Comparativ cu alte confesiuni, slujirea într-o Biserică penticostală este foarte diversificată datorită manifestării darurilor: proorocii, vedenii, descoperiri, cunoștințe - „din partea Domnului”.
Spunem „din partea Domnului” deoarece totdeauna se folosesc formule de început: „așa vorbește Domnul” ; „mi-o arătat Domnul” sau „Domnul mi-o făcut de cunoscut”... Nimeni nu spune că aceste manifestări carismatice ar avea o proveniență nesigură, ci toți pretind că descoperirile sunt dumnezeiești.
Tema de față face referire la manifestarea vedeniilor și implicit la văzători atât la cei „începători” cât și la cei „avansați” care pretind că li s-a arătat raiul și iadul.
Vedeniile sunt biblice.
Deși au existat de-a lungul tuturor vremurilor , în profeția rostită de Ioel se spune că în vremurile din urmă tinerii vor avea vedenii și aceasta odată cu pogorârea Duhului Sfânt. (Fapte 2/17).
Și cum este posibil (spun unii) Biserică botezată cu Duhul Sfânt fără vedenii?
Pe seama acestui curent de învățătură „vedeniile” au fost supralicitate de unii din Biserică. Dacă într-o anumită perioadă de timp în tot poporul Israel era un singur văzător, cum era de așteptat în vremea de acum o singură Biserică are zeci de văzători...
(Imaginați-vă acum o Biserică cu câteva sute de membri. Aproximativ jumătate de oră este rezervată mărturisirii vedeniilor, visurilor și cunoștințelor - din „partea Domnului (domnului). Liderul insistă: să dăm curs Duhului Sfânt... Eu mai degrabă cred că s-au împlinit cuvintele scrise de apostolul Iuda: „Oameni mânați de visările lor”. (Iuda v.8a)
Totuși vedeniile sunt biblice, dar pe lângă „văzătorii” adevărați care sunt puțini, și-au făcut repede loc și cei falși. Principiul după care „văd” fiind unul nesigur: „parcă am văzut”, „parcă era” „parcă vine” și tot „parcă”...
Dumnezeu a condamnat și chiar s-a detașat de această formă de slujire în care oamenii și-au justificat „viziunile” ca fiind din partea Domnului:
„Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă și nu le-am vorbit, ci ei vă proorocesc niște vedenii mincinoase, proorociri deșerte, înșelătorii și închipuiri scoase din inima lor”.(Ier. 14/14)
Care este procedeul?
Fiecare „văzător” trebuie „testat oftalmologic” în sensul de a se stabili dacă „vederile”lui sunt clare iar „ochii” sunt sănătoși. Dumnezeu l-a întrebat pe Ieremia: „Ce vezi Ieremia?. Văd un veghetor”.
Rezultatele consemnate au fost următoarele: „Bine ai văzut”. sau „Vezi bine”. A primit confirmarea că „vederile” lui sunt bune datorită unor „ochi” sănătoși.
Cu „cataractă sau miopie” oculară nu ai cum să vezi bine.( Dacă oamenii ți se par ca niște copaci, ochii tăi încă au nevoie de vindecare).
Însuși Domnul Isus a vorbit despre necesitatea ca ochii să fie sănătoși: „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul (minții - capacitatea de a percepe corect) este sănătos, tot trupul va fi în lumină”
Pavel dorea și el cu privire la cei din Efes: „și mă rog ca dumnezeu să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimi...”
Vedeniile trebuie să aibă un înțeles duhovnicesc.
„ ...pe la ceasul al nouălea a văzut lămurit (explicit -trad nouă) într-o vedenie pe un înger a lui Dumnezeu că a intrat la el...
Păsări care zboară, pești care înoată, frunze care cad, două mâini albe, doi ochi deschiși și multe „vedenii” asemănătoare ca acestea cu nonsens, nu știu dacă nu cumva sunt pierdere de timp.
