Anul Nou vine cu lucruri noi.

În scurt timp intrăm îmtr-un an nou. Va fi un nou început. Sperăm că va fi un început bun. În acest fel avem șanse să sfârșim bine. E important cum începem... Despre Noe citim că viața lui după potop a luat un „nou început”: „Noe a început să fie lucrător de pământ și a sădit o vie, a băut vin și s-a dezgolit în mijlocul cortului său.” E un început bun? Te las pe tine să decizi... Este important începutul, dar se ia în calcul sfârșitul. „...uitați-vă la sfârșitul lor de viețuire și urmați-le credința.” Apostolul Pavel constată că evreii din Galatia au început prin Duhul și au sfârșit prin firea pământească. Este bine să fii atent cum începi. Așadar: „La început era Cuvântul. Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El.” (Ioan 1/1,2,3) El este „piatra de căpătâi” nici un lucru n-a fost făcut fără El. El s-a angajat: ,Eu fac toate lucrurile noi” E plăcut la începutul anului nou să vorbim despre lucruri noi. Primul lucru pe care e important să-l știm este că „în Hristos” suntem o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. S-au dus de tot. sau încă se mai țin de noi? „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toți oamenii a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea...” Am rupt-o definitiv s-au doar o întindem, fiind încă legați de ea? Făptura nouă este rezultatul unei învățături noi. Grecii ce locuiau în Atena au cerut apostolului Pavel: „Putem să știm care este această învățătură nouă pe care o vestești tu?” Această învățătură nouă își are originea doar în Noul Testament și nu o voi amesteca cu cea din Vechiul Testament, deoarece „cele vechi s-au dus.” Această învățătură nouă a fost primită de apostol prin descoperire dumnezeiască, așa că el a fost îndreptățit să spună: ,Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” - de mântuire. Foarte important: Tot. Absolut tot ce avem necesar pentru mântuirea sufletului găsim scris în Noul Testament. Ce facem cu Vechiul Testament? A fost oglindirea lucrurilor viitoare care si-au găsit împlinirea în Domnul Isus. Da. Hristos este sfârșitul Legii. Tot ce a fost scris, a fost scris pentru învățătura noastră. Foarte multe lunruri învățăm din El, dar ca normă de conviețuire, sau reguli, - doar din Noul Testament. Cărțile Vechiului Testament rămân istorie pentru a cunoaște pe unde au trecut înaintașii noștri, cu excepția profețiilor neîmplinite încă. Această învățătură nouă are ca rezultat formarea omului nou. Doar cu material nou poți construi o casă nouă. „Căci dacă zidesc iarăși lucrurile pe care le-am stricat mă arăt ca un călcător de lege. Căci prin Lege am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” Pentru a deveni un om nou este obligatoriu să renunți la omul cel vechi. Omul vechi nu se petecește cu petece noi. Ci se renunță cu desăvârșire la el. „Cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi și să vă îmbrăcați în omul cel nou.” Sigur că lucru acesta nu se va putea realiza în 24/ore deoarece este nevoie de timp. „Dezbrăcarea și îmbrăcarea” nu se face fără timp, Tocmai de aceea Dumnezeu ne vorbește de îngăduința Lui: „I-am dat vreme să se pocăiască.” Vierul mijlocește: „mai lasă-l și anul acesta.” Totul se face în timp, dar unul limitat deoarece există riscul ca „timpul alocat să fi expirat și să te trezești venit prea târziu. Înnoirea omului lăuntric trebuie să se facă în acelați timp cu „trecera” omului din afară: „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi.” (2Cor.4/16) Treptat. Putem trece în noul an „îmbrăcați” mai noi decât cu un an în urmă? „Câți în Hristos v-ați botezat (botezul în moartea Lui, nu în apă) cu Hristos v-ați îmbrăcat.” Și cine este în Hristos este o făptură nouă. Asta înseamnă că ne-am făcut „părtași firii dumnezeiești”(2Petru 1/4) Prin ce este determinată o făptură nouă? Ea slujește într-un duh nou, și nu după vechea slovă - insistă apostolul Pavel care descie portretul biblic al omului nou. (Rom.7/6) Dar ce înseamă să slujești într-un duh nou? Este omul ce a trecut cu bine prin procesul de înnoire: „să vă înnoiți în duhul minții voastre.” Este duhul nou pe care l-a dorit și David după ce a fost răpus de ispită. Voia un început nou, într-un duh nou. Adevărul este că o minte înnoită te transformă într-un alt om (conf.1Sam. 10/9,6) Un om nou. „Fiul risipitor și-a venit în fire și a zis: „Tată am păcătuit împotriva Ta și împotriva cerului...” A renunțat la porci și a pornit spre casa Tatălui său. Complet schimbat. Tată-L știa că vine și a pregătit pentru el haina cea mai bună. Chiar dacă cineva ar avea 60 de ani pentru a deveni un om nou trebuie să se nască din nou din apă și din Duh, deoarece numai Duhul Sfânt produce înnoirea. (Tit 3/5) În aceste condiții este asigurat accesul în Împărăția lui Dumnezeu. Dar nu înainte de a fi mers pe Calea cea nouă și vie. O cale ce nu întâlnești pe ea nici o „fiară sălbatică deoarece este numai pentru cei sfinți. Urmând acest itinerar călătoria ta se va sfârși în Cetatea Noul Ierusalim. Atunci vei primi o perlă albă - dacă viața ta a fost dedicată căutării „mărgăritarelor” frumoase. Și mai frumos decât atât este că pe această perlă va fi scris un nume nou.(Apoc.2/17) Totul va fi nou. Pentru că veșnicia va fi pe un cer și un pământ nou. Pentru aceasta este nevoie de oameni noi. Fii și tu unul din ei. Un om nou... Fiți binecuvântați!

„Cine mănâncă... are viață”.

Mâncarea îl ține pe om - spune o vorbă în popor. Fără ea sau în lipsa hranei corespunzătoare organismul s-ar deshidrata, ar pierde imunitatea și ar fi învins de diferite boli ce i-ar pricinui moartea. Așadar concluzia este simplă: Hrana este vitală pentru existența noastră. Însă și aici e nevoie de echilibru. Sunt oameni care mănâncă ca să trăiască. Alții trăiesc doar ca să mănânce. În acest sens avem un avertisment chiar din partea Domnului Isus: „Luați seama ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură...” ( Luca 22/34) iar apostolul Pavel este și mai categoric: „Dumnezeu lor este pântecele”. În timp ce ucenicii erau în căutarea hranei pentru trup atât de necesară, Mântuitorul a folosit prilejul și a vorbit despre altă mâncare: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui”. (Ioan 4/34) Aceasta înseamnă că este necesară hrana pentru omul din afară, dar tot atât de necesară este și pentru omul lăuntric (sufletul) care trebuie hrănit pentru a se menține în viață. Despre sufletul lui Ilie prorocul Elisei a afirmat: „...viu este sufletul tău”. El funcționează ca un om. A fost numit „omul lăuntric”. „Chiar dacă omul nostru din afară trece, omul nostru lăuntric se înnoiește din zi în zi”. Da. Sufletul este „om”. Un om care are nevoie de apă: „Sufletul meu însetează...”(Ps/42/2) El are nevoie de odihnă: „Eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11/28) Un om care are nevoie de hrană; „Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase”. (Ps. 63/5) 5000 de oameni au fost prezenți la evanghelizarea din pustie. Au ascultat Cuvântul rostit de către Domnul Isus, iar la sfârșit s-au săturat din pâinile ce au fost înmulțite. Mai târziu o parte din aceeași oameni L-au căutat din nou, dar nu pentru Cuvântul auzit, ci din pricina pâinilor mâncate. Au fost mustrați și sfătuiți: „...Mă căutați pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat. Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică”. Da, există „mâncare” care îți asigură existența veșnică. Este „Pâinea” care s-a coborât din cer. Pâinea care dă lumii viață. (Ioan 6/48) Iudeii n-au înțeles despre ce pâine le vorbea... și au început să cârtească. Confuzia era mare când li s-a spus că pâinea este coborâtă din cer. Cum e posibil așa ceva? Cum zice El: „Eu sunt Pâinea care s-a coborât din cer?” Înțelegerea a devenit imposibilă când li s-a spus : „Pâinea aceasta este trupul Meu. Cine mănâncă trupul Meu și cine bea sângele Meu are viață veșnică...” În urma acestor cuvinte mulți din ucenici l-au părăsit.A fost considerată o vorbire extremă. Cu siguranță că n-au înțeles despre ce „trup” le vorbea. Întrebarea ce urmează este necesară. Noi înțelegem? Pun această întrebare deoarece cei mai mulți asociază recomandarea „de a mânca” din cazul de față cu împărtășirea Sfintei Cine. Numai că textul din Evanghelia scrisă de Ioan capitolul 6 nu are nici o legătură cu Sfânta Cină. Aici ni se vorbește de o mâncare ce trebuie consumată în fiecare zi. Pentru a-și păstra existența omul lăuntric are nevoie de hrană zilnic și nu doar o dată pe lună sau o dată pe an după rânduiala fiecărei biserici. Scopul Sfintei Cine nu este cel de a-ți da viață, deoarece dreptul la împărtățire îl au doar cei ce au deja viață din belșug. Doctrina catolică cât și cea ortodoxă recomandă împărtășirea celor ce sunt în ultimele clipe din viață pentru a intra în posesia vieții veșnice, indiferent de viața trăită pe pământ. O speranță înșelătoare... Oare așa să fie și la noi? Dacă tot suntem aici este bine să reamintim că Sfânta Cină are două scopuri precise: a) Duce memoria credinciosului părtaș: la calvar, la cruce, la moartea Celui ce a fost Omul durerii. (1Cor. 11/26) b) Strânge toate mădularele din același trup (biserica) la aceeași masă numită „Masa Domnului” mâncând toți din aceeași pâine. Ce este atunci „trupul” care trebuie mâncat pentru a avea viață ? Este „Cuvântul care s-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr”. (Ioan 1/14) Apoi Domnul Isus vine cu explicații suplimentare: „Duhul este cel ce dă viață, carnea nu folosește la nimic, ci cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață”. Ce înțelegem de aici? Că,„omul nu trăiește numai cu pâine, ci orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Tocmai de aceea omul lui Dumnezeu a spus: „Când am primit cuvintelele tale le-am înghițit”. Evreii ce au călătorit prin pustie se trezeau dis-de-dimineață și strângeau mana (pâinea) căzută din cer. Psalmistul spune ceva de actualitate: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea...” Strângând în fiecare zi vom ajunge ca „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în inima noastră. În aceste condiții îți va fi foarte ușor să cugetăm la El zi și noapte. Inima (mintea) omului este visteria (cămara) de unde sufletul își ia hrana în fiecare zi. Având în vedere că este profețită o foamete mare care se va abate asupra pământului, (Amos 8/11) este bine să-ți faci provizii din timp în cămara ta. În caz că pribegești flămând „departe” de casa Tatălui, întoarce-te pentru că la El cu siguranță vei găsi belșug de pâine. Va fi ferice de cei flămânzi pentru că ei vor fi săturați... Da, mâncarea asigură existența noastră, dar nu doar atât... Pruncii au nevoie de ea pentru creștere. Ei au nevoie de laptele duhovnicesc și curat- recomandă apostolul Petru. Dar dacă este duhovnicesc, nu-i și curat? El poate fi foarte ușor amestecat cu istorisiri închipuite specifice vremurilor din urmă fiind atât de căutate de unii. Ba chiar își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor îndrepta spre astfel de istorisiri. Este necesară hrana pentru a crește, dar contează cum crești, deoarece suntem atenționați: „Ce este strâmb nu mai poate fi îndreptat”. (Ecl.1/15) Pentru creștere sănătoasă este nevoie de hrană sănătoasă: „fiindcă te hrănești cu cuvintele credinței și ale bunei învățături pe care ai urmat-o până acum.” (1Tim.4/6b) Ce am primit din alte surse s-ar putea să-mi fie dăunănător și nociv atunci când vreau să învăț pe alții. Așa că: mănâncă sănătos, ca să crești sănătos!

