La ora închiderii: „Stăpânul casei se va scula și va încuia ușa...”

;„Isus străbătea satele și cetățile învățând pe norod. Cineva a întrebat: Doamne puțini sunt cei ce sunt pe Calea mântuirii?” O asemenea întrebare scoate în evidență interesul legat de statistici și nu de mântuire. Dacă ar fi interesat de mântuire ar fi întrebat ca și temnicerul: „Ce să fac să fiu mântuit?” Mântuitorul trece peste această curiozitate, folosește momentul și recomandă: „Intrați pe ușa cea strâmtă.” Această recomandare era necesară deoarece se poate folosi și altă intrare, sărind prin altă parte. Toți aceștia au fost numiți însă hoți și tâlhari. (Ioan 10) Folosind „ușa principală” îți poți procura haina de nuntă. Unul din cei intrați în odaia de nuntă a fost întrebat:;„Prietene cum ai intrat aici fără haina de nuntă?”Era clar că „sărise” prin altă parte... Religioșii vremii au evitat să folosească „intrarea” deoarece ei și-au pus înainte o neprihănire a lor și nu s-au supus neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Mântuirea se rezolvă chiar de la intrare. (ușă) O ușă care deocamdată este încă deschisă. Despre ea i s-a scris și bisericii din Filadelfia:„...iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide...”(Apoc. 3/8) Dumnezeu a deschis această ușă și tot El o va închide. Ea s-a deschis odată cu anunțul făcut de înger: „Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul.” De atunci ușa a rămas deschisă... Și va rămâne deschisă câtă vreme se zice „Astăzi”. A încercat Irod să o închidă, dar n-a reușit, toată puterea întunericului s-a mobilizat în acest scop, dar a eșuat. Valurile de persecuție ale romanilor și comuniștilor n-au putut să o închidă. Oamenii nu vor putea să o închidă, dar pot să blocheze intrarea ca cei ce vor să intre să n-o poată face. Domnul Isus i-a mustrat pe cărturarii și fariseii contemporani, cât și pe preoții din vremea noastră: „Nici voi nu intrați, dar nici pe alții nu-i lăsați.” Dar în ce constă această ușă deschisă? „Rugați-vă și pentru noi ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt...”Prin Cuvântul Evangheliei se deschide ușa mântuirii. „Cuvântul lui Dumnezeu se vestea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea și o mulțime de preoți veneau la credință.”(Fapte 6/7) Înțelegem de aici că ușa Cuvântului deschide o altă ușă, numită „ușa credinței”. În acest mod este posibilă mântuirea, deoarece ea este posibilă prin harul lui Dumnezeu prin credință, aceasta fiind darul lui Dumnezeu. Însă aceasta nu va fi deschisă la nesfârșit. Există o vreme numită de apostolul Pavel „vremea mântuirii”. Când se va termina această vreme, Stăpânul casei se va scula și va încuia ușa. După ora închiderii nu se mai poate face absolut nimic. Aflăm că mai târziu au venit și celelalte fecioare care probabil li s-au stins candelele din lipsă de untdelemn (credință) și erau în întuneric, au căutat ușa bâjbâind (Fapte 17/ au bătut dar deja era încuiată și nu li s-a mai deschis. Întârzierile nu sunt justificate și nici acceptate. Omenirea de pe timpul lui Noe au avut privilegiul să intre în corabie câtă vreme era ușa deschisă dar au refuzat să o facă... Când au venit tornadele au alergat la corabie implorându-l pe Noe să le deschidă. E posibil ca Noe să fi avut bunăvoință să-i primească în corabie, numai că ușa era încuiată de Dumnezeu. Era prea târziu... Ușa Împărăției lui Dumnezeu este larg deschisă „Astăzi” și cei care dau năvală intră pe ea. pe ea. După ora închiderii omenirea se va împărți în 4 categorii. Două categorii vor rămâne afară ,iar două vor fi lăuntru. Este bine să te verifici din timp din care categorie vei face parte. O primă categorie sunt cei care n-au avut niciodată interes pentru mântuirea sufletului. Deși au fost invitați să vină și să prânzească în Împărăția lui Dumnezeu ei au refuzat având alte priorități. Este posibil ca astfel de oameni să nu fi călcat niniodată pragul unei biserici. Ei nu vor pretinde să fie mântuiți. A doua categorie sunt religioșii care vor veni și vor bate să li se deschidă motivând că ei sunt îndreptățiți să intre: „Doamne noi am mâncat înaintea Ta și în ulițele noastre ai învățat norodul, deschide-ne,,,”Cine sunt aceștia? A doua categorie sunt religioșii ce vor bate la ușă justificând că sunt îndreptățiți să li se deschidă deoarece ei sunt cei care au stat la masă cu Domnul și în ulițelor lor a fost învățat norodul. Ce ocazie! Să stai la masă cu Mântuitorul și să nu intre și mântuirea în casa ta? Păcat de această șansă irosită. Într-o situație asemănătoare a fost și Zacheu, dar el a auzit vestea bună:„Astăzi mântuirea a intrat în casa ta.” 5ooo de oameni au stat trei zile în pustie ascultând Evanghelia, apoi au stat la masă, dar aceasta nu le-a folosit la nimic. Pe ulițele lor s-a făcut evanghelizare dar nici aceasta nu le-a folosit la nimic. Două categorii de oameni au rămas afară. Două categorii erau lăuntru după ce s-a încuiat ușa. Dar de ce sunt două categorii lăuntru? Ce face diferența și ce se va întâmpla cu ei? Este bine să te prindă ora închiderii înăuntru, da? Unii spun că sunt mulțumiți să se închidă ușa cu ei... Chiar dacă ești ultimul sau la mijloc încă poți fi în pericol pentu că „suntem în clipa în care judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu.” Și „...dacă cel neprihănit va scăpa cu greu...” După ce se va încuia ușa va începe judecata celor din interior. A fost o singură turmă. Dar păstorul va desparte „oile de capre”. A fost un singur ogor. Dar secerătorii vor separa grâul de neghină. „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile ce au fost o pricină de păcătuire și pe cei ce au săvârșit fărădelegea...”(Matei 13/41 Nu-i totul să fii înăuntru, este foarte posibil să ajungi afară. „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo un om care nu avea haina de nuntă. Prietene cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă? Legații mâinile și picioarele și aruncați-l în întunericul de afară... (Matei 22/11-13) Cine vor cei rămași lăuntru? Doar cei la vremea când au auzit „bătăile” la ușa inimii lor, au deschis și au cinat la aceiași masă cu Domnul. (Apoc. 3/20) Această disponibilitate îți va oferi privilegiul ca și tu să fii invitat la masă cu Avraam, Isac și Iacov în Împărăția lui Dumnezeu. Atunci se va putea spune frumoasele cuvinte: „Ferice de cei ce vor prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”.

„Judecați”... sau „...nu judecați ca să nu fiți judecați.”(?)

        Există o percepție greșită cu privire la judecată. Regula este stabilită.: „să nu judecăm!” Dintr-un punct de vedere este biblic. Însuși Domnul Isus a spus: „Nu judecați ca să nu fiți judecați.”(Matei 7/1) Tot din punct punct de vedere biblic putem însă judeca..
Dar să stabilim ce înseamnă judecată?
Judecata este procesul minții care ne ajută să discernem binele de rău. Este capacitatea de a discerne.
Creatorul  a avut în vedere să ne creeze cu discernământ. Putem spune și noi ca și psalmistul: „Mă bucur că sunt o făptură așa de minunată.” Și dacă am fost  creeați  cu capacitatea de a judeca, de ce ar fi interzis să o folosim?