Având în vedere că vedeniile trec din sfera firească în ceea duhovnicească aceasta presupune că în acest caz este nevoie de „ochi duhovnicești”, deoarece ele (vedeniile) nu au nici o legătură cu ochii fizici...
Ochii duhovnicești trebuie să fie „deschiși” pentru a vedea dincolo de ceea ce văd ochii fizici. Balaam a fost îndreptățit și a avut curajul să afirme:
„Așa zice omul care are ochii deschiși. Așa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaște planurile Celui Preaînalt , cel ce vede vedenia Celui Atotputernic.
Am dreptul să cred din cele relatate de Balaam că văzător nu înseamnă doar să „vezi ceva” ci înseamnă să fii conectat și să ai acces în sferele cerești. Care nu este cu siguranță un lucru la îndemâna oricui...
Proorocul Ieremia întreabă pe cei ce pretindeau că au văzut ceva ca fiind din partea lui Dumnezeu:
„Cine a fost de față la sfatul Domnului ca să vadă și să asculte cuvântul Lui? Cine a plecat urechea la cuvântul Lui și cine l-a auzit? Oare n-ar fi necesar să insist aici și să spun că și darul de „văzător” implică o chemare specială din partea lui Dumnezeu? (conf. Rom.12/7)
Vedeniile sunt imagini văzute într-o altă „lume” total diferită de ceea în care ne găsim noi, foarte greu, uneori chiar imposibil de înțeles de mintea omului. Pavel scrie:
„Lucruri pe care ochiul (fizic) nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit , așa sunt lucrurile pregătite de Dumnezeu... apoi continuă : „Cunosc un om care a fost răpit în rai... și a auzit cuvinte
care nu se pot spune și care nu-i sunt îngăduite unui om să le rostească. (2Cor. 12/2.4). În mod normal fiecare vedenie are nevoie de o „tâlcuire”. O vedenie fără tâlcuire este identică cu vorbirea în alte limbi fără tălmăcire pe care Pavel a numit-o „vorbire în vânt”.
Când Domnul Isus rostea o pildă ucenicii cereau și tâlcuirea (înțelesul). Nu tot așa ar trebui să fie și cu vedeniile?
Concluzie: Nu tot ce ne trece prin minte trebuie spus în public... Nu. Este necesar ca toate lucrurile să aibă un sens, un rost,să fie ceva pentru învățătura celor care ne ascultă. Cineva făcea o glumă cu gust spunând despre sine: „Și eu când strâng pleoapele ochilor tare văd niște cerculețe roșii care se învârt, dar nu mai spun așa ceva la nimeni...”
(Cu ani în urmă înainte de a încheia slujba o doamnă necunoscută îmi pune pe amvon un teanc de foi de caiet „tip studențesc” scrise pe ambele pagini, după care mă roagă ca după încheierea slujbei să le citesc deoarece conțin vedenii văzute de ea din rai și iad. Acolo era de „lucru” cel puțin vreme de un ceas... Am refuzat motivând că normal ar trebui să le citesc eu întâi să văd dacă nu cumva conțin ciudățenii care nu se merită ca timpul să fie pierdut cu ele). Pentru că... „tot ce faceți cu cuvântul sau cu fapta trebuie să faceți spre zidirea sufletească a Bisericii”.
Vedeniile nu au nici o legătură cu ochii fizici.
Viziuni în timpul somnului. (visurile) conf.Iov 33/15 - „El vorbește prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor”.
„În anul întâi al lui Belșațar ,Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui. Eu Daniel, m-am tulburat cu duhul și vedeniile din capul meu (minte) m-au tulburat”.(Dan. 7/1,15)
Dar și vedenii când oamenii sunt treji și sunt în acțiune. Una din cele mai frumoase relatări în acest sens o găsim în 2Împărați cap.6/17: Sirienii au înconjurat cetatea în scopul de a-l prinde pe proorocul Domnului. Elisei a rămas fără griji din momentul ce a „văzut”oștirea cerului în preajma cetății, dar îngrijorarea a cuprins inima slujitorului... Însă Elisei s-a rugat și pentru „ochii” săi care nu erau deschiși: „Doamne deschide-i ochii să vadă. Și Domnul a deschis ochii slujitorului...”
