Stăruința pentru Duhul Sfînt

Viața unui creștin este o viață „în stăruință”. Peste tot în Noul Testament este „presărat” acest îndemn sfânt. Dar înainte de a vorbi despre ea, este bine să definim ce înseamnă stăruință: Stăruință înseamnă a insista cu rugăminte; sau: a persevera, a persista într-un lucru pe care deja îl ai. Există stăruință în bine (Rom. 2/7), dar și stăruință în rău (Ecl. 8/3), în legătura frățească, în rugăciune, în învățătura apostolilor, în frângerea pâinii (Fapte 2/42) și să nu uităm de stăruința în dragostea frățească (Evrei 13/1) În Comunitățile penticostale există o stăruință suplimentară numită „stăruința după Duhul Sfânt.” Cei care se convertesc și sunt botezați sunt direcționați spre această formă de stăruință. Dar ce este ea? Este o întrunire specială pentru rugăciune în care cei care consideră că nu au Duhul Sfânt au posibilitatea ca prin rugăciune stăruitoare să-L primească cu ajutorul celor ce îl dețin. Modurile de stăruință sunt diferite. De exemplu: În mediul charismatic și nu numai... accentul se pune pe latura fonică. Pentru susținere sunt bine-venite persoanele vocale, deoarece, cu cât atmosfera este mai zgomotoasă, șansele de a-L prim i sunt mai mari. În acest fel starea de transă se realizează cel mai bine. De regulă participarea persoanelor străine este interzisă. Și nu înțeleg de ce? La sărbătoarea „Cincizecimi” revărsarea Duhului Sfânt s-a făcut în prezența a mii de oameni necredincioși. A fost o adunare publică. La botezul în apă invităm prieteni necredincioși, facem fotografii sau filmăm evenimentul pentru a rămâne amintire, de ce nu stau lucrurile la fel și atunci când suntem botezați cu Duhul Sfânt? Este de dorit ca nimeni să nu ne vadă cînd stăruim...Să fie ceva de ascuns? N-am avut ocazia să văd la nimeni o fotografie de la acest eveniment. Nici conținutul rugăciunii nu este unul obișnuit. Se folosește o formulă clasică moștenită. Dar nu știu de la cine? Este necesar să deschidem Sfânta Scriptură și să cercetăm „regulamentul de ordine interioară” și să vedem dacă există compatibilitate. În ea nu vom găsi expresia „stăruință după Duhul Sfânt” și nici că s-ar fi organizat undeva. (La una din conferințele locale liderul de la centru a deplâns situația critică dintr-o biserică pentru că nu s-a mai primit Duhul Sfânt de 30 de ani - spunea el, deoarece nimeni nu a mai organizat stăruință în tot acest timp.) Ați auzit o afirmație mai falsă ca aceasta? Membrii bisericii au fost lăsați „orfani” din lipsă de organizare cât și din neglijența organizatorilor. Dar ca cineva să intre în părtășie cu Duhul Sfânt este nevoie de organizare, organizatori, intermediari, , s. a. m. d. ? Eu nu știu de așa ceva... Cine o fi intermediat umplerea lui Ioan Botezătorul cu Duhul Sfânt încă din pântecele mamei lui? Dar a lui Simion? Dar a lui Zaharia? Cine o fi organizat întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu în pustie? Dar a lui Moise? Nu știm... Revenim: Modalitățile de primire a Duhului Sfânt sunt simple și foarte diferite. Nu stă în puterea noastră să-L îngrădim sau să-L direcționăm pe Duhul Sfânt după placul sau părerile noastre, deoarece „vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul dar nu știi de unde vine și încotro merge. - așa este cu cel născut din Duhul. ” - spunea Mîntuitorul. (Ioan 3/8) Pot eu sau tu să dirijezi acțiunea vântului după placul nostru? Știm că cei din perioada Vechiului Testament au primit Duhul Sfânt, dar nu știm cum și nici care