„Cel neprihănit cade de șapte ori, și se ridică iarăși...”

Studiul de față discută aspectul .căderii”. Totul este pentru învățătura noastră, dar și un avertisment pentru fiecare creștin. Dacă în anumite circumstanțe am urcat pe treapta credinței, tot prin anumite circumstanțe putem cădea de pe ea: „...și să păstrezi credința și un cuget curat pe care unii l-au pierdut și au căzut din credință”.(1Tim. 1/19) De regulă sunt mai multe feluri de căderi. Iuda v/24: „Iar a Celui care vă poate păzi de orice cădere...” Înainte de a vorbi despre ele este bine să stabilim cine sunt cei care cad? În Proverbe 24/16 citim: „Căci cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică iarăși, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire”. Cei neprihăniți sunt expuși riscului de a cădea. Vestea bună este că ei au puterea să se ridice iarăși în comparație cu cei răi care se prăbușesc în nenorocire. E important să te ridici. Prăbușirea este ireversibilă. Despre Domnul Isus s-a spus că a fost rânduit pentru ridicarea și prăbușirea multora din Israel. Doctrina adventistă ce conține adăugiri nebiblice recomandă rebotezarea celui căzut într-un păcat mai grav până la 7 ori. Dar nu botezul în apă rezolvă problema celui căzut, ci ridicarea (reabilitarea) prin pocăință - adică revenirea la forma inițială prin repunerea „pe picioare” a celui căzut. „...totuși va sta în picioare pentru că Domnul are putere să-l întărească ca să stea”. (Rom. 14/4). Dim moment ce am spus că sunt mai multe feluri de căderi este bine să le notăm: Decăderea morală este primul fel de cădere și cel mai des întâlnit în viața creștinilor. În această situație este afectat moralul celui căzut. Potențialul este diminuat. Ieri ai fost mai „sus” decât astăzi, e posibil mâine mai „jos”. Ex. biblic. „Astăzi” Ilie era pe muntele Carmel coborând prin rugăciune foc din cer. A doua zi era coborât în peșteră. Dumnezeu la întrebat: „Ce faci tu aici Ilie? Doamne am fost plin de râvnă...” Ieri, dar astăzi? Viața este plină de „urcușuri și coborâșuri”. Tocmai de aceea versul cântecului ne întreabă: /Te ridici sau cobori?/ Te ridici sau cobori?/ Te întreb de două ori/ În plină ascensiune prorocul Ioan Botezătorul a mărturisit despre Domnul Isus prin descoperire dumnezeiască: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Mai târziu când a ajuns în temniță a fost determinat de circumstanțe să trimită pe ucenicii săi să-L întrebe:„ Tu ești Acela care trebuia să vină sau să așteptăm pe altul?” Nu trebuie să ne surprindă. Așa se manifestă trestia clătinată de vânt. La acest capitol suntem deficitari cu toții. Îndoiala aduce căderea. „Ei se îndoaie și cad dar noi ne ridicăm și rămânem pe picioare”. Suntem pe picioare prin harul Domnului Isus. Să nu uităm de mesajul de avertizare trimis bisericii din Efes: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți aminte de unde ai căzut...” Faptul că nu mai suntem în aceeași dragoste ca la început, este deja o cădere... Căderea într-o greșeală. Frecventă este și felul acesta de cădere. Aceasta se datorează faptului că este o acțiune involuntară și nepremeditată în care nu este implicată voința omului. David s-a rugat în acest sens: „Doamne iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc”. Astfel de căderi sunt iminente. Așa că apostolul Pavel scrie bisericii din Galatia: „Chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greșeală, voi care sunteți duhovnicești să-l ridicați cu duhul blândeții”. E un îndemn urmat de un avertisment: „...ia seama să nu cazi și tu”. „Căderea deodată” este neprevăzută. E ca și când s-ar rupe funia, sau ai călca pe schelă alături, fără să poți controla situația. Înțelegem că îndemnul de a ridica nu este pentru toți, ci doar pentru cei duhovnicești. Ei își manifestă permanent disponibilitatea de a ridica pe cel căzut deoarece îi vrea și pe ei duhovnicești. Căderea în ispită. Nu este aceeași cu căderea într-o greșeală. De felul acesta de cădere i-a atenționat Mântuitorul chiar și pe ucenicii care erau împreună cu El: „Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită...” Ispita este o cursă întinsă de către Ispititorul. El a reușit să rupă părtășia celor doi oameni din grădina Edenului cu Creatorul lor folosindu-se de o ispită. Dar nu este ceva surprinzător. Versul cântecului spune: /Căzură în luptă și oameni viteji Răpuși de ispite când nu erau treji/ De regulă ispita vine din exterior prin „pofta ocilor”. „Acan a răspuns: Este adevărat că am păcătuit...Am văzut în pradă o manta frumoasă... am poftit-o și am luat-o”. (Ios.7/20,21) Ispita totdeauna este „împachetată” frumos în culori strălucite. Ispititorul i-a arătat Domnului Isus toate strălucirile lumii... O „lume”atrăgătoare și captivantă. Ea este asemănată în Cartea Proverbe cu o femeie care a sedus un tânăr neîncercat la prima vedere. Este îmbrăcată în purpură stacojie. împodobită cu aur,pietre scumpe și mărgăritare. Îmbătată cu sângele sfinților... Multe victime a căzut prin ademenire... (Apoc. 17/4,6) Dar ispita nu vine totdeauna din exterior, ci ea vine tot atât de ușor și din interior. Așadar:„Nimeni când este ispitit să nu zică sunt ispitit de Dumnezeu, căci El nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi când pofta a zămislit dă naștere păcatului...” (Iacov 1/13.14)Așa că versul cântecului este un avertisment ce nu poate fi ignorat: /Nu de rău te teme Nici de unde-ți vine Teme-te de firea Ce- ascunsă-n tine/ Ce estede făcut? Robul Domnului să îndrepte pe protivnici în nădejdea că Dumnezue le va da pocăința și venindu-și în fire să se desprină din cursa diavolui în care au fost prinși ca să-i facă voia... (2Tim. 24/26) Căderea din har a fost o altă formă de cădere - specifică evreilor convertiți la creștinism dar întorși la iudaim (Lege). Nu este una și aceeași cu căderea de la credință, deoarece râvna de a-L sluji pe Dumnezeu a rămas neschimbată dar s-au schimbat principiile de slujire. În epistola către Evrei cap6/4,5,6 citim: „Căci cei ce au fost luminați odată, și au gustat darul cereasc, s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun a lui Dumnezeu și puterile veacului viitor și totuși au căzut este cu neputință să fie înnoiți iarăși pentru că ei răstignesc pentru ei pe Hristos și-L dau să fie batjocorit”. Este important să observăm treptele pe care au urcat acești oameni. Au ajuns să experimenteze „puterea învierii” care ține de veacul viitor pe care și apostolul Pavel dorea să o cunoască. (Fil.3/10) De unde au căzut? „Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți pri Lege, v-ați despărțit de Hristos, ați căzut din har”. Iuda îndeamnă prin epistola sa: „Mustrați pe cei ce se despart de voi”, iar Pavel se conformează: „O galateni nechibzuiți...Iată ce vreau să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul sau prin auzirea credinței? Puțin untdelemn (credință) au avut în vase. Au început prin Duhul și au sfârșit scurta alergare prin firea pământească...(Gal. 3/1,2,3) Cine o fi produs căderea acestor oameni? Îndoiala sau lipsa de încredere în harul Domnului Isus. Despre ei citim în Evrei cap.10: „Să nu ne părăsim dar încrederea noastră pe care o așteaptă o mare răsplătire,...cel neprihănit va trăi prin credință, dar dacă dă înapoi sufletul Meu nu-și găsește plăcere în el”. Tocmai de aceea psalmistul atenționa că îndoiala este dăunătoare: „Ei se îndoaie și cad...” (Ps. 20/8) De ce totuși nu mai pot fi înnoiți (ridicați)? Înnoirea o face Duhul Sfânt. (conf. Tit 3/5) Căzând din har ai renunțat la Duhul Sfânt. Singurul loc unde Duhul Sfânt este numit „Duhul harului” este locul unde se vorbește despre felul acesta de cădere. Este posibilă ridicarea câtă vreme rămâi în har (Fapte 15/11) Concluzie: Ai renunțat la har, ai renunțat la Duhul Sfânt. În acest caz este imposibilă reînnoirea (ridicarea). Căderea de la credință. „...și să păstrezi credința și un cuget curat pe care unii l-au pierdut și au căzut de la credință”. Credința se păstrează. Iuda chiar ne îndeamnă să luptăm să o păstrăm Sunt inamici din „afară” care vor să ne-o distrugă, dar sunt și din interior. Pervertirea cugetului sau lipsa curățirii lui prin mărturisire (pocăință) duce în final la pierderea untdelemnului (credinței) „...fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, ...n-au căutat să-L păstreze în cunoștința lor. Astfel au ajuns plini de orice nelegiuire...”Felul acesta de cădere este discutabi deoarece nu este o cădere bruscă, ci este un traseu... Creștinul este într-o călătorie. Și care orice călător care trebuie să țină seama de instrucțiunile ghidului, citim avertizările apostolului Petru: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul”. (1Petru 2/11) Călătorul urcă spre Ierusalim sau coboară spre Ierihon. De data aceasta ni se spune despre unul ce cobora, dar până să coboare el a trebuit mai întâi să urce, altfel nu avea de unde să coboare. La poalele muntelui tâlharii urmăreau cu privirea cum creștinul urcă. Spre marea lor surprindere călătorul se întoarce și coboară. Vigilența tâlharilor a crescut deoarece călătorul se îndrepta înspre ei. Din „inerția” coborârii a căzut între ei. Nu tâlharii i-au determinat căderea. Dacă el nu ar fi căzut prin coborâre permanentă tot acolo ar fă ajuns. Tâlharii nu l-au mângîiat: „Vai amice poate te-ai lovit când ai căzut”. Nu. Ei au început acțiunea specifică unor tâlhari: l-au dezbrăcat de tot cei nobil și divin. Apoi l-au bătut zdravăn făcându-i numai răni și vânătăi (conf. Isaia 1/6) A fost doborât la pământ de hoarta de duhuri rele care au tăbărât pe el. (Efes. 6/12) Nu se mai putea ține pe picioare, așa că a rămas un „cadavru” în mijlocul drumului. Dacă ar fi rămas pe picioare în aceea zi rea s-ar fi târât singur la cel mai apropiat han. Dar nu. Au trecut pe alături reprezentații religiei, dar nu i-au dat nici o mână de ajutor, considerând că un asemenea om nu mai poate fi recuperat. Au preferat să treacă nepăsători pe alături... Dar un străin s-a apropiat de el și a constatat că inima încă are puls. O scânteie de viață. El știa că trestia frântă nu trebuie ruptă, iar fitilul care încă fumegă nu trebuie stins de tot. Așa că a început munca de „resuscitare” pentru a-l readuce din nou la viață. Și n-a fost ușor.Primul semn de viață a fost ochii care s-au deschis și a văzut din nou lumina. Străinul știa că rănile se vor vindeca, dar era îngrijorat de „cicatrice” care de aici înainte le va purta toată viața. El mai știa că astfel de căderi lasă în urmă diferite sechele. Toți vor ști prin ce traume a trecut... Pentru că nu se ținea pe picioare străinul l-a pus pe asinul lui și la dus la un han, dându-l în îngrijirea hangiului. Dacă în drumul tău întâlnești astfel de oameni, nu zăbovi: Du-te și fă și tu la fel... Fiți binecuvântați!

