Textul din Evanghelia după Ioan cap.3, scoate în evidență discuția dintre doi învățători: un învățător „de jos” și unul „venit de sus”. Ne așteptam ca Nicodim să pună câteva întrebări privitoare la lucrurile „de sus” pe care nu le știa... Numai că el nu era interesat să pună întrebări privitor la ce „nu știa”, ci a dorit să spună „ce știa”, și anume: „Știm că ești un învățător venit de sus”
Este ceva specific învățătorilor, deoarece ei vor să fie „remarcați” nu cu cea ce nu știu, ci cu „cea ce știu.”
Învățătorul „venit de sus” trece peste această „informație”și folosește prilejul pentru ai spune:
„Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3/3b)
Dar și învățătorii trebuie să se nască din nou? Da - ei trebuie să fie primii pentru a se da pildă și altora. Însă Nicodim n-a înțeles în ce constă această „naștere”, deoarece el era un om firesc. Așa că Pavel scrie corintenilor: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece pentru el sunt o nebunie, pentru că trebuie judecate duhovnicește”(1 Cor.2/14)
În aceste condiții Domnul Isus vine cu explicații suplimentare:
„ ... dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. (v.5b)
Dar în mod sigur nici cu aceste mici detalii, învățătorul Nicodim n-a înțeles în ce constă „nașterea din nou”.
Și-n vremea de astăzi sunt învățători (predicatori) care i-am auzit de „N” ori spunând când explică acest text: „Trebuie să te botez în apă și să ceri să fii botezat cu Duhul Sfânt...” Foarte simplu, nu(?)
Dar ce înseamnă „naștere din nou”?
Nașterea din nou înseamnă: O viață spirituală luată de la „0” - adică un început nou...
(L-am întrebat pe un bătrân care estimam că are 80 de ani: Câți ani aveți? „30 de ani” a fost răspunsul lui... Am crezut că face o glumă, dar m-a lămurit: „N-am mai pus în calcul anii trăiți fără Dumnezeu, ci doar cei în care am trăit o „viață nouă, după ce m-am născut din nou”.)
Așa că studiul de față „răspunde” la trei întrebări:
1) Cine sunt factorii care favorizează nașterea din nou?
2) Cum se manifestă nașterea din nou și care sunt dovezile ei?
3) De ce este necesară nașterea din nou?
Nașterea din apă.
În discuția cu samariteanca, Domnul Isus i-a spus: „Dar oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface într-un izvor care va avea ca finalitate viața veșnică”
Femeia i-a zis: „Doamne dă-mi această apă”
Așadar, „apa” este un simbol pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care desfășoară un adevărat proces de „transformare” în viața omului, și este singura „sursă autorizată” care garantează mântuirea.
Iacov 1/21: „Primiți cu blândețe Cuvântul sădit în voi care vă poate mântui sufletele”
Deci: Nașterea din nou nu este rezultatul abilităților, a destoiniciei sau înțelepciunii noastre. Nu.
Iacov 1/18: El de buna voii Lui ne-a născut prin Cuvântul adevărului ca să fim pârga făpturii Lui”
Cea mai bună explicație privitor la modul cum s-a realizat „nașterea” fiecăruia din noi și care a fost contribuția noastră, o găsim în 1Petru 1/22: „Deci ca unii care prin ascultarea de adevăr v-ați curățit sufletele prin Duhul, ați fost născuți din nou dintr-o sămânță care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu și lucrător”.
Nașterea din Duh.
„Cuvântul” este ineficient fără intervenția Duhului Sfânt. Rolul Duhului Sfânt este de a dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul.(Ioan 16/8).Din dragoste pentru omul păcătos și pentru că ne vrea cu gelozie pentru Sine (Iacov 4/5)El se poziționează la „ușă” și bate prin intermediul Cuvântului (Apoc.3/20). Este important de reținut că nu se abuzează de libertatea fiecăruia... Însuși Domnul Isus a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine.”
Dar dacă cineva are „urechi de auzit” și ar „deschide” se poate spune ca și în cazul lui Zacheu:
„Mântuirea a intrat în casa ta.” În aceste împrejurări „casa” intră într-un proces de „înoire„
Repetăm: Nu destoinicia noastră, ci înoirea lucrată de Duhul Sfânt.
El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin spălarea nașterii din nou și prin înoirea făcută de Duhul Sfânt.(Tit 3/5)
Însă în acest proces este vitală voința omului. Ștefan le-a spus evreilor: „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Dar dacă este voință proprie, omul contribuie la această înoire.
Pavel scrie efesenilor: „Cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi, și să vă înoiți în duhul minții voastre, și să vă „îmbrăcați în omul cel nou...(Efes 4/22,23,24)
Numai că omul nu poate deveni „nou” într-o singură zi. Înoirea este un proces care se desfășoară în timp, și nu ceva spontan sau ceva care se poate realiza în 24/h. Așa că apostolul scrie corintenilor:
„Chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru din lăuntru se inoiește din zi în zi. (1Cor 4/16)
Respectând acest „itinerar” omul devine o „făptură nouă” în Hristos. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.( 2 Cor 5/17) Cum?
a) - prin voința omului
b) - sub îndrumarea Cuvântului care este viu și lucrător
c) - lucrare realizată de Duhul Sfânt
Așa că putem spune că în acest mod ne-am născut din nou și am devenit copii a lui Dumnezeu.
Și dacă suntem „copii” avem garanția că vom fi și „moștenitori” prin Dumnezeu. (Gal.4/7)
Copii născuți, nu din sânge - adică nu este ceva ereditar. Nu din voia firii lor - nu este tot una cu o naștere firească. Nu din voia unui om - nu a fost impunerea cuiva.
Ci din Dumnezeu... (Ioan 1/12,13)
Care sunt dovezile că cineva este născut din Dumnezeu și a devenit un om nou?
a) Are o inimă nouă ca atare slujește într-un Duh nou. (Rom. 7/6)
b) Merge pe calea cea nouă și vie. (Evrei 10/20)
c) Nu continuă să păcătuiască. (1Ioan 3/9)
d) Dorește laptele duhovnicesc. (1Petru 2/2)
e) Trăiește în neprihănire. (1Ioan 2/29)
7) Biruiește prin credință. (1Ioan 5/4)
De ce este necesară nașterea din nou?
Dumnezeu a făgăduit că va face un cer nou și un pământ nou (Apoc. 21/1) și mai mult decât atât, El a promis că va face toate lucrurile noi. (Vers. 5)
Pentru un cer nou și un pământ nou este nevoie doar de oameni noi.
Tu și eu trebuie să fim unul din ei.
Un om nou...
duminică, 19 martie 2017
duminică, 12 martie 2017
Viața veșnică este aceasta: „să Te cunoască pe Tine”...
„Și viața veșnică este aceasta să te cunoască pe Tine, sigurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17/3)
Dacă ar fi să definim „viața veșnică” din punct de vedere omenesc am putea spune că este un început fără de sfârșit - o eternitate. Însă din punt de vedere dumnezeiesc ea este definită prin expresia „cunoaștere”.
Dar ce înseamnă „cunoaștere” din punct de vedere biblic?
Cunoaștere înseamnă mai mult decât știință (a ști) înseamnă : tovărășie, intimitate, loialitate, încredere. Numai că cea mai mare deficiență din viața oamenilor este tocmai această „necunoaștere”.
Încă din Vechiul Testament Dumnezeu a deplâns starea poporului Său:
„Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său, dar Israel nu mă cunoaște” (Isaia 1/3)
Dumnezeu „întruchipat” a părăsit cerul și a coborât printre pământeni pentru a face cunoștință cu oamenii, dar a fost respins deoarece „lumea nu l-a cunoscut”(Ioan 1/10)
Însă ne așteptăm măcar în mediul creștin lucrurile să stea diferit față de lume, dar nici aici nu stau prea bine... Este surprinzător că nici chiar ucenicii care erau împreună cu Domnul Isus nu l-au cunoscut.