a fost contribuția lor, însă în Noul Testament modalitățile sunt cunoscute și diferite de la unii la alții: - Când a fost botezat în apă Duhul Sfânt s-a coborât peste Domnul Isus în chip de porumbel. - Ioan Botezătorul s-a umplut de Duhul Sfânt înainte de a se naște. - Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt în momentul în care i-a săltat pruncul în pântece. - Zaharia s-a umplut de Duhul Sfânt când a auzit vestea nașterii fiului său Ioan. - Duhul Sfânt era peste Simion, dar nu știm cum l-a primit. - Peste ucenici a fost suflat Duh Sfânt. - Mulțimea la „Cincizecimi” era în așteptarea făgăduinței - Saul, samaritenii și ucenicii lui Ioan prin punerea mâinilor. - Casa lui Corneliu în timpul auzirii Cuvântului. Pot eu sau tu „lutul”, să-i ceri socoteală Olarului de ce Ioan Botezătorul a fost umplut cu Duh Sfânt înainte de a se naște? sau de ce Saul a fost umplut în „regim de urgență” în momentul convertirii? Cât de nepătrunse sunt gândurile Tale Dumnezeule! La stăruință de regulă se întâlnesc două categorii de personal: Cei care doresc să primească și cei care ajută cu rugăciune. Întrebarea este necesară: Care este diferența dintre unii și alții? Ai dreptul să te rogi pentru cineva atunci când „vasul” tău este plin. „... paharul meu este plin de dă peste el... ” (Ps. 23/5) În aceste condiții nu mai zăbovești prea mult ci îți pui mâinile pentru a face un transfer către „vase ” goale. . Este biblic. Așa s-au manifestat oamenii plini de Duhul Sfânt. (Fapte 8/17,19/6) Ei nu au spus: „organizăm stăruință.” Și dacă în zilele de astăzi nu mai sunt oameni la nivelul celor de atunci, înseamnă că toți avem nevoie să cerem Duhul Sfânt. Este foarte posibil să crezi că te-ai „îmbogățit” și vrei să-i ajuți pe alții „... și nu știi că ești sărac și gol”. (Apoc. 3/17 ) Dacă am fi „plini” lucrurile s-ar simplifica... Elisei a întrebat-o pe văduvă: „Ce ai în casă? Un vas cu untdelemn.” Era plin. „... toarnă din untdelemn în toate aceste vase goale... ” Nu aștepta să curgă untdelemnul din cer. Dacă în „casă” este un singur „vas” plin toarnă din el. Iar dacă nu este, toți să aștepte umplerea. Ne place să evidențiem anumite situații din Biblie precum că s-a vorbit în limbi când s-a primit Duhul Sfânt și că aceasta este valabil și pentru cei din generația noastră, dar primirea Duhului în timpul predicării Evangheliei aidoma în casa lui Corneliu sau prin punerea mâinilor nu mai este valabil pentru generațiia noastră? Nu ni se spune în mod explicit dacă ucenicii au stăruit sau nu pentru primirea Duhului Sfânt. Doar știm că ei stăruiau în rugăciune (conf. Fapte 1/14) acesta fiind și „mediul” în care s-a realizat umplerea tuturor credincioșilor prezenți în ziua „Cincizecimi”. Spun aceasta deoarece ei experimentase umplerea cu Duhul Sfânt și înainte de „Cincizecimi.” În Matei 10/1,8 citim: „Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi și le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, să tămăduiască orice fel de boală și orice neputință”. Apoi li s-a poruncit: „Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși, scoateți afară dracii.” Ar fi fost posibil să facă ei aceste minuni fără plinătatea Duhului? Nicidecum. (Matei 12/21) Totuși Domnul Isus le-a cerut să nu se depărteze de Ierusalim și să aștepte acolo făgăduința Tatălui - și nu s-o ceară. Între „a cere” și „a aștepta” este diferență - pentru cine cunoaște. Pentru ucenici această nouă reumplere urma să fie însoțită de o altă putere care îi va