„Mergem la biserică sau la adunare?”

           Este duminică dimineața.                                                                                                                 Părinții își îndeamnă copiii să se pregătească, pentru a merge la biserică. Ei și-au amintit că data trecută le-a spus că vor merge la adunare. Unul din copii întrebă: „Tată, unde mergem astăzi, la biserică sau la adunare?” Dar  este vreo diferență între ele? Dacă te-ar fi întrebat pe tine, tu ce ai fi spus? Eu îți recomandat să te documentezi ca o astfel de întrebare să nu te surprindă...

 Când a început apostolul Pavel să scrie prima epistolă către corinteni, mesajul a fost specific unei biserici: „... către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint..” .Primele gânduri pe care autorul dorește să le pună pe hârtie sunt cele privitor la unitate: „Vă îndemn fraților... să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire” Este și normal să existe această cerință deoarece biserica este „trupul lui Hristos”. În trup este o unitate și armonie perfectă și nu există dezbinare - mădularele îngrijind unele, altora.

Deci: unitatea din trup este, sau ar trebui să fie  și în biserică.

Însă după ce apostolul scrie îndemnul privitor la unitate desăvârșită, el constată contrariu și scrie în capitolul 3: „când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări...” Dezbinare în trup? Cum e posibil așa ceva? 

Apoi apostolul merge mai departe și în „radiografia” amănunțită pe care o face acestei biserici, face o listă cu nereguli constatate și scrie de câteva categorii de oameni incompatibili cu statutul de membru într-o biserică: „măcar că își zice frate ,este curvar, lacom de bani sau închinător la idoli, sau defăimător sau răpăreț - cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncați.  Dați afară din mijlocul vostru răul acela”. (cap.5/11,13) De unde să fie dat afară - din biserică? În ea nu se găsesc astfel de oameni și nici nu este permisă amputarea vreunui mădular. Atunci de unde? Vom vedea...

În capitolul următor (6) apostolul vorbește de dispute materiale (judecăți) ce aveau loc înaintea celor necredincioși. El condamnă acest procedeu și este nedumerit că în biserică nu este un „înțelept” care să gestioneze și această situație.

În capitolul 8 mentorul este determinat să scrie interzicând celor din biserică de a mai merge în templele idolești și să mănânce din carnea jertfită în cinstea unor dumnezei străini, în astfel de temple. 

În capitolul 11 Pavel constată că Sfânta Cină era lipsită de rânduială deoarece unul era sătul, altul flămând, iar altul beat. Întreg capitol se ocupă de punerea în ordine  a lucrurilor și în acest domeniu.

Capitolul 13  se ocupă de „slujirea din dragoste”. Fără ea slujitorul este la cota „0” Adică - nimic. Deși biserica era preocupată de daruri spirituale, apostolul recomandă: „Urmăriți dragostea” - apoi darurile. În capitolul 14 este reglementată manifestarea darurilor spirituale care deși erau din belșug, ele nu au dus la creșterea spirituală a bisericii, ea rămânând la statura de „prunci”. Apostolul pune lucrurile în ordine și-n acest domeniu atât de bulversat și încheie acest capitol: „Toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială”.

În urma acestei analize, apostolul constată că în Corint nu era o biserică, ci o adunare. Așa că este nevoit să schimbe modul de adresare, și scrie astfel: „Mai întâi de toate aud că atunci când veniți la adunare între voi sunt dezbinări. Căci trebuie să fie și partide între voi ca să iasă la iveală cei găsiți buni”. (cap 11/18,19) Unde sunt dezbinările și partidele? În adunare... „ ...s-a stârnit o neînțelegere între Farisei și Saduchei și adunarea s-a dezbinat”. (Fapte 23/7)

Dar ce este „adunarea”?

Dacă am spus că biserica este un organism viu, adunarea este o organizație . Este o adunătură de oameni adunată în mod organizat pentru un anume scop.  Aș putea spune fără să mă tem că voi greși că este o adunătură de buni și de ne-buni (răi)

„Robii au ieșit la răspântii și au strâns pe toți pe care i-a găsit, buni și răi , și odaia ospățului de nuntă s-a umplut de oaspeți”.  În odaia de nuntă (Împărăția terestră a Fiului dragostei) Col.1/13) toți sunt în același loc: „oile împreună cu caprele; neghina împreună cu grâul.                                                      Până când? Până la sfârșitul veacului când „...Fiul omului va trimite pe îngerii Săi și vor smulge din Împărăția Sa lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea.” (Matei 13/40,41) În urma  „trierii” pe care o va face Marele Judecător și nu oamenii, caprele vor fi la stânga, iar oile la dreapta. Neghina va ajunge în foc, iar grâul în grânar. „El (Fiul) va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, căci trebuie ca El să împărățească...” (1Cor. 15/24/25)

Până atunci toți împreună... în Împărăția Fiului dragostei.

