cum ai reacționa? Îi-ar produce în mod sigur o stare de neliniște și te-ai întreba: Care va fi obiectul judecății? Care este culpa? ) Oare nu era mai corect să se fi scris: „toți trebuie să se înfățișeze” - cu referire la cei necredincioși?  Această „înștiințare” precum că „toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată ” demontează conceptul, precum că fiecare creștin ce a încetat din viață, este luat de îngeri și dus în bucuria veșnică, (aidoma săracului Lazăr) făcând o doctrină pe baza unei pilde.

 Dar cum, ai ajuns deja în rai fără să treci pe la judecată? Dacă bucuria veșniciei va începe o dată cu trecerea din viață, care mai este rostul învierii? Apostolul Pavel scrie  „...noi cei vii, n-o vom lua-o înaintea celor adormiți...” și nici invers. Toți în același timp. Noi am stabilit altă regulă. Direct în rai... Sau facem aceste afirmații, fie pentru mângâierea celor rămași în viață, după despărțirea de cei dragi, fie le-am copiat de la alții și nu le-am  trecut prin cenzura minții. 

Este bine de reținut: Tocmai pentru faptul că au știut voia (legislația) Stăpânului, toți cei ce vor  fi găsiți lăuntru după ce odaia de nuntă se va umple de oaspeți (împlinindu-se numărul deplin a neamurilor) -  vor avea parte de judecată. (conf. Matei 22/12) 

Ce se va întâmpla cu cei necredincioși?

Conform învățăturilor date de Judecătorul Suprem ce se află la ușa Casei: „...cine n-a crezut a și fost judecat, pentru că n-a crezut în numele singurului Fiu a lui Dumnezeu.” Înțelegem de aici că nu va fi o judecată a celor necredincioși. Judecata de la scaunul mare și alb, menționată în Apocalipsa va fi una „de pe scaunul de domnie” (20/11) a evreilor din timpul domniei de o mie ani a lui Hristos.  „Judecata” celor necredincioși  se  încheie în același timp cu sfârșitul  vieții trăită în necredință.  Dar ce înseamnă necredință, din moment ce știm că aproape toată lumea crede la modul declarativ  în Fiul lui Dumnezeu? Numai că Isus a cerut credință în Evanghelie. „Pocăiți-vă și credeți  în Evanghelie” (Marcu 1/15) Credința în Evanghelie constă în recunoașterea ei ca fiind de origine divină, ești în acord cu cerințele ei, direcționându-te spre pocăință. Necredința va fi criteriul după care vor fi destinați iadului - fără judecată, deoarece Judecătorul nu va avea nimic de „judecat”( având în vedere că judecată înseamnă discernere) la cei ce vor fi „Afară” - o lume ce a fost cufundată numai în rău. (1Ioan 5/19) „Afară sunt: câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii,închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună.” - partea (dreptul) lor va fi iazul cu foc - adică moartea a doua. Apoc. 22/15

Dar  va pedepsi Dumnezeu pe oameni cu o pedeapsă atât de cruntă?                                                     Nu. Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni. „Tu singur te pedepsești cu răutatea ta, și singur te lovești cu necredința ta...”( Ier. 2/19) Omul fiind înzestrat cu voință liberă, Dumnezeu i-a dat posibilitatea să aleagă între viață și moarte. Omul va suferi din cauza propriilor sale alegeri. (În una din închisorile comuniste, comandantul a chemat un gardian ce era pasionat de torturarea credincioșilor ajunși în penitenciar și i-a cerut să caute o celulă liberă pentru un deținut. Gardianul, un om crud, a umblat dintr-o celulă în alta, până a găsit-o pe cea în care condițiile de locuit erau din cele mai grele. La chemat pe comandant, dar la vederea ei, acesta a întrebat: N-ai găsit o celulă mai bună? Pentru un escroc, celula este prea bună - a răspuns gardianul. Escrocul, ești tu! La dezbrăcat de haina militară și la introdus în celulă. A avut posibilitatea să aleagă ceva mai bun, dar a ales în funcție de răutatea lui...)

Dumnezeu nu-i va arunca pe oameni în iad, deoarece ei vor merge singuri. Despre Lazăr ni se spune că a fost „dus” de îngeri în sânul lui Avraam (rai). Pe bogat nu l-a dus nimeni. Doar ni se spune că a murit și a fost îngropat. Fiind îngropat, a ajuns în locuința morților. Dar unde este aceasta? „Pământul și-a deschis gura și i-a înghițit și s-au pogorât astfel de vii în locuința morților.” Toți oamenii vor ajunge în ea. Raiul și iadul vor deveni  „funcționale” la sfârșitul vremurilor,  în urma eliberării  celor credincioși prin înviere  din Locuința morților, ea rămânând locul de chin și apoi moartea a doua  pentru cei necredincioși. Dar cum va fi posibilă această selecție fără judecată? Cum va ajunge „Lazăr” în sânul lui Avraam deoarece și el a fost îngropat înainte de a ajunge în el? Puterea învierii Lui Dumnezeu (Fil.3/10) - ce apostolul dorea s-o cunoască, va trece pe deasupra pământului. Toate semințele de natură dumnezeiască (Maleahi 2/15) fire dumnezeiască (2Petru 1/4) vor fi atrase aidoma unui magnet. Și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Foarte important: De regulă judecata se face pentru a da posibilitatea inculpatului să-și dovedească nevinovăția. Dar nu va mai fi nevoie de ea, deoarece oamenii nu vor avea nimic de contestat, ei fiind perfect conștienți că destinul lor veșnic va fi unul drept. Ex: „Omul acela a amuțit.”  (Matei 22/12b) Bogatul n-a reproșat, că ar fi ajuns într-un loc nemeritat și nici n-a cerut să fie scos afară, ci doar a cerut ameliorarea suferinței.  Așadar, judecata va fi pentru cei din interior și nu pentru cei de „Afară”.

În ce constă această judecată?                                                                                                               „Stăpânul Casei va încuia ușa”. Ea a fost deschisă din momentul în care îngerul a adus vestea bună: „Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor - Hristos Domnul.” Din momentul închiderii „...judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu.”, deoarece în interior sunt intrate, fie pe „Ușă”, fie săriți prin altă parte, două categorii de personal:

A fost o singură Casă.  Robii au fost chemați să li se încredințeze avuția stăpânului,  primind talanți după puterea fiecăruia. Toți s-au numit robi netrebnici, dar după felul cum au lucrat,  ei s-au împărțit în două categorii: robi buni și credincioși -  făcând tot ce erau datori să facă și robi vicleni și leneși. (Pe crucile din cimitir întâlnim adesea: „Aici odihnește robul Domnului”, dar aceasta nu va favoriza cu nimic destinul veșnic, deoarece Stăpânul îți va spune El  cărei categorii ai aparținut. El nu va ține cont ce anume era scris pe crucea din cimitir... Ultima categorie de robi amintită, a fost scoasă afară în urma evaluării (judecății).  „...pe robul acela netrebnic aruncați-l în întunericul de Afară...” (Matei 25/30) Termenul „Afară”  se referă la un anume loc, ce va fi numit mai târziu: Iazul de foc (Apoc. 21/8) 

 Principiul folosit de unii: „îmi este de ajuns să se închidă ușa cu mine și să mă prindă lăuntru” e riscant deoarece nu-ți asigură nici o garanție. Fie că ești ultimul la ușă, fie că ești primul în față, ai toate șansele să ajungi Afară dacă nu corespunzi la judecată. Toți vor fi în odaia de nuntă, dar la judecata finală când Împăratul va intra să-și vadă oaspeții - cei săriți prin altă parte, neavând haina de nuntă - vor fi scoși Afară. Înseamnă că există pericolul  de a fi scos „Afară”. Singura care nu va trece prin fața scaunului de judecată, va fi Mireasa Mielului. - deoarece cei ce vor avea acest privilegiu sunt verguri. (imaculați) Apoc. 14/4) Este cât se poate de logic, deoarece nimeni când se căsătorește nu se judecă mai întâi cu viitoarea sa soție...  Sunt suficiente argumente pentru a avea o bază temeinică atunci când facem afirmații referitoare la o temă cu implicații juridice ce privesc viitorul nostru. Tot în prima Evanghelie ni se spune că năvodul este aruncat în mare (lume) și prinde „tot felul de pești”. „După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă afară ce este rău.” De unde se face alegerea? Din năvod... „Așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși și vor despărți pe cei răi, din mijlocul celor buni”.  Cei răi, erau împreună cu cei buni. Dar unde? „...în poporul Meu sunt oameni răi.” (Ier. 5/26) 

Este ușor de observat că în urma acestui „pachet” de informații ce viza tema judecății finale făcute în scopul separării,  Mântuitorul a fost interesat de capacitatea lor de percepere și i-a întrebat pe ucenici: „Ați înțeles voi toate aceste lucruri”? Deși răspunsul a fost afirmativ, nu se știe cât de bine au înțeles ei, din moment ce Isus este determinat să reia această temă, folosind o succesiune de ilustrații.

Se pare că cea mai convingătoare ilustrație în ce privește separarea din ziua judecății o întâlnim în „Pilda neghinei” - spusă de Mântuitorul. A fost același ogor. (1Cor. 3/9) Neghina a crescut împreună cu grâul, până la vremea secerișului. La sfârșitul veacului: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și vor smulge...” De unde? „...din Împărăția Sa toate lucrurile care au fost  pricină de păcătuire și pe cei ce au săvârșit fărădelegea.” (Matei 13/41) „Grâul” va ajunge în grânar, iar neghina în foc. Durerea va fi cumplită pentru cei au fost împreună, dar a venit momentul să fie despărțiți. „Atunci din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat și altul va fi lăsat, din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată și alta va fi lăsată.” (Matei 24/40) 

Nu-i totul să fii împreună. Despărțirea e posibil oricând. Fiicele Ierusalimului erau toate fecioare. Toate aveau un singur obiectiv - așteptarea Mirelui. Toate au adormit. Toate s-au trezit. Când li s-au deschis „ochii” au văzut diferența de untdelemn în vase. Cele cu untdelemn în vase și-au continuat drumul în întâmpinarea  Mirelui, celelalte au plecat în căutarea untdelemnului. De aici s-au despărțit și au luat-o pe drumuri diferite. În „căutare” de untdelemn în miez de noapte, candelele s-au stins, ajungând în întuneric. „...și inima lor fără pricepere s-a întunecat”. S-a creat cadrul potrivit și „...au ajuns plini de orice nelegiuire...” (Rom. 1/21,29) În această stare au ajuns să bată la ușa ce era deja încuiată: „Doamne, Doamne, deschide-ne! Răspunsul a fost: Nu vă cunosc... O ocazie ratată.  O despărțire dureroasă. Chiar și unii creștini, i-au în  derâdere aceste avertismente. Dar va fi plânsul și scrâșnirea dinților când veți vedea pe cei dragi în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi scoși afară.” (Luca 13/28)

Este momentul potrivit „... să ne trezim în sfârșit din somn., deoarece mântuirea e mai aproape de noi decât atunci când am crezut”. (Rom. 13/11) „Somnul” te-a împiedecat să vezi realitatea și să conștientizezi starea în care te găseai. Dar din momentul în care „mintea sănătoasă ți-a fost trezită de numeroasele înștiințări” (avertizări) 2Petru 3/1  nu ne rămâne decât să ne rugăm ca și împăratul David:

 „Cercetează-mă Dumnezeule și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe Calea veșniciei!” (Ps. 139/23,24)                                                             Te-am rugat în Numele Fiului Tău, preaiubit Isus. Amin!  