Exemplu: Corabia în care se găsea ucenicii cu Mântuitorul era gata să se scufunde. Domnul a mustrat vântul, iar marea s-a potolit. Această intervenție miraculoasă i-a determinat pe ucenici să se întrebe plini de frică: „Cine este acesta de-L ascultă chiar și vântul și marea?”
Cu siguranță că ei L-au considerat un simplu om...
Așadar, „cunoașterea” este cel mai important capitol din viața unui creștin și nu întâmplător viața veșnică începe cu aceasta. Venirea Domnului Isus în lumea noastră a avut scopul de-ai da posibilitatea oricărui muritor să-L cunoască mai de aproape. Așa că, dorința Lui a fost să se apropie de orice om și să facă o „punte de legătură” între om și Dumnezeu.
În căutarea vieții veșnice, ținând cont de „aglomerația”, de organizații religioase - oamenii se întreabă: Unde este adevărul și care este adevărata religie? Fiecare creștin își promovează propria organizație.
Dar să vedem ce spune Biblia despre adevărata religie. Așa că, citim în Iov 22/21a:
„Împrietenește-te dar cu Dumnezeu, și vei avea pace și te vei bucura astfel de fericire.”
Este „religia” cea mai bună care îți garantează viața veșnică. Dar este posibil ca un om să se împrietenească cu Dumnezeu? Nu-i prea mult spus? Ca să te împrietenești cu un om bogat trebuie să fii și tu bogat, ca să te împrietenești cu un parlamentat trebuie să fii și tu parlamentar... Dar ca să te împrietenești cu un dumnezeu? E posibil... Domnul Isus s-a împrietenit cu vameșii, cu săracii, și cu cei năpăstuiți de soartă până acolo că a plâns când a auzit că prietenul Său Lazăr a murit, iar iudeii ziceau: „Iată cât îl iubea de mult.” (Ioan 11/36)
Așa că Domnul Isus a generalizat și a spus: „Voi sunteți prietenii dacă faceți ce vă poruncesc Eu.”
Numai că „prietenia” cu Dumnezeu, nu-i o prietenie pe Facebook. Nu. Prietenii adevărați își cunosc bucuriile dar își cunosc și durerile, se cunosc atunci când sunt în belșug, dar se cunosc și atunci când sunt în lipsă. Se cunosc când sunt sănătoși, dar și atunci când sunt bolnavi...
„Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște!”
În toate împrejurările vieții, prietenul adevărat rămâne prieten.
Una dintre cele mai frumoase și de durată prietenii dintre om și Dumnezeu a fost consemnată chiar în cartea Genesa.
„Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Gen. 5/24)
O „prietenie” neîntreruptă de 300 ani.
(La școala duminicală învățătorul întreabă pe copii: „Cine știe să descrie tovărășia lui Enoh cu Dumnezeu?” Un copil se ridică și spune: Enoh a fost prietenul lui Dumnezeu. Ori de câte ori Enoh mergea la masă îl invita și pe Dumnezeu la masă, atunci când se ducea la culcare îl invita și pe Dumnezeu cu el, iar când pleca în călătorie îl ruga pe Dumnezeu să-l însoțească”... Văzând Dumnezeu că Enoh nu se poate despărți de El i-a spus într-o zi: „Enoh, n-ai vrea să vezi unde locuiesc Eu?” Și Enoh a plecat să vadă unde locuiește Dumnezeu. Și atât de mult i-a plăcut lui Enoh acasă la Dumnezeu că n-a mai vrut să coboare din nou pe pământ...)
„Prietenie” înseamnă „viața veșnică” dar pentru viață veșnică este nevoie de cunoaștere.
Însă, „cunoașterea” în multe cazuri a rămas doar la nivel teoretic...
Așa că Pavel este nevoit să scrie ca și o mustrare: „Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu dar cu faptele îl tăgăduiesc deoarece sunt nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună.” (Tit 1/16)
Înseamnă că faptele sunt dovada cea mai bună, și ele „vorbesc” cel mai bine în ce măsură îl cunoaștem noi pe Dumnezeu. Deoarece este posibil să ai suficientă vechime cu „numele de creștin” dar să nu-L cunoști așa cum dorește Dumnezeu. Proorocul Ieremia explică și cauza: „De fățarnici ce sunt nu vor să mă cunoască.” (Ier. 9/6b)
Însă Dumnezeu a dorit ca omul- făptura Lui - să-și cunoască Creatorul.
În acest sens, Domnul Isus a făcut un „sondaj” de opinie pentru a evalua „nivelul de cunoștință” a oamenilor îl ceea ce-L privește pe El și a pus următoarea întrebare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Dar părerile au fost foarte împărțite. În general toți oamenii considerau că este doar un om... Însă, când a fost cerută părerea ucenicilor, Petru a răspuns: „Noi am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. A fost o „descoperire de sus”...
Însă în fața slujnicilor de la curtea Marelui Preot, Petru a negat: „Nu-L cunosc.” Ce a fost această negație? Adevăr sau minciună? Deși i-a fost socotită ca lepădare, Petru a rostit un mare adevăr.
El nu-L cunoștea.
Pare surprinzător, dar afirmația și dorința lui Pavel este reală: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui.” Dar nu-L cunoștea Pavel?
Foarte puțin (parțial)
Numai în veșnicie îl vom „cunoaște” pe deplin.
1Cor. 13/12: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.”
Dar care sunt factorii care favorizează cunoașterea?
În primul rând cercetarea Bibliei.
Nu întâmplător Domnul Isus spunea: „Cercetați Scripturile deoarece socotiți că în ele aveți viață veșnică și tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Scripturile îți vor da posibilitatea să cunoști bunătatea lui Dumnezeu și tot ele te vor ajuta să cunoști și asprimea lui Dumnezeu.
În al doilea rând o „apropiere” mai mare de Dumnezeu îți va da posibilitatea să-L „vezi” și să-L „cunoști” mai bine. Mi se pare demnă de apreciat atitudinea lui Toma care a dorit să pună mână în semnul cuielor din mâini și picioare dar și din coasta Sa.
O simplă „plimbare”alături de Domnul Isus, a celor doi ucenici care mergeau spre Emaus nu i-a ajutat cu nimic în scopul cunoașterii și L-au considerat un oarecare străin. (Luca 24/18)
Dar în momentul când s-au așezat la masă într-un cadru mai apropiat li s-au deschis ochii și L-au cunoscut. (vers. 31)
Tot în scopul cunoașterii Pavel se roagă și scrie celor din Efes: „Și mă rog ca Dumnezeu să vă dea un Duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii.”
Foarte important: Cunoașterea este absolut necesară deoarece dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, cu siguranță că nici El nu te va cunoaște pe tine.
Matei 7/23: „Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut.”
Cunoașterea înseamnă timp. Ea nu se va putea realiza într-o singură zi. Încă de pe vremea proorocului Osea suntem îndemnați: „Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie de primăvară care udă pământul.”
Cum se ivesc zorile? Sau cum vine ploaia? Treptat...
Fiecare muritor este invitat la o cunoaștere și apoi la o „prietenie” cu Dumnezeu.
Pentru a creea un cadru apropiat față de ucenici, Domnul Isus le-a zis: „Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu.”
Se spune că după ce au plecat oaspeții de la Avraam, masa a rămas întinsă. A trecut pe acolo un călător pe care Avraam l-a invitat la masă. Înainte de a mânca, el a scos un „idol” din buzunar și a început să se închine înaintea lui. Avraam l-a mustrat și apoi l-a izgonit...
Dumnezeu însă întreabă pe Avraam: „Unde este străinul pe car ți l-am trimis la masă?” Acesta răspunse: „L-am izgonit deoarece îmi spurca bucatele.”
Avraame, i-a spus Dumnezeu: Eu de multă vreme îl îngădui pe acest om, iar tu n-ai vrut să-l îngădui cât să stea la masă? Du-te repede și cheamă-l înapoi...