Într-o aglomerație de personal cu gândire și trăire atât de diferite, care ar trebui să fie atitudinea noastră? După spusele apostolului Pavel, el dorește linie de demarcație clară: „cu astfel de oameni nici să mâncați.” Toți câți am ajuns de aceeași părere să umblăm la fel”. Apa nu se amestecă cu uleiul, ci se ridică deasupra. „...trebuie să fie și partide între voi să iasă la iveală cei găsiți buni...” - dintre cei răi. Acum înțelegem bine de ce „trebuie să fie partide în Adunare, dar nu și în biserică.

O recomandare pe această temă, apostolul o face lui Timotei și cu siguranță și nouă:

„...urmărește neprihănirea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”.

Dovada faptului că nu toți cheamă pe Domnul cu sinceritate. Acest adevăr l-a rostit și Domnul Isus: „Nu orișicine-Mi  zice, Doamne, Doamne va intra în Împărăția cerurilor...” 

În slujirea pe care Pavel a făcut-o în multe adunări  el întâlnește mai multe categorii de ,slujitori”: apostoli mincinoși, proroci mincinoși, frați mincinoși. De ce i-a numit astfel dacă erau mincinoși ?     Nu știu...  Dumnezeu face o constatare cu privire la cei ce din poporul său și o face publică: „În poporul Meu sunt oameni răi” (Ier. 5/26) De ce nu i-a eliminat? Sunt întrebări ce avem dreptul să le punem. Să le fi dat răgaz să se pocăiască? E posibil.  Dacă nu se vor pocăi și cel rău a fost folosit cu un scop anume, 

Isus a avut 12 ucenici. Pe toți i-a numit „prieteni” dar despre unul a zis că-i drac. Tu ai accepta să ai un astfel de prieten? Cum s-a întovărășit el Fiu de Dumnezeu cu un astfel de om? - se ridică întrebarea noastră firească și de ce nu și duhovnicească. Deși era un hoț ce-și însușea banii din pungă, el a fost acceptat alături de cei 11 - până la o vreme -pentru un scop anume.

Psalmistul mărturisea că se uita cu jind la cei răi. Probabil că se întreba și el ca și noi: Ce caută ei aici? De ce nu vor să se schimbe? Dar de multe ori ar trebui să ne întrebăm: Ce căutăm noi între astfel de oameni?  Apostolul Pavel îi descrie lui Timotei  cum vor arăta oamenii ce vor forma  adunarea în vremurile din urmă.  La sfârșitul prezentării îi recomandă: „Depărtează-te de oamenii aceștia”,  Putea Timotei să protesteze: „Eu păstor să mă depărtez? Nu-i mai ușor și mai corect să-i îndepărtez pe ei      -excluzându-i?

Depărtarea era singura soluție. Erau prea mulți pentru ai putea disciplina. Un „război” în care trebuie să-ți faci socoteala bine,  „...dacă vei putea merge cu zece mii de oameni, înaintea celui ce vine cu două zeci de mii.” (Matei 14/31) Cel înțelept cedează primul spune o vorbă în popor. „ După întâia și a doua mustrare - depărtează-te...” Tit 3/10 (Un păstor ce și-a încheiat cursurile la Institutul Teologic a fost repartizat să slujească într-o  biserică numeroasă. Primul lui gând - mărturisea el - a fost acela de ai identifica pe cei firești în scopul reabilitării. Spre surprinderea lui, mai mulți erau cei firești în comparație cu cei spirituali...) 

Vrând- nevrând biserica își desfășoară activitatea în cadrul adunării, dar la început n-a fost așa. Isus l-a înștiințat pe ucenicul Petru că  biserica Sa vs fi zidită pe piatră. Nu după multă vreme starea bisericii primare a degenerat, și în aceste condiții apare termenul „adunare”. (Fapte 5/11)

Răul a fost eliminat (caz unic) pentru că puțin aluat dospește toată plămădeala

Dar lucrurile pot fi și mai grave: „Îți merge numele că trăiești, dar ești mort... Totuși ai în Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele.” (Apoc. 3/1,4) Doar câteva nume...  O adunare aflată pe moarte în fază terminală are câțiva oameni plini de viață. Este greu să trăiești înconjurat de cadavre, dar se poate... Dumnezeu nu-și pierde mărturia. El are oameni pretutindeni. Prorocul Ilie nu știa aceasta: „Doamne am rămas singur”. Dumnezeu l-a liniștit: „Mai am șapte mii de bărbați...” Nici Apostolul Ioan nu știa realitatea și mărturisește: „M-am bucurat când am aflat de unii din copii tăi umblând în adevăr...”

Doar unii, nu toți, dar erau...

Concluzie finală:

Stăpânul casei a poruncit: „Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș, dar la vremea secerișului voi spune secerătorilor: Smulgeți întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu.”

Neghina va rămâne „neghină” până la sfârșit.

Fiți binecuvântați!

f

„Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului...”

Punctul culminant al întâlnirii tuturor credincioșilor din toate timpurile, va fi nunta Fiului de Împărat. O nuntă care nu poate fi asemănată cu una ce a avut loc printre pământeni, chiar dacă a fost una împărătească. Dar; este bine să stabilim ce este o nuntă? Nunta este o ceremonie sacră, o sărbătoare la care este prezent un mire, o mireasă și însoțitorii (nuntașii). Nu există nuntă fără mire sau fără mireasă. De asemenea, nu există; nuntă fără nuntași. Au fost situații când unul din miri a renunțat de a veni la nuntă. În aceste condiții nunta s-a anulat. Atunci când auzim că va fi o nuntă în Biserică, există în noi o curiozitate ce ne determină să întrebăm: Cine va fi mireasa, sau cine va fi mirele? Având în vedere nunta din veșnicii ce în puține cuvinte este descrisă pe paginile Bibliei, ne-am pus noi vreodată întrebarea mânați de aceeași curiozitate: Cine este Mirele, cine este Mireasa sau cine sunt nuntașii? Din moment ce ni se spune că nunta va fi a Mielului. este foarte ușor să înțelegem că mirele va fi Domnul Isus - Fiul lui Dumnezeu. Se spune că Mireasa va fi biserica, adică totalitatea credincioșilor din perioada harului. În acest caz sfinții din Vechiul Testament unde se încadrează? Cine vor fi nuntașii? Nici într-un caz nu va fi o nuntă doar între Mire și Mireasă.
Câteva detalii despre nuntă le aflăm chiar de la Mire. El știe cel mai bine în ce mod se va desfășura procesiunea. În acest sens El a rostit una dintre cele mai frumoase pilde. Pilda nunții fiului de împărat. În ea găsim noțiuni ce cuprind trecutul, prezentul, dar și viitorul. Foarte important: La această nuntă au fost invitați două categorii de personal: Prima categorie au fost cei „poftiți”. Atunci când spunem că au fost poftiți se înțelege că a fost o categorie privilegiată primind o invitație specială. Au fost selectați, aleși și onorați să fie prezenți la această nuntă. Cu siguranță că cei aleși a fost poporul evreu. În încheierea pildei citim. „...mulți chemați, puțini aleși.” Cei aleși (evreii) au fost puțini deoarece „...Tu i-ai ales dintre toate semințiile pământului ca să faci din ei moștenirea Ta...”(1 Împ. 8/53) În ce privește alegerea ei au fost iubiți din pricina părinților lor. (rom. 11/28) Însă cei poftiți (aleșii) au refuzat să accepte invitația invocând că au alte priorități mai importante decât nunta: familia, proprietățile și afacerile. (Luca 14/18-20) Din moment ce privilegiații au refuzat invitația de a fi prezenți la nuntă, împăratul a luat o decizie extremă poruncind robilor să aducă la nuntă pe toți cei vor găsi la răspântiile drumurilor. Acolo se găsesc de obicei cei nehotărâți care nu s-au decis în ce direcție să se îndrepte... Din această categorie fac parte cei care se considerau buni (evreii) cât și cei socotiți răi(neamurile). În acest mod odaia de nuntă (Împărăția terestă a lui Dumnezeu)s-a umplut. Împăratul a intrat personal în odaia de nuntă să-și vadă oaspeții. Ne așteptam să ni se spună că a dorit să vadă mireasa (viitoarea noră) Dar nu. Este specificat clar: „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții...” (Matei 22/11a) Numai că mireasa nu se găsea în odaia de nuntă printre nuntași, ci erau doar oaspeții (nuntașii) în așteptarea Mirelui și a Miresei. Mireasa este plină de strălucire, poartă o haină țesută cu aur și este adusă (de Mire) înaintea Împăratului, urmată de fete (fecioare) conf.Ps.45/9-15) Fecioare înțelepte care au așteptat cu candelele aprinse chiar dacă au adormit pentru că Mirele zăbovea. Au adormit cu undelemn (credință) în vase. Au sperat până în ultimul moment...Mai târziu au venit și alte fecioare pentu a însoți Mireasa la nuntă. Era prea târziu. „...dar lor Cuvîntul propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință (untdelemnul) la cei ce l-au auzit. Am jurat în mânia Mea că nu vor intra...”. Și n-au intrat. (conf.Evrei 4/2,3. Matei 25/12). Avertismentul rămîne valabil: „Va găsi Fiul omului credință pe pământ la venirea Sa?” Revenim... Cine va fi Mireasa? Ea este descrisă separat de nuntași (gloata cea mare pe care nu putea s-o numere nimeni) în Apocalipsa cap.14.1-5) Ni se spune că provine din națiunea Israel - așa cum era de așteptat. Însă nu tot Israelul va fi Mireasa Mielului, ci doar un număr (1440000) Nu știu dacă numărul acesta este matematic sau este unul reprezentativ... Faptul că Mireasa provine din Israel justifică angajamentul de fidelitate, de credincioșie pe care Dumnezeu l-a făcut față de israel: „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea mea nu se va muta de la tine”.(conf. Isaia 54/10)Și eu cred în credincioșia lui Dumnezeu pentru că El veghează asupra Cuvântului dat ca să-l împlinească. (Iremia 1/12) Cei 144000 au fost pecetluiți (stabiliți sau rânduiți) după anumite criterii: Sunt verguri (neprihăniți), în gura lor nu s-a găsit minciună și nu s-au întinat cu femei (lumea)conf. Apoc.17/6). Partea cea mai frumoasă constă în faptul că urmează pe Miel oriunde merge El. Numai soția este în permanentă în prezența soțului. Care va destinul nuntașilor după încheierea procesiunii de nuntă? „Eu(Dumnezeu) voi locui și voi umbla în mijlocul lor, Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu”. Relația va fi: Tată-fii și fiice. „Eu vă voi Tată și voi îmi veți fi fii și fiice”. conf. 2Cor.6/16,18) Părtăția va fi atât de sublimă încât „o bucurie veșnică ne va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iardurerea și gemetele vor fugi”. (Isaia 35/10) Pânâ atunci trebuie să credem că vom fi și noi printre fericiții chemați la ospățul nunții Mielului...

