Anul Nou vine cu lucruri noi.

În scurt timp intrăm îmtr-un an nou. Va fi un nou început. Sperăm că va fi un început bun. În acest fel avem șanse să sfârșim bine. E important cum începem... Despre Noe citim că viața lui după potop a luat un „nou început”: „Noe a început să fie lucrător de pământ și a sădit o vie, a băut vin și s-a dezgolit în mijlocul cortului său.” E un început bun? Te las pe tine să decizi... Este important începutul, dar se ia în calcul sfârșitul. „...uitați-vă la sfârșitul lor de viețuire și urmați-le credința.” Apostolul Pavel constată că evreii din Galatia au început prin Duhul și au sfârșit prin firea pământească. Este bine să fii atent cum începi. Așadar: „La început era Cuvântul. Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El.” (Ioan 1/1,2,3) El este „piatra de căpătâi” nici un lucru n-a fost făcut fără El. El s-a angajat: ,Eu fac toate lucrurile noi” E plăcut la începutul anului nou să vorbim despre lucruri noi. Primul lucru pe care e important să-l știm este că „în Hristos” suntem o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. S-au dus de tot. sau încă se mai țin de noi? „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea...” Am rupt-o definitiv s-au doar o întindem, fiind încă legați de ea? Făptura nouă este rezultatul unei învățături noi. Grecii ce locuiau în Atena au cerut apostolului Pavel: „Putem să știm care este această învățătură nouă pe care o vestești tu?” Această învățătură nouă își are originea doar în Noul Testament și nu o voi amesteca cu cea din Vechiul Testament, deoarece „cele vechi s-au dus.” Această învățătură nouă a fost primită de apostol prin descoperire dumnezeiască, așa că el a fost îndreptățit să spună: ,Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” - de mântuire. Foarte important: Tot. Absolut tot ce avem necesar pentru mântuirea sufletului găsim scris în Noul Testament. Ce facem cu Vechiul Testament? A fost oglindirea lucrurilor viitoare care si-au găsit împlinirea în Domnul Isus. Da. Hristos este sfârșitul Legii. Tot ce a fost scris, a fost scris pentru învățătura noastră. Foarte multe lunruri învățăm din El, dar ca normă de conviețuire, sau reguli, - doar din Noul Testament. Cărțile Vechiului Testament rămân istorie pentru a cunoaște pe unde au trecut înaintașii noștri, cu excepția profețiilor neîmplinite încă. Această învățătură nouă are ca rezultat formarea omului nou. Doar cu material nou poți construi o casă nouă. „Căci dacă zidesc iarăși lucrurile pe care le-am stricat mă arăt ca un călcător de lege. Căci prin Lege am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” Pentru a deveni un om nou este obligatoriu să renunți la omul cel vechi. Omul vechi nu se petecește cu petece noi. Ci se renunță cu desăvârșire la el. „Cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi și să vă îmbrăcați în omul cel nou.” Sigur că lucru acesta nu se va putea realiza în 24/ore deoarece este nevoie de timp. „Dezbrăcarea și îmbrăcarea” nu se face fără timp, Tocmai de aceea Dumnezeu ne vorbește de îngăduința Lui: „I-am dat vreme să se pocăiască.” Vierul mijlocește: „mai lasă-l și anul acesta.” Totul se face în timp, dar unul limitat deoarece există riscul ca „timpul alocat să fi expirat și să te trezești venit prea târziu. Înnoirea omului lăuntric trebuie să se facă în acelați timp cu „trecera” omului din afară: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi.” (2Cor.4/16) Treptat. Putem trece în noul an „îmbrăcați” mai noi decât cu un an în urmă? „Câți în Hristos v-ați botezat (botezul în moartea Lui, nu în apă) cu Hristos v-ați îmbrăcat.” Și cine este în Hristos este o făptură nouă. Asta înseamnă că ne-am făcut „părtași firii dumnezeiești”(2Petru 1/4) Prin ce este determinată o făptură nouă? Ea slujește într-un duh nou, și