Avraam a alergat după el, l-a ajuns, și i-a spus:
Dumnezeul căruia îi slujesc m-a trimis să te chem înapoi. Străinul a rămas foarte surprins, și a întrebat: Cum, dumnezeul tău te-a trimis să mă chemi înapoi?
Păi dumnezeul meu de când m-ai izgonit tu, mă îndeamnă continuu să mă întorc să te ucid...
Însemnă că dumnezeul tău, este mai bun decât dumnezeu meu...
Aș vrea și eu să-L cunosc...
Dacă ar fi să definim „viața veșnică” din punct de vedere omenesc am putea spune că este un început fără de sfârșit - o eternitate. Însă din punt de vedere dumnezeiesc ea este definită prin expresia „cunoaștere”.
Dar ce înseamnă „cunoaștere” din punct de vedere biblic?
Cunoaștere înseamnă mai mult decât știință (a ști) înseamnă : tovărășie, intimitate, loialitate, încredere. Numai că cea mai mare deficiență din viața oamenilor este tocmai această „necunoaștere”.
Încă din Vechiul Testament Dumnezeu a deplâns starea poporului Său:
„Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său, dar Israel nu mă cunoaște” (Isaia 1/3)
Dumnezeu „întruchipat” a părăsit cerul și a coborât printre pământeni pentru a face cunoștință cu oamenii, dar a fost respins deoarece „lumea nu l-a cunoscut”(Ioan 1/10)
Însă ne așteptăm măcar în mediul creștin lucrurile să stea diferit față de lume, dar nici aici nu stau prea bine... Este surprinzător că nici chiar ucenicii care erau împreună cu Domnul Isus nu l-au cunoscut.
Exemplu: Corabia în care se găsea ucenicii cu Mântuitorul era gata să se scufunde. Domnul a mustrat vântul, iar marea s-a potolit. Această intervenție miraculoasă i-a determinat pe ucenici să se întrebe plini de frică: „Cine este acesta de-L ascultă chiar și vântul și marea?”
Cu siguranță că ei L-au considerat un simplu om...
Așadar, „cunoașterea” este cel mai important capitol din viața unui creștin și nu întâmplător viața veșnică începe cu aceasta. Venirea Domnului Isus în lumea noastră a avut scopul de-ai da posibilitatea oricărui muritor să-L cunoască mai de aproape. Așa că, dorința Lui a fost să se apropie de orice om și să facă o „punte de legătură” între om și Dumnezeu.
În căutarea vieții veșnice, ținând cont de „aglomerația”, de organizații religioase - oamenii se întreabă: Unde este adevărul și care este adevărata religie? Fiecare creștin își promovează propria organizație.
Dar să vedem ce spune Biblia despre adevărata religie. Așa că, citim în Iov 22/21a:
„Împrietenește-te dar cu Dumnezeu, și vei avea pace și te vei bucura astfel de fericire.”
Este „religia” cea mai bună care îți garantează viața veșnică. Dar este posibil ca un om să se împrietenească cu Dumnezeu? Nu-i prea mult spus? Ca să te împrietenești cu un om bogat trebuie să fii și tu bogat, ca să te împrietenești cu un parlamentat trebuie să fii și tu parlamentar... Dar ca să te împrietenești cu un dumnezeu? E posibil... Domnul Isus s-a împrietenit cu vameșii, cu săracii, și cu cei năpăstuiți de soartă până acolo că a plâns când a auzit că prietenul Său Lazăr a murit, iar iudeii ziceau: „Iată cât îl iubea de mult.” (Ioan 11/36)
Așa că Domnul Isus a generalizat și a spus: „Voi sunteți prietenii dacă faceți ce vă poruncesc Eu.”
Numai că „prietenia” cu Dumnezeu, nu-i o prietenie pe Facebook. Nu. Prietenii adevărați își cunosc bucuriile dar își cunosc și durerile, se cunosc atunci când sunt în belșug, dar se cunosc și atunci când sunt în lipsă. Se cunosc când sunt sănătoși, dar și atunci când sunt bolnavi...
„Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște!”
În toate împrejurările vieții, prietenul adevărat rămâne prieten.
Una dintre cele mai frumoase și de durată prietenii dintre om și Dumnezeu a fost consemnată chiar în cartea Genesa.
„Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Gen. 5/24)
O „prietenie” neîntreruptă de 300 ani.
(La școala duminicală învățătorul întreabă pe copii: „Cine știe să descrie tovărășia lui Enoh cu Dumnezeu?” Un copil se ridică și spune: Enoh a fost prietenul lui Dumnezeu. Ori de câte ori Enoh mergea la masă îl invita și pe Dumnezeu la masă, atunci când se ducea la culcare îl invita și pe Dumnezeu cu el, iar când pleca în călătorie îl ruga pe Dumnezeu să-l însoțească”... Văzând Dumnezeu că Enoh nu se poate despărți de El i-a spus într-o zi: „Enoh, n-ai vrea să vezi unde locuiesc Eu?” Și Enoh a plecat să vadă unde locuiește Dumnezeu. Și atât de mult i-a plăcut lui Enoh acasă la Dumnezeu că n-a mai vrut să coboare din nou pe pământ...)
„Prietenie” înseamnă „viața veșnică” dar pentru viață veșnică este nevoie de cunoaștere.
Însă, „cunoașterea” în multe cazuri a rămas doar la nivel teoretic...
Așa că Pavel este nevoit să scrie ca și o mustrare: „Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu dar cu faptele îl tăgăduiesc deoarece sunt nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună.” (Tit 1/16)
Înseamnă că faptele sunt dovada cea mai bună, și ele „vorbesc” cel mai bine în ce măsură îl cunoaștem noi pe Dumnezeu. Deoarece este posibil să ai suficientă vechime cu „numele de creștin” dar să nu-L cunoști așa cum dorește Dumnezeu. Proorocul Ieremia explică și cauza: „De fățarnici ce sunt nu vor să mă cunoască.” (Ier. 9/6b)
Însă Dumnezeu a dorit ca omul- făptura Lui - să-și cunoască Creatorul.
În acest sens, Domnul Isus a făcut un „sondaj” de opinie pentru a evalua „nivelul de cunoștință” a oamenilor îl ceea ce-L privește pe El și a pus următoarea întrebare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Dar părerile au fost foarte împărțite. În general toți oamenii considerau că este doar un om... Însă, când a fost cerută părerea ucenicilor, Petru a răspuns: „Noi am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. A fost o „descoperire de sus”...
Însă în fața slujnicilor de la curtea Marelui Preot, Petru a negat: „Nu-L cunosc.” Ce a fost această negație? Adevăr sau minciună? Deși i-a fost socotită ca lepădare, Petru a rostit un mare adevăr.
El nu-L cunoștea.
Pare surprinzător, dar afirmația și dorința lui Pavel este reală: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui.” Dar nu-L cunoștea Pavel?
Foarte puțin (parțial)
Numai în veșnicie îl vom „cunoaște” pe deplin.
1Cor. 13/12: „Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.”
Dar care sunt factorii care favorizează cunoașterea?
În primul rând cercetarea Bibliei.
Nu întâmplător Domnul Isus spunea: „Cercetați Scripturile deoarece socotiți că în ele aveți viață veșnică și tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Scripturile îți vor da posibilitatea să cunoști bunătatea lui Dumnezeu și tot ele te vor ajuta să cunoști și asprimea lui Dumnezeu.
În al doilea rând o „apropiere” mai mare de Dumnezeu îți va da posibilitatea să-L „vezi” și să-L „cunoști” mai bine. Mi se pare demnă de apreciat atitudinea lui Toma care a dorit să pună mână în semnul cuielor din mâini și picioare dar și din coasta Sa.