Aur, argint, pietre scumpe, sau: lemn, fân și trestie?

        Avertismentul dat de Dumnezeu prin apostolul Pavel se adresează cu precădere lucrătorilor.  Biserica din Corint era divizată datorită unor afinități  cu cei ce lucrau pe câmpul Evangheliei. Apostolul  clarifică cum ar trebui priviți astfel de lucrători și care este relația lor cu biserica:
„Căci noi suntem lucrători împreună cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul..” (1Cor. 3/9) Fiecare lucrător este responsabil cum clădește (zidește), deoarece   „proba focului” din „ziua Domnului” va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Este posibil ca în funcție de valoarea lucrării, zidarul să fie mântuit și răsplătit, sau mântuit dar fără răsplată.  Și încă mântuit ca prin foc..
Cine sunt lucrătorii?
Sunt persoane care au  avut parte de o chemare deosebită pentru o anumită slujbă. (Rom 12/7,8) Chemarea la o anumită slujbă implică și o carismă din partea lui Dumnezeu. În pilda talanților citim că au fost chemați 10 dintre robi pentru a primi talanți după puterea fiecăruia. Talanții au fost distribuiți în scopul edificării bisericii. Apostolul Pavel recomandă în acest sens: „Tot așa și voi fiindcă râvniți după darurile duhovnicești, să căutați să le aveți din belșug în vederea zidirii sufletești a Bisericii.” Lucrătorii care au primit „atestat” de lucru sunt chemați să construiască un nou Templu  ce este Biserica lui Dumnezeu (conf. Efes.2/20,21) Zidăria se face pe temelia pusă de apostoli, iar zidarii au fost atenționați să fie cu băgare de seamă la „materialele” cu care lucrează. Ele sunt: aur, argint, pietre scumpe, și nu trebuie înlocuite cu lemn, fân sau trestie. În acest caz, edificiu și-ar pierde din valoare. La întâlnirea de pe munte cei prezenți au rămas surprinși de cele văzute, iar Petru a reacționat imediat: „Învățătorule este bine să stăm aici și să facem trei colibe. Nu știa ce spune...” (Luca 9/33) Chemarea lui Petru nu era să facă „colibe din fân”, ci era cu totul alta. Pe piatra scumpă (credința din inima lui) urma să fie zidită  biserica lui Dumnezeu. Era „perla” pentru care Domnul Isus s-a rugat  să nu se piardă atunci când va veni „cernerea” ucenicilor.  Mai târziu el a numit-o credință de același preț (valoare) cu a noastră (2Petru 1/1) Deși a mărturisit că argint și aur n-are, el considera credința  pe care a primit-o cu mult mai scumpă decât aurul pământesc,  iar atunci când trece de proba „focului” va avea ca urmare lauda, slava și cinstea (răsplata) la arătarea lui Isus Hristos. (1Petru 1/7)
O armată de lucrători s-au perindat la această imensă construcție care este Biserica lui Dumnezeu. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume a zidit fiecare lucrător. Numai Marele Arhitect  va spune  cum a fost evaluată lucrarea fiecăruia. Este foarte posibil ca mulți să rămână dezamăgiți de rezultate care vor fi aduse la cunoștința lucrătorilor în „ziua Domnului”. Din punct de vedere omenesc, toți consideră că lucrarea lor este una de valoare, dar rămâne ca „focul”, care este unitatea de măsură a lui Dumnezeu, să stabilească dacă a fost aur sau argint sau măcar pietre prețioase și n-o fi fost doar paie.
Dar cine sunt lucrătorii pe umerii cărora a fost pusă această responsabilitate? În cele ce urmează punem în contrast aurul, argintul și pietrele scumpe cu lemnul, fânul și trestia, și-i identificăm lucrătorii: Lista o găsim în epistola către Efeseni cap.4/11,12:
„Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.”
Ordinea este bine stabilită. Întâi apostolii.
Ei sunt urmașii celor 12 apostoli care au pus temelia. Sunt ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Misiunea lor este una dificilă deoarece trebuie să ducă Evanghelia până la marginile pământului, în cele mai întunecate colțuri ale lumii. Când misiunea lor va fi încheiată va veni sfârșitul. (conf. Matei 24/14) Ei sunt meșterii care lucrează în „munți” pentru a ciopli pietrele ce urmează să fie puse în zidurile noului Templu. O lucrare de o asemenea anvergură cu siguranță s-ar ridica la valoarea aurului. Dar cu condiția să fi rămas în munți și nu cumva să fi coborât, sau poate nici n-au urcat, ci s-au localizat în bisericile mari din Canada sau Australia. Aici se simt cel mai bine. Confortul este asigurat... Transmisiile sunt live, iar predicile sunt în fața camerelor. În biserică sunt acompaniați cu: „Aleluia și Osana” de publicul încântat de prezența acestor „apostoli nespuși de aleși”. Deși  nu seamănă cu predecesorii lor, au totuși statutul de „trimiși a lui Dumnezeu”. Cât privește mântuirea lor ea este posibilă, dar nu știm ce va fi cu răsplata...
A doua categorie de lucrători sunt prorocii.

  „...cine prorocește zidește  sufletește biserica.” (1Cor.14/4b)