împuternici (2 Cor. 5/20) „... și vor fi martori până la marginile pământului.” (Fapte 1/8) Puterea de a depune mărturie. Raționamen: Ucenicilor li s-a poruncit să aștepte făgăduința Tatălui. Dacă cineva îți face o promisiune că în câteva zile îți trimite un lucru, iar tu contezi pe credincioșia lui - aștepți... Iar dacă n-ai încredere în el, faci demersuri anticipate, suplimentare și uneori supărătoare... (Luca 11/8). Conform făgăduinței lui Dumnezeu din cartea lui Ioel, Duhul Sfânt urma să fie turnat peste orice făptură (fără excepție). În acest mod Duhul Sfânt își are „domiciliul ” printre pământeni. În Apoc. 3/13 citim: „Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Iată Eu stau la ușă și bat, dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”. Nu sunt reguli stufoase ci foarte simple. „Pe Calea aceasta nici chiar cei fără minte nu se vor rătăci.”(Isaia 35/8) Așadar, nu eu sau tu trebuie să-L cauți pe Duhul Sfânt deoarece El ne caută pe noi. De ce? Pentru că „... ne vrea cu gelozie pentru Sine”. (Iacov 4/5) Și nu noi trebuie să-L avem pe Duhul Sfânt, ci El trebuie să ne aibă pe noi pentru a ne călăuzi pe Calea cea nouă și vie ( Rom 8/14, Evrei 10/20). Chiar dacă ne vrea cu gelozie, El nu intră abuziv ci bate și așteaptă. Iar dacă ai auzit - ai deschis - și L-ai invitat să intre, El va intra... Numai că oamenii s-au „zăvorât” înăuntru și refuză să deschidă, iar Ștefan i-a mustrat pe evrei: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt”. Dar Zacheu a „deschis” și a auzit vestea bună: „Astăzi a intrat mântuirea în casa ta”. În cartea Cântarea Cântărilor Duhul Sfânt este asemănat cu un pețitor. El bate la ușă dar nu i se deschide. Nu renunță ci petrece noaptea la ușă... Nu forțează intrarea, ci doar unge mânerul ușii cu smirnă. Dimineața tânăra și-a dat seama de dragostea lui față de ea și aleargă după el. A fost însă prea târziu. Din dragoste față de tine El bate și așteaptă la „ușa” inimii tale. Doar trebuie să deschizi și să-L inviți să intre... Nu aștepta ca cineva să intermedieze relația ta cu Duhul Sfânt. Nu este necesar un loc special de întâlnire, ci oriunde te găsești, chiar dacă ești și singur - cere să intre și-n inima ta. În epistola lui Iacov 4/2b citim: „nu aveți pentru că nu cereți, sau cereți și nu căpătați pentru că cereți cu gând rău să risipiți în plăcerile voastre.” (Fapte 8/19) „Și când cereți un lucru să credeți că l-ați și primit.” Totul se capătă prin credință. Chiar și existența noastră este prin credință deoarece: „Cel neprihănit va trăi prin credință. Iar credința este o încredere în lucrurile care nu se văd... ” Dacă ai crezut și ai cerut Cuvântul lui Dumnezeu îți garantează că ai primit. Nu trebuie să-ți spună nimeni dacă îL ai sau nu. Roadele sunt semnul și dovada incontestabilă a primirii Duhului Sfânt. Spun „incontestabilă” deoarece „împotriva acestor lucruri nu este lege” Relația ta cu Duhul Sfânt este una personală. El îți va fi de mare ajutor. Fără El ești expus eșecului. El îți va lumina ochii minții. (Rom. 9/1, Efes. 1/18) Îți va sfinți inima. (1Petru 1/2) Omul lăuntric se va înnoi din zi în zi. (2Cor. 4/16,1Tim. 3/5) Roadele neprihănirii nu vor întârzia să apară. (Fil. 1/11, Gal 5/22) Te vei bucura de darurile Lui. (1Cor. 12) Vei fi călăuzit pe calea cea nouă și vie. (Rom. 8/14) Nu-L refuza. Și nu uita: Chiar dacă tu nu-L vrei, El te caută pentru că te vrea cu gelozie pentru Sine... El caută să mântuiască ce este pierdut. Acesta este scopul Lui...