Este posibil ca ochii fizici să aibă vederi perfecte, dar nu tot așa de bine să vadă și cei duhovnicești. Nu toți oamenii „văd” la fel... Unii mai bine alții mai slab.
Proorocul Ilie vedea norul care se ridica deasupra mării - deoarece „vederile” lui erau foarte bune. Dar nu și slujitorul, deoarece el era „scurt” de vedere. A fost necesar să-l trimită de șapte ori (și nu să se roage de șapte ori cum se predică) până norul s-a apropiat și l-a văzut și slujitorul..
Ștefan a spus: „Văd cerul deschis și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte 7/56)
Ce este de făcut?
Indiferent că ai sau nu, darul de a „vedea” ceva deosebit este absolut necesar fiecare din noi să trecem pe la „cabinetul Marelui specialist în oftalmologie” să ne spună exact în ce stare se găsesc ochii noștri, ca nu cumva fiind bolnavi, boala să se agraveze și în cel mai grav caz să se ajungă la orbire.
„Medicul” ne îndeamnă: „... te sfătuiesc să cumperi de la Mine, doftorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii ca să vezi...”
Petru avertizează și el în acest sens: „ ...cine nu are aceste lucruri este (deja) orb...
Tratarea este mai dificilă și uneori costisitoare și dureroasă.
Prevenția este mai ieftină...
marți, 16 ianuarie 2018
miercuri, 3 ianuarie 2018
Sufletul.
Termenul „suflet” apare peste tot în Sfânta Scriptură.
El prezintă un subiect de maximă importanță deoarece „mântuirea” - atât de discutată - are o strânsă legătură cu sufletul... În 1Petru 1/9 citim:
„ ...pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței, mântuirea sufletelor voastre”.
În acest context suntem motivați să ne punem întrebarea:
Ce este sufletul?
Unii consideră că sufletul este foarte greu de definit. Alții spun că e chiar imposibil. Altă categorie susțin că „e ceva de la Dumnezeu” - dar nu știu ce anume...
La nivel confesional adventiștii susțin că omul nu are un suflet, ci omul în întregime este un suflet. Totuși, Pavel face diferențiere: „Și trupul, duhul și sufletul vostru să fie păzite întregi.” Omul are un suflet... Și animalele au un suflet - dar care nu va fi mântuit.
Faptul că se susține că omul este în totalitate un suflet conține un sâmbure de adevăr- deoarece suflet, în unele împrejurări se referă la o persoană.
Exemplu:
a) „Domnul Dumnezeu a suflat în nări suflare de viață și omul a devenit un suflet viu( o persoană vie).” (Gen. 2/7)
b) „...și în ziua aceea la numărul ucenicilor s-a adăugat trei mii de suflete (persoane).” (Fapte 2/41)
c) „...în care au fost scăpate un mic număr de suflete (persoane) și anume opt.” (1Petru 3/20b)
Dar ne limităm aici? Nu. Mergem mai departe deoarece în situația următoare „suflet” se referă la suflare:
În Gen. 2/7 citim: „Dumnezeu a suflat în nări suflare de viață.”
Prin derivare expresia „suflare de viață” - s-a transformat în suflet (suflare - suflet).
Chiar există o expresie: „Și-a dat sufletul” (suflarea)
În 1Imp. 17/17 citim că copilul văduvei s-a îmbolnăvit încât nu a mai rămas suflare în el.
Proorocul Ilie s-a rugat: „Doamne fă să se întoarcă sufletul (suflarea) în copil”
Însă, suflarea de viață nu este una și aceeași cu sufletul propriu zis al omului. Nu, să facem diferența.