În cuvântarea Sa Domnul Isus apreciază și scoate în evidență pe omul ce și-a zidit casa pe stâncă (temelie) numindu-l: „om cu judecată”. Pe cel ce nu și-a folosit judecata l-a numit „om nechibzuit.   „Judecata și nejudecata” a ajuns unul dintre subiectele controversate în mediul creștin. Judecata fiind interzisă cu desăvârșire. Dacă judeci vei fi judecat, dar dacă nu judeci scapi de ea? Nu - deoarece toți ne vom înfățișa în fața scaunului de judecată - fără excepție. Este bine să știm că:
Judecata este absolut necesară.                                                                                                              Suntem îndemnați frecvent să o facem. În Fapte 4/19 citim îndemnul ucenicilor Petru și Ioan dat norodului: „Judecați voi singuri, este bine să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu?” Ceva asemănător îndeamnă și apostolul Pavel: Judecați voi singuri este cuviincios pentru o femeie să se roage dezvelită?” (1Cor.11/13)
Care sunt avantajele judecății „singure”? „Dacă ne judecăm singuri. nu vom fi judecați odată cu lumea”.                                                                                                                                                     O primă concluzie: Judecata nu este rea, dimpotrivă, însă ordinea poate fi greșită deoarece înainte de ai judeca pe alții avem obligația morală să ne judecăm pe noi înșine. Este foarte posibil să fi făcut din judecată o pasiune, dar fără o judecată personală. Dacă mă voi judeca în primul rând pe mine voi constata că nu sunt „curat ca lacrima” și atunci voi renunța să-i mai judec pe alții. Însă Domnul Isus vrea să spună ceva și mai dureros: Vreau să scot paiul din ochiul fratelui, pe când în al meu este o bârnă (adică faptele  mele sunt mai grave decât a celui cel judec) Așa ceva nu se poate...
Apostolul Pavel scrie în acest sens cuvinte de mustrare celor din Roma:
„.. crezi tu omule care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Rom. 2/3) Tu care te măgulești că ești călăuza orbilor... tu care înveți pe alții... Tu ... nu te judeci?
În contextul în care Judecătorul suprem tratează procedura judecății, El face o recomandare celor ce au trecut pe la „cabinetul de oftalmologie,”și-au extras bârna și au acum ochii inimii (minții) curați : „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor...” (Matei 7/6) Este vorba de două categorii de oameni cu trăsături neomenești. Dar de unde să știu care oameni se încadrează în aceste două categorii până ni-i trec prin judecata minții? Pe pagina următoare suntem îndemnați să ne ferim de proroci mincinoși. Dar ca să mă pot feri de ei eu trebuie să știu ce fel de proroci sunt... Tocmai de aceea apostolul Pavel scrie bisericii din Corint: „Cât despre proroci să vorbească doi sau trei și ceilalți să judece”. Ceilalți (biserica) trebuie să judece deoarece prorocia se adresează bisericii și nu prorocilor. Prin judecată voi lua ce este bun și mă voi feri de ce este rău. Pe lângă conținutul prorociei care am tot dreptul să o trec prin filtrul minții, judecata se poate extinde și asupra persoanei care a prorocit să știu dacă nu cumva este un lup îmbrăcat în piele de oaie.(7/15)  Când este vorba de prorocie suntem îndemnați să cercetăm toate lucrurile și nu doar prorocia. (1Tes 5/21,22) Același lucru este valabil și pentru învățători din moment ce suntem avertizați că :„...în norod s-au ridicat ...și învățători mincinoși. care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare,,,” (2Petru 2/1) Cum voi face deosebire între o învățătură sănătoasă și o erezie?  Este deasemenea necesar să știu dacă nu cumva respectivul învățător face parte din categoria celor  care: „zic dar nu fac”. Toate acestea sunt descoperite de „lumină” - adică de judecată.
Revenim: Înainte de ai judeca pe alții avem datoria să ne judecăm pe noi înșine. În ce mai constă această judecată?
Punându-mă în locul celui vinovat ajuns acum ținta judecății mele. „Eu dacă aș fi fost în locul lui ce aș fi făcut, cum aș fi procedat?
Nu judeca și osândi pe cineva până nu te așezi în locul lui. De pe „margine” este ușor de judecat. Există chiar și o vorbă în popor: „Nu osândi pe nimeni până nu ești în papucii lui.” Pune-te în situația lui...