O simplă „plimbare”alături de Domnul Isus, a celor doi ucenici care mergeau spre Emaus nu i-a ajutat cu nimic în scopul cunoașterii și L-au considerat un oarecare străin. (Luca 24/18)
Dar în momentul când s-au așezat la masă într-un cadru mai apropiat li s-au deschis ochii și L-au cunoscut. (vers. 31)
Tot în scopul cunoașterii Pavel se roagă și scrie celor din Efes: „Și mă rog ca Dumnezeu să vă dea un Duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii.”
Foarte important: Cunoașterea este absolut necesară deoarece dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, cu siguranță că nici El nu te va cunoaște pe tine.
Matei 7/23: „Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut.”
Cunoașterea înseamnă timp. Ea nu se va putea realiza într-o singură zi. Încă de pe vremea proorocului Osea suntem îndemnați: „Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie de primăvară care udă pământul.”
Cum se ivesc zorile? Sau cum vine ploaia? Treptat...
Fiecare muritor este invitat la o cunoaștere și apoi la o „prietenie” cu Dumnezeu.
Pentru a creea un cadru apropiat față de ucenici, Domnul Isus le-a zis: „Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu.”
Se spune că după ce au plecat oaspeții de la Avraam, masa a rămas întinsă. A trecut pe acolo un călător pe care Avraam l-a invitat la masă. Înainte de a mânca, el a scos un „idol” din buzunar și a început să se închine înaintea lui. Avraam l-a mustrat și apoi l-a izgonit...
Dumnezeu însă întreabă pe Avraam: „Unde este străinul pe car ți l-am trimis la masă?” Acesta răspunse: „L-am izgonit deoarece îmi spurca bucatele.”
Avraame, i-a spus Dumnezeu: Eu de multă vreme îl îngădui pe acest om, iar tu n-ai vrut să-l îngădui cât să stea la masă? Du-te repede și cheamă-l înapoi...
Avraam a alergat după el, l-a ajuns, și i-a spus:
Dumnezeul căruia îi slujesc m-a trimis să te chem înapoi. Străinul a rămas foarte surprins, și a întrebat: Cum, dumnezeul tău te-a trimis să mă chemi înapoi?
Păi dumnezeul meu de când m-ai izgonit tu, mă îndeamnă continuu să mă întorc să te ucid...
Însemnă că dumnezeul tău, este mai bun decât dumnezeu meu...
Aș vrea și eu să-L cunosc...
joi, 9 martie 2017
Fiți plini de Duh! Poruncă sau opțiune?
Consecințele „păcatului” rezultate din neascultarea omului față de porunca lui Dumnezeu, n-au întârziat să apară: „...mi-a fost frică, pentru că eram gol și m-am ascuns.” (Gen.3/10) Dar cu ce să fi fost plin, omul creeat de Dumnezeu?
„Duhul Sfânt nu va rămânea pururea în om, deoarece omul nu este decât carne păcătoasă...”(fire pământească)
Firea pământească a reușit prin pofta ochilor să deschidă mintea omului, pentru a pune stăpânire pe ea. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, plăcut de privit, și dorit să deschidă mintea cuiva.” (Gen. 3/6) Până în momentul deschiderii ușii, Duhul Sfânt era singurul proprietar, omul fiind un „circuit” închis din care făcea parte doar divinitatea. Nu exista nici un fel de „poftă”, bună sau rea. Nu exista nici un sentiment de rușine în ce privește goliciunea. Nu era nici un interes pentru intimitate între cei doi... Nu aveau nici o dorință pentru o mâncare delicioasă. Dar din momentul în care firea pământească - cu toate poftele ei - a invadat mintea omului, punând stăpânire pe ea și deschizând-o pentru exterior, psihologia omului s-a schimbat brusc determinată de deschiderea ochilor. Este ca și cum cei doi au ajuns într-o altă lume, o lume nouă, total diferită de cea veche, văzută cu „ochi deschiși”.„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că sunt goi...” (Gen. 3/7) Goi trupește, dar și sufletește... Din acel moment intrarea a devenit liberă, fiind o locație intens disputată, atât de Duhul lui Dumnezeu, cât și de natura noastră păcătoasă. Și nu doar atât... Diferite soiuri de duhuri rele ce altădată „umblau prin locuri pustii și fără apă” erau interesați să locuiască în „casa ce acum era deschisă și goală ” Chiar dacă Duhul Sfânt „a pierdut teren” în momentul ocupației „străine”, El nu renunță deoarece „ne vrea cu gelozie pentru Sine.” (Iacov 4/5) Apostolul Pavel constată și el că o forță interioară îi stă împotriva dorinței de a face bine, chiar dacă are voință: „Știu în adevăr că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că ce-i drept am voința să fac bine, dar n-am puterea să-l fac.” (Rom. 7/18) Adversarul ce opune rezistență este: „...păcatul care locuiește în mine.”
Cum, păcatul locuia în apostol? Pe aceeași pagină ni se spune că Duhul lui Dumnezeu locuiește în noi. (Rom. 8/9) Cum ar putea Duhul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu păcatul?
„Păcatul” (o formă de exprimare ce derivă din „carne păcătoasă”), este firea pământească. Între aceste două persoane intervine duhul omului (rațiunea) în calitate de for decizional și dă câștig de cauză unuia sau altuia. Dacă Duhul Sfânt este îndreptățit, ne va călăuzi în direcția dorită de El. Dar dacă îndreptățim firea pământească, ea ne va cere să-i satisfacem poftele. Tocmai aceasta cere apostolul Pavel: „...umblați cârmuiți de Duhul și nu împliniți poftele firii pământești.” Tu decizi... „Căci firea pământească este împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești, fiind forțe rivale unele altora...” (Gal. 5/16,17. trad. nouă) Dumnezeu l-a avertizat pe Cain: „Păcatul pândește la ușă dar tu să-l stăpânești.”- să nu intre. Ușa este acum deschisă dar tu hotărăști dacă intră, sau nu. Dacă îl accepți să intre trebuie să fii conștient, că el te va stăpâni pe tine. Pavel insistă în acest sens: „Păcatul”(firea pământească) să nu mai domnească în trupul vostru muritor. Și să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca niște unelte ale nelegiuirii.”
Ce trebuie să fac eu pentru a fi plin de Duh Sfânt? SĂ CREZI, deoarece Duhul Sfânt este o ofertă ce se primește prin credință. Sub nici o formă, nu este posibil ca unul să primească mai mult, iar altul mai puțin - cantitativ, deoarece Duhul Sfânt este o persoană. Pentru vremurile din urmă Dumnezeu a avut în vedere să toarne Duhul Sfânt peste orice făptură. „Și toți s-au umplut de Duh Sfânt...” (Fapte 2/4) fără excepție. Ei n-au avut nicio contribuție deosebită la această umplere. Dar oare toți (aproape 120 de persoane) erau îndreptățiți să fie umpluți? Nu știu, dar știu că „vasul” deschis se umple... De ce totuși sunt atât de puțini cei în dreptul cărora s-a scris pe paginile Bibliei „Plin de Duh Sfânt”? Ce a intervenit? Plinătatea Duhului depinde de decizia și voința fiecăruia. Vrei să fii un om duhovnicesc? Vei accepta ca Duhul Sfânt să controleze (cârmuiască) întreaga ta ființă ( duh, suflet și trup) Omul firesc se va lăsa cârmuit de firea pământească.
Așadar: Acțiunile noastre „vorbesc” cel mai bine care sunt proporțiile dintre fire și Duh în ce privește cârmuirea. Plinătatea Duhului este vizibilă din exterior deoarece cei ce o dețin sunt : plini de roada neprihănirii, (Filip. 1/11) plini de blândețe, (Tit 3/2) plini de bucurie, (Luca 10/17) plini de cunoștință, (Rom. 5/12) plini de încredere, (2Cor. 5/68) plini de înțelepciune, (Luca 2/10) plini de îndrăzneală, (2Cor. 2/10) plini de milă, (Iacov 5/11) plini de râvnă (Matei 26/41) s.a.m.d.