Sunt slujitori care stau la sfatul lui Dumnezeu (Ieremia 23/22) să preia mesajele pentru a le transmite mai departe. De pe turnul de veghe de unde sunt poziționați pot „vedea” ușor dacă zidul este drept sau dacă „inamicul” se apropie să facă o spărtură în zid. Lucrătorii care au refăcut templul de la Ierusalim sub coordonarea lui Neemia cu o mână zideau, iar cu cealaltă țineau sabia. Doar în felul acesta zidirea era posibilă. Pentru o asemenea lucrare prețioasă de valoarea argintului sau pietrelor prețioase este asigurată mântuirea și răsplata. Dar dacă în loc să zidești mai mult ai dărâmat ce au zidit alții? Dar dacă ai amestecat „paiele cu grâul”? Dar dacă ai făcut din slujba de proroc o afacere profitabilă asemănătoare cu cea a lui Balaam,  te mai poți aștepta la răsplată?  Ce mai rămâne în urma unor paie arse de foc?
A treia categorie de lucrători sunt evangheliștii.
Slujitori în mâinile cărora a fost încredințată Evanghelia. Nu le este rușine să o vestească fiindcă ea e puterea lui Dumnezeu.  Sunt crainicii Împărăției. Misiunea lor este una dificilă deoarece sunt  în căutarea sufletelor pierdute..  Lucrarea la care sunt chemați este asemănătoare cu cea a apostolilor, numai câmpul de slujire nu este atât de larg. Chemarea este aceeași. Sunt „...trimiși și împuterniciți,  să îndemne , împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2Cor. 5/20)  Ei sunt semănătorii care aruncă sămânța bună. Au fost trimiși să aducă multă roadă și roada lor trebuie să rămână. Plugarul trebuie să muncească înainte de a strânge rodul. Dacă lucrarea a fost făcută cu râvnă curată vor primi o răsplată. Stăpânul este drept și nu va uita osteneala nimănui. Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „Caută să te înfățișezi ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.”(2Tim 2/15) Dar dacă... interesul a fost altul decât extinderea Împărăției lui Dumnezeu în lume? Dacă ai predicat Evanghelia din slavă deșartă sau din dorința de câștig? Ai avut în vedere îndemnul: „Fără plată ați primit, fără plată să dați?”  Dacă n-ai ținut seama de el deja ți-ai luat răsplata.
Penultima categorie sunt păstorii.
Ei sunt ispravnici credincioși și înțelepți ce au fost puși peste ceata slugilor să le dea hrana la vremea potrivită. Misiunea lor este (sau ar trebui să fie) una responsabilă. Ei au datoria să vegheze asupra turmei în ceea ce privește nevoile spirituale cât și în ceea ce privește integritatea. Sunt responsabili de pierderea oilor. În caz de pierdere, grija lor este să o caute și să o aducă înapoi.  În situația în care nu este un păstor plătit (funcționar public) el nu va fugi la venirea „lupului”, ci își va apăra turma.  Să ne reamintim de gladiatorul Pavel care s-a luptat cu fiarele din Efes. Dacă își va îndeplini cu bine misiunea încredințată „...când se va arăta Păstorul cel mare vor căpăta cununa  (răsplata) care nu se poate vesteji.” pentru că au clădit : aur, argint și pietre scumpe. Dar dacă turma a fost păstorită doar pentru un câștig mârșav? (1Petru 5/2) Dar dacă cele slabe n-au fost întărite, iar cea bolnavă n-a fost vindecată?  Dar dacă cea rănită n-a fost legată, iar cea rătăcită n-a fost căutată și adusă înapoi?  Dar dacă au fost stăpânite cu asuprire și asprime ca pe unele care au căzut la împărțeală? Mântuirea este posibilă, dar te mai poți aștepta la cununa care nu se va vesteji (răsplată)?
Ultima categorie de lucrători: învățătorii.
Menirea lor este de a continua lucrarea Marelui Învățător venit de sus. Fiind binecuvântați cu un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoaștere, ei sunt chemați să deslușească tainele Împărăției lui Dumnezeu și să le facă accesibile fiecărui muritor legându-i inima de cer. Dacă evangheliștii vorbesc oamenilor despre Împărăția lui Dumnezeu, învățătorii vorbesc despre ce este în Împărăția lui Dumnezeu. Evangheliștii slujesc afară, învățătorii slujesc înăuntru. Dacă au predicat Evanghelia cu gând curat pentru mântuirea celor din jur, pentru slujba făcută vor fi răsplătiți. Vor fi chemați să intre în bucuria Stăpânului lor. O bucurie (răsplată) veșnică le va încununa capul. Dar dacă Evanghelia a fost propovăduită din duh de ceartă sau din slavă deșartă? Dar dacă predicarea Evangheliei a însemnat doar luptă de sectarism? Și dacă prin predicare ai stricat Cuvântul,  atunci vei fi numit mic în Împărăția lui Dumnezeu , (Matei 5/19) deși vei fi mântuit, dar fără răsplată. Ai fi putut să auzi: vino slugă bună și credincioasă și primește și tu cârmuirea a zece cetăți. Aceasta ar presupune o poziție privilegiată în comparație cu alții. Dar vei fi „chemat cel mai mic ” (neînsemnat) în Împărăția lui Dumnezeu.
Este foarte posibil să nu te regăsești pe lista lucrătorilor, dar susții lucrarea lui Dumnezeu „din umbră.” Cu siguranță că o poți face cu post și rugăciune.  Pentru aceasta vei fi și tu răsplătit dar cu condiția ca atunci când te rogi să nu fii ca fățarnicii care fac rugăciuni doar pentru a fi văzuți de alții - și-au luat răsplata. „Ci tu când te rogi rogi intră în odăița ta, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău care este în ascuns îți va răsplăti.” Matei 5/5,6) Când postești să nu ai o înfățișare posomorâtă ca fățarnicii care își sluțesc fețele ca să arate oamenilor că postesc - „...și-au luat răsplata.” (Matei 5/16) Poate susții lucrarea lui Dumnezeu prin  dărnicie. Este bine, dar nu suna din trâmbiță ca fățarnicii în biserică și pe uliță. Ți-ai pierdut răsplata. (Matei 6/2)
Da, este posibilă mântuirea (izbăvirea ) de judecata de apoi, dar fără răsplată...
Un lucru este cert: pentru orice lucrare la care ți-ai luat răsplata aici pe pământ (fie că e de ordin moral sau material) nu te mai aștepta la alta în Împărăția lui Dumnezeu. Dar să recapitulăm ce înseamnă răsplată.
- laudă, slavă și cinste va veni peste oricine face binele. (Rom. 2/10, Iacov 1/7, 2Tim. 2/10 )
- bucurie veșnică (Isaia 35/10)
- cunună de slavă care nu se vestejește (1Petru 5/4)
- cârmuirea cetăților (poziție privilegiată în raport cu alții Luca 19/17)
- strălucirea diferită a trupurilor cerești (1Cor. 15/40,41)
Mântuit și răsplătit, mântuit fără răsplată și mântuit ca „prin foc”. Ce înseamnă acest mod de mântuire? Este mântuirea „cu greutate” sau cu anevoie. Suntem atenționați că până și cel neprihănit va scăpa cu greu. ( conf.1Petru 4/18)
Ce va fi cu tine când mântuirea va fi pe „pe muchie”? Va fi necesară intervenția de mijlocire a unui înger care să pledeze în favoarea ta? „Dar dacă se găsește un înger mijlocitor pentru el, unul din miile acelea care au vestit omului calea pe care s-o urmeze, Dumnezeu se îndură de el... (Iov 33/23)
Așadar, este absolut necesar ca fiecare lucrător să fie responsabil  ca la încheierea lucrului să poată spune ca și Pavel:
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, mă așteaptă cununa, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea. Și nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. (1Tim. 4/7,8)
Concluzie finală: Fiecare lucrător este un ispravnic. Un bun ispravnic, sau... unul care a risipit averea Stăpânului său. Încolo ce se cere de la ispravnici?
„... fiecare să fie găsit credincios în lucru încredințat lui.” (1Cor. 4/2)
Fiți binecuvântați!

La ora închiderii: „Stăpânul casei se va scula și va încuia ușa...”

;„Isus străbătea satele și cetățile învățând pe norod. Cineva a întrebat: Doamne puțini sunt cei ce sunt pe Calea mântuirii?” O asemenea întrebare scoate în evidență interesul legat de statistici și nu de mântuire. Dacă ar fi interesat de mântuire ar fi întrebat ca și temnicerul: „Ce să fac să fiu mântuit?” Mântuitorul trece peste această curiozitate, folosește momentul și recomandă: „Intrați pe ușa cea strâmtă.” Această recomandare era necesară deoarece se poate folosi și altă intrare, sărind prin altă parte. Toți aceștia au fost numiți însă hoți și tâlhari. (Ioan 10) Folosind „ușa principală” îți poți procura haina de nuntă. Unul din cei intrați în odaia de nuntă a fost întrebat:;„Prietene cum ai intrat aici fără haina de nuntă?”Era clar că „sărise” prin altă parte... Religioșii vremii au evitat să folosească „intrarea” deoarece ei și-au pus înainte o neprihănire a lor și nu s-au supus neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Mântuirea se rezolvă chiar de la intrare. (ușă) O ușă care deocamdată este încă deschisă. Despre ea i s-a scris și bisericii din Filadelfia:„...iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide...”(Apoc. 3/8) Dumnezeu a deschis această ușă și tot El o va închide. Ea s-a deschis odată cu anunțul făcut de înger: „Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul.” De atunci ușa a rămas deschisă... Și va rămâne deschisă câtă vreme se zice „Astăzi”. A încercat Irod să o închidă, dar n-a reușit, toată puterea întunericului s-a mobilizat în acest scop, dar a eșuat. Valurile de persecuție ale romanilor și comuniștilor n-au putut să o închidă. Oamenii nu vor putea să o închidă, dar pot să blocheze intrarea ca cei ce vor să intre să n-o poată face. Domnul Isus i-a mustrat pe cărturarii și fariseii contemporani, cât și pe preoții din vremea noastră: „Nici voi nu intrați, dar nici pe alții nu-i lăsați.” Dar în ce constă această ușă deschisă? „Rugați-vă și pentru noi ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt...”Prin Cuvântul Evangheliei se deschide ușa mântuirii. „Cuvântul lui Dumnezeu se vestea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea și o mulțime de preoți veneau la credință.”(Fapte 6/7) Înțelegem de aici că ușa Cuvântului deschide o altă ușă, numită „ușa credinței”. În acest mod este posibilă mântuirea, deoarece ea este posibilă prin harul lui Dumnezeu prin credință, aceasta fiind darul lui Dumnezeu. Însă aceasta nu va fi deschisă la nesfârșit. Există o vreme numită de apostolul Pavel „vremea mântuirii”. Când se va termina această vreme, Stăpânul casei se va scula și va încuia ușa. După ora închiderii nu se mai poate face absolut nimic. Aflăm că mai târziu au venit și celelalte fecioare care probabil li s-au stins candelele din lipsă de untdelemn (credință) și erau în întuneric, au căutat ușa bâjbâind (Fapte 17/ au bătut dar deja era încuiată și nu li s-a mai deschis. Întârzierile nu sunt justificate și nici acceptate. Omenirea de pe timpul lui Noe au avut privilegiul să intre în corabie câtă vreme era ușa deschisă dar au refuzat să o facă... Când au venit tornadele au alergat la corabie implorându-l pe Noe să le deschidă. E posibil ca Noe să fi avut bunăvoință să-i primească în corabie, numai că ușa era încuiată de Dumnezeu. Era prea târziu... Ușa Împărăției lui Dumnezeu este larg deschisă „Astăzi” și cei care dau năvală intră pe ea. pe ea. După ora închiderii omenirea se va împărți în 4 categorii. Două categorii vor rămâne afară ,iar două vor fi lăuntru. Este bine să te verifici din timp din care categorie vei face parte. O primă categorie sunt cei care n-au avut niciodată interes pentru mântuirea sufletului. Deși au fost invitați să vină și să prânzească în Împărăția lui Dumnezeu ei au refuzat având alte priorități. Este posibil ca astfel de oameni să nu fi călcat niniodată pragul unei biserici. Ei nu vor pretinde să fie mântuiți. A doua categorie sunt religioșii care vor veni și vor bate să li se deschidă motivând că ei sunt îndreptățiți să intre: „Doamne noi am mâncat înaintea Ta și în ulițele noastre ai învățat norodul, deschide-ne,,,”Cine sunt aceștia? A doua categorie sunt religioșii ce vor bate la ușă justificând că sunt îndreptățiți să li se deschidă deoarece ei sunt cei care au stat la masă cu Domnul și în ulițelor lor a fost învățat norodul. Ce ocazie! Să stai la masă cu Mântuitorul și să nu intre și mântuirea în casa ta? Păcat de această șansă irosită. Într-o situație asemănătoare a fost și Zacheu, dar el a auzit vestea bună:„Astăzi mântuirea a intrat în casa ta.” 5ooo de oameni au stat trei zile în pustie ascultând Evanghelia, apoi au stat la masă, dar aceasta nu le-a folosit la nimic. Pe ulițele lor s-a făcut evanghelizare dar nici aceasta nu le-a folosit la nimic. Două categorii de oameni au rămas afară. Două categorii erau lăuntru după ce s-a încuiat ușa. Dar de ce sunt două categorii lăuntru? Ce face diferența și ce se va întâmpla cu ei? Este bine să te prindă ora închiderii înăuntru, da? Unii spun că sunt mulțumiți să se închidă ușa cu ei... Chiar dacă ești ultimul sau la mijloc încă poți fi în pericol pentu că „suntem în clipa în care judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu.” Și „...dacă cel neprihănit va scăpa cu greu...” După ce se va încuia ușa va începe judecata celor din interior. A fost o singură turmă. Dar păstorul va desparte „oile de capre”. A fost un singur ogor. Dar secerătorii vor separa grâul de neghină. „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi și vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile ce au fost o pricină de păcătuire și pe cei ce au săvârșit fărădelegea...”(Matei 13/41 Nu-i totul să fii înăuntru, este foarte posibil să ajungi afară. „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo un om care nu avea haina de nuntă. Prietene cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă? Legații mâinile și picioarele și aruncați-l în întunericul de afară... (Matei 22/11-13) Cine vor cei rămași lăuntru? Doar cei la vremea când au auzit „bătăile” la ușa inimii lor, au deschis și au cinat la aceiași masă cu Domnul. (Apoc. 3/20) Această disponibilitate îți va oferi privilegiul ca și tu să fii invitat la masă cu Avraam, Isac și Iacov în Împărăția lui Dumnezeu. Atunci se va putea spune frumoasele cuvinte: „Ferice de cei ce vor prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”.