„... să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o...!

            De regulă, se spune că suntem în „școala lui Dumnezeu”. Datorită lipsei de maturitate, poate că ar fi mai  corect  să spunem că mulți sunt încă în „grădinița” lui Dumnezeu, iar pruncii, ce au încă nevoie de lapte, nu au ajuns încă aici...

Studiul de față se adresează cu precădere „elevilor”, ce trebuie să știe că viața spirituală a unui creștin ce activează în „școala” lui Dumnezeu, este formată din: partea teoretică și partea practică (purtarea). Este posibil la teorie să avem doar note mari, deoarece Învățătorul ne-a îmbogățit cu multă cunoștință. Însă mai important decât notele la partea teoretică, este nota la „purtare” Ce ți-ar folosi să ai doar note de nouă și zece la toate obiectele, iar nota de la purtare să fie de șapte? Ai fi considerat un elev „problemă”. Tocmai de aceea învățătura biblică pune „purtarea” pe primul loc.   În acest sens citim cerințele apostolului Pavel: „...să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o.” Numai că apostolul nu cere doar altora, ci el însuși se dă exemplu personal: „Tu însă, ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea,hotărârea mea, credința mea...” (2Tim.3/10) Iacov merge și el pe același principiu, fiind în căutarea celor competenți: „Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să dovedească, dar nu cu teoria, ci „...să-și arate prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” (Iacov 3/13) Aceasta în ce privește relațiile frățești. Dar în ce privește familia?Apostolul Petru recomandă: „Tot astfel nevestelor fiți supuse bărbaților voștri pentru că dacă nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați prin purtarea nevestelor lor.”  Însă lucrurile nu se opresc aici, deoarece apostolul are o poruncă asemănătoare și pentru bărbați: „Bărbaților, purtați-vă și voi la rândul vostru cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab...” (1Petru 3/7)

 Așadar, purtarea noastră trebuie să fie la nivelul chemării în toate domeniile vieții, pentru a nu dezamăgi pe Cel ce ne-a chemat. Să nu spună Dumnezeu și de noi cum a spus de Saul: „Îmi pare rău că l-am chemat pe Vasilescu sau pe Moisescu... Să nu se ajungă la această determinare. Este un privilegiu pentru noi să ne găsim printre cei ce au beneficiat de „chemarea Cerească”. „Cinstea aceasta este pentru cei ce au crezut” - explică apostolul Petru. (1Petru 2/7) Chemarea divină își pierde din „frumusețe” dacă nu ți-ai pus niciodată întrebarea care te ajută să-i cunoști rostul: De ce am fost chemat? Mai ales că El s-a folosit de numele tău, „deoarece El își cheamă oile pe nume” (Ioan 10/3) „Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: „Moise, Moise. El a răspuns: Iată-mă.” (Exod. 3/4) Cum ar fi putut Saul să ignore chemarea când un glas din cer l-a strigat: „Saule, Saule” Imaginați-vă acum că un copil doarme în una din încăperile Templului. În miez de noapte cineva îi strigă numele: „Samuele, Samuele” Ar fi fost îndreptățit să spună: „Sigur, bătrânul acesta nu are somn și mă deranjează și pe mine”. S-ar fi putut întoarce pe cealaltă parte și să-și continue somnul amânând pentru dimineața întâlnirea cu bătrânul. Dar nu... El a alergat la preot: „Iată-mă, căci mai chemat”? Câtă disponibilitate din partea unui copil! Să alergi? Era urgență ? Era chemarea lui Dumnezeu. A fost învățat ca atunci când își va mai auzi numele să răspundă: „Vorbește Doamne, căci robul Tău ascultă.” Dumnezeu îți spune care a fost scopul chemării tale doar dacă ești interesat.  

Așa că în mintea fiecăruia trebuie să persiste întrebarea: Oare eu la ce anume, am fost chemat?   Dacă tot vorbim de chemare, imaginați-vă acum  că ați primi o scrisoare de la Administrația Financiară sau din partea Primăriei. Cu siguranță că te vei întreba neliniștit: oare de ce sunt chemat? Dar dacă ai parte de chemare cerească, n-ar trebui să fii tot atât de neliniștit și să te întrebi: La ce oare sunt eu chemat? O primă chemare, de care au parte toți oamenii, este:

Chemarea la mântuire. Este o invitație generală deoarece „ El voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului.” (1Tim.2/4) Nu există predestinare la acest capitol. Invitația este valabilă  pentru toți: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11/28) O invitație generoasă! Printre cei chemați cu siguranță te regăsești și tu deoarece Împăratul a poruncit robilor Săi să cheme la nuntă pe toți pe care îi va găsi și buni și răi. Dar ce este această „mântuire” la care suntem chemați? Este o nuntă a unui Fiu de Împărat. Este o cină la care suntem invitați cu toții. Dacă ți-ai fi cerut un lucru greu nu l-ai fi făcut, dar nici la masă nu ești dispus să vii? Așează-te la masă „și du mîntuirea până la capăt cu frică și cu cutremur.” (Fil. 