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

 

Adevărații închinători - în duh și adevăr, fiindcă asfel de închinători dorește și Tatăl

         Închinarea este parte din viața fiecărui creștin. Este o cerință divină.                                                 Îngerul, (unul din miile ce vestesc omului calea ce trebuie să o urmeze) a transmis  un mesaj de interes general tuturor locuitorilor pământului: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i cinste, și închinați-vă înaintea Celui ce a făcut cerul și pământul.”                                                                                   Înțelegem din mesaj, că închinarea trebuie însoțită de temere și cinstire, fiind adresată Creatorului. (Un creștin a fost întrebat de un ateu: De ce vă închinați voi creștinii lui Dumnezeu? Pentru că El este creatorul cerului și a pământului, mai mult, El a creeat soarele ce luminează și încălzește întreaga Planetă - a răspuns creștinul. După care i-a propus ateului:  Fă și tu un soare și mă voi închina înaintea ta) 

Punând în contrast micimea omului  cu măreția lui Dumnezeu, abia „...atunci se arată omul cât este de prost cu știința lui și orice argintar rămâne de rușine cu chipul său cioplit, căci idolii săi nu sunt decât minciună și nu este nici o suflare în ei...”. (Ier. 10/14) Un dumnezeu ce are ochi dar nu vede, urechi, dar n-aude, gură, dar nu vorbește, merită să primească închinare în detrimentul unui Dumnezeu viu, a cărui ochi sunt ca para focului, picioarele ca arama aprinsă, iar glasul ca vuietul unor ape multe?  Nicidecum...

Dar de ce trebuie să ne închinăm înaintea Lui?                                                                                       Închinarea este un mod de a ne arăta mulțumirea (recunoștința) față de El. „Fiindcă am primit dar o împărăție ce nu se poate clătina să ne arătăm mulțumitori și să-i aducem astfel lui Dumnezeu o  închinare plăcută cu evlavie și cu frică”. (Evrei 12/28) Prin închinare îi recunoaștem supremația și divinitatea și e bine de știut că nimeni nu are dreptul să-i fie atribuită. Nici chiar îngerii cu toate că sunt ființe cerești: „...m-am aruncat la picioarele îngerului ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt  slujitor ca tine. Lui Dumnezeu închină-te”. (Apoc. 22/8,9) Dacă îngerul n-a acceptat închinare, atunci pot eu să mă cobor atât de jos și să mă închin la moaștele unui „sfânt”? Doamne, unde am ajuns? Un popor „consumator” de moaște. Totuși există   justificare:„Și noi eram altădată fără minte, rătăciți, robiți...” s.a.m.d. (Tit 3/3)

Dar ce este închinarea?                                                                                                                             Din punct de vedere biblic închinarea are două înțelesuri:                                                                         1) închinarea cu referire la dăruire (a da).  Este o expresie clasică dar biblică folosită în biserici: „Ne închinăm Domnului cu daruri de bunăvoie”.    Ana - mama lui Samuel, a cerut și a promis că „darul” va fi închinat (dăruit) Domnului. „...dacă îmi vei da un copil de pare bărbătească, îl voi  închina Domnului pentru toate zilele vieții lui”.(1Sam. 1/11) Primim prin rugăciune și apoi dăruim și noi la rândul nostru. Cea mai prețioasă donație este făcută atunci când ne dăruim pe noi înșine lui Dumnezeu. „Dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu”.                                                                                                       2) închinare - ce implică  rugăciune.                                                                                                       Rugăciunea a fost practicată încă din grădina „Edenului” (raiul pământesc) Gen. 3/9,10 și va avea continuitate până în raiul ceresc (Apoc. 4/10) Rugăciune nu înseamnă doar să cerem ceva  din partea lui Dumnezeu, ci  înseamnă comunicare. „Atunci au început oameni să cheme numele Domnului”. (Gen.4/26)

Locul și forma rugăciunii, au rămas subiectul interminabil de discutat de-a lungul tuturor timpurilor. Întâlnirea Mântuitorului cu femeia samariteancă a avut menirea să „rezolve” acest subiect atât de controversat. Interlocutorul i-a pus înainte două variante: „ a) Părinții noștri (samaritenii) s-au închinat pe muntele acesta (Garizimi), b) voi (evreii) spuneți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” Care variantă este corectă? „a sau b”? În mod surprinzător, nici una din ele, deoarece a venit momentul să fie schimbată „ora” „Vine ceasul când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl”. (Ioan 4/23)

Dar ce înseamnă închinare în duh și adevăr?

Înainte de a vorbi despre această „formă” de închinare, nu putem trece cu vederea faptul că închinarea implică „cunoaștere” față de persoana căruia te adresezi. „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem”. - spunea Mântuitorul în discuția cu samariteanca.  Este o diferență... Tocmai de aceea Isus i-a învățat pe ucenici, să se adreseze cu „Tatăl nostru care ești în ceruri...” Este o legătură de paternitate. Nu poți spune „tată” la orice om de pe stradă.  Apoi Isus a fost determinat să combată modul în care se rugau  religioșii contemporani, cât și fariseii din vremea noastră:  „Să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să stea în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. ”  Rugăciuni formale, făcute de pe buze, doar de ochii oamenilor, ce nu aveau nici o legătură cu „Tatăl ”. A fost dezamăgire: „Norodul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima este departe de Mine.” Așa că i-a îndrumat pe ucenici spre cel mai potrivit loc de rugăciune: „Tu când te rogi intră în odăița ta și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns...” (nevăzut) - și sub nici o formă unui sfânt agățat pe perete. Este atât de greu de înțeles? 

„Odăița„ este locul în care rugăciunea izvorăște din  adâncul ființei - ce este duhul omului. Duhul (mintea) este „dispecerul” ce cunoaște absolut toate nevoile personale. „Cine cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el”? (1Cor. 2/11) Duhul, știe când ne este foame sau sete, știe când avem o durere în trupul nostru, știe când suntem sănătoși și când suntem bolnavi, el știe care sunt lipsurile noastre. Absolut totul este la cunoștința sa.  El este „centrul de comandă” ce gestionează întreaga noastră ființă. Este „locația„ unde locuiește Duhul Sfânt ce are o influență deosebită asupra rugăciunilor noastre. „Tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul, mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.” (Rom. 8/26)  Din acest loc se îndreaptă rugăciunile noastre spre Tatăl Ceresc,   și nu doar de pe buze. Tocmai de aceea suntem îndemnați să-L avem ca intermediar în rugăciune pe Duhul Sfânt, întru-cât El ne conștientizează de starea și nevoile noastre.(Iuda v20) Și nu doar  odăița este locul rugăciunii, ci în oricare loc ne-am găsi: „Vreau dar ca bărbații să se roage în orice loc și să ridice spre cer mâini curate fără mânie și fără îndoieli.” Pentru a se închina la Ierusalim, famenul a străbătut aproape 2000 de km. A fost un jug greu. Dar acum, datorită  jugului bun și a sarcinii ușoare, aduse de Domnul Isus, închinarea este posibilă în orice loc, dar cu o condiție:„mâini curate, fără mânie și fără îndoieli”. 

Așadar, curăția este criteriul de bază pentru închinarea în „adevăr”.

Am primit „Adevărul” și El  ne face slobozi, dezlegând toate legăturile rele pe care cineva le-a avut până să-L cunoască pe Dumnezeu. Am trecut printr-un proces de curățire, ce a produs înnoirea noastră lăuntrică - fiind o cerință divină: „...cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi, fiind stricat de poftele înșelătoare și să vă înnoiți în duhul minții voastre...” Acesta este cadrul potrivit ce ne dă libertatea să ne închinăm înaintea Celui ce este Tatăl nostru Ceresc.  Avem garanția că închinarea noastră este plăcută înaintea Sa, întru-cât este însoțită de evlavie și frică, potrivit cu cerințele Sale. (Evrei 12/28) Deși avem intrare liberă în locașul Preasfânt, nu ne putem închina oricum, deoarece suntem avertizați că El este și un „foc mistuitor”. Riscăm să fim mistuiți, dacă din neglijență  aducem pe altar „foc străin”. Psalmistul constată cu amărăciune: „Noi suntem mistuiți de mânia Ta și îngroziți de urgia Ta, când scoți la lumina Feței Tale, păcatele noastre ascunse.”  

Mâinile curate sunt „puntea” de legătură dintre noi și Dumnezeu. Israel avea biruință în luptă, datorită unor mâini curate ridicate către Cer. Când mâinile erau coborâte, vrăjmașul era mai puternic. Dacă ele nu sunt însoțite de „mânie” înseamnă că relațiile noastre frățești sunt bune. Și dacă nu sunt însoțite nici  de „îndoieli” înseamnă că relația noastră cu Tatăl  ne permite să avem îndrăzneală la El. „Îndrăzneala pe care o avem la El, este că dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă.”

Concluzie: Sunt două feluri de închinători: închinători falși (fățarnici) ce se roagă de pe buze, doar pentru ochii altora. Stațiile de amplificare fac posibilă auzirea lor de la mare distanță. Tot de la distanță ți se pare că sunt reale. Ca unul ce locuiește în vecinătatea unui lăcaș de închinare aud mereu și mereu, aceiași rugăciune: „Doamne miluiește! și iar Doamne miluiește!” Ca și conținut nu este o rugăciune greșită, însă nu știu dacă e rostită de cineva cu gura (din inimă sigur știu că nu-i) sau dacă e înregistrată cu câțiva ani în urmă și redată mereu ori de câte ori este nevoie. Pe enoriași nu-i interesează modul cum e făcută rugăciunea. Sunt mulțumiți și de un robot, chiar dacă nu este însuflețit, dar îi fără de păcat, implorând divinitatea pentru miluirea lor. Apoi au motive de mulțumire că au avut privilegiul să facă parte dintr-un popor „creștin”. 

Sunt și închinători adevărați. Diferența constă în faptul că ei se închină în duh și adevăr. Fiindcă  astfel de închinători dorește și Tatăl...

Fiți binecuvântați!

Dezbinarea este necesară

             Știm deja că dezbinarea face parte din faptele firii pământești. (Gal. 5/20) și este contrar voii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel este determinat să scrie bisericii din Corint: „Vă îndemn fraților în Numele Domnului Isus, să aveți toți același fel de vorbire și să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit...” 

 Așadar: vorbirea este factorul ce cauzează dezbinarea?                                                                                                                                                         Pe pagina alăturată citim astfel: „Vă îndemn fraților să vă feriți de cei ce fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care ați primit-o.” Și nu doar atât: „Depărtați-vă de ei.” Învățătura curată era „deteriorată” de altă învățătură ce dădea naștere la certuri. De ex: În biserica din Corint, Evanghelia era înlocuită cu publicitatea de susținere și promovare a unor slujitori a Evangheliei. „... între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, când unul zice: Eu sunt a lui Pavel și altul a lui Apolo...” Tot în biserica din Corint se propovăduia împotriva învierii morților - alt motiv de dezbinare - împotriva învățăturii sănătoase. Manifestarea darurilor spirituale în neorânduială - altă sursă de dezbinare.