„Judecați”... sau „...nu judecați ca să nu fiți judecați.”(?)

        Există o percepție greșită cu privire la judecată. Regula este stabilită.: „să nu judecăm!” Dintr-un punct de vedere este biblic. Însuși Domnul Isus a spus: „Nu judecați ca să nu fiți judecați.”(Matei 7/1) Tot din punct punct de vedere biblic putem însă judeca..
Dar să stabilim ce înseamnă judecată?
Judecata este procesul minții care ne ajută să discernem binele de rău. Este capacitatea de a discerne.
Creatorul  a avut în vedere să ne creeze cu discernământ. Putem spune și noi ca și psalmistul: „Mă bucur că sunt o făptură așa de minunată.” Și dacă am fost  creeați  cu capacitatea de a judeca, de ce ar fi interzis să o folosim?
În cuvântarea Sa Domnul Isus apreciază și scoate în evidență pe omul ce și-a zidit casa pe stâncă (temelie) numindu-l: „om cu judecată”. Pe cel ce nu și-a folosit judecata l-a numit „om nechibzuit.   „Judecata și nejudecata” a ajuns unul dintre subiectele controversate în mediul creștin. Judecata fiind interzisă cu desăvârșire. Dacă judeci vei fi judecat, dar dacă nu judeci scapi de ea? Nu - deoarece toți ne vom înfățișa în fața scaunului de judecată - fără excepție. Este bine să știm că:
Judecata este absolut necesară.                                                                                                              Suntem îndemnați frecvent să o facem. În Fapte 4/19 citim îndemnul ucenicilor Petru și Ioan dat norodului: „Judecați voi singuri, este bine să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu?” Ceva asemănător îndeamnă și apostolul Pavel: Judecați voi singuri este cuviincios pentru o femeie să se roage dezvelită?” (1Cor.11/13)
Care sunt avantajele judecății „singure”? „Dacă ne judecăm singuri. nu vom fi judecați odată cu lumea”.                                                                                                                                                     O primă concluzie: Judecata nu este rea, dimpotrivă, însă ordinea poate fi greșită deoarece înainte de ai judeca pe alții avem obligația morală să ne judecăm pe noi înșine. Este foarte posibil să fi făcut din judecată o pasiune, dar fără o judecată personală. Dacă mă voi judeca în primul rând pe mine voi constata că nu sunt „curat ca lacrima” și atunci voi renunța să-i mai judec pe alții. Însă Domnul Isus vrea să spună ceva și mai dureros: Vreau să scot paiul din ochiul fratelui, pe când în al meu este o bârnă (adică faptele  mele sunt mai grave decât a celui cel judec) Așa ceva nu se poate...
Apostolul Pavel scrie în acest sens cuvinte de mustrare celor din Roma:
„.. crezi tu omule care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Rom. 2/3) Tu care te măgulești că ești călăuza orbilor... tu care înveți pe alții... Tu ... nu te judeci?
În contextul în care Judecătorul suprem tratează procedura judecății, El face o recomandare celor ce au trecut pe la „cabinetul de oftalmologie,”și-au extras bârna și au acum ochii inimii (minții) curați : „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor...” (Matei 7/6) Este vorba de două categorii de oameni cu trăsături neomenești. Dar de unde să știu care oameni se încadrează în aceste două categorii până ni-i trec prin judecata minții? Pe pagina următoare suntem îndemnați să ne ferim de proroci mincinoși. Dar ca să mă pot feri de ei eu trebuie să știu ce fel de proroci sunt... Tocmai de aceea apostolul Pavel scrie bisericii din Corint: „Cât despre proroci să vorbească doi sau trei și ceilalți să judece”. Ceilalți (biserica) trebuie să judece deoarece prorocia se adresează bisericii și nu prorocilor. Prin judecată voi lua ce este bun și mă voi feri de ce este rău. Pe lângă conținutul prorociei care am tot dreptul să o trec prin filtrul minții, judecata se poate extinde și asupra persoanei care a prorocit să știu dacă nu cumva este un lup îmbrăcat în piele de oaie.(7/15)  Când este vorba de prorocie suntem îndemnați să cercetăm toate lucrurile și nu doar prorocia. (1Tes 5/21,22) Același lucru este valabil și pentru învățători din moment ce suntem avertizați că :„...în norod s-au ridicat ...și învățători mincinoși. care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare,,,” (2Petru 2/1) Cum voi face deosebire între o învățătură sănătoasă și o erezie?  Este deasemenea necesar să știu dacă nu cumva respectivul învățător face parte din categoria celor  care: „zic dar nu fac”. Toate acestea sunt descoperite de „lumină” - adică de judecată.
Revenim: Înainte de ai judeca pe alții avem datoria să ne judecăm pe noi înșine. În ce mai constă această judecată?
Punându-mă în locul celui vinovat ajuns acum ținta judecății mele. „Eu dacă aș fi fost în locul lui ce aș fi făcut, cum aș fi procedat?
Nu judeca și osândi pe cineva până nu te așezi în locul lui. De pe „margine” este ușor de judecat. Există chiar și o vorbă în popor: „Nu osândi pe nimeni până nu ești în papucii lui.” Pune-te în situația lui...
(Comitetul unei biserici discuta situația unei persoane care a săvârșit o abatere. Pastorul i-a întrebat pe rând: Tu cum ai fi procedat? Unul: eu vegheam. Altul: eu biruiam. Altul: cu mine nu s-ar fi întâmplat așa... Ultimul a spus: Eu mă tem că mie mi s-ar fi întâmplat mai rău... Pastorul a considerat că el este persoana potrivită să-l însoțească pentru ridicarea celui căzut.)

 O altă formă de judecată constă în corectarea unor nedreptăți în ce privește lucrurile pământești.  „Tribunalul” este în Casa Domnului - spunea un păstor bătrân. Pavel este surprins că neînțelegerile dintre frați în biserica din Corint erau rezolvate în altă parte și scrie: „Când vreo unul are neînțelegeri cu altul, îndrăznește să se judece cu el la cei nelegiuiți și nu la sfinți?” Cum trebuie procedat?
„...nu este între voi unul singur om înțelept care să judece între frate și frate?” (1Cor. 6/1,5)
Această practică își are rădăcinile în Vechiul Testament. Psalmistul accepta cu bucurie invitația de a merge la Casa Domnului și pentru faptul că acolo se găseau „...scaunele de judecată ale casei lui David”. Atenție la citire: Scaunele și nu scaunul. Completul de judecată fiind format din mai mulți judecători. Cine avea dreptul să îmbrace roba de judecător?
Oameni destoinici -  cu competențe în drept civil și legislativ.
- oameni de încredere - fermi în hotărârile luate.
- temători de Dumnezeu - conștienți că vor da socoteală în fața Judecătorului Suprem.
- vrăjmași ai lăcomiei - incoruptibili. (Exod. 18/21,22)
Cu toate că judecătorii au fost aleși după principii morale bine gândite, omul care nu este decât „carne păcătoasă” a eșuat în ași duce cu bine mandatul încredințat. Drepturile omului au fost adesea ignorate fiind nevoie de intervenția lui Dumnezeu  cerându-le în mod repetat să facă dreptate. Și-n vremea de acum - ca și atunci, omenirea tânjește după dreptate, iar speranțele lor de a o găsi rămân doar iluzii. Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură  care ne amintește că orice om este înșelător și ca atare este imposibil ca ființa omenească decăzută și coruptă să judece după dreptate.
Avertismentul rămâne valabil: „...cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (1Cor.6/9)

O altă formă de judecată este judecata bisericii pentru disciplinarea celui ce s-a abătut de la adevăr. Prin „disciplinare”înțelegem reabilitarea celui căzut într- o fărădelege gravă. Spunem „gravă” deoarece nu toate fără de legile intră sub incidența bisericii. Fiecare persoană având privilegiul să-și rezolve problema direct în fața Marelui Judecător și să beneficieze de „grațierea” sa.
Când vorbim despre biserică nu ne referim numaidecât la mulțime, ci la cei aleși să-i reprezinte. Scopul lor în acest caz nu este de a găsi cele mai aspre și urgente măsuri pentru pedepsirea vinovatului. Scopul lor este de a găsi cele mai înțelepte soluții pentru redresarea celui abătut.
Concluzie generală: În oricare situație te-ai găsi este bine să știi:
Judecata este necesară. Folosește-o...