nu după vechea slovă - insistă apostolul Pavel care descie portretul biblic al omului nou. (Rom.7/6) Dar ce înseamă să slujești într-un duh nou? Este omul ce a trecut cu bine prin procesul de înnoire: „să vă înnoiți în duhul minții voastre.” Este duhul nou pe care l-a dorit și David după ce a fost răpus de ispită. Voia un început nou, într-un duh nou. Adevărul este că o minte înnoită te transformă într-un alt om (conf.1Sam. 10/9,6) Un om nou. „Fiul risipitor și-a venit în fire și a zis: „Tată am păcătuit împotriva Ta și împotriva cerului...” A renunțat la porci și a pornit spre casa Tatălui său. Complet schimbat. Tată-L știa că vine și a pregătit pentru el haina cea mai bună. Chiar dacă cineva ar avea 60 de ani pentru a deveni un om nou trebuie să se nască din nou din apă și din Duh, deoarece numai Duhul Sfânt produce înnoirea. (Tit 3/5) În aceste condiții este asigurat accesul în Împărăția lui Dumnezeu. Dar nu înainte de a fi mers pe Calea cea nouă și vie. O cale ce nu întâlnești pe ea nici o „fiară sălbatică deoarece este numai pentru cei sfinți. Urmând acest itinerar călătoria ta se va sfârși în Cetatea Noul Ierusalim. Atunci vei primi o perlă albă - dacă viața ta a fost dedicată căutării „mărgăritarelor” frumoase. Și mai frumos decât atât este că pe această perlă va fi scris un nume nou.(Apoc.2/17) Totul va fi nou. Pentru că veșnicia va fi pe un cer și un pământ nou. Pentru aceasta este nevoie de oameni noi. Fii și tu unul din ei. Un om nou... Fiți binecuvântați!

„Cine mănâncă... are viață”.

Mâncarea îl ține pe om - spune o vorbă în popor. Fără ea sau în lipsa hranei corespunzătoare organismul s-ar deshidrata, ar pierde imunitatea și ar fi învins de diferite boli ce i-ar pricinui moartea. Așadar concluzia este simplă: Hrana este vitală pentru existența noastră. Însă și aici e nevoie de echilibru. Sunt oameni care mănâncă ca să trăiască. Alții trăiesc doar ca să mănânce. În acest sens avem un avertisment chiar din partea Domnului Isus: „Luați seama ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură...” ( Luca 22/34) iar apostolul Pavel este și mai categoric: „Dumnezeu lor este pântecele”. În timp ce ucenicii erau în căutarea hranei pentru trup atât de necesară, Mântuitorul a folosit prilejul și a vorbit despre altă mâncare: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui”. (Ioan 4/34) Aceasta înseamnă că este necesară hrana pentru omul din afară, dar tot atât de necesară este și pentru omul lăuntric (sufletul) care trebuie hrănit pentru a se menține în viață. Despre sufletul lui Ilie prorocul Elisei a afirmat: „...viu este sufletul tău”. El funcționează ca un om. A fost numit „omul lăuntric”. „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi”. Da. Sufletul este „om”. Un om care are nevoie de apă: „Sufletul meu însetează...”(Ps/42/2) El are nevoie de odihnă: „Eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11/28) Un om care are nevoie de hrană; „Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase”. (Ps. 63/5) 5000 de oameni au fost prezenți la evanghelizarea din pustie. Au ascultat Cuvântul rostit de către Domnul Isus, iar la sfârșit s-au săturat din pâinile ce au fost înmulțite. Mai târziu o parte din aceeași oameni L-au căutat din nou, dar nu pentru Cuvântul auzit, ci din pricina pâinilor mâncate. Au fost mustrați și sfătuiți: „...Mă căutați pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat. Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică”. Da, există „mâncare” care îți asigură existența veșnică. Este „Pâinea” care s-a coborât din cer. Pâinea care dă lumii viață. (Ioan 6/48) Iudeii n-au înțeles despre ce pâine le vorbea... și au început să cârtească. Confuzia era mare când li s-a spus că pâinea este coborâtă din cer. Cum e posibil așa ceva? Cum zice El: „Eu sunt Pâinea care s-a coborât din cer?” Înțelegerea a devenit imposibilă când li s-a spus : „Pâinea aceasta este trupul Meu. Cine mănâncă trupul Meu și cine bea sângele Meu are viață veșnică...” În urma acestor cuvinte mulți din ucenici l-au părăsit.A fost considerată o vorbire extremă. Cu siguranță că n-au înțeles despre ce „trup” le vorbea. Întrebarea ce urmează este necesară. Noi înțelegem? Pun această întrebare deoarece cei mai mulți asociază recomandarea „de a mânca” din cazul de față cu împărtășirea Sfintei Cine. Numai că textul din Evanghelia scrisă de Ioan capitolul 6 nu are nici o legătură cu Sfânta Cină. Aici ni se vorbește de o mâncare ce trebuie consumată în fiecare zi. Pentru a-și păstra existența omul lăuntric are nevoie de hrană zilnic și nu doar o dată pe lună sau o dată pe an după rânduiala fiecărei biserici. Scopul Sfintei Cine nu este cel de a-ți da viață, deoarece dreptul la împărtățire îl au doar cei ce au deja viață din belșug. Doctrina catolică cât și cea ortodoxă recomandă împărtășirea celor ce sunt în ultimele clipe din viață pentru a intra în posesia vieții veșnice, indiferent de viața trăită pe pământ. O speranță înșelătoare... Oare așa să fie și la noi? Dacă tot suntem aici este bine să reamintim că Sfânta Cină are două scopuri precise: a) Duce memoria credinciosului părtaș: la calvar, la cruce, la moartea Celui ce a fost Omul durerii. (1Cor. 11/26) b) Strânge toate mădularele din același trup (biserica) la aceeași masă numită „Masa Domnului” mâncând toți din aceeași pâine. Ce este atunci „trupul” care trebuie mâncat pentru a avea viață ? Este „Cuvântul care s-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr”. (Ioan 1/14) Apoi Domnul Isus vine cu explicații suplimentare: „Duhul este cel ce dă viață, carnea nu folosește la nimic, ci cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață”. Ce înțelegem de aici? Că,„omul nu trăiește numai cu pâine, ci orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Tocmai de aceea omul lui Dumnezeu a spus: „Când am primit cuvintelele tale le-am înghițit”. Evreii ce au călătorit prin pustie se trezeau dis-de-dimineață și strângeau mana (pâinea) căzută din cer. Psalmistul spune ceva de actualitate: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea...” Strângând în fiecare zi vom ajunge ca „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în inima noastră. În aceste condiții îți va fi foarte ușor să cugetăm la El zi și noapte. Inima (mintea) omului este visteria (cămara) de unde sufletul își ia hrana în fiecare zi. Având în vedere că este profețită o foamete mare care se va abate asupra pământului, (Amos 8/11) este bine să-ți faci provizii din timp în cămara ta. În caz că pribegești flămând „departe” de casa Tatălui, întoarce-te pentru că la El cu siguranță vei găsi belșug de pâine. Va fi ferice de cei flămânzi pentru că ei vor fi săturați... Da, mâncarea asigură existența noastră, dar nu doar atât... Pruncii au nevoie de ea pentru creștere. Ei au nevoie de laptele duhovnicesc și curat- recomandă apostolul Petru. Dar dacă este duhovnicesc, nu-i și curat? El poate fi foarte ușor amestecat cu istorisiri închipuite specifice vremurilor din urmă fiind atât de căutate de unii. Ba chiar își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre astfel de istorisiri. Este necesară hrana pentru a crește, dar contează cum crești, deoarece suntem atenționați: „Ce este strâmb nu mai poate fi îndreptat”. (Ecl.1/15) Pentru creștere sănătoasă este nevoie de hrană sănătoasă: „fiindcă te hrănești cu cuvintele credinței și ale bunei învățături pe care ai urmat-o până acum.” (1Tim.4/6b) Ce am primit din alte surse s-ar putea să-mi fie dăunănător și nociv atunci când vreau să învăț pe alții. Așa că: mănâncă sănătos, ca să crești sănătos!