(Comitetul unei biserici discuta situația unei persoane care a săvârșit o abatere. Pastorul i-a întrebat pe rând: Tu cum ai fi procedat? Unul: eu vegheam. Altul: eu biruiam. Altul: cu mine nu s-ar fi întâmplat așa... Ultimul a spus: Eu mă tem că mie mi s-ar fi întâmplat mai rău... Pastorul a considerat că el este persoana potrivită să-l însoțească pentru ridicarea celui căzut.)

 O altă formă de judecată constă în corectarea unor nedreptăți în ce privește lucrurile pământești.  „Tribunalul” este în Casa Domnului - spunea un păstor bătrân. Pavel este surprins că neînțelegerile dintre frați în biserica din Corint erau rezolvate în altă parte și scrie: „Când vreo unul are neînțelegeri cu altul, îndrăznește să se judece cu el la cei nelegiuiți și nu la sfinți?” Cum trebuie procedat?
„...nu este între voi unul singur om înțelept care să judece între frate și frate?” (1Cor. 6/1,5)
Această practică își are rădăcinile în Vechiul Testament. Psalmistul accepta cu bucurie invitația de a merge la Casa Domnului și pentru faptul că acolo se găseau „...scaunele de judecată ale casei lui David”. Atenție la citire: Scaunele și nu scaunul. Completul de judecată fiind format din mai mulți judecători. Cine avea dreptul să îmbrace roba de judecător?
Oameni destoinici -  cu competențe în drept civil și legislativ.
- oameni de încredere - fermi în hotărârile luate.
- temători de Dumnezeu - conștienți că vor da socoteală în fața Judecătorului Suprem.
- vrăjmași ai lăcomiei - incoruptibili. (Exod. 18/21,22)
Cu toate că judecătorii au fost aleși după principii morale bine gândite, omul care nu este decât „carne păcătoasă” a eșuat în ași duce cu bine mandatul încredințat. Drepturile omului au fost adesea ignorate fiind nevoie de intervenția lui Dumnezeu  cerându-le în mod repetat să facă dreptate. Și-n vremea de acum - ca și atunci, omenirea tânjește după dreptate, iar speranțele lor de a o găsi rămân doar iluzii. Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură  care ne amintește că orice om este înșelător și ca atare este imposibil ca ființa omenească decăzută și coruptă să judece după dreptate.
Avertismentul rămâne valabil: „...cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (1Cor.6/9)

O altă formă de judecată este judecata bisericii pentru disciplinarea celui ce s-a abătut de la adevăr. Prin „disciplinare”înțelegem reabilitarea celui căzut într- o fărădelege gravă. Spunem „gravă” deoarece nu toate fără de legile intră sub incidența bisericii. Fiecare persoană având privilegiul să-și rezolve problema direct în fața Marelui Judecător și să beneficieze de „grațierea” sa.
Când vorbim despre biserică nu ne referim numaidecât la mulțime, ci la cei aleși să-i reprezinte. Scopul lor în acest caz nu este de a găsi cele mai aspre și urgente măsuri pentru pedepsirea vinovatului. Scopul lor este de a găsi cele mai înțelepte soluții pentru redresarea celui abătut.
Concluzie generală: În oricare situație te-ai găsi este bine să știi:
Judecata este necesară. Folosește-o...

„...să nu păcătuiți, dar dacă cineva a păcătuit...” (?)

                Dumnezeu urăște păcatul deoarece este o acțiune împotriva voii Sale. Este o fără de lege.
Odată intrat păcatul în lume el s-a extins cu mare repeziciune. Toată Scriptura de la un capăt la altul, are menirea de a bloca calea omului spre păcat. Însă Dumnezeu constată în timp că „...pământul era stricat și  orice făptură își stricase calea pe pământ.” (Gen. 6/12)
Omenirea s-a cufundat în această stare de nelegiuire. Nu mai era nici un „om” pe fața pământului. Un om care să fie după chipul și asemănarea Sa.