„...să nu păcătuiți, dar dacă cineva a păcătuit...” (?)

                Dumnezeu urăște păcatul deoarece este o acțiune împotriva voii Sale. Este o fără de lege.
Odată intrat păcatul în lume el s-a extins cu mare repeziciune. Toată Scriptura de la un capăt la altul, are menirea de a bloca calea omului spre păcat. Însă Dumnezeu constată în timp că „...pământul era stricat și  orice făptură își stricase calea pe pământ.” (Gen. 6/12)
Omenirea s-a cufundat în această stare de nelegiuire. Nu mai era nici un „om” pe fața pământului. Un om care să fie după chipul și asemănarea Sa.
Milioanele de jertfe n-au reușit să rezolve problema păcatului, așa că Dumnezeu a fost nevoit să „publice” nevoia de a trimite un Mântuitor. Profeții care au preluat vestea au transmis verbal și în scris că mântuirea este aproape să vină și este iminentă. Evreii au primit cu bucurie vestea și „...au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vremuri și ce împrejurări...” (1Petru 1/10,11)  Însă ei n-au înțeles despre ce mântuire (izbăvire) este vorba. Ei așteptau un mântuitor care să-i izbăvească de sub robia romană. Chiar și Zaharia a mărturisit: „El ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David... mântuire de vrăjmași și dim mâna celor ce ne urăsc. (Luca 1//69,71) Dar nu era întocmai.
Scopul venirii Mântuitorului în lumea noastră a fost să ia asupra Sa fărădelegile noastre iar pedeapsa care ni se cuvenea nouă să cadă peste El. Noi eram vrednici de osândit, dar El ne-a grațiat plătind toate datoriile noastre. Atât a spus: „...nu te osândesc, du-te dar să nu mai păcătuiești.”
El nu încurajează păcatul, ci dimpotrivă nu vrea să-l mai înfăptuiești. Apostolul Ioan scrie și el: „Cine este născut din Dumnezeu nu (continuă) să păcătuiască.” Însă cu toată străduința omului de a nu păcătui inevitabilul se produce. Care să fie cauza? Omul nu este decât carne păcătoasă. (Gen. 6/3) Natura lui înclină spre păcat. Firea (carnea) este „locuința” păcatului. În ea sunt localizate toate poftele, atât cele bune, cât și cele rele. Pavel scrie despre ea: „...nu mai sunt eu, ci păcatul care locuiește în mine.”
Deși ne-am făcut părtași firii dumnezeiești după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte, omul nu este divin, ci este un amestec de pământesc și dumnezeiesc.
Iov era unicat pe pământ în ce privește neprihănirea. Totuși i se aduce la cunoștință de către o ființă necunoscută că omul nu poate fi curat din moment ce Dumnezeu găsește greșeli chiar și la îngeri. Nu există perfecțiune decât la Dumnezeu. Aceasta însă nu ne îndreptățește să păcătuim.
Și dacă totuși cineva a păcătuit ce trebuie făcut cu el?
Omorât cu pietre? Nu. Aruncarea cu pietre și-a avut vremea ei, iar strângerea pietrelor care înseamnă renunțarea la ele, își  are (la prezent) vremea ei. Suntem în vremea când nu mai este permis să le folosești. Și chiar dacă ar fi permis, are dreptul să arunce cu piatra doar cel ce nu are păcat. Te-ai considera unul din ei? Așa că cel mai bine este să fie lăsate pe fundul mării, pentru că  a trecut vremea lor. Ce este de făcut?
Apelăm cu încredere la mijlocitorul nostru, Domnul Isus. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre și nu numai ale noastre... Această jertfă poate fi aprinsă cu cuvinte de căință și angajamente de renunțare.  Pentru cine procedează astfel sunt promisiuni că va căpăta îndurare. (Prov. 28/13) pentru că sângele acestei jertfe ne curăță de orice păcat.  (1Ioan 1/7,9)
Când spun „orice” înseamnă că nu mai este excepție de la regulă. Orice - absolut orice. Sunt însă și fețe bisericești care spun că lucrurile nu stau chiar așa, invocând Cuvântul care spune că dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința adevărului nu mai rămâne  nici o jertfă pentru păcate, ci doar așteptarea înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți. (Evrei 10/26) Este biblic... Cuvântul și iar Cuvântul. Cu ajutorul Lui îl direcționezi pe om după dorința inimii tale: în rai sau în iad. Unii spun că de asta are două tăișuri Cineva îmi spunea că un asemenea răspuns dat unei tinere care a păcătuit folosind cuvântul citat mai sus, a determinat-o să-și pună capăt zilelor. Nu avem voie să ne jucăm cu viața nimănui. În Apocalipsa  7/10 citim: „...strigau cu glas tare și ziceau: Mântuirea este a  Dumnezeului nostru care șade pe scaunul de domnie și a Mielului.” S-a strigat cu glas tare să audă fiecare om. Ai auzit și tu? Înțeleg de aici că mântuirea atât de discutată nu este monopolul unui om sau a unei confesiuni. ci îi aparține doar lui Dumnezeu și  o dăruiește cui voiește El. Nu se poate ca lutul să-i ceară socoteală olarului. Nu cred că cineva va putea să-i ceară socoteală lui Dumnezeu de ce l-a primit în rai pe tâlhar fără botezul în apă, fără botezul cu Duhul Sfânt, fără vorbirea în alte limbi, fără darurile duhovnicești, fără fapte, fără și fără... Răspunsul la  prejudecățile noastre deja l-am primit: „Nu pot eu să fac cu ce este al Meu pentru că ochiul tău este rău?”
Este necesar să ne întoarcem la Scriptură și să deslușim ce a vrut sa spună autorul cărții „Evrei” în cap. 10 vers. 26. Epistola este adresată evreilor care au trecut la creștinism, însă unii din ei au început să părăsească Adunarea creștinilor și să se întoarcă la iudaism (Legea lui Moise). În aceste condiții, când ei păcătuiau aduceau jertfe specifice Vechiului Testament.. Autorul (Pavel) scrie că nu mai este nicio jertfă. S-a terminat cu astfel de jertfe,  deoarece Domnul Isus este singura jertfă rămasă valabilă.
Știi pe cineva care a păcătuit? Roagă-te pentru el! Dragostea acoperă o sumedenie de păcate atunci când păcătosul se oprește și nu le mai înfăptuiește.
(Cineva a mers la un păstor bătrân să-i aducă la cunoștință păcatele unora. Ajuns în casă a început: Ai auzit ce-o făcut cutare? Bătrânul a reacționat imediat: Repede pe genunchi să ne rugăm pentru el. După ce s-au ridicat iar a început: Dar de cutare ai auzit? Cum și acesta a păcătuit? întrebă bătrânul. Ne plecăm din nou să ne rugăm și pentru el. Văzând musafirul că bătrânul îl pune la rugăciune, după ce s-a ridicat de pe genunchi a plecat deși nu terminase lista cu păcătoșii.)  Cineva protesta când e vorba de rugăciune: Cum el păcătuiește și eu să mă rog?
Prietene, nu pierzi nimic dacă o faci. Despre Domnul Isus citim: „...a fost pus în numărul celor fărădelege pentru că a purtat păcatele multora și s-a rugat pentru cei vinovați.”(Isaia 53:12)
Mai mult decât atât, Pavel îndeamnă ca cei duhovnicești să-l ridice pe cel căzut cu duhul blândeții. Bineînțeles că îndemnul se adresează celor duhovnicești.
Nu arunca cu piatra, îndeamnă, mustră dacă este cazul, încurajează, Domnul Isus a  promis că fitilul care mai fumegă nu-l va stinge și nici trestia frântă n-o va rupe.Vrei tu sa faci aceste în locul Lui? Nu arunca pe nimeni în foc, ci dimpotrivă smulge-l din foc. (Iuda 23) Una dintre cele mai frumoase învățături în acest sens o găsim într-o pildă , în care ni se spune despre un călător ce călătoarea între două orașe. A căzut între niște tâlhari care l-au dezbrăcat. jefuit și bătut, lăsându-l aproape mort. Nu era mort. Inima lui încă mai avea puls, mai era încă în el o „scânteie”de viață. Au trecut pe acolo oameni foarte religioși care ar fi putut să-i dea o mână de ajutor,  dar au trecut nepăsătoare pe alături. Dar un samaritean care era și el în călătorie s-a oprit lângă el și i-a asigurat toată asistența medicală de urgență. L-a pus pe asinul lui și l-a dus la un han. Pilda se încheie cu cuvintele:
 „Du-te și fă și tu la fel.”