„Cel neprihănit cade de șapte ori, și se ridică iarăși...”

Studiul de față discută aspectul .căderii”. Totul este pentru învățătura noastră, dar și un avertisment pentru fiecare creștin. Dacă în anumite circumstanțe am urcat pe treapta credinței, tot prin anumite circumstanțe putem cădea de pe ea: „...și să păstrezi credința și un cuget curat pe care unii l-au pierdut și au căzut din credință”.(1Tim. 1/19) De regulă sunt mai multe feluri de căderi. Iuda v/24: „Iar a Celui care vă poate păzi de orice cădere...” Înainte de a vorbi despre ele este bine să stabilim cine sunt cei care cad? În Proverbe 24/16 citim: „Căci cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică iarăși, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire”. Cei neprihăniți sunt expuși riscului de a cădea. Vestea bună este că ei au puterea să se ridice iarăși în comparație cu cei răi care se prăbușesc în nenorocire. E important să te ridici. Prăbușirea este ireversibilă. Despre Domnul Isus s-a spus că a fost rânduit pentru ridicarea și prăbușirea multora din Israel. Doctrina adventistă ce conține adăugiri nebiblice recomandă rebotezarea celui căzut într-un păcat mai grav până la 7 ori. Dar nu botezul în apă rezolvă problema celui căzut, ci ridicarea (reabilitarea) prin pocăință - adică revenirea la forma inițială prin repunerea „pe picioare” a celui căzut. „...totuși va sta în picioare pentru că Domnul are putere să-l întărească ca să stea”. (Rom. 14/4). Dim moment ce am spus că sunt mai multe feluri de căderi este bine să le notăm: Decăderea morală este primul fel de cădere și cel mai des întâlnit în viața creștinilor. În această situație este afectat moralul celui căzut. Potențialul este diminuat. Ieri ai fost mai „sus” decât astăzi, e posibil mâine mai „jos”. Ex. biblic. „Astăzi” Ilie era pe muntele Carmel coborând prin rugăciune foc din cer. A doua zi era coborât în peșteră. Dumnezeu la întrebat: „Ce faci tu aici Ilie? Doamne am fost plin de râvnă...” Ieri, dar astăzi? Viața este plină de „urcușuri și coborâșuri”. Tocmai de aceea versul cântecului ne întreabă: /Te ridici sau cobori?/ Te ridici sau cobori?/ Te întreb de două ori/ În plină ascensiune prorocul Ioan Botezătorul a mărturisit despre Domnul Isus prin descoperire dumnezeiască: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Mai târziu când a ajuns în temniță a fost determinat de circumstanțe să trimită pe ucenicii săi să-L întrebe:„ Tu ești Acela care trebuia să vină sau să așteptăm pe altul?” Nu trebuie să ne surprindă. Așa se manifestă trestia clătinată de vânt. La acest capitol suntem deficitari cu toții. Îndoiala aduce căderea. „Ei se îndoaie și cad dar noi ne ridicăm și rămânem pe picioare”. Suntem pe picioare prin harul Domnului Isus. Să nu uităm de mesajul de avertizare trimis bisericii din Efes: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți aminte de unde ai căzut...” Faptul că nu mai suntem în aceeași dragoste ca la început, este deja o cădere... Căderea într-o greșeală. Frecventă este și felul acesta de cădere. Aceasta se datorează faptului că este o acțiune involuntară și nepremeditată în care nu este implicată voința omului. David s-a rugat în acest sens: „Doamne iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc”. Astfel de căderi sunt iminente. Așa că apostolul Pavel scrie bisericii din Galatia: „Chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greșeală, voi care sunteți duhovnicești să-l ridicați cu duhul blândeții”. E un îndemn urmat de un avertisment: „...ia seama să nu cazi și tu”. „Căderea deodată” este neprevăzută. E