Pericolul constă în faptul că oameni care au cunoscut pe Dumnezeu, dar au fost părăsiți de Duhul Sfânt deoarece nu s-au mai lăsat călăuziți de El, au ajuns și ei plini - deoarece o casă nu rămâne niciodată goală - dar de alte stări firești: „astfel au ajuns plini de orice nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune...” Și lista continuă.
Cerința apostolului rămâne vitală pentru un creștin: Fiți plini de Duh! El nici nu concepe altfel. De fapt Pavel a spus: Rămâne-ți plini de Duh. (după trad. nouă) Și continuă: „Nu vă îmbătați de vin”. Ce legătură este între ele? Sunt factori ce preiau controlul omului. Un „creștin” în stare de ebrietate nu va mai putea fi cârmuit de Duhul Sfânt, ci dimpotrivă, va fi condus de alcool. „Gura îți va vorbi prostii, iar ochii se vor uita după nevestele altora. ” Vei fi un om fără discernământ. A doua zi te vei scuza: Nu eram eu, ci alcoolul... Dacă omul ar fi în permanență plin doar de Duhul Sfânt, ar fi identic cu cel din grădina „Edenului” - un „circuit” închis în care ar avea loc doar divinitatea. Dar această performanță este greu de atins, ca în permanență să rămâi sub călăuzirea Duhului din momentul în care „ușa” minții a fost larg deschisă, iar intrarea a devenit liberă. Prin această „liberalizare” cel mai expus pericolului este sufletul omului ce intră adesea în conflict cu firea pământească: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul.” Și nu-i singurul inamic: duhuri rele ( de ceartă, de frică de îndoială, de răutate, de zgârcenie. de invidie, s.a.m.d. dau târcoale și vor să intre. N-ar trebui să ne surprindă faptul că un duh de îndoială l-a determinat în temniță pe cel mai mare prooroc din toate timpurile să pună la îndoială divinitatea Domnului Isus. Apoi n-ar trebui să ne surprindă faptul că deși apostolii s-au umplut cu Duhul Sfânt la „Cincizecimi”, un duh de frică a pus stăpânire pe ei din pricina amenințărilor. A fost necesar ca prin rugăciune să fie eliberați, iar Duhul Sfânt să re-umple inima lor.
Ți se pare ușoară lupta cu duhurile rele mai ales că duhul rău ieșit din om caută tovarăși și are tendința să se întoarcă? Eu spun că nu-i ușoară, ci dimpotrivă. Ce este de făcut? Împotrivire... și ele vor fugi de la noi, cel puțin pentru o vreme. Revenirea lor să găsească casa curată, înnoită, împodobită cu sfințenie și ocupată în totalitate de Duhul lui Dumnezeu încât să nu rămână loc și pentru „musafirii nepoftiți”. Înarmează-te cu sabia învăpăiată a Duhului Sfânt... Doar în aceste condiții vei putea spune:
„Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința...” Ai înțeles acum de ce apostolul a poruncit: „Fiți plini de Duh”?
Fiți binecuvântați!
duminică, 5 martie 2017
...veți primi darul Sfântului Duh.
Nimeni, absolut nimeni, nu deține ,drept de proprietate” asupra Duhului Sfânt, ci este de dorit ca El să ne aibă în proprietate pe noi și să ne călăuzească pe „calea cea nouă și vie”. (Evrei 10/20)
Totuși, unii pretind că Duhul Sfânt le aparține doar lor, deoarece numele confesiunii care îi reprezintă ar fi legată de ziua cincizecimii .
Pe frontispiciul unei case de rugăciune stă scris cu litere mari: „Biserica Penticostală Botezată cu Duhul Sfânt”. M-am tot întrebat: Dar este posibil să fie Biserici Penticostale și fără Duhul Sfânt? Nu știu... Dar dacă ar fi fost scris: „Biserica Creștină după Evanghelie” sau „Biserica Baptistă” - botezată cu Duhul Sfânt, era ceva greșit? Vă asigur că nu...
Nici o confesiune nu deține „monopolul” asupra Duhului Sfânt. Deși, Duhul Sfânt a colaborat întotdeauna cu oamenii, Domnul Isus a promis că El îL va trimite definitiv pe pământ pentru a rămâne cu noi în veac (Ioan 14/16)
Așadar, unde se găsește Duhul Sfânt?
El are „domiciliul stabil” aici pe pământ, deci activitatea lui este printre pământeni.
Scopul nr. 1 al Duhului Sfânt este de a dovedi lumea vinovată în ceea ce privește păcatul... (Ioan 16/8)
În acest mod Biserica se înmulțește cu ajutorul Duhului Sfânt. (Fapte 9/31b)
Ce trebuie să fac eu și tu pentru a beneficia de El?
(Cineva spunea că el a „umblat” timp de 4 ani ca să primească Duhul Sfânt)
Dar de unde am luat noi așa ceva?
Este bine să urmărim ce spune Scriptura despre modul cum acționează Duhul Sfânt:
Apoc. 3/13 „Cine are urechi să audă ce zice Bisericilor Duhul”: Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.”
Concluzie: Nu eu sau tu trebuie să-L caut pe Duhul Sfânt, ci El ne cauta și ne dorește pe noi.
Conf. Iacov 4/5b: „Duhul pe care l-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.”
Așa se manifestă dragostea Duhului Sfânt pentru mine, pentru tine și pentru fiecare muritor. Numai că oamenii s-au „zăvorât” pe dinlăuntru (Cântarea Cântărilor 5/3) și-L refuză, îL resping, iar Ștefan a spus:
„Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt.”
Dar dacă totuși, cineva deschide și este acceptat, dorit și invitat - El intră.
Primul lucrul pe care-L face Duhul Sfânt când i se deschide „ușa” - „aprinde lumina”. (Conf. Rom. 9/1: „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt...”)
Imaginați-vă acum, „o casă”veche, nelocuită și plină de întuneric, ce ar fi putut să fie în ea? Având în vedere că Duhul Sfânt are cu el întotdeauna „sabia” care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6/17) - începe „curățenia”. 1Cor. 5/7: „Măturați aluatul cel vechi ca să fiți o plămădeală nouă”
Duhul Sfânt însuflețește Cuvântul și îl face viu ș lucrător - o sabie cu 2 tăișuri care desparte firescul de duhovnicesc. În aceste condiții, Domnul Isus a spus: „Voi sunteți curați din pricina Cuvântului.”
Cuvântul te învață cum să faci „curățenie”, iar cu ajutorul Duhului Sfânt „casa” este într-un proces de înnoire: „El ne-a mântuit... prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Așa că Pavel scrie corintenilor: „Chiar dacă omul nostru dinafară se trece omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi.”
Concluzie: Duhul Sfânt este cel ce produce înnoirea. Nu destoinicia, abilitățile, puterea sau înțelepciunea noastră. Nu - ci înnoirea făcută de Duhul Sfânt.
În Fapte 2/38 citim: „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în numele Domnului Isus, apoi veți primi darul Sfântului Duh. De regulă acest îndemn este interpretat în felul următor: Trebuie întâi să te pocăiești, să te botezi, după aceia vei primi și pe Duhul Sfânt. Numai că „procesul de pocăință” este același cu „procesul de înnoire” din Tit 3/5.
Nu există „pocăință” (înnoire) independentă de Duhul Sfânt. Nu.
Foarte important: Dacă procesul de înnoire a fost dus cu bine până la capăt, iar omul a fost născut din nou ajungând o făptură nouă, în acest context sunt toate condițiile ca Duhul Sfânt să rămână pe deplin și să locuiască în noua „casă” la care El însuși a lucrat. În felul acesta s-au împlinit cuvintele lui Pavel:
„Voi sunteți duhovnicești dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi.” (Rom. 8/9)
După ce am parcurs acest „itinerar”, putem spune că s-au împlinit cuvintele lui Petru:
„...veți primi darul Sfântului Duh.”