Dar ce înseamnă dezbinare?                                                                                                                          Dezbinare înseamnă: a se diviza, a se separa, în urma unei stări tensionate. Din punct de vedere biblic, ea se împarte în două categorii: dezbinare negativă - ca și faptă a firii pământești și dezbinare pozitivă - fiind o cerință divină. În acest sens citim chiar cuvintele lui Isus: „Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare. 

  Există o dezbinare lăuntrică după voia lui Dumnezeu.                                                                          Toate gândurile omului (gestionate de firea noastră păcătoasă) aveau o singură direcție: „...îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. O sincronizare perfectă. Numai spre rău... Dar  într-o zi a pătruns în mintea noastră Duhul lui Dumnezeu, înarmat cu sabia (Cuvântul) și a stabil altă regulă: de astăzi înainte, orice gând va trebui să fie rob ascultării de Hristos. Mai mult decât atât, „sabia” a pătruns în locurile ascunse ale inimii și a despărțit (separat) sufletul și duhul, încheieturile și măduva. Adică firescul de duhovnicesc. Totul în cămări separate. În mod sigur aceste „revoluții” spirituale pentru unii aduc bucurie, iar pentru alții întristare. „...tocmai întristarea aceasta după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi”. (2Cor.7/11) Chiar și-n condițiile separării, în mintea omului va fi un permanent „conflict” între Duhul Sfânt și firea pământească deoarece ele sunt persoane potrivnice, una - alteia (conf. Gal. 5/17) Și nu-i doar un simplu conflict de moment, ci e un război fără sfârșit: „Preaiubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești ce se războiesc cu sufletul.”  Așadar: dezbinare lăuntrică...

 Dezbinarea lăuntrică conduce în mod inevitabil la dezbinare în familie, determinată  de decizia unuia din soți (sau fiu) de a sluji pe Dumnezeu. Reamintesc cuvintele Mântuitorului:„Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci mai degrabă dezbinare. Cum Isus a adus dezbinare în detrimentul păcii? Da. Deoarece cuvintele Sale urmau să stârnească o adevărată revoltă chiar între cei ce locuiau în aceiași casă: „Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica  împotriva mamei, soacra împotriva norei și nora împotriva soacrei.” (Luca 12/53) Dar era nevoie de așa ceva? Nu era mai bună pacea? Pacea este bună, dar însoțită de sfințire. „Urmăriți pacea și sfințirea fără de care nimeni nu va vedea  pe Domnul.” Pacea este căutată, sfințirea mai puțin, sau deloc.( Un soț i-a spus în una din zile soției sale: De astăzi m-am hotărât să-L urmez pe Isus. Vai! - a reacționat imediat soția: Ce foc mare s-a aprins în casa mea!) E posibil ca dorința cuiva de a sluji pe Dumnezeu să aprindă focul? Da, deoarece până atunci a fost un tăciune ce  a scos doar fum, dar Dumnezeu l-a aprins. În aceste condiții unitatea de gândire între cei cei doi, nu mai funcționează perfect. Și e bine să fie așa... Ce ar fi însemnat dacă Safira s-ar fi împotrivit păcatului și iar fi spus soțului: NU procedăm astfel. Ar fi ieșit „scântei” între ei, dar sigur nu ajungeau în mormânt înainte de vreme. Unitatea de multe ori este dăunătoare. Dar mai bine  „scântei” aici, decât focul din iad.  Există o unitate într-un scop bun, dar există și unitate pentru un scop rău. (O soție se împotrivea cu înverșunare soțului de a merge la biserică. Cineva a întrebat-o: De ce ești împotrivă? Nu mai am cu cine bea... De obicei, noi bem amândoi și apoi dormim amândoi.) De dragul păcii soțul sau soția acceptă  compromisuri, în scopul de a evita cearta. („Nu vrea nevastă-mea și nu vreau să am ceartă cu ea” - se justifica un bărbat ce frecventase o perioadă biserica. Multă vreme n-am înțeles cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrea să vină cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi,pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu este vrednic de Mine.” Doamne unde am ajuns? Nu e vorba de ură în sens literar, ci este vorba de ordinea priorităților în ce privește iubirea: Întâi Dumnezeu. Pe locul doi, ceilalți... Cei de pe locul doi ar părea să fie privați de iubire în detrimentul lui Dumnezeu.  Întâi Împărăția Sa și neprihănirea... - apoi celelalte lucruri...

Făcând din „neprihănire” prioritatea „0” apare dezbinare și-n Adunare,  deoarece ea este formată dintr-o adunătură de oameni, firești și duhovnicești cu mentalități diferite. „Pavel care știa că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: „Fraților, eu sunt fariseu din pricina nădejdii în învierea morților.” Rezultatul: „...adunarea s-a dezbinat”. Dar n-a aruncat cu gaze lacrimogene...  A aruncat câteva vorbe. „...ce a stârnit o neînțelegere între Farisei și Saduchei.” Așadar dezbinarea în Adunare este cauzată și ea de vorbire. Cel mai bine ești văzut atunci când predici pe placul mulțimii . Cum te-ai aventurat să faci altfel, trebuie să știi că ți-ai asumat un risc.  Isus doar a citit în Templu din cartea Isaia câteva versete. S-a oprit înainte de versetul în care se vorbea de o zi de răzbunare. Rezultatul: Toți îl vorbeau de bine. Foarte bun predicator... Știe ce să vorbească și mai ales când să se oprească. Dar a continuat să spună lucruri incomode. Rezultatul: Toți sau mâniat și au vrut să-L arunce în prăpastie.

Toți vor zidire, ceva care să zidească, nu care să dărâme. E foarte adevărat și frumos spus. Dar dacă vrei să zidești, trebuie mai întâi să pregătești terenul. Îl compătimim pe cel ce a zidit casa pe nisip, ea n-a rezistat în fața șuvoaielor, dar o casă zidită și mai rău pe movila de „gunoi”, credeți că va rezista? Dumnezeu l-a trimis pe Ieremia să zidească, dar înainte de aceasta i-a cerut: „...să smulgi, să tai, să dărâmi și să nimicești și apoi să zidești și să sădești.” Ieremia 1/10 (Un frate  a fost trimis să slujească ca și păstor într-o altă biserică. A constatat repede că-i una firească. A pus mâna pe sabia Duhului - Cuvântul lui Dumnezeu și-a început să lovească. Rezultatul: Băncile tot mai goale. După un timp cineva i-a reproșat: ,Ai dărâmat Adunarea aceasta. Când ai venit aici era plină și acum?  Da, a spus păstorul, la aceasta am fost trimis, să dărâm, abia de aici înainte mă voi apuca de zidit”.) Cu siguranță că împărțind drept Cuvântul lui Dumnezeu e imposibil să nu iasă dezbinare, dar aceasta e una după voia lui Dumnezeu. Cel mai mare „dezbinător” a fost apostolul Pavel. Însă pentru aceasta a plătit fiind  întemnițat, împroșcat cu pietre până aproape de moarte, bătut de mai multe ori cu nuiele și apoi plătind cu viața. M-am gândit: n-ar fi putut Pavel să vorbească pe placul lor pentru a evita stările tensionate ce duceau inevitabil la dezbinare? Sigur că putea, dar n-a făcut-o pentru că „proiectul” trebuia respectat. Apostolul și-a argumentat verticalitatea în slujire printr-o întrebare: „...caut eu bunăvoința oamenilor”?  ( Cineva mi-a arătat o înregistrare cu un păstor ce era împins jos de la amvon, de niște oameni firești ce făceau parte dintre „cei strecurați printre voi ce schimbă harul în desfrânare”. Nu știu motivul pentru care doreau să-l înlăture, dar dacă era înlăturat din pricina Adevărului - ferice de el. Merită să primească  mai multă cinste din partea celorlalți( 1Tim.5/17) iar el să fie supărat că n-a fost învrednicit să primească câteva lovituri. Pentru Adevăr...

Noi netezim,  cosmetizăm, unde ajungem? Să fie pace...și iar pace, dar fără sfințire? Și Izabela era interesată de pace și l-a întrebat pe Iehu: „Pace, noule Zimri? Ce pace, atâta vreme cât dăinuiesc curviile și vrăjitoriile”? ( Un tânăr plin de râvnă a predicat în una din zile împotriva celor ce stau acasă și se uită la televizor, în timp ce este slujbă în biserică. S-a făcut tulburare în biserica respectivă. Păstorul l-a sfătuit la urmă: Să nu mai predici împotriva lor, deoarece ei dau cei mai mulți bani la colecta duminicală. Și tânărul a încuviințat. La următoarea numire pentru predică tânărul a predicat împotriva celor ce consumă băuturi alcoolice. Din nou tulburare, ba încă și mai mare ca data trecută. Păstorul l-a sfătuit din nou să nu mai predice despre ei, deoarece se face dezbinare, în plus, pe ei (consumatorii) nu trebuie să-i supărăm deoarece  sunt nelipsiți de la Adunare. În râvna sa, tânărul s-a revoltat și a zis: Atunci despre ce să predic ? Predică despre evrei, deoarece n-avem nici unul printre noi... - a spus păstorul.) Suntem interesați mai mult de cantitate decât de calitate. Predicăm, postăm, după care așteptăm  să adunăm laude și link-uri...

Concluzie: Adevărul trebuie să rămână la înălțime indiferent de reacția celor din jur. Nu se cuvine să ascultăm mai mult de oameni, decât de Dumnezeu. Isus nu s-a ferit să strige în public: Vai de voi cărturari și farisei fățarnici, să pună mâna pe bici și să răstoarne mesele negustorilor. A fost acuzat că are drac și că ațâță poporul la răscoală. A fost disprețuit și părăsit chiar de ucenicii Săi, sub pretextul vorbirii prea de tot...  Vorbire ce aduce dezbinare. Ne așteptam să-i oprească și să vină cu explicații suplimentare, dar nu; i-a lăsat să plece. A rămas „Adunarea” aproape goală. Nu i-a părut rău de această pierdere, chemându-i înapoi. A rămas doar cu 12 ucenici. Era îndreptățit să spună: „Măcar ei să rămână cu Mine”, dar i-a întrebat și pe ei: „voi nu vă duceți”?  N-au plecat, dar mai târziu l-au părăsit și ei, rămânând singur - pentru că oamenii au părăsit „Adevărul”. Singur. „disprețuit și părăsit de oameni, om a durerii...”

Așa s-a încheiat misiunea Celui de care s-a spus  „că a fost rânduit spre prăbușirea, și ridicarea multora, fiind un semn ce va stârni împotrivire.” Chiar de la nașterea Sa,  „Irod s-a tulburat mult și împreună cu el tot Ierusalimul”.                                                                                                                   Așa se poate sfârși și misiunea  unui slujitor ce a mărturisit Adevărul.                                                         

Tot astfel, în singurătate, abandonați de toți cei dragi, se poate sfârși viața unora din cei ce au primit Adevărul...” Pentru că omul va avea de vrăjmaș, chiar pe cei din casa lui”.

Fiți binecuvântați!