Suflarea de viață este una și aceeași cu duhul de viață care asigură mișcarea sau funcționarea trupului. El este în strictă dependență de cel ce este sursa vieții, Dumnezeu.
În Fapte 17/28 citim: „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa.”
Cursul vieții poate continua sau poate fi întrerupt în funcție de voința lui Dumnezeu. În Eclesiastul citim: „...până nu se întoarce țărâna în pământ și duhul la Dumnezeu care l-a dat” sau invers „. și duhul s-a întors în ea și fata s-a sculat numaidecât.” (Luca 8/55)
Duhul de viață (suflarea) nu trebuie amestecat cu duhul omului. Să facem diferența:
Dacă duhul de viață antrenează în mișcare trupul (cam tot așa cum energia electrică asigură funcționarea unui motor), duhul omului asigură rațiunea - adică discernământul și este parte componentă a minții care împarte aceeași „casă” cu sufletul. În 1Cor. 2/11, Pavel scrie privitor la duh (intelect): „În adevăr cine dintre oameni cunoaște lucrurile (tainele) omului afară de duhul omului care este el?”
Așadar ce este duhul omului?
- el asigură discernământul...
- asigură capacitatea de gândire spre bine sau spre rău (Conf.Gen. 6/5)
- este forul decizional deoarece este înzestrat cu voință proprie și putere de decizie. El alege între bine și rău, între viață și moarte. El hotărăște destinul nostru veșnic. Tocmai de aceea ținta Duhului Sfânt este duhul omului, în scopul perfecționării printr-un proces de înnoire în sens spiritual:
„Iată dar ce vă spun și mărturisesc eu: Să nu mai trăiesc cum trăiesc păgânii în deșertăciunea gândurilor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor” (Efes. 4/17,18----)
Vers. 22: „...să vă înnoiți în duhul minții voastre.”
Duhul omului funcționează pe bază de înțelepciune.
Toată activitatea duhului influențează negativ sau pozitiv starea sufletului.
Deci ce este sufletul? Nu este o persoană și nici suflarea.
Sufletul este cel mai complex compartiment al minții în care este oglindită activitatea duhului, gestionând latura sentimentală a fiecărei persoane.
Stările prin care trece sufletul se schimbă de la un moment la altul. De la bucurie trece la întristare, apoi la durere, de la iubire la ură, de la bunătate la răutate și invers.
Sufletul este omul lăuntric. (Conf. 1Petru 3/4)
În sens spiritual:
El are nevoie de odihnă (Matei 11/28), de hrană (Ps. 63/5), „de apă” (Ps. 42/2)
Poate fi: mâhnit (Ps. 42/5), încrezător (Ps. 42/5), credincios (Prov. 11/13), bun (Ecl. 7/8), vesel (Isaia 65/10), îndurerat (Isaia 65/14), întristat (Matei 26/38), curat (1Petru 1/22) și în final mântuit (Iacov 1/21).
Cea mai grea boală de care poate suferi este „durerea sufletească” care prin persistență duce la depresie.
Din punct de vedere spiritual sufletul poate fi viu sau mort. Efes. 2/1,6)
1) Moarte în sens spiritual însemnând despărțire (Luca 15/24) iar înviere - viață în prezența lui Dumnezeu.
2) Sufletul este mort atunci când sentimentele ( dragoste, bunătate, milă, bucurie, pace s.a.m.d.) nu mai sunt active: Există chiar și o vorbă în popor: „Om fără suflet.” Bogatul a ajuns în iad, nu pentru că a fost bogat, ci pentru că i-a lipsit mila atât de necesară în procesul mântuirii, deoarece mila biruiește judecata.
Ce se întâmplă cu sufletul când trupul își încetează activitatea?