 

 

Mărturisiți-vă păcatele Dar cui?

Există o anumită perioadă din an când unii oameni simt nevoia să scape de „povara” păcatelor adunate de la o zi la alta. Așa că își iau „bagajele” și se îndreaptă spre un locaș de închinare. Acolo „duhovnicul curat ca lacrima” așteaptă să primească spovedania și să facă ispășirea. Argumentul este biblic: „Purtați-vă sarcinile unii altora.” Era o zi ploioasă și totuși oamenii stăteau la rând dornici să „predea marfa” și să fie liberi. I-am compătimit și m-am întrebat: există oare o naivitate mai mare ca aceasta? Dar să nu ne uităm în curtea altora, ci să ne uităm în „curtea” noastră, deoarece sfânta spovedanie funcționează și în Comunitățile noastre. Înalte fețe bisericești care nu sunt decât „carne păcătoasă” ca și ceilalți, își îndeamnă confrații la mărturisire. Doar este scris: „ Mărturisiți-vă păcatele unii altora”. Dar ce să fie această mărturisire unii la alții - un schimb de experiență în ce privește „păcătuirea”? Milioanele de jertfe care nu au rezolvat problema păcatelor poporului Israel, au fost înlocuite cu o metodă mai simplă: Țapul de Azazel- un țap pe capul căruia erau puse în mod formal” toate păcatele poporului. Această practică funcționa ca și un „container” în care erau puse toate „gunoaiele” fără însă să intereseze pe cineva ce va fi cu ele... (Lev. 16/22) „Probabil că nu puteau evreii păcătui cât putea țapul acela căra”... Și astăzi funcționează regula cu „țapii ispășitori” numai că păcatele nu sunt puse pe cap, ci introdese în interior, iar oamenii și-au ușurat sufletele. Avantajul în cazul țapului de Azazel, consta în faptul că exista garanția că toate păcatele ajungeau „la destinație”, pe când în cazul „celorlalți”, este posibil ca ele să fie împrăștiate pe drum sau să fie abandonate între prieteni. De regulă atunci când cineva este la strâmtorare fiind bolnav și cheamă pe cineva să se roage pentru el, există o regulă nescrisă, copiată unii de la alții... Prima întrebare care i se pune bolnavului este aceasta: Ce ai de mărturisit? Este un mod indirect de ai spune că boala este o consecință a faptului că a păcătuit. Eu sunt sigur că în foarte multe cazuri, bolnavul este mai „curat” decât cel care se roagă, pentru că nu totdeauna boala este o consecință a păcatului. Însă, „superiori” ne vedem cănd umblăm pe picioare, și „inferiori” îi vedem pe cei ce sunt bolnavi sau năpăstuiți de soartă. Este un mod de a privi de sus pe semenii noștri - determinați de o părere despre sine mai înaltă decât se cuvine. Revenind la subiect: Pe parcurs Dumnezeu a instituit reguli care să nu fie formale, ci să sensibilizeze și inima. În acest sens citim: -„... aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul” (Osea 14/2a) -„... încetați să mai faceți răul” (Isaia 1/16b) -„... dacă își vor cunoaște mustrarea cugetului, să-i ierți” (1 Împ. 8/38) Concluzie: Dacă mărturisirea nu este însoțită de o anumită atitudine a inimii, adică de pocăință, oricât s-ar ruga cineva pentru tine va fi zădarnic. Nu există iertare fără pocăință. „Pocăiți-vă și întoarceși-vă la Dumnezeu ca să vi se șteargă păcatele.” - în ce privește pe Dumnezeu. (Fapte 3/19) „Și dacă păcătuiește împotriva ta de șapte orii și se întoarce la tine de șapte ori și zice: îmi pare rău - să-l ierți.” (luca 17/4) - în ce privește semenii. Așadar: În urma celor menționate reiese că este necesar să stabilim: Împotriva cui am păcătuit? Împotriva lui Dumnezeu sau împotriva aproapelui? Dacă am păcătuit împotriva lui Dumnezeu mă voi adresa personal lui Dumnezeu. În Vechiul Testament omul de rând nu avea acces la Dumnezeu decât prin intermediul preotului: „Și preotul să facă ipentru el iispășirea