 

Trebuie să fac parte dintr-o organizație confesională pentru a primi Duhul Sfânt?

           Duhul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) este vital pentru viața oricărui creștin și nu numai...                                                                                                                                                       Fără El nu poți deveni și nici nu poți fi un creștin adevărat , deoarece omul nu se poate mântui singur, deși  are  propria sa contribuție. (Fapte 2/40)  Tatăl Ceresc stă pe scaunul de domnie, Fiul stă la dreapta Sa pentru că și-a „sfârșit lucrarea” (misiunea) la cruce. (Ioan 17/4) Ambasadorul Cerului (Duhul Sfânt) a fost trimis să continue procesul mântuirii și extinderea Împărăției lui Dumnezeu în lume. Felul în care a fost gândit procedeul de Cel ce este sursa înțelepciunii este uimitor: „Voi turna din Duhul Meu peste orice făptură.” (Fapte 2/17) și nu doar peste cei ce-L cer, așa cum am fost învățați. Înțeleg din această hotărâre divină că orice făptură (om) intră în contact nemijlocit  cu Duhul lui Dumnezeu,  „...fiindcă El „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.” 

Cum se explică aceasta?                                                                                                                             „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” Așadar, prin intermediul Cuvântului, Duhul Sfânt bate la inima oricărui muritor, fără să „forțeze” intrarea, după care așteaptă decizia fiecăruia... Acceptând Cuvântul, îl accepți pe Duhul Sfânt (Dumnezeu), respingând Cuvântul îl respingi pe Duhul Sfânt. Ștefan le-a reproșat evreilor contemporani: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt.”                                                                        Foarte important: În urma unei făgăduințe făcute prin profetul Isaia, Duhul Sfânt s-a manifestat într-un mod miraculos, vorbindu-le evreilor prezenți în număr mare la Ierusalim cu prilejul sărbătorii „Cincizecime” pe limba învățată în provinciile unde au fost strămutați și locuiau. Ce anume le-a vorbit? - lucruri minunate a lui Dumnezeu. În urma acestei „predici” 3000 de persoane s-au convertit la creștinism pentru că Biserica se înmulțește cu ajutorul Duhului Sfânt. Menirea Sa este de a „...dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul...” (Ioan 16/8)

Este bine de reținut:                                                                                                                              Pentru primirea Duhului Sfânt, nu trebuie să fii membru într-o anume organizație confesională ce pretinde că deține  monopolul asupra Duhului. Păgân fiind, dacă-ți deschizi inima la auzirea Cuvântului, accepându-L,  ai făcut cel mai important pas pe Calea cea nouă și vie. În acest mod mântuirea a intrat în casa ta. Totul fiind atât de simplu. Despre Domnul Isus ni s-a spus că a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit - adică celor ce cred în Numele Său, le-a dat dreptul să se facă copiii lui Dumnezeu.” Cum l-au primit pe Isus? prin credință. Ce te determină să crezi că Duhul Sfânt - numit și Duhul lui Hristos se primește altfel? De câți intermediari ai nevoie să-L primești, din moment ce știm că El ne vrea cu gelozie pentru Sine? El ne-a căutat pe noi și nu noi L-am căutat pe El. Nouă nu ni se cere decât să-L acceptăm și nimic mai mult. (Apoc. 3/20) „Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El”.

Din moment ce „ușa„ i-a fost deschisă mântuirea a intrat în casa ta, ca și-n cazul lui Zacheu. Mântuirea fiind  un proces și nu o acțiune spontană. Casa în care tocmai a intrat, fiind într-o stare deplorabilă, nu are condițiile propice să locuiască în ea. Este veche și  întunecată. Dar nu va fi abandonată, deoarece tocmai acesta a fost scopul pentru care a bătut la ușă - dorind să intre... Duhul Sfânt este aducător  de lumină. „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt.” - mărturisește apostolul Pavel. Spuneam la început că Duhul are cu Sine, sabia ce este „Cuvântul lui Dumnezeu”.  „El este viu  și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri...”   Ca orice „lucrător” începe lucrarea de înnoire (schimbare)  Înnoire ce nu se realizează într-o singură zi, ci în timp. Apostolul Pavel explică: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi.” Treptat. Nu prin destoinicia, sau puterea noastră, ci „...înnoirea făcută de Duhul Sfânt”. (Tit 3/5) Vei fi un om născut din nou, ca un copilaș. Însuși Mântuitorul a spus: „Dacă nu se naște cineva din nou, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.” Și când știm că totul a pornit de la o sămânță. Da, suntem acum o făptură nouă, „...fiindcă am fost născuți din nou dintr-o sămânță care nu poate putrezi, prin Cuvântul Evangheliei.” O făptură nouă, are o minte înnoită, slujește lui Dumnezeu într-un duh nou. Viața sa fiind schimbată este acum, nouă. Merge pe calea cea nouă și vie cu gândul la un cer și un pământ nou. Totul nou -  fiind lucrarea Cuvântului, sub îndrumarea Duhului Sfânt.

 Înnoirea casei a fost făcută de Duhul Sfânt cu scopul bine determinat să locuiască în ea. Poziția în care ne găsim este diferită de cea inițială. Dintr-un păgân (firesc) ai devenit un om duhovnicesc, cu o condiție: „...dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi.” (Rom.8/9)

RECAPITULARE:  Am auzit bătăile în ușa inimii, am deschis în mod voluntar și am acceptat să intre. L-am primit  prin credință (conf. Efes. 1/13) . Conștientizăm acum că toată această schimbare (lucrare) este opera Duhului Sfânt (împreună cu voința noastră) . Știm că înnoirea s-a făcut cu scopul ca inima noastră să devină Templu în care să locuiască Duhul Sfânt. Din moment ce lucrarea a fost finalizată ni se spune că Duhul Slavei se odihnește peste noi... (1Petru 4/14)

 După ce am parcurs itinerarul acesta și am ajuns aici,  mai are sens sau rost (cum vreți să-i spuneți) să ne rugăm „stăruitor” ca Dumnezeu să ne dea Duhul Sfânt? Cum se așează o asemenea gândire în mintea noastră? Este ca și când toate aceste realizări le considerăm meritul nostru, iar Duhul Sfânt ar veni în toate dea gata. Dar oare o asemenea gândire ce s-a transmis de la o generație la alta, nu este cumva o ofensă la adresa Duhului Sfânt? Nu avem voie să ne oprim la unul- două exemple din Biblie în ce privește primirea Duhului  și să le luăm ca etalon, fără să ținem cont că lucrarea Duhului este atât de complexă și diferită. Este necesar să studiem Biblia în ansamblu pe această temă. Nu întâmplător Duhul Sfânt este asemănat cu vântul ce „...suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Așa este cu cel născut din Duhul.” Pot eu sau tu, să dirijezi acțiunea vântului? Cât de diferite și în permanentă schimbare sunt direcțiile în care suflă el (El)...!                                                                                                                                                                       - Când a fost botezat în apă, Duhul Sfânt s-a coborât peste Domnul Isus în chip de porumbel.
- Ioan Botezătorul s-a umplut de Duhul Sfânt înainte de a se naște.
- Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt în momentul în care i-a săltat pruncul în pântece.
- Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt când a auzit vestea nașterii fiului său, Ioan.
- Duhul Sfânt era peste Simion, dar nu știm cum l-a primit.
- Peste ucenici a fost suflat Duh Sfânt.
- Mulțimea  la „Cincizecimi” era în așteptarea făgăduinței
- Saul, samaritenii și ucenicii lui Ioan, prin punerea mâinilor.
- Casa lui Corneliu, în timpul auzirii Cuvântului.

 Adeseori, evidențiem un anumit mod din Noul Testament  când s-a primit Duhul Sfânt și că acesta ar trebui să fie valabil și pentru cei din generația noastră, dar primirea Duhului în timpul predicării Evangheliei aidoma în casa lui Corneliu sau prin punerea mâinilor, nu mai este valabil pentru generația noastră? Dar după modelul Domnului Isus - în timpul botezului în apă? De ce o fi rămas o singură modalitate de primire când avem atâtea modele în Noul Testament? 

Există nevoie de o dovadă a primirii Duhului? Cu siguranță că este nevoie de ea... Cine este în drept să-mi confirme: un proroc sau o înaltă față bisericească? Nimeni. Tu trebuie să ai siguranța că L-ai primit, urmărind gena . Dacă firea noastră păcătoasă, a fost modificată (schimbată)  genetic, cu o fire dumnezeiască ce te determină să fugi de stricăciunea ce este în lume prin pofte, aceasta trebuie să știi că numai Duhul Sfânt o poate face: „El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, fugind de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (1Petru 1/4) „Viță nobilă”ce produce struguri buni. În cazul în care ai luat ca dovadă vorbirea în limbi noi - (deși nu este obligatorie) - vorbești în limbi, dar „strugurii sunt sălbatici” (Isaia 5/4), renunță urgent la ele deoarece sunt imitate (falsificate) iar „altoirea” a eșuat.                                                                                                                                                   Atenție: De ce credeți că dintre toate semnele ce vor însoți pe unii din cei ce cred în Numele Lui, menționate în Marcu 16/16, cei mai mulți și-au însușit limbile? deoarece sunt cel mai ușor de falsificat. 2-3 cuvinte și am demonstrat că am Duhul Sfânt. Cumplită înșelătorie pentru cei slabi și naivi. (Un „creștin” dintr-o biserică din zona noastră, ce pretindea a fi și proroc, a căzut de la credință. Vreme de câțiva ani s-a tăvălit prin mizeria acestei lumi, ca nimeni altul. Un frate din biserica respectivă îmi aduce în una din zile „vestea bună”: Fratele „Ionescu” a venit astăzi din nou la biserică și Dumnezeu l-a iertat... De unde știi că l-a iertat? întreb eu repede. L-am auzit vorbind în alte limbi...) Culmea ipocriziei și nerușinării... Câtă copilărie! Limbile și iar limbile... „Piatra de căpătâi” pentru mulți... Dacă lucrurile „mărunte” nu reușim să le gestionăm cu deplină maturitate, oare care va fi destinul nostru când Diavolul va trece cu tăvălugul înșelăciunii, încercând și probabil reușind să înșele mulți din cei aleși?

Pentru o bază temeinică, urmărește roadele - nu vorbele. Deoarece „pomul se cunoaște după rodul lui”- spunea chiar Isus. (Matei 12/33) Tu vrei să schimbi regula și să-l cunoști după frunze? Sau poate dorești ceva mai mult? Foarte bine, e dreptul tău. „În Ierusalim era un om cu numele Simion. Omul acesta ducea o viață sfântă, umbla în frica Domnului și Duhul Sfânt era peste el.” Ce l-a determinat pe autor să spună despre Simion că are Duhul Sfânt? Umblarea sa era în frică de Domnul, ducând o viață sfântă”. Frumoasă și credibilă mărturie.  „...sfințirea lucrată de Duhul Sfânt...” (1Petru 1/2)

În concluzie: Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. El toarnă din abundență peste orice făptură. Peste cei ce-L cer, și în egală măsură, peste cei ce nu-L cer - dar  îl acceptă. (Apoc. 3/20) „Ploaia” binecuvântată cade peste cei buni cât și peste cei răi. Vasul deschis se umple... „Soarele” neprihănirii a răsărit peste cei drepți, cât și peste cei nedrepți.  El are menirea să alunge „răceala” și să aducă căldură și lumină în orice inimă. Te vei minuna de modul în care Duhul lui Dumnezeu poate să te schimbe.                                    Ți cere un singur lucru: Să-i deschizi și să-L inviți să intre...