Unii consideră că în momentul în care trupul este depus în mormânt, sufletul este ajuns în bucuria veșnică. E posibil așa ceva? Iacov scrie astfel: „...trupul fără duh de viață este mort” Din
momentul în care sursa vieții - Dumnezeu - retrage suflarea de viață, își încetează activitatea și celelalte părți componente ale minții: sufletul și duhul. „Caseta” are nevoie de casetofon, iar casetofonul are nevoie de energie Dacă așa ar sta lucrurile însemnă că se anulează învierea deoarece nu-și mai are sensul. Numai că sufletul este activ doar atunci când este asociat cu trupul pământesc sau trupul duhovnicesc. În ziua învierii sufletul (nu trupul) adormit va învia la o nouă viață într-un trup ceresc.
Fără să insistăm prea mult pe această idee deoarece nu vreau să se suprapună cu cele scrise în resursa „Învierea de apoi” să vedem ce informații ne oferă Biblia:
Cuvântul lui Dumnezeu insistă în al asemăna pe om cu iarba de pe câmp. (Ps. 90/3-6, Ps 103/15, 1Petru 1/24, Iacov 1/11 etc.)
În Isaia 40/16 citim un cuvânt care trebuie să fie o strigare publică de interes general:
„Orice făptură este ca iarba, iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.”
Da. Floarea (sufletul) cade, nu spune că se ridică în sus.
Dumnezeu i-a spus lui Daniel: „Iar tu du-te, până va veni sfârșitul, te vei odihnit și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire la sfârșitul zilelor.” (Daniel 12/13) De ce nu i-o fi spus „vino”?
Revenind: „Floarea” devine o „sămânță” care cade lângă „iarbă”, fiind scuturată de „vântul Domnului”. Sămânța rămâne într-o stare de adormire (aidoma cu sămânța din sac), dar „embrionul” este viu și are putere de germinare.
Prin încolțire la vremea rânduită ea iese din nou la viață, iar Dumnezeu îi dă din nou un trup dar de data aceasta unul duhovnicesc.
Pavel explică: „Este semănat trup firesc și înviază trup duhovnicesc. Acolo unde va fi un trup firesc va fi și un trup duhovnicesc.” (1Cor. 15/44)
Trupul pământesc - țărână a fost, țărână va rămâne, deoarece: „...carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu” (1Cor. 15/50)
În „Primăvara minunată” când „Soarele neprihănirii” va încălzi pământul, alungând răceala iernii toate „semințele” adormite vor încolți și la porunca Domnului vor ieși la viață, primind un trup nou.
Vor încolți doar semințele de natură dumnezeiască (Conf. Maleahi 2/15) :
„Nu ne-a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viață și ne-a păstrat-o? Și ce cere acel Unul singur? Sămânță dumnezeiască.”
Așa că apostolul Petru este determinat să ne îndemne și el în acest sens:
„Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața, apoi ne-a dat făgăduințele lui nespus de mari și scumpe ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești...”
Concluzie finală: „... vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele... Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul pentru judecată.
El prezintă un subiect de maximă importanță deoarece „mântuirea” - atât de discutată - are o strânsă legătură cu sufletul... În 1Petru 1/9 citim:
„ ...pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței, mântuirea sufletelor voastre”.
În acest context suntem motivați să ne punem întrebarea:
Ce este sufletul?
Unii consideră că sufletul este foarte greu de definit. Alții spun că e chiar imposibil. Altă categorie susțin că „e ceva de la Dumnezeu” - dar nu știu ce anume...
La nivel confesional adventiștii susțin că omul nu are un suflet, ci omul în întregime este un suflet. Totuși, Pavel face diferențiere: „Și trupul, duhul și sufletul vostru să fie păzite întregi.” Omul are un suflet... Și animalele au un suflet - dar care nu va fi mântuit.
Faptul că se susține că omul este în totalitate un suflet conține un sâmbure de adevăr- deoarece suflet, în unele împrejurări se referă la o persoană.