greșelii care a făcut-o...” (Lev. 5/18) În Noul Testament lucrurile s-au schimbat:„...prin sângele lui Isus Hristos avem intrare slobodă (liberă) în Locul prea sfân.” Rugăciunea cât și mântuirea mea nu mai trec prin „curtea sfinților”, ci mă voi ruga și voi recunoaște: „Tată am păcătuit împotriva ta și împotriva cerului...” (Fiul Președintelui nu are nevoie de intermediari pentru a intra în palatul Prezidențial la tațăl său) Personal nu cred în intermediari în ce privește iertarea păcatelor. Nu. Mândria i-a determinat pe oameni care nu sunt decât „carne păcătoasă” să-și însușească această poziție contrară învățăturilor Sfintelor Scripturi: „...este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni - omul Isus Hristos, care s-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare pentru noi...” (1Tim. 1/5,6) Vrei să te așezi în locul lui? Ai plătit tu vreun preț? În Ieremia 15/1 citim: „Domnul a zis: chiar dacă Moise și Samuel s-ar înfățișa înaintea Mea (și ar mijloci) tot nu aș fi binevoitor față de poporul acesta”. Da, există procedee de mărturisire a păcatelor: „Locuitorii din Ierusalim au ieșit la el și mărturisindu-și păcatele erau botezați.” În ce perioadă au fost săvârșite păcatele mărturisite? În ultimul an sau în ultima lună? Cu siguranță că nu este vorba de o listă în numerar a păcatelor, ci este o recunoaștere a stării de om păcătos. Ex: „Vameșul zicea „Ai milă de mine păcătosul” (Luca 18/13) iPentru un creștin care nu mai trăiește în „păcat” dar chiar dacă umblă în lumină încă mai poate păcătui (conf.1Ioan 1/7) există o formă de mărturisire la obiect atunci cînd îți cunoști bine fărădelegea și păcatul săvârșit stă necurmat înaintea ta. (Ps. 51/3) În aceste condiții „...ți-am mărturisit păcatul și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea și Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Ps.32/5) Revenind la versetul din Iacov cap. 5/16, trebuie să avem în vedere și să stabilim: împotriva cui este săvârșit păcatul păcătuit? Cine este partea vătămată? Dumnezeu sau frate? De obicei partea cea mai mare din păcate sunt îndreptate împotriva semenilor noștri. Dacă constat că păcatul este săvârșit împotriva lui Dumnezeu îmi rezolv problema personal cu Dumnezeu. Există reguli stabilite: „Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios și drept ca să ne ierte și să ne curățească de orice nelegiuire.” Nu văd nici un motiv și nici o recomandare biblică să apelez la oameni. Ai păcătuit împotriva semenului, nu vei apela la Dumnezeu, deoarece El însuși îți cere „să-ți lași darul la altar și să te duci să te împaci cu fratele tău.” Principiul rămâne același: „cine își mărturisește fărădelegile (și se angajează) că se leapădă de ele capătă îndurare(Prov.28/13). Când Iacov a scris îndemnul „mărturisiți-vă păcatele unii altora”, el s-a referit la conflictul pe orizontală dintre frați. Conflict care aduce de obicei suferință și răni sufletești. Cu lepădare de sine însă fiecare își va recunoaște (mărturisi) partea de vină. Această recunoaștere, însoțită de rugăciune înaintea lui Dumnezeu aduce „vindecare” dar nu trupească- ci sufletească. Acesta fiind și scopul mărturisirii - vindecarea. Concluzie finală: am păcătuit împotriva lui Dumnezeu? Îmi voi mărturisi păcatul doar lui Dumnezeu, am păcătuit împotriva fratelui? nu mă voi mărturi doar înaintea lui Dumnezeu, deoarece nu rezolvă problema, ci trebuie să mă mărturisesc întâi înaintea fratelui, conorm învăturilor date chiar de către Domnul Isus. (Matei 5/24) iar într-un mod reciproc, fratele își va recunoaște și el partea de vină... Aceast „procedeu” înseamnă: „mărturisirea păcatelor unii altora”. Multă pace!