Milioanele de jertfe n-au reușit să rezolve problema păcatului, așa că Dumnezeu a fost nevoit să „publice” nevoia de a trimite un Mântuitor. Profeții care au preluat vestea au transmis verbal și în scris că mântuirea este aproape să vină și este iminentă. Evreii au primit cu bucurie vestea și „...au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vremuri și ce împrejurări...” (1Petru 1/10,11)  Însă ei n-au înțeles despre ce mântuire (izbăvire) este vorba. Ei așteptau un mântuitor care să-i izbăvească de sub robia romană. Chiar și Zaharia a mărturisit: „El ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David... mântuire de vrăjmași și dim mâna celor ce ne urăsc. (Luca 1//69,71) Dar nu era întocmai.
Scopul venirii Mântuitorului în lumea noastră a fost să ia asupra Sa fărădelegile noastre iar pedeapsa care ni se cuvenea nouă să cadă peste El. Noi eram vrednici de osândit, dar El ne-a grațiat plătind toate datoriile noastre. Atât a spus: „...nu te osândesc, du-te dar să nu mai păcătuiești.”
El nu încurajează păcatul, ci dimpotrivă nu vrea să-l mai înfăptuiești. Apostolul Ioan scrie și el: „Cine este născut din Dumnezeu nu (continuă) să păcătuiască.” Însă cu toată străduința omului de a nu păcătui inevitabilul se produce. Care să fie cauza? Omul nu este decât carne păcătoasă. (Gen. 6/3) Natura lui înclină spre păcat. Firea (carnea) este „locuința” păcatului. În ea sunt localizate toate poftele, atât cele bune, cât și cele rele. Pavel scrie despre ea: „...nu mai sunt eu, ci păcatul care locuiește în mine.”
Deși ne-am făcut părtași firii dumnezeiești după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte, omul nu este divin, ci este un amestec de pământesc și dumnezeiesc.
Iov era unicat pe pământ în ce privește neprihănirea. Totuși i se aduce la cunoștință de către o ființă necunoscută că omul nu poate fi curat din moment ce Dumnezeu găsește greșeli chiar și la îngeri. Nu există perfecțiune decât la Dumnezeu. Aceasta însă nu ne îndreptățește să păcătuim.
Și dacă totuși cineva a păcătuit ce trebuie făcut cu el?
Omorât cu pietre? Nu. Aruncarea cu pietre și-a avut vremea ei, iar strângerea pietrelor care înseamnă renunțarea la ele, își  are (la prezent) vremea ei. Suntem în vremea când nu mai este permis să le folosești. Și chiar dacă ar fi permis, are dreptul să arunce cu piatra doar cel ce nu are păcat. Te-ai considera unul din ei? Așa că cel mai bine este să fie lăsate pe fundul mării, pentru că  a trecut vremea lor. Ce este de făcut?
Apelăm cu încredere la mijlocitorul nostru, Domnul Isus. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre și nu numai ale noastre... Această jertfă poate fi aprinsă cu cuvinte de căință și angajamente de renunțare.  Pentru cine procedează astfel sunt promisiuni că va căpăta îndurare. (Prov. 28/13) pentru că sângele acestei jertfe ne curăță de orice păcat.  (1Ioan 1/7,9)
Când spun „orice” înseamnă că nu mai este excepție de la regulă. Orice - absolut orice. Sunt însă și fețe bisericești care spun că lucrurile nu stau chiar așa, invocând Cuvântul care spune că dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința adevărului nu mai rămâne  nici o jertfă pentru păcate, ci doar așteptarea înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți. (Evrei 10/26) Este biblic... Cuvântul și iar Cuvântul. Cu ajutorul Lui îl direcționezi pe om după dorința inimii tale: în rai sau în iad. Unii spun că de asta are două tăișuri Cineva îmi spunea că un asemenea răspuns dat unei tinere care a păcătuit folosind cuvântul citat mai sus, a determinat-o să-și pună capăt zilelor. Nu avem voie să ne jucăm cu viața nimănui. În Apocalipsa  7/10 citim: „...strigau cu glas tare și ziceau: Mântuirea este a  Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului.” S-a strigat cu glas tare să audă fiecare om. Ai auzit și tu? Înțeleg de aici că mântuirea atât de discutată nu este monopolul unui om sau a unei confesiuni. ci îi aparține doar lui Dumnezeu și  o dăruiește cui voiește El. Nu se poate ca lutul să-i ceară socoteală olarului. Nu cred că cineva va putea să-i ceară socoteală lui Dumnezeu de ce l-a primit în rai pe tâlhar fără botezul în apă, fără botezul cu Duhul Sfânt, fără vorbirea în alte limbi, fără darurile duhovnicești, fără fapte, fără și fără... Răspunsul la  prejudecățile noastre deja l-am primit: „Nu pot eu să fac cu ce este al Meu pentru că ochiul tău este rău?”