Exemplu:
a) „Domnul Dumnezeu a suflat în nări suflare de viață și omul a devenit un suflet viu( o persoană vie).” (Gen. 2/7)
b) „...și în ziua aceea la numărul ucenicilor s-a adăugat trei mii de suflete (persoane).” (Fapte 2/41)
c) „...în care au fost scăpate un mic număr de suflete (persoane) și anume opt.” (1Petru 3/20b)
Dar ne limităm aici? Nu. Mergem mai departe deoarece în situația următoare „suflet” se referă la suflare:
În Gen. 2/7 citim: „Dumnezeu a suflat în nări suflare de viață.”
Prin derivare expresia „suflare de viață” - s-a transformat în suflet (suflare - suflet).
Chiar există o expresie: „Și-a dat sufletul” (suflarea)
În 1Imp. 17/17 citim că copilul văduvei s-a îmbolnăvit încât nu a mai rămas suflare în el.
Proorocul Ilie s-a rugat: „Doamne fă să se întoarcă sufletul (suflarea) în copil”
Însă, suflarea de viață nu este una și aceeași cu sufletul propriu zis al omului. Nu, să facem diferența.
Suflarea de viață este una și aceeași cu duhul de viață care asigură mișcarea sau funcționarea trupului. El este în strictă dependență de cel ce este sursa vieții, Dumnezeu.
În Fapte 17/28 citim: „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa.”
Cursul vieții poate continua sau poate fi întrerupt în funcție de voința lui Dumnezeu. În Eclesiastul citim: „...până nu se întoarce țărâna în pământ și duhul la Dumnezeu care l-a dat” sau invers „. și duhul s-a întors în ea și fata s-a sculat numaidecât.” (Luca 8/55)
Duhul de viață (suflarea) nu trebuie amestecat cu duhul omului. Să facem diferența:
Dacă duhul de viață antrenează în mișcare trupul (cam tot așa cum energia electrică asigură funcționarea unui motor), duhul omului asigură rațiunea - adică discernământul și este parte componentă a minții care împarte aceeași „casă” cu sufletul. În 1Cor. 2/11, Pavel scrie privitor la duh (intelect): „În adevăr cine dintre oameni cunoaște lucrurile (tainele) omului afară de duhul omului care este el?”
Așadar ce este duhul omului?
- el asigură discernământul...
- asigură capacitatea de gândire spre bine sau spre rău (Conf.Gen. 6/5)
- este forul decizional deoarece este înzestrat cu voință proprie și putere de decizie. El alege între bine și rău, între viață și moarte. El hotărăște destinul nostru veșnic. Tocmai de aceea ținta Duhului Sfânt este duhul omului, în scopul perfecționării printr-un proces de înnoire în sens spiritual:
„Iată dar ce vă spun și mărturisesc eu: Să nu mai trăiesc cum trăiesc păgânii în deșertăciunea gândurilor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor” (Efes. 4/17,18----)
Vers. 22: „...să vă înnoiți în duhul minții voastre.”
Duhul omului funcționează pe bază de înțelepciune.
Toată activitatea duhului influențează negativ sau pozitiv starea sufletului.
Deci ce este sufletul? Nu este o persoană și nici suflarea.
Sufletul este cel mai complex compartiment al minții în care este oglindită activitatea duhului, gestionând latura sentimentală a fiecărei persoane.
Stările prin care trece sufletul se schimbă de la un moment la altul. De la bucurie trece la întristare, apoi la durere, de la iubire la ură, de la bunătate la răutate și invers.
Sufletul este omul lăuntric. (Conf. 1Petru 3/4)
În sens spiritual:
El are nevoie de odihnă (Matei 11/28), de hrană (Ps. 63/5), „de apă” (Ps. 42/2)
Poate fi: mâhnit (Ps. 42/5), încrezător (Ps. 42/5), credincios (Prov. 11/13), bun (Ecl. 7/8), vesel (Isaia 65/10), îndurerat (Isaia 65/14), întristat (Matei 26/38), curat (1Petru 1/22) și în final mântuit (Iacov 1/21).