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

 

 

 

     

Duh de înțelepciune

 „Și mă rog ca Dumnezeu, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui...”

                   Cunoașterea lui Dumnezeu este vitală pentru fiecare creștin, deoarece viața veșnică începe cu aceasta. (Ioan 17/3) Ea este determinată de un duh de înțelepciune ce aduce descoperire. Având în vedere importanța ei, apostolul  Pavel mijlocește în rugăciune și pentru alte biserici: „De aceea din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească.”

De ce este numită „înțelepciune duhovnicească”?                                                                              Deoarece, spre deosebire de cea firească, ce vine din firea noastră pământească, ea este de origine divină și o primim prin intermediul  Duhului Sfânt. Despre Domnul Isus citim astfel: „Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și frică de Domnul.” Profetul Isaia confirmă acest adevăr și cu privire la popor: „Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înțelepți...” (Isaia 11/2) A fost unul din motivele pentru care Dumnezeu a dat Duhul Sfânt copiilor Săi. „Înțelepți în ce privește binele și proști în ce privește răul” - explică apostolul Pavel bisericii din Roma. Chiar dacă ai fi un om de știință și ai cunoaște toate tainele științei, fără această înțelepciune ești etichetat ca fiind „un om fără minte”. (conf. Tit 3/3)Daniel a ajuns rob, printre „înțelepții” Babilonului. Era dificil un tânăr să țină pasul cu astfel de oameni. Dar a intervenit Dumnezeu și i-a dat înțelepciune, știință și pricepere. Rezultatul: „În toate lucrurile în care se cerea înțelepciune și pricepere, Daniel era de zece ori mai destoinic decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în împărăția lui.” (Daniel 1/17,20) Cum s-a calculat și a ieșit peste tot (nota )numărul 10? Simplu: Omul fără Dumnezeu este nimic - adică „0” Dar dacă îl pui totdeauna pe Dumnezeu în față, El fiind numărul unul, nu are cum să nu rezulte „10” (În vara acestui an trei fiice ale noastre au dat Bacalaureatul deoarece toate trei au fost în aceiași clasă. Toate trei s-au pregătit - matematica fiind o materie grea. Pe lângă pregătire au cerut ajutor „de Sus”, dar una e posibil să-L fi pus mai „temeinic” pe Dumnezeu pe primul loc. Rezultatul: 10 ...cele două fiind și ele  aproape.)  

Revenim la subiect: Cinci fecioare au intrat în odaia de nuntă datorită acestei virtuții. Ele n-au intrat în criză de untdelemn, deoarece „înțelepciunea” le-a descoperit care sunt nevoile lor. Noi ne rugăm: „Doamne, toarnă untdelemn în vasele noastre.” Dar fără înțelepciune nu vei avea niciodată... Așa că ne vom ruga pentru înțelepciune și ea vine „la pachet” cu toate nevoile noastre spirituale. „Înțeleptul„ va ști permanent care sunt lipsurile lui...  De aceea este de dorit ca „Înțelepciunea să aibă ca locuință mintea.” (Prov.8/12) Suntem încurajați să o cerem de la Cel ce este sursa înțelepciunii  în caz că observăm că ne lipsește și credem că avem nevoie de ea: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu care dă cu mână largă și fără mustrare și ea îi va fi dată.” Lui Solomon i s-a dat posibilitatea să ceară orice i-ar fi dorit inima lui. Era un „CEC”. în alb pe care Dumnezeu i l-a dat să-l completeze. Dacă nouă ni s-ar fi oferit această ocazie, ce anume am fi cerut? Nu cred că am fi dat răspunsul pe loc. Am fi cerut timp să ne consultăm cu nevasta, deoarece femeile știu cel mai bine să întocmească lista - sau mai corect spus, listele - cu nevoile casei... Solomon, în calitate de împărat a cerut un singur lucru: înțelepciune „ca să judece poporul și să știe să deosebească binele de rău.” (1Împ. 3/9) Acum să facem o paralelă: Suntem noi dispuși să ne rugăm: „Doamne, dă și guvernanților din vremea noastră, înțelepciunea ce a avut-o Solomon”? Nu e nevoie de rugăciune, deoarece ei au deja exact înțelepciunea lui Solomon. O „înțelepciune” ce te determină să-ți însușești totul pentru tine. Nu cred că este cineva care nu știe că în timp ce poporul a fost adus la sapă de lemn - sau mai biblic spus - jug de lemn, împăratul se desfăta în lux. Ce s-a întâmplat cu înțelepciunea dată de Dumnezeu? S-a amestecat cu cea firească și a „înăbușit-o”pe cea dumnezeiască. Înțelepciunea venită de Sus este întâi curată... Dar dacă se amestecă, își pierde din eficiență.

Cum vom cunoaște dacă avem sau nu această înțelepciune, „venită de Sus”?                                              În societate (lume) cei ce dețin arta oratoriei sunt considerați și înțelepți. Însă în „societatea” lui Dumnezeu înțelepți, nu sunt cei ce s-au evidențiat la partea teoretică, ci se are în vedere nota de la purtare. „Cine dintre voi este înțelept și priceput să-și arate prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” (Iacov 3/13) Înțelepciunea divină sau „venită de Sus”se materializează și are propria sa roadă, numită „roada neprihănirii”.  „Pomul bun se cunoaște după roadă.” - spunea chiar Isus. Cel ce deține această înțelepciune va avea un caracter deosebit, fiind un „om”: „curat, pașnic, blând, ușor de înduplecat, plin de îndurare și de rod bun, nepărtinitor și nefățarnic.” (Iacov 3/17)Așadar: nu trebuie și nici nu avem voie să ne socotim singuri înțelepți - purtarea noastră este suficientă și va fi cea mai bună dovadă. Fapte nu vorbe... Pericolul constă în faptul că unii s-au fălit (lăudat) că sunt înțelepți, căzând în cealaltă extremă - au nebunit - adică au căzut de la credință. De pe această poziție  „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu.” (Ps. 14/1)                                        Având în vedere că sunt mai multe feluri de înțelepciune este bine să nu le amestecăm...                                                                                                                                          Există înțelepciune pământească, dobândită în urma unor studii, într-o unitate de învățământ. (școala gimnazială, liceu, facultate)  Tot aici se încadrează și instituțiile de învățământ teologic. Este posibil să se ridice întrebarea: Prin frecventarea instituțiilor teologice, nu se dobândește înțelepciune duhovnicească? Nicidecum... Astfel de instituții (sunt bune) dar ele te ajută să știi cât mai multe lucruri despre Dumnezeu, pe când înțelepciunea duhovnicească venită prin intermediul Duhului Sfânt te ajută să-L cunoști pe Dumnezeu. Este o diferență. Apostolul Pavel a învățat teologia în „școala lui Gamaliel”știa multe despre Dumnezeu, dar nu-L cunoștea din moment ce a întrebat „Cine ești Tu, Doamne”?Așa că s-a născut în el dorința de a cunoaște: „Și să-L cunosc pe El, și puterea învierii Lui...” Noi nu discutăm în studiul de față despre „cât știm” despre Dumnezeu, ci despre „cât cunoaștem”, fiind cu totul altceva. „Dacă crede cineva că știe ceva... și e posibil să fie întocmai „...însă n-a ajuns să cunoască cum ar trebui să cunoască”. (1Cor. 8/2) Și preoții au frecventat teologia, știu multe, dar „cunosc” puțin sau chiar nimic... Pavel constată:  „Sunt unii printre voi ce nu cunosc pe Dumnezeu. Spre rușinea voastră o spun.” Nu știm dacă aveau teologia, sau nu... (Când eram copil am fost la un studiu biblic în orașul nostru ținut de un frate cu numele Răuț. Mirarea era că nu avea nici o clasă și preda lecții biblice unor oameni cu studii superioare. Mai cerea unora să citească un anume text, și erau corectați că n-au citit corect.) Imaginați-vă acum că ministrul Economiei din Etiopia, a cerut călăuzire (consiliere) spirituală de la un om ce nu avea în mod sigur o  pregătire pământească la nivelul pregătirii sale.   Aceasta se numește înțelepciune duhovnicească.

Există înțelepciune firească (Iacov 3/15) Fie că e mai multă sau mai puțină cu ea ne naștem fiecare, crescând și ea în paralel cu creșterea fizică. Este și o moștenire ereditară. Exemplu: „Împăratul Solomon a trimis să aducă din Tir pe Hiram, fiul unei văduve. Hiram era plin de înțelepciune, de pricepere, și de știință în săvârșirea oricărei lucrări de aramă.” Un om de știință (savant) fără școală. Nu trebuie să ne mire aceasta. Foarte multe meserii se practică și-n vremea noastră ca rezultat a înțelepciunii firești. (În biserica noastră sunt meseriași ce construiesc vile, fără o pregătire profesională în domeniu. Artă.) Chiar și-n plan spiritual înțelepciunea firească ne poate fi de folos... „Neamurile măcar că n-au Lege, fac din fire lucrurile Legii...” (Când văd prin biserici tineri cu părul lung mă întreb: Oare cum de nu-i învață măcar firea, că este rușine pentru un bărbat să poarte părul lung?                                                                                                                                                     Există înțelepciune drăcească (demonică)                                                                                                 Cu această înțelepciune Diavolul îi ispitește pe copiii lui Dumnezeu. El (Diavolul) a dăruit această înțelepciune oamenilor pentru al ispiti pe Isus punându-i felurite întrebări pentru al prinde cu vorba. Tot cu această înțelepciune, știința contestă creația, înlocuind-o cu evoluția. Există o înțelepciune demonică „adâncă (nepătrunsă): „Voi care n-ați cunoscut adâncimile Satanei.” Această înțelepciune lucrează în paralel cu înțelepciunea adâncă a lui Dumnezeu: „O adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu!” (Rom. 11/33) Moise a plecat în Egipt, silit și nu de bunăvoie. Nu de teama lui Faraon, ci din pricină că trebuia să înfrunte înțelepciunea Egiptului ce concura cu înțelepciunea lui Dumnezeu. În vremea sfârșitului toată puterea întunericului se va mobiliza pentru ai înșela chiar pe cei aleși,  materializându-se în tot felul de minuni, semne, puteri mincinoase și amăgiri ale nelegiuirii... Ba încă Satana se va preface în înger de lumină.Va fi nevoie de  înțelepciune să faci diferența dintre două „lumini” identice...