Este necesar să ne întoarcem la Scriptură și să deslușim ce a vrut sa spună autorul cărții „Evrei” în cap. 10 vers. 26. Epistola este adresată evreilor care au trecut la creștinism, însă unii din ei au început să părăsească Adunarea creștinilor și să se întoarcă la iudaism (Legea lui Moise). În aceste condiții, când ei păcătuiau aduceau jertfe specifice Vechiului Testament.. Autorul (Pavel) scrie că nu mai este nicio jertfă. S-a terminat cu astfel de jertfe,  deoarece Domnul Isus este singura jertfă rămasă valabilă.
Știi pe cineva care a păcătuit? Roagă-te pentru el! Dragostea acoperă o sumedenie de păcate atunci când păcătosul se oprește și nu le mai înfăptuiește.
(Cineva a mers la un păstor bătrân să-i aducă la cunoștință păcatele unora. Ajuns în casă a început: Ai auzit ce-o făcut cutare? Bătrânul a reacționat imediat: Repede pe genunchi să ne rugăm pentru el. După ce s-au ridicat iar a început: Dar de cutare ai auzit? Cum și acesta a păcătuit? întrebă bătrânul. Ne plecăm din nou să ne rugăm și pentru el. Văzând musafirul că bătrânul îl pune la rugăciune, după ce s-a ridicat de pe genunchi a plecat deși nu terminase lista cu păcătoșii.)  Cineva protesta când e vorba de rugăciune: Cum el păcătuiește și eu să mă rog?
Prietene, nu pierzi nimic dacă o faci. Despre Domnul Isus citim: „...a fost pus în numărul celor fărădelege pentru că a purtat păcatele multora și s-a rugat pentru cei vinovați.”(Isaia 53:12)
Mai mult decât atât, Pavel îndeamnă ca cei duhovnicești să-l ridice pe cel căzut cu duhul blândeții. Bineînțeles că îndemnul se adresează celor duhovnicești.
Nu arunca cu piatra, îndeamnă, mustră dacă este cazul, încurajează, Domnul Isus a  promis că fitilul care mai fumegă nu-l va stinge și nici trestia frântă n-o va rupe.Vrei tu sa faci aceste în locul Lui? Nu arunca pe nimeni în foc, ci dimpotrivă smulge-l din foc. (Iuda 23) Una dintre cele mai frumoase învățături în acest sens o găsim într-o pildă , în care ni se spune despre un călător ce călătoarea între două orașe. A căzut între niște tâlhari care l-au dezbrăcat. jefuit și bătut, lăsându-l aproape mort. Nu era mort. Inima lui încă mai avea puls, mai era încă în el o „scânteie”de viață. Au trecut pe acolo oameni foarte religioși care ar fi putut să-i dea o mână de ajutor,  dar au trecut nepăsătoare pe alături. Dar un samaritean care era și el în călătorie s-a oprit lângă el și i-a asigurat toată asistența medicală de urgență. L-a pus pe asinul lui și l-a dus la un han. Pilda se încheie cu cuvintele:
 „Du-te și fă și tu la fel.”