Cea mai grea boală de care poate suferi este „durerea sufletească” care prin persistență duce la depresie.
Din punct de vedere spiritual sufletul poate fi viu sau mort. Efes. 2/1,6)
1) Moarte în sens spiritual însemnând despărțire (Luca 15/24) iar înviere - viață în prezența lui Dumnezeu.
2) Sufletul este mort atunci când sentimentele ( dragoste, bunătate, milă, bucurie, pace s.a.m.d.) nu mai sunt active: Există chiar și o vorbă în popor: „Om fără suflet.” Bogatul a ajuns în iad, nu pentru că a fost bogat, ci pentru că i-a lipsit mila atât de necesară în procesul mântuirii, deoarece mila biruiește judecata.
Ce se întâmplă cu sufletul când trupul își încetează activitatea?
Unii consideră că în momentul în care trupul este depus în mormânt, sufletul este ajuns în bucuria veșnică. E posibil așa ceva? Iacov scrie astfel: „...trupul fără duh de viață este mort” Din
momentul în care sursa vieții - Dumnezeu - retrage suflarea de viață, își încetează activitatea și celelalte părți componente ale minții: sufletul și duhul. „Caseta” are nevoie de casetofon, iar casetofonul are nevoie de energie Dacă așa ar sta lucrurile însemnă că se anulează învierea deoarece nu-și mai are sensul. Numai că sufletul este activ doar atunci când este asociat cu trupul pământesc sau trupul duhovnicesc. În ziua învierii sufletul (nu trupul) adormit va învia la o nouă viață într-un trup ceresc.
Fără să insistăm prea mult pe această idee deoarece nu vreau să se suprapună cu cele scrise în resursa „Învierea de apoi” să vedem ce informații ne oferă Biblia:
Cuvântul lui Dumnezeu insistă în al asemăna pe om cu iarba de pe câmp. (Ps. 90/3-6, Ps 103/15, 1Petru 1/24, Iacov 1/11 etc.)
În Isaia 40/16 citim un cuvânt care trebuie să fie o strigare publică de interes general:
„Orice făptură este ca iarba, iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.”
Da. Floarea (sufletul) cade, nu spune că se ridică în sus.
Dumnezeu i-a spus lui Daniel: „Iar tu du-te, până va veni sfârșitul, te vei odihnit și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire la sfârșitul zilelor.” (Daniel 12/13) De ce nu i-o fi spus „vino”?
Revenind: „Floarea” devine o „sămânță” care cade lângă „iarbă”, fiind scuturată de „vântul Domnului”. Sămânța rămâne într-o stare de adormire (aidoma cu sămânța din sac), dar „embrionul” este viu și are putere de germinare.
Prin încolțire la vremea rânduită ea iese din nou la viață, iar Dumnezeu îi dă din nou un trup dar de data aceasta unul duhovnicesc.
Pavel explică: „Este semănat trup firesc și înviază trup duhovnicesc. Acolo unde va fi un trup firesc va fi și un trup duhovnicesc.” (1Cor. 15/44)
Trupul pământesc - țărână a fost, țărână va rămâne, deoarece: „...carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu” (1Cor. 15/50)
În „Primăvara minunată” când „Soarele neprihănirii” va încălzi pământul, alungând răceala iernii toate „semințele” adormite vor încolți și la porunca Domnului vor ieși la viață, primind un trup nou.
Vor încolți doar semințele de natură dumnezeiască (Conf. Maleahi 2/15) :
„Nu ne-a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viață și ne-a păstrat-o? Și ce cere acel Unul singur? Sămânță dumnezeiască.”
Așa că apostolul Petru este determinat să ne îndemne și el în acest sens:
„Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața, apoi ne-a dat făgăduințele lui nespus de mari și scumpe ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești...”
Concluzie finală: „... vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele... Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul pentru judecată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)