Primirea Duhului Sfânt este un proces și nu ceva spontan.
Ucenicii au avut Duhul Sfânt și până la Rusalii, dar atunci s-au umplut pe deplin.
Conf. Apoc. 3/10: Dacă cineva deschide „ușa”, Duhul Sfânt promite că va „cina” cu cel binevoitor să deschidă.
Aceasta înseamnă părtășie - colaborare.
Așa că atunci când credinciosul „deraiază”, lunecă, El va mijloci deoarece dorește reabilitarea și ridicarea celui căzut...(Rom. 8/26)
Rom. 8/25: „Tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră și El însuși mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.”
Tot în scopul „părtășiei”, Duhul Sfânt îl îndeamnă pe credincios la fapte bune.
Rom. 8/1: „Acum dar numai este nici o osândire pentru cei ce sunt a lui Hristos, pentru că ei nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământești ci după îndemnurile Duhului.”
Exemplu: Luca 2/27 „Simeon a venit la templu mânat de Duhul Sfânt.”
Duhul Sfânt îl călăuzește pe creștin (Rom. 8/14) pe calea cea nouă și vie și nici chiar cea fără minte nu se va rătăci cu condiție să se lase călăuzit și îndrumat de Duhul Sfânt. (Isaia 35/8)
Rom. 8/14: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii a lui Dumnezeu.”
Tot în scopul părtășiei, Duhul Sfânt îl învață pe creștin (1Cor. 2/13) încât Domnul Isus a zis ucenicilor să nu se îngrijoreze de ce vor vorbi, deoarece Duhul Sfânt le va aminte chiar în clipa aceia.
1Cor. 2/13: „Și vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească,ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt.”
Tot în sensul părtășiei, Duhul Sfânt dă daruri celor ce doresc să le aibă și să le folosească într-un scop bun. (1Cor. 12/11)
1Cor. 12/4,11: „Sunt felurite daruri dar este același Duh și care dă fiecăruia în parte după cum voiește.”
Pentru unii, lucrarea Duhului Sfânt este dificilă de înțeles. Dacă Pavel vorbește de oameni străini de viața lui Dumnezeu, tot așa este posibil să fie creștini străini de părtășia cu Duhul Sfânt?
Din moment ce citim în Fapte 19 că Pavel îi întreabă pe ucenicii lui Ioan: „Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut?” „Nici n-am auzit că a fost dat Duhul Sfânt.” Așa că Pavel își pune mâinile și ei experimentează că într-adevăr există Duhul Sfânt.
Același lucru îl întâlnim și cu cei din Samaria. A fost necesar ca Petru și Ioan să se deplaseze personal în mijlocul lor pentru a face o „punte de legătură” între ei și Duhul Sfânt.
Aceasta înseamnă părtășie...
Mai este posibil acum când cunoștința a ajuns atât de avansată, să nu cunoaștem care este relația noastră cu Duhul Sfânt?
Este simplu: Duhul Sfânt se manifestă în viața unui creștin în mod deosebit prin intermediul roadelor: „Dragostea,bucuria, pacea, îndelunga răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.”
Dacă ai toate acestea asigură-te că ești pe calea cea bună...
Totuși, unii pretind că Duhul Sfânt le aparține doar lor, deoarece numele confesiunii care îi reprezintă ar fi legată de ziua cincizecimii .
Pe frontispiciul unei case de rugăciune stă scris cu litere mari: „Biserica Penticostală Botezată cu Duhul Sfânt”. M-am tot întrebat: Dar este posibil să fie Biserici Penticostale și fără Duhul Sfânt? Nu știu... Dar dacă ar fi fost scris: „Biserica Creștină după Evanghelie” sau „Biserica Baptistă” - botezată cu Duhul Sfânt, era ceva greșit? Vă asigur că nu...
Nici o confesiune nu deține „monopolul” asupra Duhului Sfânt. Deși, Duhul Sfânt a colaborat întotdeauna cu oamenii, Domnul Isus a promis că El îL va trimite definitiv pe pământ pentru a rămâne cu noi în veac (Ioan 14/16)
Așadar, unde se găsește Duhul Sfânt?
El are „domiciliul stabil” aici pe pământ, deci activitatea lui este printre pământeni.
Scopul nr. 1 al Duhului Sfânt este de a dovedi lumea vinovată în ceea ce privește păcatul... (Ioan 16/8)
În acest mod Biserica se înmulțește cu ajutorul Duhului Sfânt. (Fapte 9/31b)
Ce trebuie să fac eu și tu pentru a beneficia de El?
(Cineva spunea că el a „umblat” timp de 4 ani ca să primească Duhul Sfânt)
Dar de unde am luat noi așa ceva?
Este bine să urmărim ce spune Scriptura despre modul cum acționează Duhul Sfânt:
Apoc. 3/13 „Cine are urechi să audă ce zice Bisericilor Duhul”: Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.”
Concluzie: Nu eu sau tu trebuie să-L caut pe Duhul Sfânt, ci El ne cauta și ne dorește pe noi.
Conf. Iacov 4/5b: „Duhul pe care l-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.”
Așa se manifestă dragostea Duhului Sfânt pentru mine, pentru tine și pentru fiecare muritor. Numai că oamenii s-au „zăvorât” pe dinlăuntru (Cântarea Cântărilor 5/3) și-L refuză, îL resping, iar Ștefan a spus:
„Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt.”
Dar dacă totuși, cineva deschide și este acceptat, dorit și invitat - El intră.
Primul lucrul pe care-L face Duhul Sfânt când i se deschide „ușa” - „aprinde lumina”. (Conf. Rom. 9/1: „Cugetul meu luminat de Duhul Sfânt...”)
Imaginați-vă acum, „o casă”veche, nelocuită și plină de întuneric, ce ar fi putut să fie în ea? Având în vedere că Duhul Sfânt are cu el întotdeauna „sabia” care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6/17) - începe „curățenia”. 1Cor. 5/7: „Măturați aluatul cel vechi ca să fiți o plămădeală nouă”
Duhul Sfânt însuflețește Cuvântul și îl face viu ș lucrător - o sabie cu 2 tăișuri care desparte firescul de duhovnicesc. În aceste condiții, Domnul Isus a spus: „Voi sunteți curați din pricina Cuvântului.”
Cuvântul te învață cum să faci „curățenie”, iar cu ajutorul Duhului Sfânt „casa” este într-un proces de înnoire: „El ne-a mântuit... prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Așa că Pavel scrie corintenilor: „Chiar dacă omul nostru dinafară se trece omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi.”
Concluzie: Duhul Sfânt este cel ce produce înnoirea. Nu destoinicia, abilitățile, puterea sau înțelepciunea noastră. Nu - ci înnoirea făcută de Duhul Sfânt.
În Fapte 2/38 citim: „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în numele Domnului Isus, apoi veți primi darul Sfântului Duh. De regulă acest îndemn este interpretat în felul următor: Trebuie întâi să te pocăiești, să te botezi, după aceia vei primi și pe Duhul Sfânt. Numai că „procesul de pocăință” este același cu „procesul de înnoire” din Tit 3/5.
Nu există „pocăință” (înnoire) independentă de Duhul Sfânt. Nu.
Foarte important: Dacă procesul de înnoire a fost dus cu bine până la capăt, iar omul a fost născut din nou ajungând o făptură nouă, în acest context sunt toate condițiile ca Duhul Sfânt să rămână pe deplin și să locuiască în noua „casă” la care El însuși a lucrat. În felul acesta s-au împlinit cuvintele lui Pavel:
„Voi sunteți duhovnicești dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi.” (Rom. 8/9)
După ce am parcurs acest „itinerar”, putem spune că s-au împlinit cuvintele lui Petru:
„...veți primi darul Sfântului Duh.”
Primirea Duhului Sfânt este un proces și nu ceva spontan.
Ucenicii au avut Duhul Sfânt și până la Rusalii, dar atunci s-au umplut pe deplin.