ca și când s-ar rupe funia, sau ai călca pe schelă alături, fără să poți controla situația. Înțelegem că îndemnul de a ridica nu este pentru toți, ci doar pentru cei duhovnicești. Ei își manifestă permanent disponibilitatea de a ridica pe cel căzut deoarece îi vrea și pe ei duhovnicești. Căderea în ispită. Nu este aceeași cu căderea într-o greșeală. De felul acesta de cădere i-a atenționat Mântuitorul chiar și pe ucenicii care erau împreună cu El: „Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită...” Ispita este o cursă întinsă de către Ispititorul. El a reușit să rupă părtășia celor doi oameni din grădina Edenului cu Creatorul lor folosindu-se de o ispită. Dar nu este ceva surprinzător. Versul cântecului spune: /Căzură în luptă și oameni viteji Răpuși de ispite când nu erau treji/ De regulă ispita vine din exterior prin „pofta ocilor”. „Acan a răspuns: Este adevărat că am păcătuit...Am văzut în pradă o manta frumoasă... am poftit-o și am luat-o”. (Ios.7/20,21) Ispita totdeauna este „împachetată” frumos în culori strălucite. Ispititorul i-a arătat Domnului Isus toate strălucirile lumii... O „lume”atrăgătoare și captivantă. Ea este asemănată în Cartea Proverbe cu o femeie care a sedus un tânăr neîncercat la prima vedere. Este îmbrăcată în purpură stacojie. împodobită cu aur,pietre scumpe și mărgăritare. Îmbătată cu sângele sfinților... Multe victime a căzut prin ademenire... (Apoc. 17/4,6) Dar ispita nu vine totdeauna din exterior, ci ea vine tot atât de ușor și din interior. Așadar:„Nimeni când este ispitit să nu zică sunt ispitit de Dumnezeu, căci El nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi când pofta a zămislit dă naștere păcatului...” (Iacov 1/13.14)Așa că versul cântecului este un avertisment ce nu poate fi ignorat: /Nu de rău te teme Nici de unde-ți vine Teme-te de firea Ce- ascunsă-n tine/ Ce estede făcut? Robul Domnului să îndrepte pe protivnici în nădejdea că Dumnezue le va da pocăința și venindu-și în fire să se desprină din cursa diavolui în care au fost prinși ca să-i facă voia... (2Tim. 24/26) Căderea din har a fost o altă formă de cădere - specifică evreilor convertiți la creștinism dar întorși la iudaim (Lege). Nu este una și aceeași cu căderea de la credință, deoarece râvna de a-L sluji pe Dumnezeu a rămas neschimbată dar s-au schimbat principiile de slujire. În epistola către Evrei cap6/4,5,6 citim: „Căci cei ce au fost luminați odată, și au gustat darul cereasc, s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun a lui Dumnezeu și puterile veacului viitor și totuși au căzut este cu neputință să fie înnoiți iarăși pentru că ei răstignesc pentru ei pe Hristos și-L dau să fie batjocorit”. Este important să observăm treptele pe care au urcat acești oameni. Au ajuns să experimenteze „puterea învierii” care ține de veacul viitor pe care și apostolul Pavel dorea să o cunoască. (Fil.3/10) De unde au căzut? „Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți pri Lege, v-ați despărțit de Hristos, ați căzut din har”. Iuda îndeamnă prin epistola sa: „Mustrați pe cei ce se despart de voi”, iar Pavel se conformează: „O galateni nechibzuiți...Iată ce vreau să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul sau prin auzirea credinței? Puțin untdelemn (credință) au avut în vase. Au început prin Duhul și au sfârșit scurta alergare prin firea pământească...