Dar ce este înțelepciunea?                                                                                                                             Este chiar Dumnezeu. (Prov. 8/12) El a „rupt” o fărâmă din El, și a împărțit-o oamenilor. Nu știu să vă spun de ce n-au primit toți la fel. Totul e atât de diferit.Este darul lui Dumnezeu, fiind cel mai mare de pe lista darurilor, întru-cât a fost menționat primul. (1Cor. 12) Nu-i suficient să fii credincios. Trebuie să fii un ispravnic, credincios și înțelept...” (Luca 12/42)În toată slujirea pe care o facem avem nevoie de ea. În rugăciune: „Fiți înțelepți și vegheați în vederea rugăciunii.” În Cuvânt: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea...” În cântare: „Cântați Domnului o cântare înțeleaptă” Și cel mai important: Darul înțelepciunii (ce nu trebuie amestecat cu duhul de înțelepciune) în combinație cu darul cunoștinței, rezultă „darul deosebirii duhurilor.” ce este vital acum în vremea din urmă când ni se cere să „nu dăm crezare oricărui duh.” 

Beneficii: În acest mod vei ajunge un om cu judecată (discernământ) ce îți vei zidi casa pe stâncă. Vei vedea cum vânturile, ploile, șuvoaiele vor izbi în casa ta, dar ea va rămâne neclintită. Abia atunci vei realiza câte beneficii aduce înțelepciunea.

 În cartea „Eclesiastul” autorul descrie modul în care un om sărac cu mâinile goale, a învins oștirea  unui împărat puternic: „Era o cetate cu puțini oameni în ea. Și a venit un împărat puternic și a împresurat-o. În ea se afla un om sărac dar înțelept, ce a scăpat cetatea cu înțelepciunea lui și nimeni nu s-a gândit la omul acesta. Atunci am zis: Mai bună este înțelepciunea, decât tăria.”                                  Cine era cetatea? Biserica sau familia? Tu știi... Ceea ce știu eu, este că omul acesta poți fi tu. Cu o condiție: „Să fii înțelept...

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

 

 

 

 

Băuturile alcoolice, permise sau nepermise pentru un creștin?

               Îmi amintesc căci cu ani în urmă am fost într-o biserică în care liderul mi-a șoptit dacă aș putea vorbi despre băuturile alcoolice.  Am înțeles imediat despre ce anume era vorba acolo...

Aparent subiectul este simplu la prima vedere, dar devine dificil atunci când vrei să-l argumentez biblic și nu doar etic sau moral.

(Bunicul din partea mamei, Popovici, a fost un creștin conservator în totalitate împotriva băuturilor alcoolice. A fost surprins să audă că într-o biserică mare din zonă, unde darurile spirituale se manifestau din belșug, era tolerată și băutura. Așa că împreună cu prietenul său, Dumitru Pascaru din Stăuceni, încălțați amândoi cu râvna Evangheliei, s-au deplasat în biserica respectivă. Fiind cunoscuți, li s-a dat cuvântul, iar ei au pledat pentru renunțarea cu desăvârșire la consumul de băutură. Acum să vă spun rezultatul: La sfârșitul slujbei pastorul a „demontat” învățătura lor, folosind ca argument tot Cuvântul Evangheliei precum că nu ce intră în om îl poate spurca, ci ceea ce iese din el.  Mai puteai spune ceva?     

 Eu cred că o astfel de abordare, creează un precedent periculos, ce nu va duce la stoparea acestei maladii, ci dimpotrivă la încurajarea ei. Noi știm deja că băutura alcoolică provoacă grave tulburări mintale. În aceste condiții mai poți conta pe niște oameni care chiar sunt plini de must, atunci când este vorba de manifestarea darurilor? Eu am unele îndoieli la cei treji când folosesc darurile spirituale, darămite să mai fii și turmentat. Apostolul Pavel scrie bisericii din Efes: „Nu vă îmbătați de vin. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.” Trebuie să-ți alegi: Ori plin de Duh, ori plin de must...  Amândouă nu „funcționează”.

Acum să vă spun de ce am ales să vorbesc despre băuturile alcoolice.                                                   Știm că apostolul Pavel îi recomandă lui Tit astfel: „și dă-te pe tine însuți  pildă de fapte bune...” -  Exemplu personal este cel mai bun „exemplu”. Când cer tinerilor să închidă telefonul mobil în biserică, completez: Eu n-am intrat niciodată cu telefonul în biserică. Sună altfel... Referitor la băutură, sunt îndreptățit să-i îndemn și pe alții să procedeze la fel, ca unul ce n-am consumat băuturi alcoolice niciodată. Și țin să vă asigur că se poate trăi și fără ele. Am întâlnit însă și persoane care susțin că Dumnezeu n-ar interzice cu desăvârșire consumarea lor. Dar depinde din ce unghi privești lucrurile...

Acum atenție pentru că ne apropiem de învățătura Scripturii să vedem ce are să ne spună și vă asigur că nu am să vă „plimb” peste tot în căutarea de argumente, ci am să mă folosesc doar de un singur verset ce se găsește în prima epistolă scrisă de Pavel către biserica din Corint, capitolul 6, versetul 12; fiind un puternic avertisment pentru cei ce încă nu sunt siguri dacă este permis, sau nepermis. Să luăm prima parte:  „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite...” Ce frumos sună! Îngăduință totală. Nici o barieră, nici un gard. Aceasta se numește libertate după care oamenii tânjesc. Democrație sau slobozenie în termeni biblici. Acest verset este „frate geamăn” cu cel din „Eclesiastul” 9/11: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căi alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” 

 Să citim acum și partea a doua a versetului: „...nu toate sunt de folos. Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic să nu pună stăpânire pe mine.” Ați observat deja că apostolul repetă „îngăduința”, dar o barează între două interdicții: „nu e de folos” și „nimic să nu pună stăpânire”.  Avertisment cu pericolul că cineva ar putea să te stăpânească. Cineva care vrea să-ți răpească libertatea (slobozenia) Relația unui om cu Dumnezeu este asemănată cu o casă. (conf. Matei 7/24) Casa omului cu judecată - adică cu discernământ, îi dată în stăpânire lui Dumnezeu. Numai că în această relație (casă) vor să intre și alți musafiri nepoftiți. Cain a fost atenționat: „Păcatul pândește la ușă, dar tu să-l stăpânești”- să nu intre. În caz că intră, el te va stăpâni pe tine. Pentru început „păcatul” se mulțumește cu puțin, dar mai târziu vei ajunge rob, muncind în folosul noului stăpân. „Duhul Domnului a părăsit pe Saul și el a fost muncit de un duh rău.” 

Adevărații alcoolici pătimași, n-au pus prima dată butoiul sau damigeana la gură, ci au început cu un păhărel și apoi două și unde au ajuns? Pot să spun (fără teama că voi greși) că băutura este un drog, din momentul ce te-a luat înainte este greu, dacă nu cumva imposibil de stăpânit. Tocmai aceasta voia să spună apostolul: „Nimic să nu pună stăpânire...” O vorbă în popor spune un adevăr: Eu aș lăsa-o, dar nu mă lasă ea pe mine.                                                                                                                               Eu cred căci crâșmele și popasurile așezate din loc în loc în calea celor ce călătoresc, sunt adevărați „tâlhari” cei jefuiesc pe călători de bani și-i dezbracă de umanitate. Ultimul bănuț este dat pentru ai tulbura ochii și mintea. Mulți oameni și chiar dintre cei tineri, au tulburări mintale și atunci când sunt treji, dar să mai consume și băuturi alcoolice? Da, băutura este un microb ce se transmite de la unii la alții în anturaj, sau din cauză că nu a fost respectată distanțarea. Este foarte posibil ca această boală a societății să fie transmisă și pe cale ereditară. (Mă tot întrebam de un tânăr alcoolic, de unde o fi luat această patimă, dacă părinții lui sunt oameni neconsumatori și demni de respect în societate? Am aflat: bunicul său a fost un om bețiv. Moștenire ereditară...                                                                                În Noul Testament ni se spune că omenirea de pe vremea lui Noe se îndeletnicea printre altele și cu băutura. Noe era un om neprihănit și fără pată și nu consuma băutură pentru că avea un proiect foarte amplu de dus la îndeplinire, fiind necesară o minte lucidă. Au venit apele potopului și i-a exterminat pe oameni. Numai că n-a fost exterminat și microbul beției din pricină că s-a lipit de corabie. Când a ieșit Noe din corabie s-a lipit de el. În acest mod, viața lui Noe după potop a luat un „nou început”. Citind în cartea „Geneza” capitolul 10/20-25 veți constata singuri până unde te poate duce băutura...

(Cu ani în urmă îi reproșam unui tânăr ajuns prin căsătorie în biserica noastră, că nu este bine să consume alcool. El se justifica mereu: „cu măsură frate Adrian”).  Numai că atunci când ți se tulbură mintea și ochii, nu mai vezi măsura. Sfârșitul care putea să fie?  A devenit un alcoolic, ce a condus la distrugerea familiei și a relației cu Dumnezeu. Și când știi că totul a pornit de la puțin... Da, puțin aluat dospește toată plămădeala.. În cartea  „Proverbe” există o întrebare de logică: „Poate cineva să ia foc în sân și să nu se ardă”? Vrei să te convingi de acest adevăr? Poți face o probă practică dacă vrei.

Tocmai aceasta vrea să spună Pavel: „Nimic să nu pună stăpânire pe mine.”              De aceea avem recomandări, sfaturi și avertizări asupra pericolului. În cartea „Evrei” citim astfel: „Și noi fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare  de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul ce ne înfășoară așa de lesne...” (cap. 12/1) Păcatul înfășoară. În mod sigur ați avut ocazia să vedeți cum procedează păiajenul cu victima căzută în plasă. El n-o omoară brusc, ci o înfășoară întâi. După înfășurare, șansele de viețuire sunt „0”. Psalmistul numește aceste înfășurări „legăturile morții” (Ps. 116/3). Da „păhărelul” de băutură este doar momeala prin care vei fi atras într-un laț. De aceea psalmistul scrie: „Sufletul mi-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului, lațul s-a rupt și noi am scăpat.” Dar pentru a scăpa este nevoie de zbatere, de forțare, altfel lațul nu se rupe. În caz că nu te poți elibera singur, dar vrei cu adevărat, versetul următor spune: „Ajutorul nostru este Numele Domnului”. Dar trebuie să fie și voința ta.

Gândindu-mă la câte tragedii produce alcoolul: sinucideri, divorțuri, certuri în familie, crime, răzbunări, ș.a.m.d. - sunt determinat să cred că alcoolul este o maladie ce constituie un pericol public, deoarece diminuează, sau chiar distruge discernământul. Fără el ajungi ca oricare viețuitoare de la grădina zoologică. (Daniel 4/33, 36) Băutura îi înstrăinează pe oameni de rude, de prieteni, de familie, de biserică ajungând în multe cazuri „în lada de gunoi” a societății, sau chiar în mormânt. ( Am fost marcat de finalul unui „domn” tânăr ce avea o familie bună și o soție frumoasă. Nu lipsea de pe el costumul, cămașa albă și cravata. Până a dat în patima băuturii. Familia distrusă, iar caldarâmul a luat locul  canapelei din dormitor. S-a retras la casa părintească, și într-un moment de luciditate s-a prins  de o speranță - frecventând biserica. Avea un scris foarte frumos. S-a folosit de el a scriind câteva caiete, ce însumau mii de cântări. Lupta a fost grea... A căzut și a fost învins de băutură până acolo că i-a luat viața. )

  Acum spre final aș dori să vedem care este soluția?                                                                             Pentru cei ce au pus mâna pe pahar din curiozitate, numai pentru faptul că „face mărgăritare” renunță repede cu desăvârșire, până nu va fi prea târziu. Există o vorbă în popor: „Taie răul de la rădăcină”. Eu recomand altfel. „Scoate răul cu tot cu rădăcină”. În caz contrar va da lăstari  de sălbăticiune ce te vor necăji tot timpul, și nu vei scăpa de ei... (În 1990 eram în armată. Ni s-a comunicat că la masa de „Revelion” vom primi  supliment o bere și două portocale. Ce era o bere?  „Nimic”. Dar NU.  Dealtfel erau prea mulți soldați interesați să fac schimb cu portocalele - și nu puteam să nu fac „tranzacția”. Dar stai, că nu-i asta totul... Comandantul de Unitate vine să ciocnească paharul său, de sticla noastră. Cum procedez? Aparent este un gest lipsit de importanță... dar nu pentru un creștin...(!) Am cerut celui de lângă mine să-mi ascundă sticla. Și comandantul a trecut mai departe...)