Conf. Apoc. 3/10: Dacă cineva deschide „ușa”, Duhul Sfânt promite că va „cina” cu cel binevoitor să deschidă.
Aceasta înseamnă părtășie - colaborare.
Așa că atunci când credinciosul „deraiază”, lunecă, El va mijloci deoarece dorește reabilitarea și ridicarea celui căzut...(Rom. 8/26)
Rom. 8/25: „Tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră și El însuși mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.”
Tot în scopul „părtășiei”, Duhul Sfânt îl îndeamnă pe credincios la fapte bune.
Rom. 8/1: „Acum dar numai este nici o osândire pentru cei ce sunt a lui Hristos, pentru că ei nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământești ci după îndemnurile Duhului.”
Exemplu: Luca 2/27 „Simeon a venit la templu mânat de Duhul Sfânt.”
Duhul Sfânt îl călăuzește pe creștin (Rom. 8/14) pe calea cea nouă și vie și nici chiar cea fără minte nu se va rătăci cu condiție să se lase călăuzit și îndrumat de Duhul Sfânt. (Isaia 35/8)
Rom. 8/14: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii a lui Dumnezeu.”
Tot în scopul părtășiei, Duhul Sfânt îl învață pe creștin (1Cor. 2/13) încât Domnul Isus a zis ucenicilor să nu se îngrijoreze de ce vor vorbi, deoarece Duhul Sfânt le va aminte chiar în clipa aceia.
1Cor. 2/13: „Și vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească,ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt.”
Tot în sensul părtășiei, Duhul Sfânt dă daruri celor ce doresc să le aibă și să le folosească într-un scop bun. (1Cor. 12/11)
1Cor. 12/4,11: „Sunt felurite daruri dar este același Duh și care dă fiecăruia în parte după cum voiește.”
Pentru unii, lucrarea Duhului Sfânt este dificilă de înțeles. Dacă Pavel vorbește de oameni străini de viața lui Dumnezeu, tot așa este posibil să fie creștini străini de părtășia cu Duhul Sfânt?
Din moment ce citim în Fapte 19 că Pavel îi întreabă pe ucenicii lui Ioan: „Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut?” „Nici n-am auzit că a fost dat Duhul Sfânt.” Așa că Pavel își pune mâinile și ei experimentează că într-adevăr există Duhul Sfânt.
Același lucru îl întâlnim și cu cei din Samaria. A fost necesar ca Petru și Ioan să se deplaseze personal în mijlocul lor pentru a face o „punte de legătură” între ei și Duhul Sfânt.
Aceasta înseamnă părtășie...
Mai este posibil acum când cunoștința a ajuns atât de avansată, să nu cunoaștem care este relația noastră cu Duhul Sfânt?
Este simplu: Duhul Sfânt se manifestă în viața unui creștin în mod deosebit prin intermediul roadelor: „Dragostea,bucuria, pacea, îndelunga răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.”
Dacă ai toate acestea asigură-te că ești pe calea cea bună...
joi, 2 martie 2017
Vorbirea în alte limbi. (?)
Unul dintre cele mai controversate subiecte pe linie spirituală, a fost și este „vorbirea în alte limbi”.
Tema de față nu încearcă să „limpezească” lucrurile, deoarece „moștenirea confesională” este mai puternică pentru unii decât învățătura Scripturii. Vorbirea în alte limbi este biblică, dar nu este o practică la îndemâna oricui, ea manifestându-se în anumite contexte de împrejurări având un scop bine determinat. În sensul de a înțelege mai bine „scopul” pentru care s-a vorbit în alte limbi, vă recomand să citiți o altă resursă pe care am intitulat-o : „Vorbirea în alte limbi un semn... dar pentru cine?”
Unii, și nu sunt puțini, consideră că vorbirea în alte limbi este obligatorie și universală pentru toți deoarece este dovada primirii Duhului Sfânt. Am încercat să descopăr de unde este luată această învățătură dar nu i-am găsit corespondent în Cuvântul Lui Dumnezeu.
Aceiași învățătură circula și pe vremea lui Pavel deoarece pentru corinteni, vorbirea în alte limbi era .prioritatea „0”. Așa că apostolul a fost nevoit să întrebe surprins de acest mod de gândire:
„Toți vorbesc în alte limbi”? (1 Cor. 12/30) Cu siguranță că nu...
Dacă toți vorbesc, sau ar trebui să vorbească, își mai avea sens întrebarea lui Pavel?
Dar cine sunt vorbitorii?
Numai cei ce au acest dar... deoarece ea este un dar al Duhului Sfânt ca și celelalte daruri.
Dar ce este „vorbirea în alte limbi”?
Este vorbirea cursivă într-o limbă, alta decât cea maternă sub insuflarea Duhului Sfânt.
Ce nu este „vorbire în alte limbi?
2, 3, 10 cuvinte, moștenite și repetate la nesfârșit, nu poate fi numită „vorbire în alte limbi”
Logică: Dacă o persoană știe câteva cuvinte în franceză, câteva în engleză și câteva în spaniolă, poate spune că vorbește mai multe limbi???
Având în vedere că cerințele Scripturii constau în faptul că darul vorbirii în alte limbi trebuie însoțit de darul tălmăcirii, ce ar putea tălmăci acest dar, dacă vorbirea se limitează doar la câteva cuvinte?
Așadar, nu există vorbire în alte limbi mai puțină atunci când primești Duhul Sfânt și vorbire mai multă pentru cei care au acest „dar.” Ci există doar „darul vorbirii în alte limbi.”
Deși nu am avut ocazia să aud cum se manifestă „darul vorbirii în alte limbi”, nu înțeleg de ce este legat în mod obligatoriu de primirea darului Sfântului Duh.
Probabil s-a luat ca „reper” Rusaliile, deoarece atunci odată cu pogorârea Duhului Sfânt s-a vorbit și în alte limbi. Foarte adevărat...
Dar aceasta presupune, că acolo unde se vorbește în alte limbi ar trebui să fie întâi plinătatea Duhului Sfânt.
Deoarece citim în Fapte 2/4: „Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi după cum le da Duhul să vorbească.”
Acceptăm ideea că nu mai sunt creștini plini de Duhul Sfânt la nivelul celor de atunci, dar avem în schimb vorbitori în alte limbi... Cum se explică această neconcordanță?
Concluzie: Darul vorbirii în alte limbi este rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt și numai cum le dă Duhul să vorbească. (Conf. Fapte 2/4, 1Cor. 12/11)
Deci vorbirea în alte limbi este un dar al Duhului Sfânt, El fiind penultimul pe listă și este urmat de darul tălmăcirii. (1Cor. 12/10b)
Foarte important: Ori de câte ori Pavel amintește de acest „dar”, el îl scrie urmat de darul tălmăcirii și niciodată singur.(Conf. 1Cor. 12/10b, 30b; 14/26,27)
Folosirea acestui dar în public fără tălmăcire, apostolul o numește „vorbire în vânt”. Așa că, el recomandă corintenilor să umble după darurile duhovnicești și e de dorit să le aibă din belșug, spre zidirea sufletească a Bisericii, dar insistă: „De aceea, oricine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și darul să o tălmăcească. (1Cor. 14/13)
Darul vorbirii în alte limbi este ziditor pentru alții doar dacă limbile sunt tălmăcite.
Imaginați-vă că în Biserica dumneavoastră ar veni un predicator spaniol. Timp de un ceas ar predica Evanghelia fără translator (tălmăcire) doar în spaniolă. La sfârșitul slujbei vei fi gata să spui că te-ai zidit sufletește? Sau a fost o oră de pierdere de timp, iar din „potopul de vorbe” nu te-ai ales decât cu o chinuitoare plictiseală?
Ca oricare slujitor dornic de a instaura „disciplina” în Biserică în ceea ce privește manifestarea darurilor, cu siguranță că Pavel a fost condamnat că el nu are acest dar și ca atare îi îngrădește și pe alții. Numai că apostolul se justifică: Eu vorbesc în alte limbi mai mult ca voi toți (la un loc) - deci așa se manifestă acest dar: cursivitate, coerență și vorbire nelimitată.