(Gal. 3/1,2,3) Cine o fi produs căderea acestor oameni? Îndoiala sau lipsa de încredere în harul Domnului Isus. Despre ei citim în Evrei cap.10: „Să nu ne părăsim dar încrederea noastră pe care o așteaptă o mare răsplătire,...cel neprihănit va trăi prin credință, dar dacă dă înapoi sufletul Meu nu-și găsește plăcere în el”. Tocmai de aceea psalmistul atenționa că îndoiala este dăunătoare: „Ei se îndoaie și cad...” (Ps. 20/8) De ce totuși nu mai pot fi înnoiți (ridicați)? Înnoirea o face Duhul Sfânt. (conf. Tit 3/5) Căzând din har ai renunțat la Duhul Sfânt. Singurul loc unde Duhul Sfânt este numit „Duhul harului” este locul unde se vorbește despre felul acesta de cădere. Este posibilă ridicarea câtă vreme rămâi în har (Fapte 15/11) Concluzie: Ai renunțat la har, ai renunțat la Duhul Sfânt. În acest caz este imposibilă reînnoirea (ridicarea). Căderea de la credință. „...și să păstrezi credința și un cuget curat pe care unii l-au pierdut și au căzut de la credință”. Credința se păstrează. Iuda chiar ne îndeamnă să luptăm să o păstrăm Sunt inamici din „afară” care vor să ne-o distrugă, dar sunt și din interior. Pervertirea cugetului sau lipsa curățirii lui prin mărturisire (pocăință) duce în final la pierderea untdelemnului (credinței) „...fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, ...n-au căutat să-L păstreze în cunoștința lor. Astfel au ajuns plini de orice nelegiuire...”Felul acesta de cădere este discutabi deoarece nu este o cădere bruscă, ci este un traseu... Creștinul este într-o călătorie. Și care orice călător care trebuie să țină seama de instrucțiunile ghidului, citim avertizările apostolului Petru: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul”. (1Petru 2/11) Călătorul urcă spre Ierusalim sau coboară spre Ierihon. De data aceasta ni se spune despre unul ce cobora, dar până să coboare el a trebuit mai întâi să urce, altfel nu avea de unde să coboare. La poalele muntelui tâlharii urmăreau cu privirea cum creștinul urcă. Spre marea lor surprindere călătorul se întoarce și coboară. Vigilența tâlharilor a crescut deoarece călătorul se îndrepta înspre ei. Din „inerția” coborârii a căzut între ei. Nu tâlharii i-au determinat căderea. Dacă el nu ar fi căzut prin coborâre permanentă tot acolo ar fă ajuns. Tâlharii nu l-au mângîiat: „Vai amice poate te-ai lovit când ai căzut”. Nu. Ei au început acțiunea specifică unor tâlhari: l-au dezbrăcat de tot cei nobil și divin. Apoi l-au bătut zdravăn făcându-i numai răni și vânătăi (conf. Isaia 1/6) A fost doborât la pământ de hoarta de duhuri rele care au tăbărât pe el. (Efes. 6/12) Nu se mai putea ține pe picioare, așa că a rămas un „cadavru” în mijlocul drumului. Dacă ar fi rămas pe picioare în aceea zi rea s-ar fi târât singur la cel mai apropiat han. Dar nu. Au trecut pe alături reprezentații religiei, dar nu i-au dat nici o mână de ajutor, considerând că un asemenea om nu mai poate fi recuperat. Au preferat să treacă nepăsători pe alături... Dar un străin s-a apropiat de el și a constatat că inima încă are puls. O scânteie de viață. El știa că trestia frântă nu trebuie ruptă, iar fitilul care încă fumegă nu trebuie stins de tot. Așa că a început munca de „resuscitare” pentru a-l readuce din nou la viață. Și n-a fost ușor.Primul semn de viață a fost ochii care s-au deschis și a văzut din nou lumina. Străinul știa că rănile se vor vindeca, dar era îngrijorat de „cicatrice” care de aici înainte le va purta toată viața. El mai știa că astfel de căderi lasă în urmă diferite sechele. Toți vor ști prin ce traume a trecut... Pentru că nu se ținea pe picioare străinul l-a pus pe asinul lui și la dus la un han, dându-l în îngrijirea hangiului. Dacă în drumul tău întâlnești astfel de oameni, nu zăbovi: Du-te și fă și tu la fel... Fiți binecuvântați!