Pentru cei avansați, ce au fost prinși în această capcană, cere ajutorul lui Dumnezeu prin  rugăciune, dar trebuie să fie operativă și voința ta. (Un bărbat necredincios prins în această mreajă a beției, a ajuns să vândă alimentele din casă pentru băutură, deși avea o familie numeroasă. În una din zile stând de vorbă cu el, mi-a spus printre altele: Aș putea să scap de băutură dacă merg la dezalcoolizare. Acolo trebuie să plătesc 200 de lei, dar n-am de unde să-i iau. I-am spus repede: Dacă nu mai consumi băutură, dezalcoolizarea se face dela sine. Dar așteaptă să-ți spun de ce nu trebuie să mai dai bani la nimeni: „Un om bogat a mers într-un târg de sclavi. A plătit prețul pentru unul din ei stăpânului său, după care s-a adresat sclavului: „Ești liber” Sclavul n-a înțeles ce s-a întâmplat, așa că i s-a repetat: „Eu am venit aici să plătesc pentru tine ca tu din ziua aceasta să fii liber.                                                                           Am continuat: Tu ești un rob a băuturii, dar cel mai bogat om a Planetei a plătit deja totul în dreptul tău ca tu de astăzi să fii liber. De ce trebuie să mai dai și tu bani dacă El a achitat totul pentru tine? Da, El a venit să-i descătușeze pe oameni. Să le dezlege legăturile și să proclame prinșilor de război slobozirea. Ar trebui să se audă strigăte de bucurie în cinstea Marelui Eliberator.

Suntem liberi! numai dacă tu vrei...

Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

„Așa să binecuvântați... și Eu Domnul îi voi binecuvânta.”

                  Părinții își aduc copii la biserică în vederea  rugăciunii pentru binecuvântarea lor. Este o practică biblică. Tot astfel au procedat și părinții contemporani cu Isus. Dorința lor a fost ca El să se atingă de ei.            

 Dar ce însemna această atingere?                                                                                                                 Era un mod de „descărcare” a unei puteri, ce poate contribui la creșterea copilului, o putere ce te ferește de primejdie, ce stimulează intelectul, o putere ce aduce vindecare. O femeie bolnavă de 12 ani „a auzit vorbindu-se despre Isus. A venit pe dinapoi prin mulțime și s-a atins de haina Lui, căci își zicea ea: Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui. mă voi tămădui.” (Marcu 5/27) Și s-a tămăduit. Deși părinții au dorit ca Isus să se atingă de copii, El a făcut ceva mai mult - peste așteptările lor: i-a luat în brațe și i-a binecuvântat.

Dar oare numai copiii au nevoie de binecuvântare? Cu siguranță, toți avem nevoie de ea. Dacă cineva se roagă pentru binecuvântarea mea, eu sunt foarte mulțumit. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să spună lui Aron și fiilor săi,  către cine trebuie să rostească binecuvântarea: „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel...”   (Numeri 6/ 22-27) Deși acest text se folosește la binecuvântarea copiilor - și nu este greșit, termenul „copiii lui Israel” face referire la popor în întregime și nu la copii: „Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.”(conf. Exod. 12/37, 50,51; s.a.m.d) 

Dumnezeu a poruncit: „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel...  și Eu îi voi binecuvânta.”            Cine dă binecuvântarea, oamenii, sau Dumnezeu? Oamenii încep, fiind intermediarii, Dumnezeu sfârșește. Totul se face prin oameni, deoarece ei sunt gura lui Dumnezeu cu care El vorbește în această lume, oamenii sunt mâinile lui Dumnezeu cu care El lucrează în această lume, și tot oamenii sunt picioarele cu care Dumnezeu umblă în această lume. La învierea lui Lazăr au contribuit și oamenii, poruncindu-li-se să-i dezlege mâinile și picioarele. N-ar fi putut Isus să facă totul de unul singur? Cu siguranță, dar era nevoie și de contribuția  oamenilor.                                                                          Într-o lume în care se rostește atât de multe blesteme la adresa instituțiilor statului, a celor ce conduc destinele acestei țări, cât și la adresa omului de rând, este frumos că sunt și oameni care rostesc binecuvântarea. Și atunci când se rostește binecuvântarea se folosește Numele Domnului, deoarece El este sursa oricărei binecuvântări: „Domnul să te binecuvinteze...” Dar oare este atât de important ca cineva să-ți dorească binecuvântarea și chiar s-o rostească cu gura? Da, este foarte important, deoarece în funcție de cuvintele pe care le rostesc copiii pentru părinți și invers, părinții pentru copiii, așa este posibil să se întâmple. Este bine să nu ne jucăm cu cuvintele. Nici o vorbă nechibzuită, deoarece cuvintele sunt niște săgeți ce lovesc o țintă. Ele nu se întorc înapoi... Ele pot fi niște profeții ce se vor împlini în timp:  „Iacov a chemat pe fii săi și a zis: Strângeți-vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni... Și acestea sunt lucrurile pe care le-a spus tatăl lor când i-a binecuvântat.” (Gen.49/1,28) Să ne reamintim că pe paginile Bibliei există un om ce și-a ucis soția cu o vorbă aparent spusă la întâmplare: „Să piară cel la care îți vei găsi dumnezeii...”  Și așa a fost.

Sub nici o formă în limbajul nostru creștinesc nu trebuie să fie cuvinte ce înclină spre blestem: „arză-te focul”, „ luate-ar dracul”, „nu ești bun de nimic”, „trăsnite-ar”. Vai ce cuvinte grele (rele)! Nu justifica asemenea blesteme ca fiind în Numele Domnului. Nu există blestem în numele Său, ci doar binecuvântare. Dealtfel nu se poate din aceeași vână de izvor să iasă și apă dulce și apă amară. Nu poate din aceeași gură să iasă binecuvântarea și blestemul. Nu puține au fost cazurile când  unii au regretat blestemele pe care le-au rostit la adresa altora, dar nu s-a mai putut face nimic. 

M-am gândit, ce s-ar fi întâmplat dacă Elisei îi binecuvânta pe copiii ce strigau după el? Probabil,  copiii ar fi mers acasă și ar fi povestit părinților:  „Unii din cei ce erau cu noi au strigat după un om, dar el s-a întors și ne-a binecuvântat. Copii - ar fi spus părinții - acela era omul lui Dumnezeu ce poartă „tolba” cu binecuvântări și le împarte celor din jur. Dar voi să nu strigați.” Alții nu vor așa... Ei vor ca după ei să se strige, și încă tare... (Înainte de 1989 era rușine pentru unii să se strige după ei „pocăitu”, dar nu pentru toți. Un creștin urma să treacă pe lângă școala din localitate. Un învățător ce avea necaz pe creștin, fiind afară cu copiii, văzându-l că se apropie, i-a pus să strige  când va ajunge în dreptul școlii:  „pocăitu, pocăitu...” Copiii au strigat... El n-a aruncat cu pietre după ei, ci dimpotrivă i-a plăcut de această strigare. I-a chemat la el, i-a binecuvântat pe toți, le-a dăruit câte un leu de fiecare, cu rugămintea ca de aici înainte când va mai trece pe acolo să strige și mai tare. El nu s-a supărat deoarece acesta era numele său, dar s-a supărat învățătorul că i-a binecuvântat și i-a și plătit, așa că le-a cerut copiilor să nu  mai strige pe viitor... ) Oare cea fost în mintea acestor copii când au văzut că li se dă bani pentru o vorbă spusă în batjocură? Dar a părinților? Am spus că el nu s-a supărat... De fapt, de ce ar trebui să mă supăr dacă cineva strigă după mine „Adrian”?... acesta fiind numele meu. Ați înțeles ce-am vrut să spun?

Dar oare ar trebui să facem ceva anume pentru a dobândi binecuvântarea?                                                  Copiii nu trebuie să facă nimic - dar au datoria să o păstreze. Atunci când vor crește mari și vor ști să deosebească binele de rău, trebuie să conștientizeze că peste ei a fost pus Numele Domnului.  Ajunși la majorat pot alege mai departe dacă rămân sau nu, cu binecuvântarea. Tânărul este liber în alegere, dar va suporta consecințele: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căi alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” (Ecl. 11/9) Aceasta înseamnă liberă alegere. În această „alegere” unii renunță, luând drumul lumii, cu gând că totuși într-o zi „când își vor veni în fire” se vor întoarce aidoma fiului risipitor. Tata te iartă și te primește. Dar „cazierul”  în relațiile frățești nu va mai fi cum ar fi trebuit să fie. Te-ai gândit vreodată la aceasta? Fiul la întoarcere a recunoscut: „Tată nu mai sunt vrednic...” Mi-am pierdut vrednicia (cinstea) Risipind dragostea tatălui, la întoarcere a fost re-primit din milă. Dar de ce să fie cazierul afectat dacă am revenit ? Pentru că ți-ai vândut dreptul de întâi-născut. Citim împreună: „Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut. Știți că mai pe urmă când a vrut să re-capete binecuvântarea n-a fost primit, pentru că măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12/16,17) (Cunosc un tânăr ce provenea dintr-o familie a căror părinți erau credincioși. Tatăl său fiind chiar liderul bisericii. A plecat în lume tăvălindu-se prin mocirla acestei lumi. Într-o zi s-a întors. Îi plăcea să predice tinerilor, cerându-le să-și dedice tinerețea lui Dumnezeu.  Cât de vag suna fără exemplu personal!  Apostolul Pavel i-a recomandat lui Tit: „Și dă-te tu însă-ți pildă în toate privințele...”  Predică pentru ochi, și nu doar pentru urechi...