Numai că lucrurile nu se opresc aici. Pavel vrea rânduială și explică: „Dar în Biserică” repet: „Dar în Biserică” - înseamnă că nu vorbea în Biserică ci în odăiță - în loc de 10.000 de cuvinte netălmăcite - 5 cuvinte cu înțeles.
Deci dacă rostesc în rugăciune: „Ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18/13b) - este o rugăciune foarte importantă.
Iar dacă predici și spui: „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” - este genial și suficient.
Este bine de reținut că Duhul Sfânt știe cel mai bine ce dar mi se potrivește și ca atare, El dă după cum voiește El și nu cum voiesc eu sau pe care voiesc eu. De ce vrei numai decât să vorbești în alte limbi, când s-ar putea să ai nevoie de exemplu de darul înțelepciunii - primul pe listă, mai ales că Pavel a spus să umblăm după darurile cele mai bune (adică după cele din capătul de sus a listei di 1Cor. 12/7-11)
Fecioarele înțelepte au intrat în odaia de nuntă nu pentru că au vorbit în alte limbi ci pentru că au avut darul înțelepciunii care le-a fost de mare folos.
Dar dacă ții numai decât să-ți dea Duhul Sfânt darul vorbirii în alte limbi, roagă-te și așteaptă...
Nu o lua înainte și ferește-te cât poți de mult de imitații...
În rest, fiți binecuvântați!
Tema de față nu încearcă să „limpezească” lucrurile, deoarece „moștenirea confesională” este mai puternică pentru unii decât învățătura Scripturii. Vorbirea în alte limbi este biblică, dar nu este o practică la îndemâna oricui, ea manifestându-se în anumite contexte de împrejurări având un scop bine determinat. În sensul de a înțelege mai bine „scopul” pentru care s-a vorbit în alte limbi, vă recomand să citiți o altă resursă pe care am intitulat-o : „Vorbirea în alte limbi un semn... dar pentru cine?”
Unii, și nu sunt puțini, consideră că vorbirea în alte limbi este obligatorie și universală pentru toți deoarece este dovada primirii Duhului Sfânt. Am încercat să descopăr de unde este luată această învățătură dar nu i-am găsit corespondent în Cuvântul Lui Dumnezeu.
Aceiași învățătură circula și pe vremea lui Pavel deoarece pentru corinteni, vorbirea în alte limbi era .prioritatea „0”. Așa că apostolul a fost nevoit să întrebe surprins de acest mod de gândire:
„Toți vorbesc în alte limbi”? (1 Cor. 12/30) Cu siguranță că nu...
Dacă toți vorbesc, sau ar trebui să vorbească, își mai avea sens întrebarea lui Pavel?
Dar cine sunt vorbitorii?
Numai cei ce au acest dar... deoarece ea este un dar al Duhului Sfânt ca și celelalte daruri.
Dar ce este „vorbirea în alte limbi”?
Este vorbirea cursivă într-o limbă, alta decât cea maternă sub insuflarea Duhului Sfânt.
Ce nu este „vorbire în alte limbi?
2, 3, 10 cuvinte, moștenite și repetate la nesfârșit, nu poate fi numită „vorbire în alte limbi”
Logică: Dacă o persoană știe câteva cuvinte în franceză, câteva în engleză și câteva în spaniolă, poate spune că vorbește mai multe limbi???
Având în vedere că cerințele Scripturii constau în faptul că darul vorbirii în alte limbi trebuie însoțit de darul tălmăcirii, ce ar putea tălmăci acest dar, dacă vorbirea se limitează doar la câteva cuvinte?
Așadar, nu există vorbire în alte limbi mai puțină atunci când primești Duhul Sfânt și vorbire mai multă pentru cei care au acest „dar.” Ci există doar „darul vorbirii în alte limbi.”
Deși nu am avut ocazia să aud cum se manifestă „darul vorbirii în alte limbi”, nu înțeleg de ce este legat în mod obligatoriu de primirea darului Sfântului Duh.
Probabil s-a luat ca „reper” Rusaliile, deoarece atunci odată cu pogorârea Duhului Sfânt s-a vorbit și în alte limbi. Foarte adevărat...
Dar aceasta presupune, că acolo unde se vorbește în alte limbi ar trebui să fie întâi plinătatea Duhului Sfânt.
Deoarece citim în Fapte 2/4: „Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi după cum le da Duhul să vorbească.”
Acceptăm ideea că nu mai sunt creștini plini de Duhul Sfânt la nivelul celor de atunci, dar avem în schimb vorbitori în alte limbi... Cum se explică această neconcordanță?
Concluzie: Darul vorbirii în alte limbi este rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt și numai cum le dă Duhul să vorbească. (Conf. Fapte 2/4, 1Cor. 12/11)
Deci vorbirea în alte limbi este un dar al Duhului Sfânt, El fiind penultimul pe listă și este urmat de darul tălmăcirii. (1Cor. 12/10b)
Foarte important: Ori de câte ori Pavel amintește de acest „dar”, el îl scrie urmat de darul tălmăcirii și niciodată singur.(Conf. 1Cor. 12/10b, 30b; 14/26,27)
Folosirea acestui dar în public fără tălmăcire, apostolul o numește „vorbire în vânt”. Așa că, el recomandă corintenilor să umble după darurile duhovnicești și e de dorit să le aibă din belșug, spre zidirea sufletească a Bisericii, dar insistă: „De aceea, oricine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și darul să o tălmăcească. (1Cor. 14/13)
Darul vorbirii în alte limbi este ziditor pentru alții doar dacă limbile sunt tălmăcite.
Imaginați-vă că în Biserica dumneavoastră ar veni un predicator spaniol. Timp de un ceas ar predica Evanghelia fără translator (tălmăcire) doar în spaniolă. La sfârșitul slujbei vei fi gata să spui că te-ai zidit sufletește? Sau a fost o oră de pierdere de timp, iar din „potopul de vorbe” nu te-ai ales decât cu o chinuitoare plictiseală?
Ca oricare slujitor dornic de a instaura „disciplina” în Biserică în ceea ce privește manifestarea darurilor, cu siguranță că Pavel a fost condamnat că el nu are acest dar și ca atare îi îngrădește și pe alții. Numai că apostolul se justifică: Eu vorbesc în alte limbi mai mult ca voi toți (la un loc) - deci așa se manifestă acest dar: cursivitate, coerență și vorbire nelimitată.
Numai că lucrurile nu se opresc aici. Pavel vrea rânduială și explică: „Dar în Biserică” repet: „Dar în Biserică” - înseamnă că nu vorbea în Biserică ci în odăiță - în loc de 10.000 de cuvinte netălmăcite - 5 cuvinte cu înțeles.
Deci dacă rostesc în rugăciune: „Ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18/13b) - este o rugăciune foarte importantă.
Iar dacă predici și spui: „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” - este genial și suficient.
Este bine de reținut că Duhul Sfânt știe cel mai bine ce dar mi se potrivește și ca atare, El dă după cum voiește El și nu cum voiesc eu sau pe care voiesc eu. De ce vrei numai decât să vorbești în alte limbi, când s-ar putea să ai nevoie de exemplu de darul înțelepciunii - primul pe listă, mai ales că Pavel a spus să umblăm după darurile cele mai bune (adică după cele din capătul de sus a listei di 1Cor. 12/7-11)
Fecioarele înțelepte au intrat în odaia de nuntă nu pentru că au vorbit în alte limbi ci pentru că au avut darul înțelepciunii care le-a fost de mare folos.
Dar dacă ții numai decât să-ți dea Duhul Sfânt darul vorbirii în alte limbi, roagă-te și așteaptă...
Nu o lua înainte și ferește-te cât poți de mult de imitații...
În rest, fiți binecuvântați!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)