Pentru cel major binecuvântarea nu este „un CEC în alb” dăruit omului. Nu.                                         Este dreptul nostru să o primim dar condiționat, fiind  o moștenire ce o vom dărui altora. „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați să moșteniți binecuvântarea. Este o „ștafetă” lăsată din generație în generație. De unde provine această „moștenire”? Cine a fost titularul? Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam:    „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta...” (Gen.22/18) Din ce motiv? „...pentru că ai ascultat de porunca Mea.”  Tocmai de aceea spuneam că binecuvântarea este condiționată. Ea este rezultatul ascultării „părintelui” nostru față de porunca divină. Pentru ca această moștenire să ajungă până la noi cineva a trebuit să fi fost „sacrificat”. (Gen. 22/16; Isaia 53/7)  Tot la ascultare sunt chemați și moștenitorii doritori să o primească:  „Iată toate binecuvântările ce vor veni peste tine și de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Dumnezeului tău.”  Ascultarea este „contul” deschis prin care „binecuvântările vor veni peste tine.” Dar lucrurile nu se opresc aici,  ele merg mai departe: „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului... blestemele vor veni peste tine...” (Deut. 18/2; 15)                                   

Omul nu este un robot, deoarece este înzestrat cu discernământ. Lui i s-a dat posibilitatea alegerii după bunul lui plac. Este dreptul său. El poate alege între viață sau moarte, între binecuvântare sau blestem. În calitate de moștenitor a binecuvântării în urma ascultării ai dreptul să o primești, să te bucuri de ea și nu doar atât... Ai datoria ca această moștenire să o împarți  permanent  cu cei din jur: „Domnul să vă binecuvânteze, și apoi altora „Fiți binecuvântați de Domnul” și apoi altora...și altora. În felul acesta devenim binecuvântații Tatălui. Știți cine vor fi cei chemați să intre în posesia unei alte moșteniri? Binecuvântații...

„Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția ce v-a fost pregătită.” (Matei 25/34)

Fiți binecuvântați!

„Este cineva bolnav? ...să cheme prezbiterii Bisericii...” (?)

 „ În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el.” (1Cor. 2/11)

Starea „interioară” a omului se poate schimba de la o zi la alta, sau chiar de la o clipă la alta. Dar nimeni n-o poate cunoaște decât cel în cauză. Aparențele de multe ori sunt înșelătoare.                                      Întrebările puse de Iacov, seamănă necunoștință: „Este vreunul printre voi în suferință... Este vreunul printre voi bolnav”? Este, sau nu este? Fie și o biserică mică, un bolnav tot se găsește în ea, deoarece un om perfect sănătos este greu de găsit. Și dacă nu este nici un bolnav, în suferință sigur vei găsi.

Dar ce este suferința și cum se manifestă ea?                                                                                        Suferința nu este cauzată în mod obligatoriu de boală. Suferința sufletească este mai frecvent întâlnită decât cea trupească.  Isus a fost numit : „...om a durerii și obișnuit cu suferința.” (Isaia 53/3) Ea făcea parte din rutina zilnică. În ce constă aceasta? Batjocorit, disprețuit,  învinuit pe nedrept, respins, părăsit chiar și de prietenii apropiați, sunt factori ce produc suferință și amărăciune. La sfârșitul misiunii și-a făcut publică dezamăgirea: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” Așadar: suferința înseamnă durere sufletească. Este posibil ca tu să nu ai nici o „suferință”, dar ești determinat să suferi din pricina suferinței celor din jur: „Voi sunteți trupul lui Hristos, și dacă sufere un mădular, toate mădularele sufere împreună cu el...” (1Cor. 12/26,27) Copiii suferă din pricina părinților care sunt bolnavi, părinții suferă din pricina copiilor bolnavi, neascultători, răzvrătiți, ce și-au luat drumul lumii și nu se mai răspund cu ei. Despărțirea de cei dragi, în urma plecării la cele veșnice, în unele cazuri înainte de vreme, este o altă sursă de suferință. Nu putem noi calcula  câtă suferință și răni sufletești nevindecabile produc divorțurile. Este afectată întreaga familie, de la cel mai mic, până la bunicii cu părul cărunt ce și-au dorit fericirea nepoților. Suferim pentru că trăim în Valea Plângerii. Dar suferim și de suferințe de care n-ar trebui să suferim. Suferința ce o produce păcatul. Părtășii și prietenii frățești au fost distruse de această maladie. Păstori și proroci și-au distrus „cariera” și familia, tăvăliți prin păcate grele. Au ajuns sarea călcată în picioare nemaifiind bună la nimic. În timp au dorit repunerea în slujbă dar nu și-au dat seama că păcatul te dezbracă de cinste. Și aceasta este suferință. Nu greșesc dacă spun că trăim într-o lume ce pare veselă, dar ea este doar suferință. Vremea râsului a trecut, a venit vremea plânsului... Pentru cine cunoaște... „Fii lui Isahar se pricepeau în cunoașterea vremurilor.” Singurul tratament recomandat de Iacov  în suferință este rugăciunea. „Și nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că știm că dacă aveți parte de suferințe, veți avea parte și de mângâiere.” (2Cor. 1/7) Însă lucrurile nu se opresc aici, deoarece Iacov mai are o întrebare însoțită de o recomandare:

„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii și să se roage pentru el...”              Dar ce înseamnă să fii bolnav? Cât de grav trebuie să fii, pentru „a fi îndreptățit” să chemi un prezbiter pentru rugăciune? L-am auzit pe un predicator făcând o remarcă: „Bolnavi sunt cei ce stau la pat, de aceea trebuie să fie chemați, întru-cât ei nu se pot deplasa.” Ce gândire îngustă! Dar cei cu aparat la inimă ce se poate opri oricând; alții fără nici un rinichi funcțional, diabetici, canceroși etc.etc, ce umblă totuși pe picioare, nu sunt bolnavi?

Atunci când un organ din trupul uman  nu mai funcționează la capacitate, sau este afectat de o boală - persoana respectivă este bolnavă. În funcție de stare, se poate spune „grav bolnav”. Iacov  face referire la cei bolnavi, recomandându-le să cheme cu încredere pe prezbiterii Bisericii să se roage pentru ei. Este o recomandare făcută într-un anumit context și nu o poruncă ce trebuie generalizată.                   „Prezbiterii” la care Iacov face referire erau colaboratorii săi (Fapte 21/18) pe care el îi cunoștea că sunt binecuvântați cu dar de vindecare și ca atare el este încredințat că prin intermediul rugăciunilor făcute de ei, Dumnezeu va vindeca pe cei bolnavi. Din aceste considerente el îi și recomandă... În graba noastră, noi am generalizat un text biblic, considerând că fiecare prezbiter este „îndreptățit” să facă minuni prin vindecare. În baza acestui citat, fiecare prezbiter își ia sticluța cu undelemn și cu pași grăbiți se îndreaptă spre casa bolnavului. În urma ungerii cu untdelemn și a rugăciunii, de cele mai multe ori, nici un rezultat. Se caută cauza... Vinovat este bolnavul deoarece, fie n-a crezut cum trebuie, fie nu s-a mărturisit complet.  De asta ne și rătăcim și umblăm pe bâjbâite: Nu cunoaștem, nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.

Este bine de știut că pentru rezultate eficiente în rugăciunea pentru cei bolnavi, nu este nevoie de legitimație de prezbiter, sau de păstor. Nu. Ci este nevoie de: darul tămăduirii, sau puterea de a face minuni. (Culmea mândriei întâlnită la slujitori, am întâlnit-o în biserica în care diaconul bisericii respective insista să fie promovat ca prezbiter pentru a putea face și el vindecări, fără să citească în cartea Faptele Apostolilor despre semnele făcute în Samaria de diaconul Filip: „...căci din mulți îndrăciți ieșeau duhuri necurate, mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți.”) Darurile amintite mai sus  fac parte din darurile Duhului Sfânt menționate de apostolul Pavel în prima sa epistolă adresată Bisericii din Corint. (cap. 12/9,10) Nu avem voie să amestecăm slujba cu charisma. „Sunt felurite daruri, dar este același Duh. Sunt felurite slujbe, dar este același Domn. Sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu.” 

Așadar:  Omul lui Dumnezeu știe (sau ar trebui să știe) dacă deține această putere, ce-l  împuternicește să poruncească în Numele Domnului Isus. Petru la poarta Templului știind bine ce are, a avut curajul să spună „Argint și aur n-am, dar ce am îți dau: În numele lui Isus Hristos, scoală-te și umblă.” Dar pentru a atinge această performanță s-a rugat  împreună cu ceilalți apostoli: „...dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, și întinde-Ți mâna să se facă tămăduiri, minuni și semne prin Numele Robului Tău Isus.” (Fapte 4/29/30)                                                                                      Ce mai știa Petru? Ajuns în cetatea Lida, „... a găsit acolo un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. Enea, i-a zis Petru: Isus Hristos te vindecă...” Fără rugăciune? Fără ungere cu untdelemn? Fără mărturisire? Fără... Textul ne spune că Petru cerceta pe sfinți. Între ei nu era și un frate prezbiter, ce ar fi putut să se roage pentru vindecarea lui? Cu siguranță era. Dar până n-a venit un slujitor împuternicit de Sus care să poruncească: „scoală-te și fă-ți patul” neputința lui Enea, timp de opt ani n-a putut nimeni s-o vindece. Tocmai de aceea spuneam că „puterea” este mijlocul prin care un slujitor este mandatat să facă vindecări. Isus a fost întrebat de către cărturari: „Cu ce putere faci Tu aceste minuni”? Și Dalila l-a întrebat pe Samson: „Spune-mi te rog, de unde-ți vine puterea ta cea mare...”? Unii nu știu, că fără ea nu ai nici o autoritate în lupta cu duhurile necurate și a duhurilor de boală. Tocmai de aceea înainte ca ucenicii să plece pe frontul de luptă „Isus a chemat pe cei doisprezece și le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, și să tămăduiască orice boală și orice neputință.” (Matei 10/1)

Știu că nu-s puțini cei care se întreabă: De ce nu se mai fac și-n vremea noastră minunile pe care le-au făcut apostolii? Nu mai are Dumnezeu oameni prin intermediul cărora să le facă? Are Dumnezeu oameni și încă foarte mulți. Este greșită percepția că Dumnezeu nu mai are oameni.Așa a crezut și prorocul Ilie: „Doamne am rămas singur.” Dumnezeu l-a liniștit: „Mai am șapte mii...” Prorocul  nu știa de ei. De ce spun că Dumnezeu are oameni și încă mulți? Știu că Ilie nu era un înger, ci era și el „om”. Iar „oameni” mai sunt...  Și Ilie avea aceleași slăbiciuni ca și ceilalți oameni.                                                                                                                                                                                    Așadar „problema” vindecărilor puține în comparație cu vremea apostolilor nu depinde de oameni, deoarece „...nu atârnă, nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Rom. 9/16) Nu-i totul să „alergi”. Trebuie să alergi când îți spune El - ca să nu alergi în zădar... Răspunsul la întrebările și frământările noastre îl aflăm din discuția pe care Isus a avut-o cu  femeia cananeancă: „Pâinea întreagă a fost pusă pe masa copiilor lui  Israel. Din această pâine s-au desprins firimituri de care au avut parte cățeii (neamurile) adică noi.                                                                                           În concluzie: Trebuie să recunoaștem faptul că în vremea de acum darul tămăduirii sau a minunilor este rar întâlnit, iar vindecările nu mai sunt la intensitatea celor de la început. Dar totuși  există... Trebuie să învățăm o dată pentru totdeauna că ele sunt doar „firimituri” și aceasta datorită faptului că El (Dumnezeu) n-a lucrat la fel cu toate  neamurile...” (Ps. 147/20)

„Înțelege ce-ți spun. Domnul îți va da pricepere.” 

„Încolo, fraților fiți sănătoși, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace și Dumnezeu va fi cu voi.”